Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completurile de 5 judecători

Decizia nr. 3/2013

Ședința publică de la 14 ianuarie 2013

Asupra recursului de față, constată următoarele;

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori la data de 9 aprilie 2012, Comisia de disciplină pentru procurori a solicitat ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună aplicarea uneia din sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului G.V.G., prim procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată prin Legea nr. 36/2011, precum și art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcției cu rea-credință, respectiv imixtiunea în activitatea altui magistrat.

Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărârea nr. 7/P din ședința secretă de la 18 iulie 2012, în baza art. 491 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004 modificată prin Legea nr. 24/2012, a constat încetată de drept suspendarea din funcție a pârâtului procuror G.V.G. (dispusă prin încheierea de ședință pronunțată în cauză la data de 6 iunie 2012) și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâtul procuror.

Totodată, a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. e) [lit. d) din reglementarea anterioară] din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat procurorului G.V.G. sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 și art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 modificată prin Legea nr. 24/2012.

l.1. Referitor la prima abatere disciplinară, în motivarea hotărârii, s-a reținut, pe baza materialului probator administrat în cursul cercetării disciplinare, cât și de către secție în mod nemijlocit, că, sub un prim aspect, pârâtul procuror G.V.G., în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, nu a respectat dispozițiile legale privind competența după calitatea persoanei, prevăzute imperativ de art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu ocazia instrumentării Dosarului nr. 503/P/2010, dosar în care, la data de 15 iunie 2010, a solicitat Tribunalului Bihor autorizarea interceptării și înregistrării pe banda magnetică a convorbirilor telefonice efectuate de numitul D.G.I., deși cunoștea că, încă din anul 2008, acesta avea calitatea de notar public.

Susținerile formulate în apărare de procurorul pârât, în sensul că a procedat astfel, întrucât ar fi avut în vedere nota din 5 septembrie 2011, a secției judiciare, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au fost primite. Sub acest aspect, secția a reținut că, în cuprinsul acestei note se arată însă că, în situația în care, într-o cauză s-a început urmărirea penală „in rem” pentru infracțiuni ce ar atrage competența instanței superioare în grad, măsura arestării preventive poate fi dispusă numai cu privire la infracțiunile pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, iar competența de a dispune această măsură procesuală revine instanței competentă material să judece cauza în fond, numai cu referire la autorii infracțiunilor pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale. Se mai arată că, potrivit aceluiași raționament, în cazul solicitărilor privind autorizațiile de interceptare sau de percheziție, competența aparține instanței superioare în grad, determinată după calitatea persoanei față de care se efectuează cercetări.

Instanța de disciplină a apreciat că pârâtul procuror G.V.G. a ignorat conținutul acestei note, întrucât, deși cunoștea că numitul D.G.I. are calitatea de notar public încă din anul 2008, nu a dat eficiență dispozițiilor imperative ale art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și a solicitat Tribunalului Bihor să dispună autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice purtate de acesta, fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că, în cauză, se începuse urmărirea penală „in rem”.

Secția pentru procurori a considerat că fapta procurorului pârât, constând în nerespectarea de către acesta, cu prilejul instrumentării Dosarului nr. 503/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a dispozițiilor legale privind competența după calitatea persoanei, prevăzută imperativ de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b), art. 210 și art. 197 alin. (2) C. proc. pen., întrunește sub aspectul laturii obiective, elementul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 36/2011.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că forma de vinovăție care caracterizează această abatere disciplinară, în varianta normativă a exercitării funcției cu rea-credință, este cea a intenției.

S-a apreciat că vinovăția pârâtului procuror G.V.G. îmbracă forma relei credințe și rezultă din împrejurarea că, deși avea cunoștință de faptul că, din punctul de vedere al competenței după calitatea persoanei, urmărirea penală trebuia să fie realizată de către alt organ de urmărire penală, prin adresa din data de 15 iunie 2010, a solicitat Tribunalului Bihor înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de către D.G.I., care, avea la acea dată, calitatea de notar public.

l.2. Ca o a doua faptă culpabilă, secția pentru procurori a reținut că pârâtul procuror G.V.G., în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a dispus preluarea Dosarului nr. 2044/P/2011 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, cu încălcarea principiului continuității și al independenței procurorului în adoptarea soluției.

Referitor la acest aspect, pe baza analizei materialului probator administrat, instanța disciplinară a reținut următoarea situație de fapt.

La Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a fost înregistrat Dosarul nr. 2044/P/2011, privind pe învinuitul L.D.I., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Prin referatul din data de 9 septembrie 2011, organele poliției judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliție Bihor, Serviciul Rutier, au propus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a învinuitului L.D.I., dosarul fiind repartizat, spre soluționare, la data de 17 octombrie 2011, procurorului P.C.

În perioada 31 octombrie 2011-5 decembrie 2011, procurorul P.C. a efectuat concediul legal de odihnă, după care, la data de 15 decembrie 2011, a procedat la audierea martorilor F.L.R. și P.B.M., iar la data de 3 ianuarie 2012 la audierea martorilor M.B.S. și T.O.

Nemulțumit de tergiversarea soluționării acestei cauze penale, cât și de respingerea cererii de probatorii, la data de 3 ianuarie 2011, tatăl învinuitului, numitul Lascău Ioan, s-a deplasat la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru a depune o cerere, prin care solicita preluarea Dosarului nr. 2044/P/2011 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, la această unitate de parchet.

În motivarea cererii, se invoca faptul că „de la data săvârșirii faptei au trecut mai mult de 10 luni, iar soluția este tergiversată”.

Această cerere nu poartă rezoluția de primire a procurorului de serviciu în timpul programului de audiențe și nici număr de înregistrare, în conformitate cu dispozițiile art. 111 alin. (3) din regulamentul de ordine interioară al parchetelor.

Prin ordonanța nr. 2/II/I/2012 din data de 4 ianuarie 2012, pârâtul procuror G.V.G. a admis cererea și, în temeiul art. 209 alin. (41) C. proc. pen., a dispus preluarea Dosarului nr. 2044/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin ordinul său rezolutiv, dosarul a fost repartizat, spre soluționare, procurorului șef secție P.V.C.

În motivarea ordonanței, pârâtul procuror a menționat că preluarea dosarului era justificată de „necesitatea evitării unor suspiciuni cu privire la imparțialitatea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea” precum și de prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 1058/2007.

Prin ordonanța nr. 7/P/2012 din data de 12 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, s-a dispus de către procurorul șef P.V.C. scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului L.D.I. și aplicarea sancțiunii administrative a amenzii, în cuantum de 500 RON.

Ulterior, dosarul, preluat în condițiile arătate, a fost solicitat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea analizării legalității preluării și soluției dispuse.

Sub aspectul laturii obiective, instanța de disciplină a reținut că fapta astfel reținută întrunește elementul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Secția a apreciat că, motivarea din cuprinsul ordonanței de preluare este formală, are un caracter general și, în mod vădit, nu a avut în vedere eficientizarea activității de urmărire penală.

Astfel, s-a constatat că în cuprinsul ordonanței de preluare a cauzei, nr. 2/II/I/2012, din data de 4 ianuarie 2012, pârâtul procuror G.V.G. nu a motivat măsura dispusă, limitându-se doar să arate că „motivele invocate sunt cu referire la tergiversarea soluționării cauzei precum și la o interpretare a probelor administrate care este apreciată ca nefiind obiectivă”.

Tocmai din această motivare laconică, lipsită de un raționament juridic, ar deriva caracterul abuziv al măsurii dispuse, măsură de natură să înfrângă principiul continuității și al independenței procurorului în adoptarea soluției, principii statuate în art. 64 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare.

Din punct de vedere subiectiv, instanța de disciplină a considerat că vinovăția pârâtului procuror G.V.G. îmbracă forma relei credințe și rezultă din împrejurarea dispunerii preluării unei cauze penale de la o unitate locală de parchet în mod nejustificat, în condițiile în care procurorul de caz finalizase urmărirea penală și începuse redactarea rechizitoriului.

În aprecierea vinovăției pârâtului procuror G.V.G. s-a pornit de la standardele de conduită profesională impuse procurorilor prin art. 12, art. 9 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, iar consecința imediată a conduitei pârâtului procuror s-a considerat că ar rezulta din încălcarea principiului continuității procurorului în efectuarea urmăririi penale, al imparțialității, al independenței procurorului și egalității cetățenilor în fața justiției, reglementate de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, C. proc. pen. și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

ll. Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în imixtiunea în activitatea altui magistrat, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța de disciplină a reținut următoarea situație de fapt:

La Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea s-a aflat în lucru Dosarul penal nr. 98/P/2011, privind pe inculpata G.M., persoană cu care pârâtul procuror G.V.G. avea o relație de uniune consensuală, cercetată, alături de alte persoane, pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

Prin rechizitoriul nr. 98/P/2011, din data de 16 februarie 2012, întocmit de procurorul M.C.F., s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, alături de alte persoane, a inculpatei G.M. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 9 din Legea nr. 78/2000.

Actul de sesizare al instanței a fost verificat, în conformitate cu art. 222 din O.U.G. nr. 43/2002 și art. 264 alin. (3) C. proc. pen. de procurorul șef serviciu M.I.

În declarațiile date de martorul M.C.F., atât în fața secției, cât și pe parcursul cercetării disciplinare, a rezultat că, la sfârșitul lunii ianuarie 2012, pârâtul procuror G.V.G. a venit la biroul său și i-a sugerat că G.M. este nevinovată și că este posibil ca aceasta să fi fost manipulată de alte persoane, rugându-l totodată să analizeze temeinic materialul probator în ceea ce o privește pe aceasta înainte de a soluționa cauza.

Totodată, martorul M.C.F., a precizat că avocatul S.I., apărător la inculpatei G.M., i-a comunicat că pârâtul procuror G.V.G. a contactat mai multe persoane pentru soluționarea favorabilă a dosarului penal privind pe aceasta, respectiv pe L.P., șeful Poliției Române, care l-a și sunat înapoi pe telefonul guvernamental și l-a asigurat că va fi bine, întrucât a discutat cu procurorul șef P.L. și că, președintele Consiliului Județean Bihor, R.T., a intervenit la rândul său, discutând această problemă și cu ambasadorul S.U.A. la București, căruia i-ar fi cerut să intervină la procuror șef D.M.

La rândul său, martorul M.I., procuror șef secție în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, a arătat că, la data de 2 februarie 2011, pârâtul G.V.G. s-a prezentat la birou și i-a cerut ca, în calitate de procuror ierarhic superior al procurorului M.C.F., să îi sugereze acestuia să dea o astfel de interpretare probelor din Dosarul penal nr. 98/P/2011 în așa fel încât, acestea să nu conducă la trimiterea în judecată a inculpatei G.M., concubina sa, sugerându-i, totodată, că probele administrate nu ar fi suficiente pentru a demonstra vinovăția acesteia.

Sub aspectul laturii obiective, instanța de disciplină a apreciat că elementul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 modificată prin Legea nr. 24/2012, reținută în sarcina pârâtului procuror G.V.G., constă în imixtiunea acestuia în activitatea procurorului M.C.F. din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, desemnat să efectueze urmărirea penală în Dosarul penal nr. 98/P/2011, precum și în activitatea procurorului șef serviciu M.I. din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, în sensul solicitării adresate acestora de a rezolva într-un mod favorabil dosarul penal privind pe concubina sa, G.M., prin conduita sa, pârâtul procuror G.V.G. încălcând dispozițiile art. 11 alin. (3) și art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și pe cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004.

Consecința imediată a conduitei pârâtului procuror s-a constatat că o reprezintă atingerea adusă principiului independenței procurorului în efectuarea urmăririi penale și adoptarea soluției în Dosarul nr. 98/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, precum și afectarea funcției de magistrat, principii ce se regăsesc înscrise în art. 11 alin. (3) din Codul deontologic și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

La individualizarea sancțiunii, secția pentru procurori a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă precum și consecințele faptelor săvârșite de pârâtul procuror apreciind că, în calitate de prim procuror, acesta a creat, prin acțiunile sale, aparența unei lipse de imparțialitate, faptă ce este de natură a afecta prestigiul și imaginea justiției, ca serviciu public, precum și de a conduce la decredibilizarea Ministerului Public.

Totodată, instanța de disciplină a reținut că, în raport cu vechimea în activitate a pârâtului procuror și cu pregătirea sa profesională, prin încălcarea normelor privind competența după calitatea persoanei, acesta a generat prelungirea în timp a procedurilor judiciare, prin efectuarea unor acte de urmărire penală de către un organ necompetent, acte lovite, astfel, de nulitate absolută.

Împotriva hotărârii instanței de disciplină a declarat recurs procurorul G.V.G., recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu depus ulterior, în termen legal.

l. Cu prilejul dezbaterilor pe fond, în ședință publică, recurentul, prin avocat, și-a sistematizat și precizat motivele de recurs, atașând, în același sens, la dosar, concluzii scrise, susținând că acestea vizează, în principal, greșita aplicare a legii și, în subsidiar, greșita individualizare a sancțiunii aplicate.

După o serie de precizări privind evoluția legislativă a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 care reglementează abaterile disciplinare ale magistraților, raportând conținutul faptelor ce i-au fost imputate, astfel cum au fost ele expuse în cuprinsul hotărârii atacate, la normele menționate și la dispozitivul hotărârii, recurentul a susținut că încadrarea juridică s-a făcut de către secția pentru procurori în temeiul legii noi, abaterile disciplinare fiind cele de la art. 99 lit. h) și l) [lit. e) și b) din vechea lege]. Or, dacă se reținea abaterea disciplinară constând în îndeplinirea funcției cu rea-credință, atunci textele erau, în opinia recurentului, cel al art. 99 lit. t) [lit. h) din vechea lege] și cel al art. 99 lit. l) [lit. b) din vechea lege].

Referitor la prima abatere disciplinară reținută în sarcina sa, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, sub un prim aspect, magistratul a susținut că aceasta ar consta în „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

Procurorul G.V.G. a arătat că ceea ce i se impută, în realitate, ar fi interpretarea și aplicarea greșită a unor dispoziții procedurale, iar nu nerespectarea dispozițiilor referitoare la soluționarea cu celeritate a respectivelor dosare.

Din această perspectivă, cele două situații, respectiv prima, în care a început urmărirea penală „in rem” și a încălcat normele de competență după calitatea persoanei și cea de-a doua, în care a dispus preluarea unui dosar de la o unitate subordonată, cu nerespectarea dispozițiilor legale, nu s-ar încadra în dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, astfel citate, secția pentru procurori reținând în mod greșit că sunt întrunite elementele respectivei abateri.

Sub un alt aspect, recurentul a menționat că abaterile enumerate la art. 99 nici nu pot fi reținute în legătură cu modul în care un magistrat interpretează și aplică normele legale în cadrul procesului. Această concluzie s-ar impune, după cum consideră procurorul, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 98 și art. 99 din Legea nr. 303/2004 și din care ar rezulta că, referindu-se la „abaterile de la îndatoririle de serviciu”, legiuitorul nu ar fi avut în vedere modul în care magistratul a interpretat și aplicat dispozițiile legale într-un proces.

Acest aspect nu ar putea constitui temei al răspunderii disciplinare, ci doar un caz de desființare/casare/modificare a soluției pronunțate.

În acest sens, în primul caz, măsura pe care a dispus-o și care a fost însușită de instanța de judecată putea fi contestată în procedura plângerii prevăzute de art. 275 și urm. C. proc. pen., partea vătămată având la îndemână și instituția înlăturării mijloacelor de probă obținute în mod nelegal, conform art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Cât privește al doilea caz, a făcut acolo trimitere la posibilitățile legale pe care părțile și alte persoane interesate le aveau pentru a contesta măsura dispusă.

În ambele cazuri, recurentul a subliniat că măsurile dispuse nu au avut drept efect tergiversarea soluționării cauzelor respective, întrucât, în prima situație, dosarul a fost declinat la Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, unde nici în prezent nu s-a emis vreo soluție. În a doua situație, dimpotrivă, prin preluarea de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor s-a reușit finalizarea urmăririi penale în numai o săptămână de zile, după ce la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea cauza stătuse în nelucrare timp de nouă luni de zile.

ll. Recurentul a criticat hotărârea atacată și din perspectiva aspectelor de fond vizând pretinsele încălcări ale normelor legale pe care le-ar fi săvârșit în fiecare situație factuală în parte.

ll.1 Astfel, în ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2011, referitor la caracterul ilicit al faptelor, reținut de instanța de disciplină, recurentul a învederat cele ce urmează.

a) În primul caz, la momentul solicitării de autorizare a interceptării și înregistrării audio a convorbirilor telefonice purtate de P.L.A. și D.G.I., în cauză nu se începuse urmărirea penală „in personam”, existând doar presupunerea că între cei doi existau legături infracționale, în cauză fiind implicate mai multe persoane în activitatea de spălare a banilor.

Consideră procurorul recurent că, în atare situație, ar fi incidente prevederile notei de studiu din 5 septembrie 2011, a secției judiciare, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, întrucât la data formulării solicitării, împotriva notarului public D.G.I. nu se începuse urmărirea penală și nici nu se pornise acțiunea penală, demersul său nu ar încălca dispozițiile art. 281 C. proc. pen.

În justificarea acestui punct de vedere, recurentul a invocat ca argument jurisprudențial trimiterea în judecată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, într-o speță similară, a notarului public B.L.

b). Nici în al doilea caz, apreciază magistratul, nu ar exista faptă ilicită.

Sub acest aspect, s-a arătat că, din conținutul ordonanței din 4 ianuarie 2012, rezultă că preluarea dosarului s-a făcut din rațiuni ce țin de tergiversarea soluționării cauzei, avându-se în vedere și Decizia nr. 1058/2007 a Curții Constituționale, precum și necesitatea evitării unor suspiciuni cu privire la imparțialitatea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.

Ca argumente de drept, procurorul G.V.G. a invocat dispozițiile art. 82 din regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin ordinul Ministrului Justiției nr. 529/C/2007, ale art. 132 din Constituție, pe cele ale art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, precum și Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară, 2001.

Apreciază recurentul că legalitatea măsurii în discuție ar rezulta și din împrejurarea necontestării acesteia, nici în procedura prevăzută de art. 275 și urm. C. proc. pen. de către persoanele interesate și nici în cea reglementată de art. 67 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, de către procurorul P.C.

2). În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 24/2012, referitor la caracterul ilicit al faptei, reținut de instanța de disciplină, recurentul a arătat cele ce urmează.

Așa cum ar rezulta din actele dosarului, el nu a făcut altceva decât „să-i roage” pe cei doi procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, M.C.F. și M.I., să analizeze temeinic materialul probator înainte de a da o soluție în cauza privind pe G.M., concubina sa.

Prin urmare, nu ar fi incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din aceeași perspectivă, autorul recursului a menționat că, prin nota Inspecției Judiciare, întocmită la data de 28 februarie 2012, s-a dispus sesizarea Comisiei de disciplină pentru procurori și pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 24/2012.

Recurentul consideră că, întrucât în acțiunea disciplinară și, ulterior, în hotărârea secției pentru procurori, nu i s-a reținut în sarcină și comiterea prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată și s-a stabilit, astfel, că nu și-a folosit funcția pentru a obține un tratament favorabil, altfel decât legal, a dosarului concubinei sale, per a contrario nu ar exista nici imixtiunea la care face trimitere art. 99 lit. l), deoarece, în opinia procurorului, abaterea prevăzută de art. 99 lit. l) nu ar putea exista decât în interdependență cu cea de la art. 99 lit. n), fiindcă folosirea funcției s-ar fi făcut numai prin imixtiunea în activitatea altui procuror.

Pe de altă parte, magistratul a arătat că, în speță, nu este întrunit elementul material al „imixtiunii”, prevăzut de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, care ar presupune ca acțiunea comisivă a subiectului activ să aibă o anumită intensitate și perseverență și să se realizeze prin mijloace de a face le apte să fie receptate ca atare.

Or, așa cum ar rezulta din declarațiile celor doi procurori, precum și din soluția dispusă în dosar, în cauză nu a fost vorba despre o imixtiune.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii disciplinare.

lII. În subsidiar, al doilea motiv de recurs invocat a vizat greșita individualizare a sancțiunii disciplinare aplicate.

În opinia recurentului, la stabilirea sancțiunii, instanța de disciplină nu a avut în vedere faptul că:

- este procuror din anul 1982, având o carieră deosebită;

- este caracterizat în termeni laudativi, calificativele obținute fiind expresia conduitei sale profesionale și umane „ireproșabile”;

- are o sănătate extrem de precară (conform actelor depuse);

- actele sale nu au un impact care să afecteze prestigiul justiției, astfel încât excluderea din magistratură să apară ca unică soluție.

Din acest punct de vedere, s-a solicitat modificarea hotărârii prin aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe, respectiv diminuarea indemnizației de încadrare lunară brută.

Recurentul și-a motivat propunerea menționând că starea de sănătate nu permite mutarea sa disciplinară într-o altă unitate, naveta agravându-i afecțiunile și așa majore.

Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a reiterat situația de fapt și argumentele de drept care, în opinia intimatului, susțin legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea nr. 7/P din 18 iulie 2012 a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurent, a apărărilor intimatului, precum și a dispozițiilor legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

l. În primul rând, instanța constată că motivele invocate de recurentul pârât, vizând încadrarea juridică a pretinselor abateri disciplinare, astfel cum aceasta rezultă din dispozitivul hotărârii atacate, nu pot fi reținute.

Din considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de disciplină a examinat primele două fapte culpabile imputate recurentului pârât prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 36/2011.

Astfel după cum s-a menționat și cu prilejul examinării laturii subiective, instanța de disciplină a reținut în mod expres că „forma de vinovăție care caracterizează această abatere disciplinară, în varianta normativă a exercitării funcției cu rea-credință este cea a intenției”.

Rezultă, așadar, în mod explicit că, în considerarea momentelor la care s-au produs cele două prime fapte culpabile, instanța a considerat aplicabile dispozițiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 36/2011 și, în a cărei formă, abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. h) teza a II-a o constituia exercitarea funcției cu rea-credință.

Împrejurarea că pentru a treia faptă culpabilă, săvârșită ulterior, aplicarea regimului sancționator s-a făcut în temeiul noii legi, respectiv a Legii nr. 303/2004, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 24/2012, în vigoare la acea dată nu are semnificația propusă de recurent și nu atrage nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că o altă soluție ar fi adus atingere principiului neretroactivității legii.

Soluția instanței disciplinare, exprimată în dispozitiv și în concordanță cu considerentele hotărârii este în deplin acord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor (…)” și cu evoluția în timp a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în determinarea practică a legii aplicabile situațiilor juridice concrete cu care a fost învestită, secția pentru procurori a aplicat corect regula potrivit căreia, o situație juridică generează acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.

Legea nouă, respectiv art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 24/2012 nu putea fi, însă, aplicată unor situații de fapt anterioare și reglementate de altă normă legală.

Nu se poate susține că, prin combinarea dispozițiilor din legile succesive s-ar fi creat o altă lege (lex tertia), nefiind încălcat caracterul unitar al dispozițiilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea juridică a faptelor.

În concluzie, se constată că încadrarea în drept a abaterilor disciplinare reținute în sarcina recurentului și menționarea ca atare a normelor aplicabile s-a făcut în mod corect, clar și explicit, nefiind incident, sub acest aspect, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de această concluzie, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea criticilor formulate de recurent din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare constând în „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”, o asemenea abatere nefiind reținută nici expres, nici implicit în sarcina sa.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 36/2011, Înalta Curte reține că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Sub un prim aspect, se va înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia secția pentru procurori s-ar fi transformat într-o „instanță extraordinară de control judiciar”, depășindu-și competențele conferite prin lege.

Întrucât, în speță, cercetarea judecătorească efectuată de către secția pentru procurori a avut ca obiect conduita magistratului în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea sa profesională, se reține că atât soluționarea acțiunii disciplinare, cât și pronunțarea hotărârii atacate s-au realizat în limitele atribuțiilor și competenței stabilite de lege în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii.

Din această perspectivă, trebuie precizat că, potrivit art. 46 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „În cadrul cercetării disciplinare, se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției”.

În același context, Înalta Curte reamintește că, prin decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of., Partea I nr. 131/23.02.2012, Curtea Constituțională a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004.

Este semnificativ de precizat, în contextul examinat, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Legea fundamentată, deciziile Curții Constituționale „sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”.

Or, în considerentele deciziei nr. 2/2012, referitor la dispozițiile legale privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Curtea Constituțională a statuat că „reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.

În aceeași decizie, instanța de contencios constituțional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv decizia nr. 588/2007), a reținut că textul legal în discuție „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia”.

ll.1. În privința neîntrunirii elementelor constitutive ale primei abateri disciplinare, cu referire la existența laturii obiective, Înalta Curte apreciază că, de asemenea, criticile formulate sunt nefondate.

a). În dezvoltarea acestui motiv de recurs, cu privire la prima faptă, recurentul apreciază că solicitarea către Tribunalul Bihor de autorizare a interceptării și înregistrării pe bandă magnetică a convorbirilor telefonice a numiților P.L.A. și D.G.I., notar public la data solicitării, nu a constituit un impediment deoarece faptele penale au fost săvârșite de către notarul public anterior dobândirii acestei calități.

Motivul invocat de recurent nu poate fi primit, deoarece instanța de disciplină a reținut în mod corect că pârâtul procuror G.V.G. a ignorat conținutul acestei note, întrucât, deși cunoștea că numitul D.G.I. are calitatea de notar public încă din anul 2008, nu a dat eficiență dispozițiilor imperative ale art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și a solicitat Tribunalului Bihor să dispună autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice purtate de acesta, fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că, în cauză, se începuse urmărirea penală „in rem”.

Pentru a fi angajată răspunderea disciplinară a procurorului trebuie îndeplinite, cumulativ, condițiile răspunderii disciplinare, care sunt aceleași pentru oricare din formele răspunderii juridice și privesc calitatea de persoană parte a unui raport de muncă, de serviciu sau de funcție, existența unei fapte ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, producerea unui rezultat dăunător și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător.

Sub aspectul laturii obiective, elementul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările aduse prin Legea nr. 36/2011, reținută în sarcina pârâtului procuror G.V.G., constă în nerespectarea, de către acesta, cu prilejul instrumentării Dosarului nr. 503/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a dispozițiilor legale privind competența după calitatea persoanei, prevăzute imperativ de art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în raport de calitatea de notar public a numitului D.G.I.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., competența de soluționare a cauzelor penale având ca obiect infracțiunile săvârșite de notari aparține parchetelor de pe lângă curțile de apel.

În conformitate cu prevederile art. 210 C. proc. pen. „Organul de urmărire penală (…) este dator să-și verifice competența”, iar potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la competența după calitatea persoanei se află sub protecția nulității absolute.

Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăție care caracterizează această abatere disciplinară, în varianta normativă a exercitării funcției cu rea-credință este cea a intenției, judecătorul sau procurorul realizând că, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, produce o distorsionare conștientă a dreptului, în scopul producerii unei vătămări. Prin urmare, reaua credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părțile implicate în proces.

Intenția de a încălca normele imperative privind competența după calitatea persoanei rezultă din faptul că, interceptarea convorbirilor telefonice s-a solicitat de către pârâtul procuror, la data de 15 iunie 2010, „pentru existența unor legături infracționale și în prezent între P.L.A. și D.G.I.”.

b). În legătură cu cea de-a doua faptă reținută în sarcina sa, motivele invocate de recurent nu pot fi primite deoarece, așa cum s-a reținut, vinovăția pârâtului procuror G.V.G. îmbracă forma relei credințe și rezultă din împrejurarea că, a dispus preluarea unei cauze penale, de la o unitate locală de parchet, în mod nejustificat, în condițiile în care procurorul de caz finalizase urmărirea penală și începuse redactarea rechizitoriului.

În aprecierea vinovăției pârâtului procuror G.V.G. s-a pornit în mod corect de la standardele de conduită profesională impuse procurorilor prin articolul 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor adoptat prin hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care statuează că „judecătorii și procurorii sunt obligați să-și îndeplinească cu competență și corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente și ordine de serviciu”.

În același sens, potrivit art. 9 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aceștia sunt obligați „să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă, în mod obiectiv, liberi de orice influențe”.

Totodată, conform art. 9 alin. (2) din același cod „Judecătorii și procurorii trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor”.

Consecința imediată a conduitei pârâtului procuror, bine stabilită de instanța de disciplină, o reprezintă încălcarea principiului continuității procurorului în efectuarea urmăririi penale, al imparțialității, al independenței procurorului și al egalității cetățenilor în fața justiției, reglementate de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, C. proc. pen. și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

2. În legătură cu cea de-a doua abatere disciplinară, respectiv imixtiunea în activitatea procurorilor M.I. și M.C.F. din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, recurentul apreciază că simpla „rugăminte” de a analiza materialul probator înainte de a da o soluție în cauza nr. 18/P/2012, nu întrunește elementele constitutive ale abaterii de imixtiune în activitatea altui procuror.

Motivul invocat urmează a fi înlăturat, întrucât s-a reținut că, în exercitarea atribuțiilor profesionale, cât și în afara acestora, procurorul este dator să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lui în funcție și în societate, că trebuie să apere prestigiul puterii judecătorești printr-o comportare adecvată în relațiile cu justițiabilii, cu colegii, cu reprezentanții celorlalte organe ale statului, cu întregul corp social.

Prin urmare, acestuia nu-i este îngăduit să pretindă sau să accepte ori să intervină în activitatea altui procuror, pentru rezolvarea intereselor personale, ale familiei sau ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, fiindu-i interzis, cu desăvârșire, să se folosească de calitatea lui pentru a obține avantaje sau priorități în rezolvarea unor astfel de interese.

Prin conduita sa, pârâtul procuror G.V.G. a încălcat dispozițiile art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, adoptat prin hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, care stipulează că „judecătorilor și procurorilor le este interzis să intervină pentru soluționarea unor cereri, să pretindă sau să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori altor persoane, astfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători și procurori este interzisă”, cât și pe cele ale art. 17 din același cod, care prevede că „judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate”.

Consecința imediată a conduitei pârâtului procuror o reprezintă atingerea adusă principiului independenței procurorului în efectuarea urmăririi penale și adoptarea soluției în Dosarul nr. 98/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, precum și afectarea funcției de magistrat, principii ce se regăsesc înscrise în art. 11 alin. (3) din Codul deontologic și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

În atare situație, susținerile formulate de recurent din perspectiva pretinsei interdependențe cu abaterea prevăzută la art. 99 lit. n), ca și aprecierile sale subiective privind o anumită intensitate și perseverență care ar fi necesare pentru a se putea stabili existența unei „imixtiuni”, ca și cele privind consecințele faptelor nu au relevanța care li se atribuie de către autorul recursului.

În raport cu cele expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, relativ la ambele abateri disciplinare, a fost corect reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de

cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât argumentele recurentului formulate prin motivul de recurs invocat în principal nu pot fi primite.

Examinându-se cauza în ansamblu, în raport cu criticile formulate de recurent prin motivul de recurs invocat în subsidiar, se constată că la individualizarea sancțiunii aplicate procurorului G.V.G. s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancțiunii care să poată justifica modificarea soluției instanței de disciplină.

Așa după cum s-a arătat, situația de fapt reținută de secția pentru procurori, verificată de instanța supremă în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat gravitatea respectivelor abateri.

În speță, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupun, pe lângă organizarea și funcționarea în limitele legii, a organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale procurorilor, stabilite prin legi și regulamente.

În procesul de apreciere a individualizării sancțiunii nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate, ale faptelor magistratului, corect reliefate de Secția pentru procurori.

Înalta Curte constată că instanța de disciplină a avut în vedere, la aplicarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea prealabilă și circumstanțele personale ale recurentului, dar și consecințele negative ale abaterilor reținute în sarcina sa.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că sancțiunea aplicată recurentului a fost în mod judicios stabilită, având în vedere gravitatea încălcărilor normelor de procedură, conduita culpabilă și maniera proprie în care recurentul a înțeles să-și îndeplinească atribuțiile profesionale.

Vechimea mare în profesie a procurorului G.V.G., ca și aprecierile pozitive obținute la evaluări, conduita sa anterioară, ca și considerațiile de ordin medical invocate, nu au nicio relevanță și nu pot să îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai blânde. Dimpotrivă, cu o mare vechime în funcția de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele de procedură și principiile ce guvernează această activitate, să se poată abține de la orice faptă de imixtiune în activitatea altui procuror.

Faptele fiind grave, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de către Consiliul Superior al Magistraturii. Aplicarea unei sancțiuni pecuniare, propusă de magistrat nu ar face decât să golească de orice conținut caracterul sancționator al măsurii disciplinare luate.

Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de G.V.G. împotriva hotărârii nr. 7/P din 18 iulie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2013.