Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 12 iulie 2012 și înregistrată sub nr. 8782/86/2012, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâții P.V., P.D. și SC X.M. SRL solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 600.000 RON cu titlul de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că, în fapt, la data de 5 iunie 2012, în cotidianul O.S., editat de pârâta SC X.M. SRL, a fost publicat, sub semnătura D.P. (aparținând pârâtului P.D.).

În cuprinsul articolului au fost prezentate o serie de afirmații insultătoare și calomnioase formulate de pârâtul P.V. la adresa sa.

Susține că toate afirmațiile sunt lipsite de orice suport faptic real întrucât nu a fost niciodată acuzat sau cercetat pentru săvârșirea unor fapte de natura celor indicate (cămătărie, proxenetism, participare la furt), nu există niciun indiciu care să acrediteze ideea săvârșirii de către el a unor astfel de fapte, după cum nu există nici indicii sau fapte concrete din care să rezulte că ar avea legături cu clanuri interlope sau că ar fi săvârșit acte de manipulare sau intimidare a alegătorilor.

În contextul în care acuzațiile ce i-au fost aduse prin articolul incriminat sunt în mod vădit calomnioase, ele fiind de natură să aducă în mod grav atingere onoarei și reputației sale, reclamantul susține că prim-pârâtul, care a formulat practic aceste acuzații, se face vinovat de săvârșirea unei fapte civile delictuale generatoare de prejudicii morale.

Totodată, apreciază că răspunderea pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației sale revine în egală măsură și celorlalți pârâți, în calitate de redactor și respectiv editor al publicației în care a apărut articolul incriminat, întrucât aceștia au încălcat normele deontologiei profesionale, redând afirmațiile prim-pârâtului fără să fi efectuat o minimă verificare în privința bazei lor factuale și fără să-l fi contactat pentru a-i solicita punctul de vedere.

În acest sens, invoca practica C.E.D.O. în care s-a stabilit că editorului unei publicații îi revin în mod indirect aceleași îndatoriri și responsabilități ca și autorului articolului și că afirmațiile referitoare la fapte determinate, susceptibile de a fi probate, făcute în absența unor dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenție, ziariștilor revenindu-le obligația de a verifica orice declarație publicată și de a se asigura că aceasta are o bază factuală suficient de precisă și proporțională cu natura și forța afirmațiilor.

În consecință, a apreciat că tuturor celor trei pârâți le incumbă răspunderea solidară pentru repararea prejudiciului cauzat de publicarea articolului incriminat, prin care s-a adus o atingere gravă onoarei, demnității și reputației sale.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului suferit, reclamantul a susținut că aceasta trebuie să aibă în vedere gravitatea deosebită a acuzațiilor formulate la adresa sa, faptul că aceste acuzații nu au absolut nici o bază factuală, împrejurarea că articolul incriminat a fost publicat în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2012 cu scopul vădit de a-l denigra în mod public, precum și împrejurarea că afirmațiile din cuprinsul articolului i-au afectat în mod grav imaginea publică și reputația de care se bucura, i-au distrus prestigiul social, compromițându-i în totalitate șansele de a fi ales în funcția publică pentru care a candidat.

Relevant este de asemenea și faptul că, datorită tirajului cotidianului în care a fost publicat articolul, acesta a ajuns la cunoștința unui număr foarte mare de persoane și a creat îndoieli serioase asupra persoanei și reputației sale.

În raport de toate aceste elemente, care i-au creat traume psihice puternice și care i-au lezat în mod grav dreptul la onoare, reputație și la propria-i imagine, reclamantul a apreciat că valoarea prejudiciului cauzat prin faptele ilicite ale pârâților este de 600.000 RON.

În drept, a invocat dispozițiile art. 72, art. 73, art. 1349, art. 1357-art. 1359, art. 1373 noul C. civ., art. 30, art. 31 din Constituția României, art. 69, art. 70, art. 76 din Legea nr. 3/1974, art. 274 C. proc. civ.

Pârâtul P.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele aspecte:

Declarațiile făcute de către pârât au avut strict caracter politic, de informare și de împrospătare a memoriei alegătorilor asupra caracterului și trecutului reclamantului.

Interviul a fost acordat în preajma alegerilor locale din luna iunie 2012 când reclamantul candida ca independent la un fotoliu de primar și a fost acordat în calitate de om politic, ca președinte al organizației județene Suceava a Partidei Romilor „Pro Europa”.

Scopul urmărit de către pârât a fost informarea alegătorilor și nu se poate vorbi despre o atingere adusă imaginii publice a reclamantului deoarece această imagine publică era deja atinsă, prin propriile sale fapte, înainte de a acorda pârâtul interviul.

A susținut pârâtul că, la nivelul orașului Vatra Dornei, în care reclamantul deține o oarecare notorietate, etichetele de „interlop”, „cămătar”, „proxenet” i-au fost aplicate de multă vreme de către opinia publică, iar reiterarea acestora în respectivul ziar nu a fost de natură să provoace cetățenilor din localitate nicio revelație.

Sub aspectul apărării sale, în sprijinul afirmațiilor de mai sus, a arătat că poate face dovada, cu martori, asupra caracterului de notorietate, la nivel local, a activităților reclamantului.

A apreciat că se poate vorbi de acordarea de daune morale în ipoteza în care imaginea imaculată a unei persoane a fost terfelită și batjocorită cu intenție de o altă persoană, provocându-i suferințe morale și afectându-i imaginea publică.

Pe de altă parte, nu se poate vorbi de o degradare a imaginii, despre un impact puternic al celor cuprinse în interviu, atât timp cât, la alegerile locale ce au urmat la scurt timp după interviu, reclamantul a fost votat de 1.748 de persoane, în condițiile în care la alegerile parlamentare din 2008 fusese votat, în condițiile unei participări mult mai numeroase la vot, de către 2640 de persoane.

Sub aspectul subiectiv, al suferinței încercate și a degradării imaginii în fața persoanelor apropiate, pârâtul a depus un extras dintr-un interviu acordat de către reclamant mass-mediei locale, în care precizează că spusele pârâtului sunt „mizerii ordinare, iar oamenii care mă cunosc, și nu sunt puțini la număr, le vor trata ca atare, adică le vor băga la coșul de gunoi”. A considerat pârâtul că, din acest interviu, rezultă că afirmațiile sale nu i-au zguduit reclamantului încrederea personală și, cu atât mai mult, nici persoanele apropiate și anturajul extins nu i­-au dat de înțeles că au dat crezare celor expuse. A apreciat, în concluzie, că interviul nu a conținut altceva decât declarații politice și expunerea unor stări de fapt cu caracter de notorietate.

Ceilalți intimați deși legal citați nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus la dosar întâmpinare.

Instanța a încuviințat tuturor părților proba cu martori și înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 960 din 24 mai 2013, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea, a obligat în solidar pârâții să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată .

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 5 iulie 2012, în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2012, în cotidianul O.S., editat de pârâta SC X.M. SRL a fost publicat sub semnătura D.P. (aparținând pârâtului P.D.).

În cuprinsul articolului au fost redate, textual, afirmațiile pârâtului P.V. privind persoana reclamantului I.C., în sensul că ar avea un „CV de cămătar, proxenet și coautor la spargerile caselor și apartamentelor persoanelor cu avere”, că „acuzațiile sunt fondate și pot fi probate”, că acesta nu este cinstit, sincer, drept, el „încercând alianțe periculoase pentru oraș cu diverse clanuri și grupări interlope”. Prin același articol, reclamantul a fost acuzat de intimidarea alegătorilor, de influență și manipulare în atingerea scopurilor personale și deservirea intereselor unor acoliți, cu referire directă la un clan de interlopi, fiind numit „interlop traseist politic”.

S-a apreciat, de către instanța de fond, că temeiul acordării daunelor morale îl reprezintă prejudiciul moral constând în consecințele negative, rezultatele dăunătoare ale lezării valorilor cu conținut neeconomic, ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalității umane.

Cât privește condițiile oferite de cadrul legislativ național pentru valorificarea atingerilor aduse valorilor nepatrimoniale, instanța a reținut că sunt aceleași ca în cazul prejudiciului material, respectiv dispozițiile art. 998 C. civ. din 1864, dispozițiile noului C. civ., nefiind aplicabile în cauză, față de data publicării articolului în ziar, respectiv 5 iunie 2012 și de dispozițiile art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ. care consacră principiul „regit tempus actum” și cel al neretroactivității legii civile .

Art. 30 alin. (6) și alin. (8) din Constituția României stipulează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar răspunderea civilă pentru informația sau creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau autorului, iar art. 31 alin. (4) din Constituție dispune că mijloacele de informare în masă publice și private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

De asemenea, potrivit art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 3/1974, în vigoare la data publicării art. (abrogat expres la data de 4 iulie 2012), libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice intereselor persoanelor fizice și juridice, iar publicarea și difuzarea prin presă a unor date sau fapte neadevărate, de natură a vătăma interesele legitime și a știrbi demnitatea, onoarea sau reputația unei persoane, prestigiul său social sau profesional, ori prin care se proferează insulte, calomnii la adresa unei persoane, este interzisă.

Instanța de fond a considerat de necontestat faptul că publicarea articolului încriminat, al cărui conținut se referă explicit la persoana reclamantului, care ar avea un „CV de cămătar, proxenet, coautor a unor spargeri din locuințe și legături cu grupări interlope”, acuzații extrem de grave care, dacă ar fi adevărate, ar atrage răspunderea penală a reclamantului, au provocat acestuia disconfort fizic și psihic, aducându-i o atingere gravă onoarei, cinstei și demnității, i-au afectat prestigiul și personalitatea morală, încălcându-i dreptul la propria imagine, toate acestea în contextul în care reclamantul se afla în campanie electorală, candidând la funcția de primar al orașului Vatra Dornei Articolul din ziar a fost multiplicat și depus în cutiile poștale ale locuitorilor orașului Vatra Dornei, iar impactul negativ al publicării și răspândirii lui, a fost devastator pentru persoana reclamantului, a soției și fiului acestuia, aspecte dovedite cu depoziția martorilor D.D. și C.C.

Au fost înlăturate apărările pârâtului P.V., formulate în întâmpinare, conform cărora, la nivelul orașului Vatra Dornei, etichetele de „interlop”, „cămătar”, „proxenet” i-au fost aplicate reclamantului de multă vreme de opinia publică și că însuși reclamantul și-a degradat imaginea publică prin faptele și comportamentul său, aspect reflectat și prin numărul scăzut de voturi obținut în alegeri, în condițiile în care instanța de fond a apreciat că pârâtul nu a reușit să probeze realitatea acestor afirmații.

Astfel, instanța de fond a înlăturat ca nesinceră depoziția martorului K.F. care a arătat, în esență, că a vândut reclamantului mai multe bunuri ce proveneau din săvârșirea infracțiunii de furt, că acesta practica cămătăria, că în barul proprietatea sa existau angajate care practicau prostituția și că prietenul său i-a relatat că reclamantul i-a dat în mai multe rânduri mașina pe care a folosit-o la comiterea mai multor sustrageri de bunuri, întrucât a constatat că nu se coroborează cu niciuna din probele administrate în cauză.

În plus, instanța a pus sub semnul îndoielii credibilitatea declarațiilor martorului care, singur, a arătat că a fost condamnat în mai multe rânduri la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt.

Nu a fost reținută nici depoziția martorului C.P. care a relatat că, în vara anului 2002, fiica soției sale în vârstă de 17 ani a lucrat timp de 2 luni în localul proprietatea reclamantului (restaurantul „P.B.” situat în orașul Vatra Dornei), ocazie cu care a aflat că unele fete erau trimise să se prostitueze, instanța de fond apreciind ca cert dovedit în cauză cu înscrisurile depuse la dosar că, la data de 4 noiembrie 2000, restaurantul „P.B.” a fost distrus într-un incendiu, astfel că în anul 2002 nu funcționa, procesul-verbal de recepție finală a lucrării, după incendiu, fiind datat 3 august 2004.

S-a constatat că depoziția martorului C.M. este irelevantă în cauză, întrucât a arătat că nu cunoaște nimic despre faptul că în barul reclamantului s-ar fi desfășurat activități ilegale ori imorale.

De asemenea, depoziția martorei L.L., care a declarat că în anul 2002 reclamantul a răpit-o pe fiica sa în vârstă de 22 ani în timp ce aceasta se afla în parc pe timp de zi, împreună cu 3-4 prietene, a fost înlăturată ca neverosimilă și ca nesinceră, deoarece, așa cum s-a arătat deja, în anul 2002, restaurantul nu funcționa.

Instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi fost cercetat ori condamnat penal pentru vreo faptă de natură penală, iar din adresa din 20 martie 2013 eliberată de Poliția Municipiului Vatra Dornei a rezultat că nu au fost înregistrate plângeri penale împotriva reclamantului.

Din adeverința din 22 februarie 2013 eliberată de Primăria Municipiului Vatra Dornei a rezultat că reclamantul a fost consilier local în cadrul Consiliului Local al Municipiului Vatra Dornei în perioada 20 iunie 2000-22 iunie 2004 și 19 iunie 2008-28 august 2008, iar în perioada mandatului iunie 2004-iunie 2008 a fost consilier județean la Consiliul Județean Suceava. Prin hotărârea Comitetului Asociației Pensionarilor din Vatra Dornei, toți pensionarii din Municipiul Vatra Dornei au hotărât să sprijine candidatura reclamantului la funcția de primar al Municipiului Vatra Dornei.

S-a considerat că, în ipoteza în care afirmațiile autorului articolului publicat în ziar relativ la persoana reclamantului, la activitatea și conduita sa, ar fi fost reale, în mod cert reclamantul nu ar fi fost ales consilier local de cetățeni în două legislaturi consecutive, iar hotărârea din mai 2012 a Comitetului Asociației Pensionarilor care în unanimitate au sprijinit candidatura reclamantului pentru funcția de Primar, nu ar fi fost adoptată.

Concluzia că afirmațiile prim pârâtului, publicate în articolul încriminat, sunt lipsite de orice suport real, a fost confirmată, în opinia primei instanțe, și de depozițiile martorilor D.D. și C.C., care au arătat că reclamantul este o persoană cinstită, corectă și onestă, implicat în viața politică locală încă din 1991, perioadă în care a ocupat atât funcții eligibile (consilier local și consilier județean), cât și funcții de execuție, în prezent fiind director SC A.C.E.T. SA.

Deși martorii au arătat că articolul publicat i-au diminuat considerabil șansele reclamantului de a fi ales, instanța de fond nu a putut reține o legătură directă de cauzalitate între cele două fenomene, întrucât a apreciat că succesul în alegeri al unui candidat este influențat de o multitudine de factori, împrejurări și circumstanțe de o complexitate deosebită, a căror analiză nu poate fi realizată în litigiul de față.

S-a constatat că reclamantul nu a probat nici existența unei legături de cauzalitate directă între publicarea articolului în ziar și diminuarea activității economice a firmei sale, care să poată fi cuantificată prin reținerea unui prejudiciu de ordin moral.

În mod similar, s-a reținut că rezultatele economice ale unei firme se obiectivează într-un cadru mai larg, determinat de factori ce țin de managementul firmei respective, condiții socio-economice, piață concurențială, etc.

Instanța de fond a apreciat, însă, că fapta ilicită a pârâților a fost clar dovedită prin publicarea în ziar a articolului cu conținut denigrator privind persoana reclamantului, prin formularea unor afirmații fără nici o bază factuală, fără a fi verificate și care nu au fost în niciun fel dovedite, astfel că demersul jurnalistic al pârâților nu se circumscrie activității licite de informare corectă a opiniei publice.

De asemenea a fost dovedit, în cauză, că prin publicarea articolului în ziar, s-au adus grave atingeri imaginii personale a reclamantului prin încălcarea dreptului său la demnitate, la respectarea imaginii profesionale și a prestigiului moral, între fapta ilicită și prejudiciul moral suferit de reclamant existând, așadar, o legătură de cauzalitate directă.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat, în solidar, pârâții să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlul de daune morale, apreciind că această sumă este îndestulătoare pentru repararea prejudiciului moral încercat de reclamant.

S-a reținut că obligația solidară a pârâților rezidă din prevederile art. 70, art. 76 din Legea nr. 3/1974 care dispun că răspunderea pentru respectarea dispozițiilor art. 69 din același act normativ revine atât ziaristului, cât și consiliului de conducere, colegiului de redacție sau redactorului șef al organului de presă.

De asemenea, practica C.E.D.O. a stabilit în mod constant că editorului unei publicații îi revin, în mod indirect, aceleași îndatoriri și responsabilități ca și autorului articolului. Afirmațiile referitoare la fapte determinate, susceptibile de a fi probate, făcute în absența unor dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenție, ziariștilor revenindu-le obligația de a verifica orice declarație publicată și de a se asigura că acesta are o bază suficient de precisă și proporțională cu natura și forța afirmațiilor.

Cum reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, cererea sa privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul I.C. și pârâtul P.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamantul I.C., prin motivele de apel formulate, a arătat că instanța de fond a cuantificat greșit prejudiciul moral cauzat prin fapta ilicită reținută în sarcina pârâților, fără a ține seama de dimensiunea reală a acestui prejudiciu, de toate componentele sale și de gravitatea atingerii aduse onoarei, demnității, carierei, vieții familiale și socio-profesionale.

Pârâtul P.V. a susținut că prima instanță, în mod absolut nelegal și invocând motive care exced cadrului juridic (străine de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.), a eliminat toate depozițiile martorilor audiați la propunerea pârâtului, a refu­zat administrarea unor probe esențiale care puteau confirma depozițiile respective, a negat evi­dența faptică rezultată din înscrisuri și a pronunțat pe final o sentință nelegală care contrazice flagrant realitatea.

Apelantul a arătat că nu avea cum să probeze faptul că pârâtul a declarat doar ceea ce era de notorietate cu­noscut decât cu martori din pătura de mijloc, inclusiv foști parteneri de furturi, martori de condi­ție medie, cu o exprimare neelevată, dar a căror sinceritate nu putea fi pusă la îndoială.

A susținut apelantul că acceptarea fie și numai a unui singur pasaj dintr-o singură depoziție a martori­lor, ar fi însemnat confirmarea caracterului de notorietate al tuturor afirmațiilor pârâtului. De asemenea a contestat înlăturarea, de către instanța de fond, a depozițiilor unor martori cu motivarea greșită că vizează perioada în care localul reclamantului ar fi fost închis în urma incendiului în perioada 2000-2004, deși nu s-a făcut proba inactivității lui.

Prin decizia nr. 101 din 19 noiembrie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părți.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut următoarele:

Deși nu s-a contestat prin apelurile declarate în cauză, în speță sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, iar nu cele ale vechiului C. civ. din 1864, cum reține eronat prima instanță.

Astfel, potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., acesta a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, iar fapta ilicită, ce se impută pârâților, a fost săvârșită la data de 5 iunie 2012, cu prilejul publicării unui articol ce conținea afirmații pretins calomnioase la adresa reclamantului, deci după intrarea în vigoare a noului C. civ., art. 6 din acest act normativ la care se referă prima instanță neavând relevanță, nefiind vorba de un act sau un fapt juridic săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare. Potrivit art. 1357 alin. (1) noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Rezultă că și noul cod reglementează aceleași patru condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale ca și vechiul cod: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției.

Pârâtul P.V. a criticat sentința primei instanțe cu referire la situația de fapt reținută, respectiv înlăturarea declarațiilor martorilor pe care i-a propus sau respingerea unor probe.

A reținut instanța de apel că, în speță, pârâtul, în calitate de Lider al Partidei Romilor, a făcut o serie de afirmații la adresa reclamantului, candidat independent în acel moment la funcția de Primar al municipiului Vatra Dornei, în cadrul unui articol de presă publicat în ziarul O.S. din data de 5 iunie 2012 (alegerile locale având loc pe data de 10 iunie 2012) prin care se imputa reclamantului comiterea unor fapte de natură penală: cămătărie (incriminată prin Legea nr. 216/2011), proxenetism, furt calificat și încheierea unor alianțe cu grupări interlope (deci grupări cu o activitate ilegală, suspectă).

Pentru a-și dovedi susținerile, pârâtul a propus și au fost audiați martorii K.F. , L.L., C.P. și C.M.

Ca și prima instanță, Curtea de apel a apreciat că aceste declarații nu sunt credibile, fiind date pro causa. Activitatea infracțională a martorului K.F., pe care el însuși o recunoaște, este un element ce trebuie luat în considerare în aprecierea sincerității declarației, în contextul în care declarația sa nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, nu s-a dovedit că ar fi existat măcar o sesizare sau o plângere penală cu privire la pretinsa activitate infracțională extrem de bogată a reclamantului, ce s-ar fi întins pe parcursul mai multor ani, astfel cum a susținut martorul. La dosarul cauzei s-a depus un contract de vânzare-cumpărare autentificat încheiat între A.N.D. și reclamant, prin care acesta i-a vândut apartamentul contra sumei de 44.000.000 RON, achitați integral la data autentificării, conform mențiunilor din contract, fiind contrazisă susținerea martorului că apartamentul a fost dobândit ca urmare a nerestituirii unui împrumut cu camătă.

În ceea ce privește declarația martorei L.L., Curtea de apel a apreciat că nici aceasta nu este credibilă, relatând comiterea unei infracțiuni extrem de grave de către reclamant, lipsirea de libertate în mod ilegal a 4 sau 5 persoane, care ar fi fost răpite dintr-un loc public și obligate să se prostitueze într-un alt loc public, un club, pe o perioadă de 2 sau 3 luni, fără să existe nicio sesizare, cercetare a poliției în acest caz sau dovada că poliția ar fi refuzat să acționeze.

Instanța de apel a constatat că martorul C.P. nu relatează aspecte pe care le cunoaște personal cu privire la pretinsa activitate infracțională a reclamantului. Cu privire la împrumutul unei sume de bani de către vărul său de la reclamant, martorul nu a văzut personal contractul de împrumut, nu a arătat care era dobânda stabilită de reclamant (care nu putea să fie decât cea legală pentru a se putea executa silit un astfel de contract, în caz contrar reclamantul nu ar fi putut să intre în posesia bunurilor altei persoane și să le vândă). La fel declarația acestui martor nu se coroborează cu nicio altă probă vizând faptele concrete descrise.

A mai apreciat instanța de apel că declarația martorului C.M. este irelevantă atât timp cât martorul nu a putut să relateze nimic concret cu privire la persoana reclamantului sau la pretinsa activitate de prostituție ce s-ar fi desfășurat în localul acestuia.

S-a reținut că, în contraprobă, au fost audiați martorii D.D. (comentator politic) C.C. (politician într-un alt partid), N.I. și A.E.G., care au contrazis susținerile martorilor K.F. și C.P. cu privire la percepția publică a persoanei reclamantului, susținând, în esență, că acesta este cunoscut ca fiind un om corect, onest, nu au auzit ca oamenii să discute negativ despre reclamant sau despre implicarea sa în activități de natură penală, primii doi fiind persoane implicate în viața politică și care ar fi trebuit să aibă cunoștință de pretinsa proastă reputație a reclamantului.

La dosar s-a depus o adresă emisă de Primăria municipiului Vatra Dornei în care se precizează că, în anul 2002, nu s-a emis autorizație de funcționare pentru restaurantul P.B., la care martorii s-au referit ca aparținând reclamantului. Instanța de apel a apreciat, însă, că această adresă nu poate constitui o dovadă a faptului că în anul 2002 restaurantul nu ar fi funcționat, întrucât nu este suficient de precisă, autorizația de funcționare emițându-se în momentul înființării restaurantului (ori acesta era deschis anterior acestui an, astfel cum rezultă din probe) și trebuia vizată anual. Potrivit înscrisurilor din dosar, la restaurantul menționat a avut loc, în data de 4 noiembrie 2000, un incendiu care a distrus două magazii, spații de cazare și acoperișul restaurantului pe o suprafață de 210 mp. S-a considerat că nici aceste înscrisuri nu dovedesc că activitatea restaurantului a fost întreruptă în acel moment, în lipsa altor probe. În acest sens nu au relevanță autorizația de construire emisă la 1 august 2001 și procesul-verbal de recepție finală a lucrării din 3 august 2004 care atestă că s-au efectuat lucrări de extindere a spațiului comercial existent cu restaurant și spațiu de cazare, nu de reconstruire. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu este corectă concluzia primei instanțe că în cursul anului 2002 restaurantul P.B. nu a funcționat, critica apelantului pârât fiind întemeiată sub acest aspect, însă declarațiile martorilor au fost corect înlăturate pentru celelalte motive, expuse mai sus.

În plus, Curtea de apel a reținut faptul că dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituția României și ale art. 5² C. pen. instituie prezumția de nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la proba vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. De asemenea, art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărui acuzat prezumția de nevinovăție, dispunând că orice persoană acuzată de comiterea unui infracțiuni este prezumată nevinovată, până când vinovăția sa a fost legal stabilită.

Prin urmare, neexistând o hotărâre penală de condamnare a reclamantului pentru vreuna din infracțiunile pretins comise, nu se poate reține că în cauză s-a făcut proba verității celor afirmate de pârât.

Pârâtul a criticat și respingerea de către prima instanță a unor probe.

Cu privire la acest aspect, s-a reținut, în apel, că la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2013 pârâtul a propus proba testimonială cu 5 martori, instanța limitând numărul martorilor la 4, fără martorul C.I. aflat în Penitenciarul G., încuviințând și reclamantului același număr de martori. Curtea de apel a constatat că prima instanță a făcut aplicarea art. 187 C. proc. civ., limitând numărul martorilor propuși, audierea unui număr de patru martori pentru fiecare parte fiind suficient.

În ședința din data de 26 februarie 2013 pârâtul, prin apărător, a cerut instanței să facă adresă la Poliția municipiului Vatra Dornei în care să precizeze dacă există dosar de urmărire informativă care să privească activitatea SC R.C. SRL, administrat în reclamant, în perioada anilor 2002-2003. Cererea a fost încuviințată de instanță, cerându-se acestei instituții și să precizeze dacă există plângeri penale la adresa reclamantului, dacă s-au făcut cercetări și care este rezultatul acestora. S-a răspuns acestei solicitări că nu există un astfel de dosar și nici plângeri penale care să îl vizeze pe reclamant în această perioadă.

La termenul de judecată din data de 17 mai 2013 pârâtul, prin apărător, a solicitat a se face adresă la Poliția din Vatra Dornei, față de declarația martorei L.L. (din 26 februarie 2013) pentru a se comunica dacă s-au aplicat în anul 2002 sancțiuni contravenționale unor persoane de sex feminin care ar fi lucrat în restaurantul P.B., cerere corect respinsă de prima instanță pentru că nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 138 C. proc. civ., având în vedere și opoziția reclamantului prin apărător.

Cererea a fost reiterată în fața instanței de apel, fiind respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei, întrucât ceea ce s-a imputat în fapt de către pârât reclamantului era comiterea infracțiunii de proxenetism, activitate ce s-ar fi desfășurat în restaurantul P.B., iar dovada comiterii unei infracțiuni poate fi făcută cu o hotărâre penală de condamnare.

Față de situația de fapt prezentată, Curtea de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale menționate mai sus.

Cu referire la fapta ilicită, instanța de apel a analizat-o și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în aplicarea art. 10 din Convenție ce apără libertatea de exprimare.

Citând cauzele Handyside c. Marii Britanii, Lingens c. Austriei și Castells c. Spaniei, Curtea de apel a reținut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, iar parag. 2 al art. 10 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Tot astfel, Curtea a reținut că, în jurisprudența Curții, s-a cristalizat principiul potrivit căruia „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit, spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale (…) El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță”.

C.E.D.O. a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10. Potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina contra României, C.E.D.O. a arătat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că, inclusiv o judecată de valoare, se poate dovedi excesivă, dacă este lipsită total de o bază reală.

S-a apreciat, în speța de față, că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt oameni politici iar alegațiile pârâtului, ce au afectat reputația reclamantului, au fost făcute publice în cadrul unui discurs politic în timpul campaniei electorale. În consecință, conform jurisprudenței C.E.D.O., limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul omului obișnuit. Omul politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și al gesturilor sale. În cazul său dreptul la reputație trebuie pus mereu în balanță cu interesul publicului de a fi informat (decizia de inadmisibilitate din 15 ianuarie 2013 în cauza Mugur Ciuvică contra României).

Curtea de apel a reținut însă că afirmațiile pârâtului, care au determinat prezentul litigiu, nu sunt judecăți de valoare, imputându-se reclamantului fapte determinate de natură penală, cămătărie, proxenetism, furt calificat, înțelegeri cu grupări interlope, pârâtul susținând că acuzațiile sunt fondate și pot fi probate însă, prin probele administrate în cauză, nu s-a făcut proba verității. S-a constatat că aceste afirmații sunt lipsite de orice fundament, atât timp cât nu s-a dovedit că ar fi existat cel puțin o sesizare a organelor de urmărire penală cu privire la pretinsele fapte penale ale reclamantului sau o cercetare penală, mai ales că s-a susținut că activitatea sa infracțională era de notorietate și s-a desfășurat pe parcursul mai multor ani. Chiar dacă s-ar aprecia că aceste afirmații sunt judecăți de valoare, instanța de apel le-a considerat excesive, lipsite de o bază reală, fiind făcute nu pentru a informa publicul asupra persoanei reclamantului, candidat la o funcție publică, ci în scopul afectării reputației acestuia, pentru a scădea șansele sale de a fi ales în funcția de Primar.

Prin urmare, s-a apreciat că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, prin afirmațiile denigratoare din cadrul articolului de presă aducând atingere onoarei, reputației și demnității reclamantului iar obligarea sa la plata de daune morale nu reprezintă o ingerință în dreptul său la liberă exprimare.

S-a considerat că stabilirea cuantumului daunelor morale rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului, în funcție de circumstanțele cauzei, gradul de lezare a valorii sociale ocrotite (dreptul la onoare și reputație), intensitatea și gravitatea adusă atingerii acesteia. S-a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a publicării și distribuirii acestui articol de presă, fără a putea stabili cu certitudine că acesta ar fi cauza diminuării șanselor sale de a câștiga cursa electorală sau a activității economice a firmei sale, fiind consemnate simple aprecieri ale martorilor în acest sens. În opinia instanței de apel, cu certitudine, în urma acestor acuzații, reclamantul, cât și familia sa, au resimțit un sentiment de frustrare.

Curtea de apel a apreciat că suma de 10.000 RON, stabilită de prima instanță, reprezintă o satisfacție echitabilă acordată reclamantului, având în vedere și calitatea sa de om politic, ce se supune conștient posibilității de a fi ținta unor critici și acuzații din partea adversarilor politici, chiar dacă se dovedesc a fi neîntemeiate.

Față de cele reținute, constatând că motivele de apel nu sunt întemeiate, Curtea a respins ambele apeluri ca nefondate, precum și cererea reclamantului apelant de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de respingere a apelului și nu răspunde, în concret, criticilor formulate prin memoriul de apel, fapt ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. anterior.

Susține că, prin memoriul de apel a criticat cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, arătând că, la cuantificarea acestor daune, nu au fost avute în vedere toate elementele și întreaga dimensiune a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâților, prejudiciu care s-a concretizat în afectarea imaginii sale publice și a carierei politice, în compromiterea șanselor de a fi ales în funcția publică, în atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, înjosirea sa în percepția publică, expunerea la batjocură și la oprobriul public, afectarea relațiilor sociale ale tuturor membrilor familiei și a activităților economice, toate aceste componente ale prejudiciului cauzându-i suferințe psihice intense, pentru a căror reparare s-ar fi impus acordarea daunelor morale într-un cuantum mai mare.

Răspunzând criticilor sus menționate, instanța de apel a reținut că stabilirea daunelor morale rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului și că, deși sunt incontestabile traumele psihice și prejudiciul de imagine suferit, suma acordată de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă, având în vedere calitatea sa de om politic și faptul că, în această calitate, s-a expus în mod conștient riscului de a fi ținta unor critici și acuzații din partea adversarilor politici.

Susține recurentul că argumentele în considerarea cărora a fost respins apelul său nu răspund exigențelor impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. anterior, potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul părților la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care presupune posibilitatea părții de a prezenta observațiile și argumentele sale în cadrul procedurilor judiciare, precum și dreptul ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituind o garanție în fața eventualului arbitrariu și totodată un punct de reper pentru exercitarea controlului judiciar.

Este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză subiectivă de apreciere din partea judecătorului, însă la cuantificarea daunelor morale instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii concrete consacrate de doctrină și jurisprudență (cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a persoanei vătămate), să verifice incidența acestor criterii și să stabilească motivat, în raport de toate datele concrete ale cauzei, elementele avute în vedere la estimarea despăgubirilor.

2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fapt ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. anterior.

Susține recurentul că temeiul legal al obligării pârâților la plata daunelor morale îl reprezintă dispozițiile art. 1357 C. civ., normă ce reglementează răspunderea civilă delictuală, constând în obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită.

Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale.

În speță, elementele concrete ale cauzei relevă că prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâților s-a concretizat pe mai multe planuri, fiind de natură să aducă atingere nu doar onoarei, demnității și reputației sale, ci și vieții sociale, politice, familiale și profesionale și să confere traumelor psihice suferite o intensitate sporită, iar cerința reparării integrale a prejudiciului, impusă de dispozițiile art. 1357 C. civ., impunea analiza tuturor elementelor sale componente, în raport de care putea fi formulată, pe baze obiective, o apreciere corectă a suferințelor psihice cauzate.

Din această perspectivă, reiterează susținerile din apel în sensul că acuzațiile nefondate lansate de pârâți la adresa sa în mod public i-au afectat în primul rând cariera politică și imaginea publică în rândul comunității locale. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, la momentul publicării articolului incriminat, cariera sa politică era la apogeu. Susține că acuzele mincinoase formulate și publicate la adresa sa i-au compromis șansele de a câștiga cursa electorală și l-au eliminat practic din viața politică deoarece aceste acuze au ajuns la cunoștința unui număr foarte mare de persoane ca urmare a publicării lor în cotidianul O.S. și a modalității în care au fost aduse la cunoștința publicului, prin distribuirea unor copii xerox ale articolului incriminat în cutiile poștale ale alegătorilor și a comentariilor postate pe internet, amploarea atingerii ce a fost adusă imaginii sale publice și carierei sale politice, fiind dovedită de diferența dintre intențiile de vot anterioare publicării articolului incriminat, astfel cum sunt ele redate în sondajele de opinie depuse la dosar și rezultatele concrete obținute la scrutinul electoral.

De asemenea, dimensiunea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat este relevată și de caracterul deosebit de grav al acuzațiilor formulate la adresa sa, lipsite de orice minimă bază factuală, susținerile referitoare la pretinsa implicare în activități ilicite de cămătărie, proxenetism, furt și la pretinsele relații cu lumea interlopă fiind de natură să creeze îndoieli serioase în privința compatibilității sale cu funcția pentru care candida și cu orice altă funcție publică, să îi afecteze în mod iremediabil onoarea, demnitatea și reputația.

Separat de afectarea carierei politice și a imaginii publice, susține recurentul că acuzațiile nereale formulate la adresa sa i-au creat, lui și familiei, suferințe psihice intense, generate de expunerea la batjocură, de oprobriul public pe care l-a atras calificarea sa ca interlop, cămătar, proxenet, de faptul că nu doar el, ci și copiii au fost puși în situația de a da explicații cu privire la nerealitatea acestor acuzații, toate aceste elemente concrete care sunt confirmate de probele administrate în cauză reliefând o dimensiune a prejudiciului moral suferit mult mai mare decât cea estimată de instanțele de fond și apel.

Chiar în măsura în care s-a reținut că nu este cert dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată pârâților, pe de o parte și pierderea cursei electorale, respectiv afectarea activității sale economice, pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că afirmațiile calomnioase publicate au avut aptitudinea de a-l plasa într-o postură de nedemnitate și de lipsă de probitate morală, anturajul socio-profesional și comunitatea percepând intens conținutul informațiilor difuzate, care au avut un impact substanțial asupra mediului în care era angrenat.

În fine, motivarea instanței potrivit căreia, în calitatea sa de om politic, s-ar fi expus în mod conștient riscului de a fi supus unor critici din partea adversarilor politici, nu justifică nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului deoarece riscul la care face referire instanța de apel vizează activitatea politică, iar nu viața privată, ori afirmațiile calomnioase ale pârâților au vizat aspecte străine de viața politică, a căror veridicitate nu a fost în nici un mod verificată și nici probată și care au fost mediatizate exclusiv în scopul denigrării sale, limitele admisibile ale criticii, fiind depășite.

În raport de cele arătate, consideră că principiul reparării integrale a pagubei, consacrat de art. 1357 C. civ., impunea acordarea daunelor morale într-un cuantum mai mare decât cel reținut de instanțele de fond și de apel.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurentului, încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează împrejurarea că instanța de apel nu ar fi motivat corespunzător exigențelor legale, aspectul referitor la cuantificarea prejudiciului, în sensul că nu a verificat criteriile invocate în apel apte a determina un cuantum mai mare și nu a precizat care au fost elementele ce au determinat menținerea cuantumului stabilit în primă instanță.

Înalta Curte apreciază că această critică nu este întemeiată în condițiile în care instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul sentinței, cu care este în deplină concordanță.

Astfel, în apel au fost analizate împrejurările în care s-a produs fapta ilicită, precum și îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a pârâților și au fost evaluate consecințele pe care o astfel de faptă le-a produs asupra valorilor nepatrimoniale ale victimei, pe care aceasta le-a menționat ca fiind grav afectate.

S-a apreciat însă că gravitatea vătămării este atenuată de calitatea de politician a victimei, ce presupune un risc asumat de expunere în vizorul opiniei publice. Incidența acestui risc a determinat și aprecierea gradului de satisfacție echitabilă în determinarea cuantumului daunelor morale, prin raportare, din această perspectivă, la jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu se poate reține o lipsă a motivării opiniei instanței, în considerente existând expus, pe larg, raționamentul pentru care a fost menținută soluția fondului atât în ceea ce privește existența raportului juridic delictual, cât și a modalității de reparare a prejudiciului moral odată constatat.

Față de împrejurarea, necontestată de părți, că în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta rămâne la latitudinea judecătorului a fi stabilit după analiza valorilor morale încălcate, se constată că instanța de apel a analizat împrejurările producerii faptei, valorile încălcate, dar și calitatea și funcția persoanei criticate prin articolul de presă și a apreciat în consecință asupra cuantumului prejudiciului.

Prin urmare, odată ce instanța de apel a confirmat constatările instanței de fond referitoare la existența unei fapte ilicite (afirmațiile defăimătoare prin presă), a prejudiciului (afectarea onoarei, demnității, producerea de suferințe psihice) și a legăturii de cauzalitate între prejudiciu și fapta pârâților săvârșită cu vinovăție, în mod legal a validat cuantumul acestui prejudiciu, apreciat prin analiza echilibrului ce trebuie menținut între libertatea de exprimare și necesitatea garantării drepturilor personal nepatrimoniale ale individului vizat de fapta ilicită, cu indicarea argumentelor pentru care a fost stabilit acest cuantum. În demersul analitic efectuat, instanța de apel a verificat criteriile stabilite la judecata în fond, însă nu a identificat alte motive pe baza cărora să procedeze la redimensionarea despăgubirilor, în sensul solicitat de reclamant.

Se constată că această motivare este suficientă în raport de argumentele reclamantului, cărora li s-a răspuns prin considerentele reținute, în analiza valorilor nepatrimoniale încălcate.

În cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că dispozițiile art. 1357 C. civ. nu au fost corect aplicate în ceea ce privește principiul reparării integrale a prejudiciului.

Înalta Curte reține că principiul reparării integrale a prejudiciului este reglementat de art. 1385 C. civ. și presupune repunerea efectivă a victimei în situația anterioară momentului comiterii faptei ilicite, alin. (2)-alin. (4) din textul de lege menționat referindu-se la tipuri de prejudicii a căror reparație se urmărește în aplicarea acestui principiu, respectiv prejudiciul material și moral, prejudiciul actual și viitor, însă nu cel ipotetic sau eventual, pierderea efectiv suferită și beneficiul nerealizat.

Înalta Curte apreciază că, prin critica astfel formulată, recurentul tinde la a solicita reaprecierea cuantumului daunelor morale stabilite în etapele devolutive ale procesului, neconstituind un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate ci de netemeinicie, de vreme ce vizează modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat referitor la gradul în care valorile sale nepatrimoniale au fost afectate.

Modalitatea în care instanțele de fond au interpretat probele referitoare la evaluarea vătămării nu poate forma obiect de cenzură a judecății pe calea recursului.

În condițiile în care recurentul nu invocă forme ale prejudiciului, din cele reglementate de lege, ce nu ar fi fost acoperite, ci cuantumul redus al acestuia și cere instanței de recurs să reanalizeze elemente de fapt care ar determina majorarea acestui prejudiciu, toate aceste împrejurări țin de temeinicia și nu de nelegalitatea hotărârii și exced cadrului procesual al unei căi extraordinare de atac.

În acest sens se constată că reclamantul a susținut, în recurs, că nu au fost corect apreciate aspectele referitoare la distrugerea carierei politice și a situației economice, însă aceste elemente au fost înlăturate ca și criterii în stabilirea cuantumului prejudiciului, ambele instanțe reținând că nu a fost dovedită o legătură de cauzalitate între acest eventual prejudiciu și fapta ilicită.

În ceea ce privește suferința familiei, aceasta a fost analizată și reținută ca element în stabilirea prejudiciului. Împrejurarea că evaluarea nu a corespuns solicitărilor reclamantului nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să permită instanței de recurs să reaprecieze această situație de fapt.

În consecință, față de aceste considerente, Înalta Curte nu poate reține incidența motivelor de recurs invocate, în cauză, de către recurent, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva deciziei nr. 101 din 19 noiembrie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2014.