Societate cu răspundere limitată. Aplicarea regulilor de administrare prevăzute pentru societatea pe acţiuni. Consecinţe
Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcţionarea societăţilor
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
- societate cu răspundere limitată
- administrare
Legea nr. 31/1990, art. 1442, art. 197 alin. (4)
Dispoziţiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990 se regăsesc în cuprinsul capitolului IV al legii, intitulat Societăţile pe acţiuni, Secţiunea a III-a - Despre administraţia societăţii pe acţiuni şi, ca atare, acestea nu pot fi aplicate de instanţă unei societăţi cu răspundere limitată, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 197 al legii societăţilor comerciale.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2591 din 18 septembrie 2014
Notă: În acelaşi sens este şi Decizia nr. 3679 din 31 octombrie 2013.
Prin sentinţa civilă nr. 640/PI/20.08.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. xx19/30/2011* s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâţii N.V. şi V.V., având ca obiect pretenţii, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 61.640 lei reprezentând debit şi a sumei de 13.986,12 lei cu titlu de dobândă legală, dobândă ce se va actualiza până la plata efectivă a debitului, respingându-se, în rest, acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data la care reclamanta a avut cunoştinţă de întinderea prejudiciului, această dată fiind în speţă cea a întocmirii procesului-verbal de inspecţie fiscală, 30.06.2008, acţiunea fiind formulată în termen.
Pe fondul cauzei s-a reţinut, în esenţă, că pârâţii au deţinut calitatea de administratori ai societăţii reclamante, după cum urmează : N.V. - până în data de 16.03.2006, când s-a retras din societate conform CIM nr. 2907/16.03.2006 şi V.V. - până la data de 08.03.2007, conform CIM nr. 4511 din 04.04.2007.
În aprecierea primei instanţe, fapta prejudiciabilă şi prejudiciul au fost probate pe baza actului de control fiscal nr. 2354 din 01.07.2008 emis de AFP Sânnicolau Mare, iar în ceea ce priveşte vinovăţia administratorului s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În raport de această stare de fapt, prima instanţă a invocat art. 1442 din Legea nr. 31/1990 conform căruia administratorii societăţii sunt răspunzători solidar cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregularităţi săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor. În raport de aceste prevederi legale, a statuat că pârâtul V.V. ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de concluziile actului de control financiar, precum şi de faptul că acest document justifică refuzul de returnare TVA de lipsa unor documente justificative, obligaţie ce îi revenea administratorului din aceea perioadă, adică predecesorului său.
Având în vedere aceste argumente de fapt şi de drept, concluzionând că pârâtul de rang 1 nu şi-a îndeplinit, în mod culpabil obligaţiile legale ce îi reveneau în calitatea sa de administrator, conform cu art. 70, 73 din Legea nr. 31/1990, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, în baza art. 998 C. civ. şi a respins capătul de cerere privind suma de 26.000 lei daune-interese, deoarece nu s-a depus la dosar nici un mijloc de probă prin care să se facă dovada existenţei unui prejudiciu cuantificabil la suma solicitată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii N.V. şi V.V.
Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de apel şi ale limitelor devolutive ale apelului, consacrate de art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat că apelurile sunt fondate numai în parte, respectiv numai cu privire la suma de 3.629 lei, ce reprezintă prejudiciul recuperat prin executare voluntară din partea apelantului N.V., celelalte susţineri ale apelanţilor fiind nefondate.
Curtea a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi că solidaritatea la care fac trimitere aceste dispoziţii legale trebuie înţeleasă în sensul art. 1042 C. civ. anterior (aplicabil în raporturile juridice de faţă), conform căruia „creditorul unei obligaţii solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fără ca debitorul să poată opune beneficiul de diviziune”.
Prin urmare, Curtea a apreciat a fi nefondate susţinerile apelanţilor referitoare la responsabilitatea solidară a actualului administrator al societăţii, în condiţiile în care raporturile juridice deduse cauzei, sunt cele dintre societate şi foştii săi administratori, în condiţiile în care, în virtutea art. 1042 C. civ., societatea creditoare se putea îndrepta împotriva oricăruia sau oricărora dintre debitorii săi solidari.
În opinia instanţei de apel, excepţia de prescripţie a acţiunii nu poate fi primită, în condiţiile în care termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, în sens material, nu începe să curgă de la data săvârşirii faptei culpabile cauzatoare de prejudiciu, ci de la data la care cel interesat a cunoscut prejudiciul precum şi pe cel vinovat de cauzarea lui (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).
S-a stabilit că singura critică pertinentă este cea formulată de apelantul N.V. şi se referă la suma de 3.629 de lei, reprezentând TVA aferent vânzării unui teren fără factură. Cu privire la această sumă, părţile au încheiat un acord în urma căruia apelantul N.V. a restituit societăţii această sumă, inclusiv impozit, majorări de întârziere, majorări TVA, în total 9.169,00 lei, la dosarul de apel fiind depusă şi dispoziţia de încasare din 27.10.2008, aspecte necontestate de către reclamantă.
În consecinţă, Curtea a admis apelurile declarate de apelanţii V.V. şi N.V., în contradictoriu cu intimata SC A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 640/PI/20 august 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. xx19/30/2011*, având ca obiect pretenţii, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a redus cuantumul debitului principal la care au fost obligaţi cei doi pârâţi-apelanţi de la 61.640 de lei la suma de 58.011 lei, reducând în mod corespunzător şi proporţional şi cuantumul dobânzii datorate de la 13.986,12 la suma de 13.164 lei şi menţinând restul dispoziţiilor hotărârii primei instanţe referitoare la obligarea celor doi pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă.
Urmare admiterii parţiale a apelurilor declarate, în raport cu proporţia reducerii pretenţiilor reclamantei şi în considerarea art. 274-276 C. proc. civ., Curtea a obligat intimata A. SRL să plătească fiecărui apelant câte 159 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Împotriva deciziei civile nr. 228 din 26.11.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, în termen legal, au formulat recurs pârâţii N.V. şi V.V., care au solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi respingerea acţiunii.
În cadrul motivelor de recurs formulate de pârâtul N.V., acesta a invocat următoarele critici ale deciziei recurate:
- nepronunţarea instanţei de apel asupra unui motiv de apel, respectiv asupra greşitei obligări de către instanţa de fond la plata sumei de 12.144 lei aferentă perioadei 9.03.2007-31.03.2008;
- respingerea greşită a sumei de 39.820 lei de la rambursare TVA cu motivarea că societatea nu a reuşit să dovedească faptul că bunurile şi serviciile aprovizionate s-au făcut pentru nevoile firmei (motiv în dovedirea căruia s-a făcut referire la probele administrate în cauză);
- obligarea greşită la plata sumei de 1.048 lei, care este prescrisă întrucât nu a fost solicitată până la data de 31.12.2007;
- obligarea greşită la plata sumei de 3.000 lei reţinută cu titlul de amendă, faţă de împrejurarea că răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine administratorului;
- reţinerea eronată a obligaţiei de a plăti suma de 1.515 lei servicii consultanţă atât timp cât societatea nu deţinea documentele necesare în duplicat;
- împlinirea termenului de 3 ani de prescripţie a dreptului material la acţiune raportat la data cesiunii de părţi sociale, 16.03.2006, dată la care s-a procedat şi la verificarea contabilităţii societăţii (în acest sens s-a reţinut în mod greşit data controlului fiscal ca dată la care societatea trebuia să cunoască existenţa prejudiciului).
În memoriul de recurs al recurentului V.V., acesta a criticat decizia atacată sub următoarele aspecte:
- ambele instanţe au aplicat greşit dispoziţiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990, întrucât reclamanta este societate cu răspundere limitată a cărei administrare nu este limitată de aceste dispoziţii legale în conformitate cu art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990; chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că aceste dispoziţii legale se aplică şi societăţii reclamante, în cauză nu s-a făcut dovada că recurentul a avut cunoştinţă de faptele celuilalt pârât pentru a fi justificată antrenarea răspunderii solidare;
- ambele instanţe au reţinut în mod nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990 întrucât aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere limitată, aşa cum prevăd art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990;
- instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi incidenţa dispoziţiilor art. 1042 C. civ. prin raportarea la starea de fapt reţinută în probatoriul administrat în cauză întrucât acest text de lege reglementează modalitatea de executare a obligaţiei solidare, şi nicidecum modalitatea de antrenare a acesteia;
- ambele instanţe au acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv s-au pronunţat asupra unei răspunderi solidare în condiţiile în care reclamanta a solicitat în mod expres antrenarea răspunderii civile delictuale în mod individual în sarcina fiecărui pârât.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 6, 8 şi 9 şi art. 312 C. proc. civ.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurent, instanţa supremă a reţinut că, în ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul N.V., pot fi reţinute ca şi critici de nelegalitate numai criticile care privesc nepronunţarea instanţei de apel asupra unui motiv de apel şi greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, celelalte critici vizând aspecte de netemeinicie a deciziei care nu pot fi analizate în recurs.
Cu privire la împrejurarea invocată de recurent, a neanalizării motivului de apel referitor la obligarea acestuia de către instanţa de fond la plata sumei de 12.144 lei aferentă perioadei 9.03.2007-31.03.2008 în care a fost administrator A.M., se constată că această critică a fost formulată în mod distinct în cadrul motivelor de apel, iar în considerentele deciziei recurate nu există nicio referire expresă la suma menţionată mai sus, reţinându-se răspunderea solidară a administratorilor societăţii.
Întrucât instanţa de apel a răspuns distinct celorlalte critici care vizau acordarea unor sume de bani, Înalta Curte apreciază că argumentele instanţei de apel referitoare la răspunderea solidară a pârâţilor nu răspund concret acestei critici, hotărârea fiind nemotivată din acest punct de vedere.
Critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este, la rândul său, fondată.
Astfel, deşi în cadrul motivelor de apel s-a invocat că termenul de prescripţie s-a împlinit raportat la data cesiunii de părţi sociale, dată la care a avut loc verificarea contabilităţii societăţii, iar societatea avea posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul prin verificările contabile făcute cu această ocazie, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor critici, fapt care conduce la imposibilitatea exercitării controlului de legalitate a deciziei recurate.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate a deciziei recurate formulate de recurentul V.V., instanţa supremă a reţinut ca fiind neîntemeiat primul motiv de apel, care vizează greşita interpretare a conţinutului cererii de chemare în judecată, întrucât societatea comercială reclamantă a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 101.626,12 lei cu titlu de debit, daune-interese şi dobândă legală, fără a rezulta că a solicitat obligarea distinctă a fiecărui pârât la plata unei sume de bani. Aşadar, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nefiind încălcat principiul disponibilităţii.
Sunt, însă, fondate susţinerile recurentului referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1442 din Legea nr. 31/1990, întrucât reclamanta este societate cu răspundere limitată a cărei administrare nu se supune acestor dispoziţii legale, în conformitate cu art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
Astfel, potrivit art. 1442 din legea societăţilor comerciale alin. (4), administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar.
De asemenea, potrivit alin. (5), în societăţile care au mai mulţi administratori răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Aceste dispoziţii legale se regăsesc în cuprinsul capitolului IV al legii, intitulat Societăţile pe acţiuni, Secţiunea a III-a - Despre administraţia societăţii şi nu se aplică societăţilor cu răspundere limitată, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 197 al legii societăţilor comerciale.
Prin urmare, se impune ca instanţa de apel să stabilească ce dispoziţii legale din legea specială sunt aplicabile în cauză, dacă acestea au fost încălcate, dacă încălcarea atrage răspunderea individuală sau solidară a pârâţilor şi în ce măsură dreptul la acţiune este prescris, în raport de aceste constatări şi de analiza susţinerilor părţilor referitoare la momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Se va analiza în cauză şi incidenţa art. 1042 din vechiul Cod civil în raport de felul răspunderii ce se va stabili, conform celor arătate în paragraful anterior al considerentelor.
Faţă de cele arătate, constatând că în lipsa unor considerente care să aibă în vedere cele expuse mai sus, controlul judiciar în recurs nu poate fi exercitat efectiv, aceasta echivalând cu necercetarea fondului cauzei, Înalta Curte a admis recursurile în baza art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.