Contract de consultanţă. Denunţarea unilaterală abuzivă a contractului de către beneficiar. Consecinţe
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
- contract de consultanţă
- denunţare unilaterală
Codul civil din 1864, art. 977, art. 982
În cazul în care printr-un contract de consultanţă se reglementează angajamentul unei persoane fizice autorizate de a presta servicii în favoarea unei societăţi 200 de zile pe an, limitarea serviciilor solicitate la 7 zile în primul trimestru al anului, corelată cu obligaţiile de exclusivitate şi neconcurenţă, conduc la concluzia modificării unilaterale, fără justificare, a unor clauze contractuale esenţiale de către societatea beneficiară, ceea ce echivalează cu denunţarea unilaterală, abuzivă, a contractului.
În aceste condiţii, este corectă soluţia de obligare a beneficiarului acestor servicii la plata unor compensaţii contractuale, întrucât asumarea unei obligaţii de a presta servicii exclusiv în favoarea unui beneficiar rămâne de neînţeles în condiţiile în care compania ar putea lansa comenzile de lucru aşa cum doreşte, pentru un număr de zile stabilit aleatoriu, fără ca cel angajat să aibă prefigurarea veniturilor sale, renunţând la beneficiul desfăşurării altor activităţi pentru o remuneraţie care ar putea să fie, cel mult, estimată.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2863 din 2 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 1547 din 25.02.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul F.D.S. PFA în contradictoriu cu pârâta SC G. (GSK) SRL.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 113.932,50 euro + TVA (calculată la data introducerii cererii la suma de 495.572,19 lei + TVA) la cursul în lei al BNR de la data efectuării plăţii, reprezentând compensaţii contractuale.
A mai fost obligată pârâta şi la plata sumei de 13.056,47 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că raportul juridic comercial a fost instituit de cele două părţi din 15 iunie 2009, reclamantul intitulându-se persoană fizică autorizată care, în calitate de comerciant potrivit legii, presta serviciu de consultanţă în favoarea pârâtei conform clauzelor contractuale expuse.
Astfel, clauza 3.1 stabilea obligaţia reclamantului de a efectua un program riguros de patru zile pe săptămână (în medie) şi cel puţin 200 de zile pe an, care-i dădeau dreptul la un onorariu de 330 Euro+TVA/zi lucrătoare conform clauzei 6.1.
Pentru lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2010 programul a fost respectat, iar reclamantul plătit cu onorariul cuvenit.
Prin notificarea 1979 din 14.12.2010 pentru trimestrul I 2011 pârâta a limitat serviciile de consultanţă aferente lunilor ianuarie, februarie şi martie 2011 la 7 zile în loc de 48 de zile, situaţie pe care reclamantul o califică drept denunţare unilaterală a contractului.
S-a arătat că clauzele 12.1.1 şi 12.1.3 prevăd că aceste servicii au exclusivitate şi instituie o interdicţie severă pentru reclamant de a presta consultanţă faţă de terţi, ceea ce conturează ideea că ne aflăm în prezenţa unui contractant captiv.
S-a reţinut că interpretarea corelată a scrisorii de intenţie adică a ofertei contractuale cu textele incidente din contract şi cu notificarea din 14.12.2010, conduce la concluzia denunţării unilaterale declarată de pârâtă în mod abuziv întrucât:
- a avut loc o modificare unilaterală a clauzei 3.1 şi a celorlalte clauze esenţiale;
- s-a produs un dezechilibru contractual structural, din 48 de zile (în medie) pe trimestru s-a limitat la 7 zile ceea ce presupune un total de 28 de zile/an în loc de 200 de zile;
- în această situaţie măsura echivalează în realitate cu o denunţare unilaterală fără temei contractual şi dă dreptul la daunele pretinse, sub formă compensatorie, pe temeiul clauzelor incidente din contract.
Întrucât pârâta nu a obiectat la calculul sumelor ce fac obiectul acţiunii şi la întinderea acestora acţiunea a fost admisă astfel cum a fost formulată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1547 din 25.02.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a declarat apel SC G. (GSK) SRL.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelul este fondat, pentru considerentele care vor fi redate în rezumat:
Instanţa de apel a stabilit că raporturile dintre părţi sunt doar raporturi contractuale reglementate de contractul de consultanţă şi nu sunt raporturi de muncă, Consultantul, respectiv intimata F.D.S. PFA neavând calitatea de angajat al apelantei.
Modul de efectuare a serviciilor de către intimată este redat de prevederile art. 2.1 din contract astfel: „serviciile vor fi furnizate de către Consultant în mod continuu şi în conformitate cu cerinţele Companiei, necesare în asigurarea funcţionării şi administrării eficiente a activităţilor Companiei”.
De asemenea, art. 2.2 dispune: „consultantul va furniza Companiei toate serviciile de management şi administrative, necesare pentru efectuarea operaţiunilor Companiei inclusiv, dar fără a se limita la serviciile stabilite în Anexa 1 la prezenta, modificată din când în când, precum şi alte servicii administrative şi/sau business similare, aşa cum vor fi acestea convenite de Companie şi Consultant, în scris, din când în când.
Potrivit art. 3.2 din contract, „Consultantul se obligă să fie disponibil pentru Companie şi i se cere să fie prezent personal în medie 4 (patru) zile pe săptămână la sediul Companiei şi să lucreze 200 de zile pe an”.
Conform art. 4.2, „Consultantul acceptă să efectueze sarcinile decise de către Companie”.
Din interpretarea acestor clauze contractuale se deduce că apelanta, în calitate de Companie, nu şi-a asumat vreo obligaţie de a solicita intimatei, în calitate de Consultant, un anumit număr/ore de zile de lucru prestabilit prin contract, ci „în conformitate cu cerinţele Companiei” (art. 2.1).
Clauza de la art. 3.1 din contract nu prevede vreo obligaţie în sarcina apelantei de a solicita serviciile intimatei în cuantum de 4 zile pe săptămână şi de 200 de zile pe an, ci doar o obligaţie în sarcina intimatei de a fi disponibilă pentru a furniza serviciile oferite pe perioada de timp menţionată, la cererea apelantei.
Ca urmare, nu devin aplicabile dispoziţiile art. 13 din contract referitoare la denunţarea contractului de către Companie înaintea duratei contractuale prevăzute de art. 5.1. şi, deci, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 13.1.1 din contract referitoare la sancţiunea pentru denunţarea contractului de către Companie.
Faţă de aceste considerente, prin decizia civilă nr. 299 din 26.09.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii, motivat de faptul că, neoperând sancţiunea contractuală prevăzută de art. 13.1.1 pentru denunţarea unilaterală a contractului, apelanta nu are obligaţia de a plăti sumele la care prima instanţă a obligat-o.
A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 5.041,56 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.D.S. PFA care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul a formulat următoarele critici ale deciziei recurate:
- ignorarea de către instanţa de apel a susţinerilor şi apărărilor din cuprinsul întâmpinării:
- interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi ignorarea regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 970, 977-985 C. civ.
În susţinerea acestui motiv de apel s-a arătat că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a transforma un contract de muncă într-o formă de colaborare relativ diferită, dar cu aceleaşi efecte, în cadrul căreia, în schimbul exclusivităţii şi neconcurenţei acordate de reclamant, pârâta i-a acordat asigurări că, sub condiţia îndeplinirii obligaţiilor contractuale, nu va rezilia contractul de consultanţă fără plata unor despăgubiri.
Întrucât reclamantul s-a obligat să fie exclusiv la dispoziţia pârâtei în medie 4 zile săptămânal, prin raportare la 200 de zile anual, rezultă că pârâta urma să folosească şi să plătească acest timp pe care l-a rezervat exclusiv.
S-a apreciat de către recurent că instanţa de apel nu a ţinut cont de istoricul şi de uzanţele stabilite în relaţiile dintre părţi, de voinţa reală a părţilor şi că a interpretat eronat, respectiv a omis să ţină seama de prevederile art. 3.2, 4.1, 7.1 şi 13 din contract. Astfel, scopul stabilirii unui onorariu pentru servicii, calculat pro rata pentru perioada rămasă până la 5 ani este acela stabilit iniţial, de a achita lunar consultantului o sumă minimă garantată, pentru o prestaţie care se doreşte a fi în medie de 4 zile pe săptămână la sediul companiei şi de 200 de zile pe an” (art. 3.1).
S-a mai arătat că media de 4 zile pe săptămână trebuie raportată la cele 200 de zile lucrătoare anual, orice argument contrar ducând la modificarea clauzelor contractului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului, arătându-se, în rezumat, că instanţa de apel a interpretat corect clauzele contractului de consultanţă conform art. 977-985 C. civ. în sensul că a stabilit că raporturile dintre părţi nu sunt raporturi de muncă, GSK nu şi-a asumat obligaţia de a solicita recurentului un anumit număr de ore stabilit prin convenţia părţilor, ci în conformitate cu cerinţele companiei, caracterul fluctuant al activităţii ce urma să fie prestată de către recurent, aspect relevat inclusiv de modalitatea de plată a serviciilor.
Analizând decizia recurată sub aspectul criticilor de nelegalitate invocate de recurent, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă a constatat că recursul este fondat.
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ., în sensul că instanţa, trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract, îl interpretează schimbând înţelesul său lămurit, prin aplicarea greşită a regulilor de drept care se referă la interpretarea convenţiilor.
Deşi, în cauză, natura juridică a contractului, de consultanţă, diferită de aceea a contractului de muncă, a fost corect stabilită de către instanţa de apel, interpretarea clauzelor din acest contract trebuie raportată la conţinutul concret agreat de părţi, respectiv la obligaţiile asumate în cadrul colaborării convenite odată cu schimbarea statutului profesional al reclamantului, din angajat în baza unui contract de muncă în colaborator extern.
Pentru determinarea conţinutului concret al obligaţiilor asumate se impune interpretarea clauzelor contractului sistematic şi în raport de oferta concretă transmisă reclamantului, ofertă din care rezultă în mod clar intenţia GSK de a beneficia de serviciile lui F.D.S. 4 zile pe săptămână şi de cerinţa ca acesta să fie prezent la birou sau la întâlniri în funcţie de cele stabilite de pârâtă.
Oferta transmisă a fost acceptată de către reclamant, fiind încheiat ulterior contractul de consultanţă prin care s-a stabilit ca reclamantul să efectueze sarcinile decise de către companie, dedicându-şi companiei tot timpul de lucru, toată atenţia şi toate aptitudinile sale.
Prevederile contractuale din cuprinsul art. 2.1 şi 2.2 trebuie interpretate în sensul în care acestea au fost agreate de părţi, respectiv în sensul că reclamantul s-a obligat să fie la dispoziţia companiei personal, în medie 4 zile pe săptămână la sediul companiei şi să lucreze 200 de zile pe an.
Având în vedere faptul că anul calendaristic are 52 de săptămâni, iar 4 zile pe săptămână înseamnă 208 zile pe an, rezultă că numărul de zile la care se referă art.2.1 poate fluctua, astfel încât să se asigure respectarea obligaţiei reclamantului de a lucra pentru companie 200 de zile pe an.
De altfel, obligaţia de a aloca companiei 200 zile pe an, de a fi la dispoziţia acesteia 4 zile pe săptămână, în medie, raportat la obligaţiile de exclusivitate şi neconcurenţă asumate de reclamant implică, în mod corelativ, obligaţia companiei de a plăti serviciile prestate în mod corespunzător.
Împrejurarea că onorariul cuvenit consultantului se calcula în funcţie de numărul de zile efectiv lucrate se referă, în opinia instanţei supreme, la faptul că, raportat la obligaţia de a lucra în folosul companiei 200 zile pe an şi la numărul de săptămâni ale anului, ca şi la zilele nelucrătoare sau la sărbătorile legale, onorariul cuvenit consultantului putea fluctua de la o lună la alta.
Sintagma „serviciile vor fi furnizate […] în conformitate cu cerinţele companiei” nu trebuie interpretată în sensul că pârâta este îndrituită să reducă în mod drastic perioada în care solicită serviciile consultantului, ci că reducerea trebuie să asigure acestuia posibilitatea de a-şi realiza angajamentul contractual de 200 de zile pe an, având în vedere împrejurarea că art.2.1 din contract se referă la servicii furnizate în mod continuu.
A interpreta altfel dispoziţiile contractuale înseamnă a goli de conţinut înţelegerea părţilor în sensul că este de neconceput ca o obligaţie de exclusivitate şi neconcurenţă, ca şi obligaţia de a se pune la dispoziţia unei companii un anumit număr de zile pe an, să existe fără dreptul fără a fi remunerat corespunzător, în condiţiile în care consultantul nu îşi poate desfăşura activitatea în altă parte.
Cu alte cuvinte, asumarea unei obligaţii de a presta servicii exclusiv în favoarea unui beneficiar ar rămâne de neînţeles în condiţiile în care compania ar putea lansa comenzile de lucru aşa cum doreşte, pentru un număr de zile stabilit aleatoriu, fără ca cel angajat să aibă prefigurarea veniturilor sale, renunţând la beneficiul desfăşurării altor activităţi pentru o remuneraţie care ar putea să fie, cel mult, estimată.
Faţă de consideraţiile expuse mai sus, se apreciază că operaţiunea de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, a fost realizată de instanţa de apel cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 977 şi 982 C. civ. de la 1864, denaturându-se voinţa reală a părţilor.
Pornind de la conţinutul convenţiei care reglementează angajamentul de a presta servicii în favoarea pârâtei 200 de zile pe an, rezultă că limitarea serviciilor solicitate la 7 zile în primul trimestru al anului, corelată cu obligaţiile de exclusivitate şi neconcurenţă, conduc la concluzia modificării unilaterale, fără justificare, a unor clauze contractuale esenţiale şi, în consecinţă, aşa cum s-a apreciat în doctrină şi jurisprudenţă, a denunţării unilaterale, abuzive, a contractului de către pârâtă.
În raport de aceste aspecte, instanţa supremă a constatat că prima instanţă a soluţionat în mod corect cauza, stabilind că pârâta datorează reclamantului compensaţii contractuale, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul a fost admis şi modificată decizia recurată în sensul respingerii apelului ca nefondat.