Răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din Noul Cod civil. Fapta ilicită a victimei. Consecinţe
Cuprins pe materii: Drept comercial. Răspunderea
Index alfabetic: obligaţie de a face
-răspundere civilă delictuală
-cauză exoneratoare de răspundere
-fapta victimei înseşi
NCC, art. 1357 alin. (1)
Din examinarea art. 1357 alin. (1) din Noul Cod Civil - potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare - rezultă că autorul faptei ilicite trebuie să fie altă persoană decât cel vătămat.
În cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a fost săvârşită de către autoritatea vamală prin reţinerea nelegală a unui container - sancţionată prin hotărâre a instanţei de contencios în sensul anulării actelor administrative individuale şi obligării autorităţii la plata de despăgubiri care includ şi sumele datorate de proprietarul containerului societăţilor de depozitare -, încercarea autorităţii vamale, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, subrogată în drepturile sale procesuale, de a obţine acoperirea prejudiciului său de la depozitari este lipsită de temei legal, întrucât fapta ilicită a victimei înseşi este exoneratoare de răspundere.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2483 din 27 iunie 2014
Judecata în faţa primei instanţe. Obiectul cererii de chemare în judecată şi sentinţa Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 25.06.2012, reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor, reprezentată prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, a chemat în judecată pârâtele SC C.S.A. LTD S.R.L. şi SC C.S.C.T. SRL, solicitând obligarea acestora la a-i pune la dispoziţie containerul CCLU 710592-0, în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1226/CA/18.03.2011 pronunţată de Tribunalul Braşov şi la a-i achita suma de 100 USD plus T.V.A., pe zi de întârziere, începând cu data de 27.12.2011.
Prin sentinţa civilă nr. 1376 din 30.04.2013, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă a admis cererea, a obligat pârâtele să pună la dispoziţia reclamantei containerul CCLU 710592-0, în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1226CA din 18.03.2011 a Tribunalului Braşov şi a mai obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 50.592 USD, cu titlu de prejudiciu, dar şi la plata de penalităţi de întârziere, în continuare, în valoare de 124 USD/zi, până la data predării containerului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la Biroul Vamal Constanţa Sud s-a prezentat reprezentantul comisionarului în vamă SC R. SA, în numele administratorului şi asociatului unic al SC D.I. SRL, Dl. B.L., care a depus declaraţia vamală de tranzit nr. 26286/MRN/08ROCT190000000277263 din 07.10.2008, cu destinaţie la Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, pentru marfa aflată în containerul CCLU 710592-0, ajuns în Portul Constanţa.
În considerarea analizei de risc, dar şi a solicitării Poliţiei de Frontieră Constanţa Sud, containerul a fost controlat de reclamantă, care a identificat bunuri accizabile (destinate SC D.I. SRL şi numitului B.L.), nedeclarate în vamă, care au fost indisponibilizate, fiind încheiat procesul-verbal de custodie nr. 101 din 14.10.2008.
Ulterior, la sesizarea SC D.I. SRL, Tribunalul Braşov a pronunţat sentinţa civilă nr. 1226/CA/18.03.2011, prin care a anulat actele administrative individuale: Adresa nr. 16596/08.10.2008, procesul-verbal de custodie nr. 101/14.10.2008 care cuprinde adeverinţele de reţinere a bunurilor seria M de la nr. 0044648 la nr. 0044651 şi nr. 0044621 din 13.10.2008, emise de Biroul Vamal Constanţa Sud, precum şi Adresa nr. 30521/24.10.2008 emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa; de asemenea, a mai obligat Biroul Vamal Constanţa Sud şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa să reîncarce bunurile reţinute în temeiul procesului-verbal de custodie nr. 101/14.10.2008 şi adeverinţelor de reţinere a bunurilor seria M de la nr. 0044648 la nr. 0044651 şi nr. 0044621 din 13.10.2008 în containerul CCLU 710592-0, să treacă respectivul container în regim de supraveghere vamală, să îl transbordeze, pentru a se efectua operaţiunile de vămuire la Vama Braşov, să elibereze un permis vamal în care să menţioneze felul şi cantitatea mărfii care urmează să fie transbordată, dar şi termenul de efectuare a operaţiunii; totodată, Tribunalul Braşov a obligat în solidar Biroul Vamal Constanţa Sud şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa să achite către SC D.I. SRL următoarele sume, cu titlu de despăgubire: 6.509,12 lei, 3.277,17 lei plus T.V.A., 47.352 USD, în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, plus T.V.A. şi, în continuare, câte 100 USD pe zi, în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, plus T.V.A., începând cu data de 29.01.2010 şi până la data predării efective a containerului.
Prima instanţă a subliniat că Tribunalul Braşov a pronunţat hotărârea evocată mai sus, pornind de la constatarea că Biroul Vamal Constanţa Sud şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa au dispus în mod nelegal reţinerea containerului.
În continuare, a mai constatat că în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1226/CA/18.03.2011, autoritatea vamală a solicitat celor două pârâte să îi pună la dispoziţie containerul, însă SC C.S. (ROMÂNIA) A. LTD S.R.L. a răspuns că se află în imposibilitatea de a-l elibera fără plata taxelor de depozitare şi a celor de staţionare, iar SC C.S.C.T. SRL, deşi şi-a manifestat disponibilitatea de a sprijini executarea hotărârii judecătoreşti, a precizat că are calitatea de depozitar, fapt care îi impune să nu procedeze la predarea containerului fără avizul celeilalte pârâte, care are dreptul de dispoziţie asupra bunului.
În acest context, prima instanţă a subliniat că în sentinţa civilă nr. 1226/CA/18.03.2011, Tribunalul Braşov a reţinut că ”este evident că chiar în condiţiile în care prezenta hotărâre rămâne irevocabilă, reclamanta nu va putea să ridice containerul până nu achită toate taxele de manevrare, staţionare şi depozitare, astfel că este prejudiciată cu sumele pretinse de societăţile de depozitare (...)”, iar această parte a hotărârii a fost invocată de SC C.S. (ROMÂNIA) A. LTD SRL în susţinerea dreptului său de retenţie în temeiul căruia refuză restituirea înainte de a i se plăti cheltuielile pentru depozitare. Cum, însă, această pârâtă nu a fost parte în procesul aflat pe rolul Tribunalului Braşov, prima instanţă a apreciat că ea nu se poate prevala de sentinţa menţionată mai sus pentru a opune un drept de retenţie, un asemenea drept nefiindu-i recunoscut judecătoreşte.
În considerarea situaţiei de fapt reţinute, tribunalul a constatat că acţiunea, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349 şi 1357 din Noul Cod Civil, este întemeiată.
Astfel, după ce a citat textele de lege evocate anterior şi a enumerat condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale (existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, ca şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul), prima instanţă a reţinut că fapta ilicită este reprezentată de refuzul celor 2 pârâte de a pune la dispoziţia reclamantei containerul, în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1226/CA/18.03.2011 a Tribunalului Braşov, care presupunea transportarea şi predarea containerului CCLU 710592-0, reţinut sub sechestru, iar nu transportul mărfii cu un alt container închiriat, aşa cum în mod nefondat s-a apărat pârâta SC C.S. (ROMÂNIA) A. LTD SRL.
În continuare, cu toate că a apreciat că apărările fiecărei pârâte în legătură cu inacţiunea pe care au manifestat-o sunt întemeiate, tribunalul a subliniat că, atât timp cât prin atitudinea lor pârâtele au făcut imposibilă executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti executorii, refuzul lor de predare a containerului se constituie într-o faptă ilicită, iar exercitarea drepturilor pe care le-au invocat este abuzivă. Aceasta, pentru că punerea în executare a unui titlu executoriu este un element important al statului de drept şi al ordinii publice, sentinţele executorii impunând o realitate juridică ce trebuie respectată erga omnes, chiar şi de către persoanele care nu au luat parte la proces.
Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a decis în mod constant că executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din proces, pentru că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, dar şi că executarea nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată în mod excesiv, prima instanţă a observat că în speţă executarea obligaţiei de predare a bunurilor şi a containerului de către autoritatea vamală a fost stabilită sub sancţiunea daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, iar prin împiedicarea de către pârâte a executării, s-a ajuns în situaţia în care reclamanta datorează creditorului obligaţiei de predare o sumă mai mare decât cea declarată a bunurilor.
În continuare, tribunalul a subliniat că drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit art. 14 din Noul Cod Civil, subliniind elementele care conturează conceptul bunei-credinţe în planul dreptului civil şi, prin urmare, şi pe cel al abuzului de drept.
Apreciind însă că ordinea de drept şi securitatea raporturilor juridice sunt incompatibile cu o condiţionare a punerii în executare a unei sentinţe judecătoreşti de realizarea unor drepturi incerte, supuse analizei în litigii aflate pe rol, prima instanţă a reţinut că invocarea unui drept de retenţie pe o durată excesivă sau a necesităţii recuperării cheltuielilor de depozitare, în condiţiile în care printr-o hotărâre s-a statuat în sensul predării bunurilor, este o expresie a abuzului de drept, apt să îi cauzeze reclamantei un prejudiciu, care în speţă, este echivalent cu suma la plata căreia aceasta a fost obligată de Tribunalul Braşov, respectiv de 124 USD pe fiecare zi de întârziere, calculat cu începere de la 16.01.2012, când pârâtele au înţeles să-şi manifeste în mod expres refuzul de predare a containerului.
De aceea, instanţa de fond a constatat că încălcarea de către pârâte a unei obligaţii de rezultat – de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi – atrage în mod necesar concluzia vinovăţiei celor două pârâte, în lipsa unor cauze exoneratoare, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă expres din săvârşirea faptei, motiv pentru care a admis acţiunea.
Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar
Împotriva acestei sentinţe, SC C.S. (România) A. LTD S.R.L. şi SC C.S.C.T. SRL au declarat apel, căile ordinare de atac fiind admise prin decizia nr. 123/18.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; ca o consecinţă, sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul că cererea de obligare a pârâtelor la plata sumei de 100 USD plus T.V.A. pe zi de întârziere, începând cu data de 27.12.2011, a fost respinsă, celelalte dispoziţii ale hotărârii fiind menţinute.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că la 30.05.2013, ulterior pronunţării sentinţei atacate, a fost executată dispoziţia de predare către reclamantă a containerului CCLU 710592-0, în vederea aducerii la îndeplinire a sentinţei civile nr. 1226CA/18.03.2011 a Tribunalului Braşov, aşa încât nu a mai examinat criticile aduse acestei măsuri, păstrând-o.
Referitor la capătul de cerere privind plata despăgubirilor, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în mod eronat a apreciat tribunalul că între prejudiciul invocat de autorul acţiunii şi fapta ilicită pusă în sarcina pârâtelor-apelante există legătură de cauzalitate, în sensul că refuzul predării containerului ar fi cauza directă a pagubei suferite de autoritatea vamală, stabilită prin sentinţa Tribunalului Braşov.
Astfel, curtea de apel a subliniat că analiza considerentelor sentinţei civile nr. 1226/CA/18.03.2011 pronunţată de Tribunalul Braşov relevă că despăgubirile solicitate de SC D.I. SRL autorităţii vamale s-au întemeiat în drept pe prevederile art. 18 alin. 4 lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi au avut drept cauză tocmai sancţiunea nulităţii actelor administrative vătămătoare, aplicată de instanţă, scopul lor fiind acela de înlăturare a efectelor actelor nelegale. Cum despăgubirile au fost acordate societăţii D.I. SRL tocmai în vederea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat prin reţinerea containerului – fapt care a generat curgerea taxelor de depozitare şi staţionare –, instanţa de prim control judiciar a apreciat că ele nu pot fi puse în sarcina pârâtelor, neexistând o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de autoritatea vamală şi fapta apelantelor, care au invocat dreptul de retenţie (cazul SC C.S. (România) A. LTD SRL) sau calitatea de depozitar şi lipsa acordului proprietarului containerului pentru predare (cazul SC C.S.C.T. SRL).
De aceea, curtea de apel a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a constatat că prejudiciul este reprezentat de suma calculată în sarcina autorităţii vamale cu titlu de daune-interese pe zi de întârziere, respectiv 100 USD, la care se adaugă T.V.A., deoarece aceasta constituie, de fapt, contravaloarea zilnică a celor două taxe pe care SC D.I. SRL le datorează pentru depozitare în terminal (70 USD/zi) şi pentru staţionarea containerului (30 USD/zi), potrivit titlului executoriu invocat.
În considerarea acestor argumente, a admis apelul, schimbând în parte hotărârea atacată, potrivit distincţiilor expuse mai sus.
Recursul. Motivul de nelegalitate invocat
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, subrogându-se în drepturile procesuale ale Autorităţii Naţionale a Vămilor – Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, potrivit O.U.G. nr. 74/2013.
Recurenta a solicitat desfiinţarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca legală şi temeinică, susţinând că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit legea; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta, după ce a prezentat în mod amplu situaţia de fapt, a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, definite în art. 1357 alin. (1) din Noul Cod Civil: prejudiciul, fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Cu referire la prima condiţie, recurenta a precizat că prejudiciul este cert, nivelul acestuia fiind de 50.592 USD, reprezentând despăgubiri de 100 USD pe zi de întârziere, plus T.V.A.; a mai arătat că a calculat suma cu începere de la 16.01.2012, când intimatele şi-au manifestat opoziţia de predare/eliberare a containerului, până la 26.02.2013, dar şi că la această sumă trebuie adăugate cheltuielile de executare silită şi dobânda legală aferentă.
În ce priveşte fapta ilicită, a susţinut că aceasta constă în refuzul pe care l-au manifestat intimatele, de a preda containerul şi bunurile din el, în raport de care autoritatea vamală s-a văzut împiedicată, independent de voinţa sa, în a aduce la îndeplinire obligaţia de a face stabilită în sarcina ei prin sentinţa civilă nr. 1266/CA/18.03.2011 a Tribunalului Braşov.
În acest context, recurenta a susţinut că în mod greşit a reţinut curtea de apel că “despăgubirile stabilite prin sentinţa civilă nr. 1266/CA/2011 nu pot fi puse în sarcina pârâtelor”, deoarece nu a solicitat ca intimatele să fie obligate să suporte toate despăgubirile stabilite prin sentinţa respectivă, ci doar pe cele care au fost de natură să prejudicieze bugetul de stat, din cauza faptei culpabile a acestora, ca începând cu luna ianuarie 2012 s-au opus expres predării containerului şi bunurilor. A arătat şi că, în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care trebuie executată, invocarea de către intimata SC C.S. (ROMÂNIA) A. SRL a dreptului de retenţie apare ca fiind făcută abuziv.
Iar legătura de cauzalitate derivă, în opinia recurentei, din aceea că prin fapta culpabilă a intimatelor a fost afectat bugetul de stat, prejudiciul fiind cauzat în mod direct prin exercitarea abuzivă a dreptului de retenţie.
La 12.05.2014, intimata SC C.S.C.T. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Cu titlu prealabil, se cuvine subliniat că solicitarea recurentei, de a fi desfiinţată decizia atacată, denotă o gravă necunoaştere a soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de recurs în ipoteza admiterii acestei căi extraordinare de atac, astfel cum ele sunt expres prevăzute în art. 312 alin. (2) C.proc.civ.: casarea, respectiv modificarea hotărârii atacate.
În concret, recurenta a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată când a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a legii; a susţinut, astfel, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din Noul Cod Civil (aplicabil în speţă, de vreme ce fapta imputată intimatelor s-a realizat la data de 16.01.2012, ulterior intrării sale în vigoare).
Potrivit art. 1357 alin. (1) din Noul Cod Civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare.
Conţinutul acestei norme legale sintetizează aspectele esenţiale care caracterizează instituţia răspunderii delictuale, în ansamblul său; cele patru condiţii necesare pentru angajarea răspunderii sunt prejudiciul, fapta ilicită, existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia făptuitorului.
Prejudiciul reprezintă nu doar o condiţie a răspunderii, ci şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita acestuia, iar fapta ilicită constituie faptul generator de răspundere, care poate fi fapta proprie ori a altei persoane, precum şi fapta lucrurilor sau a animalelor aflate în pază juridică.
După cum rezultă din examinarea art. 1357 alin. (1) din Noul Cod Civil, autorul faptei ilicite trebuie să fie altă persoană decât cel vătămat; aşadar, fapta victimei înseşi se constituie într-o cauză exoneratoare de răspundere.
Examinând aceste condiţii prin raportare la datele speţei, Înalta Curte reţine că cerinţa prejudiciului este întrunită, întrucât bugetul de stat a suferit o pierdere, cât timp prin sentinţa civilă nr. 1226/CA/18.03.2011, Tribunalul Braşov a obligat în solidar pe Biroul Vamal Constanţa Sud şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa să achite către SC D.I. SRL următoarele sume, cu titlu de despăgubire: 6.509,12 lei, 3.277,17 lei plus T.V.A., 47.352 USD, în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, plus T.V.A. şi, în continuare, câte 100 USD pe zi, în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, plus T.V.A., începând cu data de 29.01.2010 şi până la data predării efective a containerului.
Prejudiciul este astfel cert, nu doar sub aspectul existenţei sale, ci şi al întinderii.
Cu toate acestea, Înalta Curte subliniază că el nu a fost cauzat de către intimate, care astfel nu se fac vinovate de nicio faptă ilicită, ci de către autoritatea vamală însăşi.
Astfel, se cuvine subliniat că Tribunalul Braşov a reţinut în hotărârea sa că reţinerea containerului de către autoritatea vamală s-a făcut în mod nelegal; tocmai de aceea, a anulat actele administrative şi, dând deplină eficienţă art. 18 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 554/2004, a obligat Biroul Vamal Constanţa Sud şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa la plata către SC D.I. SRL de despăgubiri care includ şi sumele de 70 USD/zi, reprezentând taxa de depozitare în terminal şi de 30 USD/zi, reprezentând taxa de staţionare a containerului, la care se adaugă T.V.A.
În considerentele sentinţei sale, Tribunalul Braşov a subliniat că SC D.I. SRL nu va putea să procedeze la ridicarea containerului, chiar în ipoteza rămânerii irevocabile a hotărârii, până ce nu va achita toate taxele de manevrare, staţionare şi depozitare; de aceea, apreciind că societatea este prejudiciată şi cu sumele pretinse pentru depozitare, instanţa de contencios administrativ a obligat autoritatea vamală la plata acestora în continuare, până la data predării containerului; în acest fel, a acoperit integral prejudiciul, a cărui existenţă a apreciat-o ca fiind sigură, chiar dacă el urma a se produce ulterior, deoarece sumele către societăţile de depozitare curgeau zi de zi.
Aşadar, nu refuzul intimatelor de a preda containerul este fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ci, în mod exclusiv, reţinerea nelegală a acestuia de către autoritatea vamală.
Prin urmare, părţilor trebuie să li se impună concluzia că singura vinovată de producerea prejudiciului este autoritatea vamală, care, urmare a reţinerii nelegale a containerului – sancţionată prin hotărârea instanţei de contencios prin anularea actelor administrative individuale –, a cauzat SC D.I. SRL prejudicii, constând, între altele, chiar în sumele pe care aceasta le datora deja, respectiv urma a le datora în viitor, societăţilor de depozitare, până la data ridicării containerului din terminal.
În aceste condiţii, încercarea recurentei de a obţine chiar aceste sume de la intimate este lipsită de temei legal, întrucât, aşa cum deja s-a reţinut, fapta ilicită a victimei înseşi este exoneratoare de răspundere.
Chiar dacă în lanţul cauzal al faptelor care au condus la curgerea în continuare a datoriei de 100 USD/zi, plus T.V.A., s-a interpus şi atitudinea intimatelor – SC C.S. (ROMÂNIA) A. LTD S.R.L. susţinând că se află în imposibilitate de a elibera containerul fără plata taxelor de depozitare şi de staţionare, iar SC C.S.C.T. SRL precizând că are calitatea de depozitar, fapt care îi impune să nu procedeze la predarea containerului fără avizul proprietarului –, atitudine pe care recurenta a interpretat-o sub forma unei veritabile opoziţii la executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, instanţa supremă notează că o exercitare a drepturilor cu bună-credinţă ar fi impus ca, în vederea executării efective şi rapide a hotărârii irevocabile, recurenta să achite SC D.I. SRL sumele la plata cărora a fost obligată de Tribunalul Braşov, această societate să le achite mai departe societăţilor de depozitare, iar apoi să se procedeze la ridicarea containerului.
Aşa fiind, invocarea unui drept de retenţie nu are caracter abuziv, aşa cum afirmă recurenta şi cum în mod nelegal a reţinut şi prima instanţă; o asemenea apreciere denotă doar lipsa unei examinări de detaliu a sentinţei Tribunalului Braşov.
Prin urmare, atitudinea intimatelor nu doar că nu are caracter ilicit, dar este şi justificată, aşa încât, chiar dacă a fost de natură să conducă la creşterea debitului pus în sarcina autorităţii vamale, nu are potenţial cauzator de prejudiciu, a cărui singură autoare rămâne cea din urmă.
Cum considerentele expuse mai sus conduc spre concluzia că singura parte vinovată pentru producerea pagubei este autoritatea vamală, Înalta Curte a apreciat că decizia instanţei de prim control judiciar a fost pronunţată cu aplicarea riguroasă a legii la situaţia de fapt pe deplin stabilită, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
Fiind stabilită, astfel, culpa procesuală a recurentei în promovarea căii de atac, aceasta a fost obligată, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C.proc.civ., la plata către intimata SC C.S.C.T. SA a sumei de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat.