Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Prescripţie extinctivă. Întreruperea termenului prin recunoaşterea creanţei. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-întreruperea prescripţiei

 

Decretul nr. 167/1958, art. 16, art. 17

Un act de recunoaştere a creanţei, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voinţa societăţii, iar nu de la un prepus al acesteia.

Nu constituie un act de recunoaştere a creanţei actul material prin care se comunică cifre citite din registrul comercial al societăţii de către o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de a manifesta voinţa societară, în lipsa unei împuterniciri exprese, şi, ca atare, în această situaţie, nu este incident art. 16 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se considera că termenul prescripţiei a fost întrerupt.

                       

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2487 din 27 iunie 2014 

 

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 de la data de 1 octombrie 2011.

 

            Judecata în faţa primei instanţe. Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă

            Prin sentinţa arbitrală nr. 159 din 05.07.2011 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi, pe cale de consecinţă, a fost anulată cererea prin care reclamanta SC S. România SRL, prin mandatar SC E.K. România SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei, cu titlu de contravaloare servicii de mentenanţă, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 11.273 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

            Într-un prim ciclu procesual, acţiunea în anulare formulată de SC S. România SRL împotriva acestei sentinţe arbitrale a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 9 din 20.02.2012, însă recursul promovat de aceeaşi parte împotriva sentinţei curţii de apel a fost admis prin decizia nr. 440 din 07.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, care a modificat hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii în anulare şi anulării sentinţei arbitrale evocate mai sus; cauza a fost trimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea pe fond a cererii, în limitele convenţiei arbitrale, potrivit art. 366 C.proc.civ.

            În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 124 din 08.11.2013, prin care a admis acţiunea în anulare, a anulat sentinţa arbitrală nr. 159 din 05.07.2011 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi, judecând în limitele convenţiei arbitrale, a respins cererea ca prescrisă.

            Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâta a distribuit către diverşi clienţi finali – în speţă, B.C.R. SA – produse software ale reclamantei, inclusiv servicii de mentenanţă.

Astfel, a notat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor facturi emise pentru prestarea unor servicii de mentenanţă pretins prestate prin contractul de întreţinere nr. 10214454/01.09.2002, prin contractul de software SAP nr. 10290216/16.04.2004, prin contractul MySAP Business Suite Licence Agreement identificat de părţi cu nr. 10328350, 10328352 şi 10328353 din 31.05.2005, toate încheiate între SAP O. GmbH Viena şi SC S. SRL, în beneficiul B.C.R. SA; de asemenea, a mai reţinut că părţile nu contestă că au încheiat contracte de novaţie prin care drepturile şi obligaţiile SAP O. GmbH Viena derivate din toate contractele evocate mai sus au fost preluate de către SC S. România SRL.

            Prima instanţă a mai notat că, la data de 28.10.2005, pârâta a solicitat reclamantei întreruperea contractului de software în raport cu clientul final, B.C.R. SA, motivat de faptul că acesta nu mai dorea să achiziţioneze licenţele pentru fazele a doua şi a treia şi nici serviciul de mentenanţă, dar şi că, începând cu aceeaşi dată, reclamanta nu a mai furnizat servicii de mentenanţă către Bancă, aşa încât facturile care fac obiect al litigiului nu sunt datorate, pentru că ele nu acoperă un serviciu prestat; curtea de apel a subliniat că asupra acestor susţineri, reclamanta a tăcut.

             În continuare, instanţa de fond a observat că suma de 1.418.068,70 lei, invocată de reclamantă ca fiind cea datorată de pârâtă, reprezintă contravaloarea a 15 facturi, dintre care doar şase, cele în dispută, au fost emise în perioada 01.03.2006-04.04.2007 pentru plata serviciului de mentenanţă în favoarea clientului final B.C.R. SA, celelalte (emise în cursul anului 2009) vizând alţi beneficiari, aşa încât ele nu au legătură cu plata pretinsă. Cum fiecare din cele şase facturi a fost emisă în executarea unui drept de creanţă distinct, pentru plata unor prestaţii periodice de mentenanţă, iar acţiunea a fost formulată la data de 03.01.2011, curtea de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit.

            În acest context, a înlăturat susţinerile vizând întreruperea termenului de prescripţie, reţinând că ipotezele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) şi c) din acelaşi decret nu sunt incidente.

            Astfel, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a), prima instanţă a apreciat că schimbul de corespondenţă electronică dintre doi prepuşi ai părţilor, prin care cel al pârâtei a informat că soldul facturilor emise de către SC S. România SRL către SC S. SRL este, la data de 31.10.2009, de 1.447.587,05 lei, nu constituie o recunoaştere a creanţei – aceasta trebuind să provină de la administratorul statutar, care are abilitarea de a exprima voinţa societăţii.

            Aşa fiind, instanţa de fond a considerat că simpla citire a cifrelor din registrul comercial şi comunicarea lor ulterioară nu pot valora decât o informare cu privire la suma citită, dar, în niciun caz, nu pot semnfica un act juridic de recunoaştere a creanţelor. De asemenea, a mai subliniat că aceeaşi valoare de fapt material o are şi menţionarea olografă pe o corespondenţă transmisă prin fax, în care acelaşi prepus, d-na economist M.G., a consemnat la 30.11.2008 soldul pârâtei.

            Pe de altă parte, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din Decret, prima instanţă a notat că extrasele de cont ale reclamantei nu pot să reprezinte o recunoaştere a creanţei de către pârâtă şi nici o plată parţială, deoarece niciuna dintre plăţi nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele şase facturi în dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009. Cu toate că reclamanta a încercat să creeze aparenţa unei creanţe unice plătite parţial, curtea de apel a subliniat că fiecare factură a fost emisă în executarea unei prestaţii periodice şi doar plata uneia dintre acestea ar fi putut avea aptitudinea întreruperii cursului prescripţiei.

            Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, aşa încât dreptul la acţiune a fost stins prin prescripţie, motiv pentru care a respins cererea ca prescrisă.

            Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

            Împotriva acestei sentinţe, SC S. România SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei, admiterii cererii de arbitrare şi obligării pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei. În subsidiar, recurenta a solicitat modificarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii excepţiei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.

            În motivare, a arătat că prima instanţă a denaturat înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, dar şi că a pronunţat sentinţa, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.

            În dezvoltarea criticilor de nelegalitate invocate, recurenta a arătat că, reţinând atitudinea sa de tăcere asupra susţinerilor pârâtei, potrivit cărora la data de 28.10.2005 i s-ar fi solicitat întreruperea contractului de software în raport cu clientul final, B.C.R. SA şi că, începând cu aceeaşi dată, nu a mai furnizat servicii de mentenanţă către Bancă, aşa încât facturile care fac obiect al litigiului nu ar fi datorate, pentru că nu acoperă un serviciu prestat, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a principiului qui tacit consentire videtur, deoarece nu a examinat afirmaţiile sale orale făcute cu ocazia dezbaterilor, dar nici pe cele expuse pe larg în concluziile scrise, încălcând astfel dreptul la apărare; în acest context, autoarea căii de atac a reluat susţinerile prezentate în faţa primei instanţe.

            Pe de altă parte, recurenta a apreciat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958.

            Astfel, a susţinut că probele au relevat că intimata a recunoscut în mod neechivoc debitul, dar şi că, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a statuat că dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu conţin cerinţa unei recunoaşteri exprese, ea putând fi şi tacită.

            De aceea, recurenta a considerat că documentele prin care intimata, ale cărei date de identificare sunt indicate, i-a comunicat suma datorată la datele de 30.11.2008 şi 17.12.2009, se constituie în acte de recunoaştere a datoriei, apte să întrerupă cursul prescripţiei; aşa fiind, a apreciat că un nou termen de prescripţie a început să curgă, el împlinindu-se la 17.12.2012, situaţie în care formularea cererii de arbitrare la 03.01.2011 a fost făcută în termen.

            Prin urmare, recurenta a susţinut că instanţa de fond a denaturat înţelesul vădit neîndoielnic al actului de recunoaştere a datoriei, făcând astfel o greşită aplicare a legii în soluţionarea excepţiei prescripţiei.

            Totodată, a mai arătat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că plăţile ar fi fost efectuate de intimată în contul stingerii datoriilor rezultate din facturile emise în anul 2009.

            În continuare, recurenta a prezentat fondul raporturilor dintre părţi, astfel cum ele rezultă din probele administrate şi a solicitat admiterea cererii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.337.526,12 lei.

            La 23.06.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

            Analizând actele dosarului, precum şi sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

            Cu titlu prealabil, se cuvine subliniat că solicitarea recurentei de a fi modificată sentinţa atacată (prin care cauza a fost soluţionată pe cale de excepţie) şi fie de a se reţine cauza, fie de a fi trimisă primei instanţe, spre rejudecare, denotă o gravă necunoaştere a soluţiilor pe care instanţa de recurs le poate pronunţa în ipoteza admiterii acestei căi extraordinare de atac astfel cum ele sunt expres prevăzute în art. 312 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., întrucât, pe de o parte, numai în cazul casării se poate cere trimiterea spre rejudecare, nu şi în ipoteza modificării, iar, pe de altă parte, când instanţa anterioară a soluţionat cauza ca urmare a admiterii unei excepţii, în situaţia admiterii recursului, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C.proc.civ., care impun soluţia casării cu trimitere.

            În egală măsură, dacă dispozitivul sentinţei recurate ar putea crea aparenţa soluţionării pe fond a pricinii, trebuie notat că nici acesta nu este la adăpost de critică, deoarece acesta reia soluţia de admitere a acţiunii în anulare şi de anulare a sentinţei arbitrale nr. 159 din 05.07.2011 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, cu toate că aceste măsuri fuseseră deja adoptate prin decizia nr. 440 din 07.02.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în primul ciclu procesual; or, curtea de apel avea să soluţioneze doar fondul, în limitele convenţiei arbitrale, potrivit art. 366 C.proc.civ.

            Recurenta nu a criticat însă acest aspect, care de altfel nici nu aduce în discuţie vreun motiv de nelegalitate pentru care să fi fost necesară o invocare din oficiu; el relevă numai modalitatea deficitară de redactare a minutei.

            În continuare, instanţa supremă notează că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., texte legale potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

            În condiţiile în care recurenta nu şi-a prezentat criticile, în mod subsumat fiecăruia dintre cele două motive de recurs, Înalta Curte va proceda, în analiza sa, la o examinare prioritară a textelor de lege mai sus evocate şi, în măsura în care va identifica aspecte care vor putea fi circumscrise acestor dispoziţii legale, le va detalia în mod distinct.

            Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care sancţionează nu interpretarea greşită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia, concluzie care rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a art. 304 pct. 8 C.proc.civ., respectiv din utilizarea de către legiuitor a verbului „a interpreta” la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii trebuie înţeleasă doar în dependenţă cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de altă parte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunţarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greşita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958.

            Prima critică vizează greşita aplicare a principiului qui tacit consentire videtur, dar Înalta Curte subliniază că aspectele reţinute de prima instanţă, referitoare la tăcerea reclamantei-recurente faţă de susţinerile pârâtei-intimate, potrivit cărora la data de 28.10.2005 i s-ar fi solicitat întreruperea contractului de software în raport cu B.C.R. SA şi că, începând cu aceeaşi dată, nu a mai furnizat servicii de mentenanţă către Bancă, aşa încât facturile care fac obiect al litigiului nu ar fi datorate, pentru că nu acoperă un serviciu prestat, nu au caracter decisiv în pronunţarea hotărârii, ci au fost consemnate la capitolul care a prezentat împrejurările litigiului.

În realitate, singurele considerente care au condus la admiterea excepţiei prescripţiei sunt cele care privesc datele emiterii facturilor şi, prin raportare la acestea, împlinirea termenului de prescripţie şi lipsa incidenţei vreunuia dintre cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

De aceea, nu se impune examinarea acestei critici, întrucât ea nu are aptitudinea de a justifica o soluţie de admitere a recursului.

            Pe de altă parte, recurenta a apreciat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958.

            Astfel, a susţinut că în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a statuat că art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu conţine cerinţa unei recunoaşteri exprese, ea putând fi şi tacită.

            O asemenea afirmaţie este, desigur, justă, însă curtea de apel nu a reţinut că împrejurările cărora recurenta le acordă valoare de recunoaştere de datorie nu ar avea o atare semnificaţie pentru că recunoaşterea ar fi tacită, ci pentru că actele nu provin de la reprezentantul statutar al intimatei pentru a putea fi angajată voinţa societăţii.

            Într-adevăr, după cum în mod legal a reţinut şi prima instanţă, un act de recunoaştere a creanţei, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voinţa societăţii, nu de la un prepus al acesteia; în speţă, actele considerate de recurentă ca fiind întreruptive de prescripţie nu sunt decât simple acte materiale, prin care se comunică cifre citite din registrul comercial, de către o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de a manifesta voinţa societară, în lipsa unei împuterniciri exprese.

            Recurenta a mai arătat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că plăţile ar fi fost efectuate de intimată în contul stingerii datoriilor rezultate din facturile emise în anul 2009, dar nu a prezentat în concret nicio critică la adresa acestui considerent.

De altfel, o asemenea critică nici nu relevă un aspect de nelegalitate, ci de eventuală netemeincie, care însă scapă examinării instanţei supreme, a cărei analiză este circumscrisă, de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar motivelor de nelegalitate.

Oricum, nu a fost prezentat niciun argument care să conducă spre concluzia nelegalităţii considerentului prezentat de prima instanţă, potrivit căruia niciuna dintre plăţi nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele şase facturi în dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009, iar  reclamanta-recurentă pare că a încercat să creeze aparenţa unei creanţe unice plătite parţial.

            Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, întrucât  documentele prin care intimata i-a comunicat recurentei suma datorată, precum şi plăţile făcute, nevizând facturile în litigiu, nu se constituie în acte de recunoaştere a datoriei, apte să întrerupă cursul prescripţiei.

            Prin urmare, motivele invocate de recurentă nu justifică admiterea căii de atac promovate, aşa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat, fiind inutil a se mai examina susţinerile referitoare la fondul raporturilor dintre părţi, deoarece dreptul la acţiune al reclamantei-recurente a fost stins prin prescripţie.