Apel. Invocarea încălcării principiului tantum devolutum quantum judicatum. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul
Index alfabetic: acţiune în constatare
-uzucapiune
-principiul tantum devolutum quantum judicatum
C. proc. civ. din 1865, art. 84, art. 134, art. 287 alin. (1) pct. 3, alin. (2),
art. 292 alin. (2), art. 295 alin. (1)
Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C.proc.civ., cererea de apel trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, sub sancţiunea decăderii, această cerinţă putând fi împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Nu este încălcat principiul tantum devolutum quantum judicatum în cazul în care instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat şi cu privire la o critică suplimentară adusă sentinţei atacate, formulată de apelant prin concluziile scrise depuse la prima zi de înfăţişare, când instanţa a şi rămas în pronunţare, întrucât aceasta s-a pronunţat în limitele criticilor din apel, formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 287 C. proc. civ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3475 din 7 noiembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 893/19.04.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis cererea reclamantei C.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul uzucapiunii de 10 ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 295,79 m.p., aferent imobilului situat în Bucureşti, str. B. nr. 1, etaj 1, ap. 1, sectorul 2, compus din 210,22 m.p. teren situat sub construcţie şi 85,55 m.p. teren liber de construcţii, a omologat raportul de expertiză întocmit de expert ing. L.D.U. şi a obligat pârâtul la 1.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile reclamantei C.M. i-au fost restituite apartamentul nr. 1 aflat la etajul 1 din imobilul situat în Bucureşti, str. B. nr. 1, sector 2, compus din 2 camere în suprafaţă de 44 mp, dar şi mansarda din acelaşi imobil, în suprafaţă de 62,2 mp, fără însă a se dispune şi asupra terenului pe care se află construit imobilul şi a celui aferent curţii; a mai notat că prin procesul-verbal din 16.01.1995, SC A. SA a predat reclamantei întregul imobil.
A mai reţinut, din analiza situaţiei juridice transmise de AFI, că asupra terenului situat sub construcţie şi asupra celui liber de construcţii, Statul nu are înscris niciun drept, iar la momentul înfiinţării cărţilor funciare, în anul 1940, acesta a aparţinut bunicii reclamantei, P.M., fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950 odată cu construcţia.
Tribunalul a mai notat că în anul 1986 terenul a fost inclus în evidenţele cadastrale ale municipiului Bucureşti pe adresa poştală str. N.F. nr. 40, fostă str. S. nr. 40, sector 2, cu suprafaţa de 1370 mp, posesor de parcelă fiind la data întocmirii evidenţelor Departamentul Cultelor, dar, prin sentinţa civilă nr. 2048 din 08.02.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a stabilit linia de hotar dintre proprietatea reclamantei şi a numitei P.M. şi cea deţinută de Secretariatul de Stat pentru Culte şi Ministerul Finanţelor pe baza unui raport de expertiză judiciară efectuat în dosar.
În cauză au fost audiaţi martorii V.I.M. şi P.M., care, cunoscând situaţia imobilului de 60 şi respectiv 40 de ani, au declarat că în prezent curtea stăpânită de reclamantă este delimitată de clădirea ce aparţine Ministerului Cultelor, că de curte se îngrijeşte reclamanta, aceasta fiind considerată proprietar al terenului liber aferent imobilelor care i-au fost retrocedate.
În continuare, prima instanţă a prezentat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, care a identificat terenul.
A apreciat şi că pârâtul se legitimează procesual pasiv, în condiţiile în care probele administrate în cauză nu relevă un alt proprietar al imobilului.
În considerarea celor prezentate mai sus, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii scurte, prevăzute de art. 1895 C.civ., întrucât reclamanta se bazează pe un just titlu care provine de la municipiul Bucureşti şi a exercitat o posesie utilă asupra terenului situat sub construcţie şi asupra curţii aferente, sub nume de proprietar şi de bună-credinţă, aşa încât a admis acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.
Apelul declarat de reclamantă nu a fost nici timbrat, nici motivat.
În motivarea apelului propriu, Municipiul Bucureşti a arătat că soluţia primei instanţe este greşită, întrucât nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu reiese că imobilul a fost sau mai este încă în domeniul privat al municipalităţii. Pe fond, acest apelant a susţinut că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi art. 135 pct. 5 din Constituţie, proprietatea publică este imprescriptibilă, astfel că nu poate fi sub nici o formă uzucapată. A mai arătat că în mod eronat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece în cauză nu se poate reţine culpa sa procesuală, iar, în subsidiar, a solicitat să se facă aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ.
La termenul din 05.12.2013, Municipiul Bucureşti a depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de la 10 până la 20 ani, reclamanta nedeţinând un just titlu şi exercitând astfel asupra suprafeţei de teren o posesie fără titlu.
Prin decizia civilă nr. 347A/05.12.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelanta-reclamantă C.M., a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General și a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă C.M. nu și-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.633,5 lei, stabilită în sarcina sa, astfel încât a făcut aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, anulând cererea de apel promovată de această parte, ca netimbrată.
Referitor la apelul declarat de pârât, instanţa de prim control judiciar a reţinut că este nefondată critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive, având în vedere că atât timp cât terenul aferent construcţiei nu a făcut obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 18/2001, probele nerelevând un alt proprietar, acesta a rămas în proprietatea privată a statului, respectiv a unităţii administrativ teritoriale, fiind incidente prevederile Legii nr. 213/998 şi cele ale Legii nr. 215/2001, potrivit cărora domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele care aparţin domeniului public intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege.
Pe fond, instanţa de apel a constatat că deşi terenul în litigiu, nefiind proprietate publică, este, în principiu, susceptibil de a fi uzucapat, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1895 şi art. 1897 din Codul civil din 1864 pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani.
În continuare, curtea de apel a citat dispoziţiile art. 1895 şi 1897 C.civ. şi a subliniat că justul titlu trebuie să provină de la altcineva decât de la adevăratul proprietar, pentru că dacă ar proveni de la adevăratul proprietar ar fi suficient prin el însuşi să ducă la dobândirea proprietăţii fără să fie nevoie de vreo trecere a timpului.
Astfel, a notat că reclamanta a invocat drept just titlu procesul-verbal încheiat la data de 16.01.1995 de SC A. SA, însă a observat că acest înscris nu se referă la terenul în litigiu, ci la un apartament din imobil şi nu reprezintă oricum un act translativ de proprietate pentru a putea fi calificat ca just titlu.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea formulată, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1895 şi 1897 C.civ., aşa încât a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.M., solicitând modificarea sa, în sensul respingerii apelului declarat de pârât ca nefondat.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicând, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta, după ce a prezentat pe larg situaţia de fapt, a arătat că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (1) C.proc.civ.
Astfel, a arătat că pe cale orală şi doar la termenul la care a fost pronunţată decizia atacată, Municipiul Bucureşti a invocat neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate a justului titlu exhibat în cauză.
A mai susţinut că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia prin raportare la mijloace de apărare sau dovezi noi, neadministrate la prima instanţă, ci a valorificat doar probatoriul administrat deja, depăşind însă limitele cererii de apel şi prin urmare încălcând art. 295 alin. (1) C.proc.civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului.
Recurenta a precizat că, în faţa primei instanţe, pârâtul nu a formulat apărări şi nici nu a administrat probe în combaterea cererii sale, aşa încât a apreciat că nu se justifica analiza apărărilor părţii adverse prezentate în apel.
În continuare, recurenta a evocat definiţia Curţii Europene asupra principiului contradictorialităţii şi a susţinut că acesta este încălcat atunci când judecătorul nu pune în discuţia părţilor aspectele relevante ale unui proces.
În final, recurenta a arătat că a dovedit în speţă că deţine un just titlu, dar şi că de la momentul punerii în posesie a plătit taxe şi impozite pe terenul stăpânit şi a stat în procesul de grăniţuire cu Ministerul Cultelor, ca parte adversă.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Acest motiv de nelegalitate presupune trei ipoteze, dintre care recurenta a invocat doar încălcarea legii, cu referire expresă la art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (1) C.proc.civ.; în mod implicit, a susţinut încălcarea art. 1895 şi art. 1897 C.civ.
Potrivt art. 292 alin. (2) C.proc.civ., „în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.”
Iar în conformitate cu art. 295 alin. (1) C.proc.civ., „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.”
Din analiza succesiunii actelor de procedură derulate în faţa instanţei de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că în motivele sale de apel, depuse la dosar la data de 07.08.2013, Municipiul Bucureşti nu a prezentat critici care să vizeze neîndeplinirea condiţiilor justului titlu.
La primul termen acordat în cauză în faza procesuală a apelului, 14.11.2013, judecata a fost amânată pentru data de 05.12.2013, în vederea comunicării întâmpinării depuse de intimata-reclamantă.
Prin urmare, Înalta Curte constată că la data de 14.11.2013 nu fusese epuizat momentul procesual al primei zile de înfăţişare, definit de art. 134 C.proc.civ., deoarece la termenul respectiv, părţile nu au putut pune concluzii.
Acest moment a fost consumat la termenul imediat următor, 05.12.2013, când Municipiul Bucureşti, pe calea concluziilor scrise, a invocat neîndeplinirea condiţiilor justului titlu, reiterând această susţinere şi oral, în cadrul dezbaterilor contradictorii.
Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C.proc.civ., cererea de apel trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, sub sancţiunea decăderii; această cerinţă poate fi împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Aşadar, Înalta Curte constată că înăuntrul termenului stabilit de textul de lege anterior evocat, Municipiul Bucureşti a formulat critica vizând neîndeplinirea condiţiilor justului titlu; în acest context, intitularea de către parte drept ”concluzii scrise” a actului de procedură prin care a adus critici suplimentare sentinţei este irelevantă deoarece, în sensul art. 84 C.proc.civ., voinţei părţii trebuie să i se dea eficienţă chiar dacă este manifestată într-un act care poartă o denumire greşită.
În raport de considerentele expuse mai sus, nu este fondată critica recurentei, potrivit căreia ar fi fost încălcat principiul tantum devolutum quantum judicatum, instanţa de prim control judiciar pronunţându-se în limitele criticilor din apel, formulate în termen.
Pe de altă parte susţinerea recurentei în sensul că atât timp cât în faţa primei instanţe, pârâtul nu a formulat apărări şi nici nu a administrat probe în combatere, nu se justifică analiza apărărilor acestuia prezentate în apel, nu poate fi primită, deoarece ea are aptitudinea de a goli de conţinut o cale de atac promovată de partea care, neprezentându-se în faţa instanţei, a pierdut procesul.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a examinat cerinţele justului titlu şi le-a apreciat ca nefiind îndeplinite.
Astfel, în mod judicios a reţinut că justul titlu trebuie să emane de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, pentru că dacă ar proveni de la adevăratul proprietar ar fi suficient prin el însuşi să ducă la dobândirea proprietăţii fără să fie nevoie de vreo trecere a timpului.
Cum recurenta-reclamantă a invocat drept just titlu procesul-verbal încheiat la data de 16.01.1995 de SC A. SA, care se referă la un apartament din imobil, nu şi la terenul în litigiu, acesta nu poate fi calificat ca just titlu, iar în calea extraordinară de atac, recurenta nu a prezentat critici asupra acestui aspect, limitându-se la a le relua pe cele expuse în fazele procesuale anterioare, deja examinate de instanţe.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de recurentă nu justifică modificarea sa, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
Constatând că în faza procesuală a judecăţii în primă instanţă, reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul legal, Înalta Curte, dând eficienţă art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a obligat-o la plata sumei de 9.573 lei, cu titlu de diferenţă de taxă judiciară de timbru datorată pentru judecata în primă instanţă
În această ordine de idei, reţine că la data sesizării primei instanţe, 12.09.2011, erau incidente dispoziţiile art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997, care impuneau timbrarea acţiunilor în constatarea existenţei unui drept la valoare, potrivit distincţiilor făcute în art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ; la calculul taxei judiciare de timbru, instanţa supremă are în vedere valoarea de circulaţie a imobilului teren, de 566.200 lei, stabilită în raportul de expertiză administrată în faţa primei instanţe.