Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiţii de admisibilitate din perspectiva noţiunii de „înscris doveditor”
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac
Index alfabetic: revizuire
-înscris doveditor
C. proc. civ. din 1865, art. 86 alin. (1), art. 266 alin. (3), art. 322 pct. 5, pct. 7,
art. 324 alin. (1) pct. 1
Din economia dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. rezultă faptul că revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
O hotărâre judecătorească irevocabilă dată într-un litigiu în care revizuenta nu a figurat ca parte şi care nu este supusă obligaţiei instanţei de a o comunica părţilor nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după darea hotărârii pentru că au fost reţinute de partea potrivnică sau imposibil de înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, dacă nu este dovedită culpa intimatei pentru necomunicarea hotărârii sau pentru reţinerea acesteia şi dacă revizuenta nu face dovada că s-a aflat într-o imposibilitate absolută de a înfăţişa această hotărâre.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2772 din 26 septembrie 2014
Prin cererea înregistrată la nr. 261/1/2014 la 20 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, SC C. SA a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, M.I.D., SC D.S.R. SRL, SC E.D.M. SA şi SC GDF S.E. România SA, revizuirea deciziei nr. 4469 din 16 decembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. xx70/3/2010.
În motivarea cererii s-a arătat că decizia a cărei revizuire se solicită contravine deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. xx066/2/2011.
Revizuenta a realizat un scurt istoric al litigiilor în care s-au pronunţat deciziile pretins potrivnice şi a susţinut că în cauză există motive pentru admisibilitatea cererii de revizuire.
Astfel, revizuenta a arătat că decizia nr. 4469 din 16 decembrie 2013, pronunţată cu majoritate, conţine dispoziţii potrivnice deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, ambele decizii vizând aceeaşi cauză – complexul contractual creat de ANL în calitatea sa de dezvoltator al programului guvernamental Ansamblul de locuinţe H.C., aceleaşi părţi – ambii reclamanţi sunt beneficiari de lot şi acelaşi obiect – culpa ANL în finalizarea programului guvernamental în integralitatea sa.
A arătat revizuenta, subsumat acestui motiv de revizuire, că, deşi cele două decizii sunt pronunţate asupra unor cereri de chemare în judecată diferite, ambele vizează acelaşi proiect guvernamental, iniţiat de ANL în baza propriei legi de înfiinţare şi în fiecare cauză reclamantul este un proprietar de lot.
Al doilea motiv de revizuire se întemeiază tot pe decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, invocată în primul motiv de revizuire, societatea revizuentă susţinând că această decizie este un înscris doveditor cu o importanţă covârşitoare în dezlegarea pricinii, de natură a răsturna situaţia juridică stabilită prin decizia nr. 4469 din 16 decembrie 2013 şi care a fost descoperit după pronunţarea acestei din urmă decizii.
Revizuenta a tratat în mod amplu şi detaliat problema culpei ANL în realizarea programului guvernamental Ansamblul de locuinţe H.C., a prezentat in extenso obligaţiile asumate şi neîndeplinite de ANL conform convenţiei MM 1909 din 06.05.2004 şi a conchis susţinând că instanţa de recurs a admis în mod greşit, cu majoritate, recursurile formulate de chemaţii în garanţie, deşi s-a dovedit culpa acestora şi nu au fost sancţionaţi nici de ANL, nici de instanţele de judecată.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.
La 15 iulie 2014, intimatul Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a arătat cu titlu prealabil că dispoziţiile legale aplicabile sunt cele ale Codului de procedură civilă de la 1865 (art. 322 pct. 5), acest lucru reieşind din interpretarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă nou, adoptat prin Legea nr. 134/2010.
A susţinut intimatul că nu este îndeplinită cerinţa art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât actul nou invocat este procurat ulterior pronunţării deciziei atacate cu revizuire, iar într-o asemenea situaţie s-ar ajunge la repunerea în discuţie a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat, iar aceasta în condiţiile în care revizuienta nu a dovedit demersurile întreprinse pentru obţinerea înscrisului.
În ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe potrivnicia celor două hotărâri, intimatul a apreciat că acesta nu este fondat, întrucât în privinţa celor două decizii nu există tripla identitate prevăzută de lege.
Pe cale de consecinţă, intimata a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
Apărări similare au fost formulate pe cale de întâmpinare şi de către intimaţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, SC D.S.R. SRL Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov şi M.I.D.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a respins cererea de revizuire pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, se impune precizarea că în cauză sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, având în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se vizează, în speţă, retractarea unei hotărâri pronunţate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, fiind incidente prevederile art. 25 alin. (1), ca şi prevederile art. 27 din Legea nr. 134/2010.
În ceea ce priveşte apărările formulate de intimaţi şi întemeiate pe susţinerea că revizuirea este, în speţă, inadmisibilă, Înalta Curte a apreciat în cursul dezbaterilor că acestea nu îmbracă forma unei veritabile excepţii de inadmisibilitate şi că sunt apărări de fond, care vizează neîndeplinirea condiţiilor specifice de admisibilitate prevăzute de textele legale invocate.
Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că revizuenta, deşi nu a făcut în scris, ci doar oral această precizare în mod expres, a învestit instanţa de judecată cu o cerere de revizuire întemeiată atât pe dispoziţiile art. 322 pct. 5, cât şi pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., la termenul din 26 septembrie 2014 a fost admisă excepţia de tardivitate, motivat de faptul că termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. civ., s-a împlinit la 16 ianuarie 2014, iar cererea de revizuire a fost formulată la 17 ianuarie 2014. Pe cale de consecinţă, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. a fost respinsă ca tardiv formulată, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1, raportat la art. 103 C. proc. civ.
Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că hotărârea judecătorească exhibată de revizuentă după pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită ar fi fost reţinută de partea potrivnică.
Constată instanţa supremă că decizia nr. 5199 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost dată într-un litigiu în care revizuenta SC C. SA nu a figurat ca parte, că această decizie este irevocabilă şi că, potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea irevocabilă nu se comunică părţilor.
De altfel, şi dacă hotărârea ar fi fost supusă comunicării, obligaţia de comunicare îi revenea instanţei de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (1) C. proc. civ., nu părţilor litigante, astfel încât şi din acest punct de vedere nu se poate reţine sub niciun motiv că intimata A.N.L. s-ar afla în culpă pentru „necomunicarea” acestei hotărâri către revizuentă sau pentru „reţinerea” acesteia.
Instanţa supremă constată, totodată, că nu s-a făcut dovada că revizuenta s-a aflat într-o imposibilitate absolută de a înfăţişa această hotărâre, invocată cu titlu de „înscris doveditor”.
Există şi pot fi accesate pe internet atât portalul instanţelor de judecată (portal.just.ro), cât şi site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (www.scj.ro), care oferă informaţii generale despre dosare şi despre soluţiile pronunţate, iar această dublă sursă de căutare, precum şi o obligaţie de minimă diligenţă din partea revizuentei, în sensul de a se informa cu privire la soluţiile date în speţe identice, similare sau de importanţă majoră infirmă susţinerea revizuentei despre imposibilitatea de a înfăţişa proba înainte de pronunţarea hotărârii contestate.
Potrivit considerentelor ce preced, Înalta Curte a respins cererea de revizuire şi pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.