Formularea cu rea-credință a unei cereri de punere sub interdicție. Abuz de drept. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : daune morale
- abuz de drept
- faptă ilicită
- cerere de punere sub interdicție
C.civ. din 1864, art. 998
C.proc.civ. din 1865, art. 723
C. familiei, art. 142
Notă : Codul familiei a fost abrogat la 1 octombrie 2011 de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
Aplicarea prevederilor alin. (2) al art. 723 C.proc.civ., referitor la obligaţia părţii care foloseşte drepturile procedurale în mod abuziv de a răspunde pentru pagubele pricinuite, nu exclude aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea-credință prin formularea cererii de punere sub interdicţie a unor persoane, prin care s-a urmărit nu ocrotirea acestora, ci împiedicarea de a-și exercita, la rându-le, dreptul de liber acces la justiţie – deci, contrar scopului legitim pentru care instituția interdicției judecătorești a fost reglementată de legiuitor - constituie o faptă ilicită, iar daunele morale acordate de instanță reprezintă o compensație pentru prejudiciul creat prin atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii publice (ca urmare a afirmațiilor legate de starea de sănătate mentală a acestora, situaţie amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicţie).
Secția I civilă, decizia nr.2891 din 28 octombrie 2014
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Maramureş la 12.02.2013, reclamanţii B.M. şi B.A. au chemat în judecată pe pârâţii N.C. şi N.C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 47 din 15.01.2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M., invocată de pârâţi. S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 lei, cu titlu de daune morale. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantului B.A., suma de 800 lei, cu titlu de daune morale. Au fost obligaţi pârâţii să achite reclamanţilor suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
În data de 09.09.2010, pârâţii au formulat o cerere de punere sub interdicţie a reclamanţilor B.A. şi B.M., adresând-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, invocând faptul că există indicii că B.A. are afecţiuni psihice. În concret, s-a făcut referire la intentarea a 7 procese civile, formularea de plângeri penale, darea de declaraţii preluate în presa locală, în scopul evident de a discredita pe petenţi, a le tulbura liniştea şi locuinţa. De asemenea, s-a făcut trimitere la edificarea unei terase care permite pârâtului să supravegheze permanent familia N., amplasarea gardului dintre proprietăţi.
Cei doi petenţi au fost audiaţi nemijlocit de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare (procesele-verbale din data de 2.11.2010), ocazie cu care şi-au menţinut plângerea exclusiv faţă de B.A. Cu această ocazie petenţii au reiterat aspectele relative la procesele dintre părţi, la plângerea penală, au arătat că se fac fotografii tuturor celor care îi vizitează, pârâţii au pus cuie în faţa roţilor de la maşină, au aruncat cu orez şi piper în curte, au aruncat animale moarte în curte.
Conform declaraţiei date de B.A. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, consemnată în procesul-verbal din data de 29.11.2010, problemele dintre familii datează de doi ani, existând pe rol mai multe acţiuni civile, de grăniţuire şi obţinerea autorizaţiei de construcţie pe calea lor de acces, familia N. este cea care le-a făcut tot felul de reclamaţii la diverse instituții.
S-au audiat în legătură cu cererea de punere sub interdicţie numiţii B.T., V.A., C.I., T.A.P. şi de asemenea s-a efectuat de către Serviciul Medico-legal Judeţean Baia Mare un raport de expertiză medico-legală psihiatrică. Urmare a examenului psihiatric efectuat în comisie în data de 16.12.2010 s-a concluzionat că B.A. nu prezintă tulburări psihice în momentul examinării, acesta are capacitatea psihică de a aprecia conţinutul şi consecinţele faptelor sale, avea discernământ atât în momentul examinării cât şi la data comiterii faptelor şi nu se recomandă punerea sub interdicţie.
Dosarul a fost înaintat Judecătoriei Baia Mare, pârâtul personal prezentându-se la cinci din cele şase termene de judecată. B.A. a fost audiat în şedinţa publică din data de 11.05.2011.
Prin sentinţa civilă nr. 445 din 18.01.2012, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţii N.C. şi N.C. în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect punere sub interdicţie. Hotărârea primei instanţe a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
Instanţa a reţinut că răspunderea civilă delictuală, reglementată prin dispoziţiile art.998 C.civ. (aplicabil în considerarea datei depunerii cererii de punere sub interdicţie - fapta pretins ilicită -, în aplicarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011) presupune întrunirea cumulativă a patru condiţii: fapta ilicită; culpa în comiterea acesteia; prejudiciul cert şi nereparat; raportul de cauzalitate dintre săvârşirea faptei şi producerea prejudiciului.
Fapta ilicită poate consta şi în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut şi ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exerciţiu abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul lor, în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în vederea realizării finalităţii lor, ci în intenţia de a păgubi un alt subiect de drept. O aplicaţie practică a abuzului de drept o reprezintă prevederile art.723 C.proc.civ.
Răspunderea civilă pentru exercitarea abuzivă a drepturilor subiective, (mai circumstanţiat, a dreptului de a adresa o cerere instanţei de judecată) nu intră în contradicţie cu art.21 din Constituţia României şi art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană. Obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte ipso facto din eşecul unui demers procesual, din respingerea acţiunii în justiţie, ci doar în contextul dovedirii relei credinţe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenţia de a vătăma şi prejudicia pe adversar. Orice persoană are dreptul de a sesiza o instanţă de judecată pentru soluţionarea unei cereri, dar această sesizare trebuie făcută cu bună credinţă, cu scopul de a obţine clarificarea judiciară a unui diferend ori a unei situaţii juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori crea inconveniente pentru partea adversă. Mai exact, disconfortul trăit urmare a dobândirii calităţii de pârât într-un litigiu anume trebuie să fie, din perspectiva reclamantului, o consecinţă adesea inevitabilă a cererii formulate în contradictoriu, iar nu însuşi scopul ei.
S-a apreciat că, în speţă, este întrunită această ipoteză, a exercitării abuzive de către pârâţii N.C. şi N.C., a dreptului subiectiv civil (dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere), reglementat inclusiv la nivelul Convenţiei europene, prin art.6.
Ca orice drept subiectiv, şi acesta trebuie exercitat în limitele sale externe (de ordin material şi juridic, ceea ce, în speţă, este indiscutabil că s-a respectat), dar şi în limitele sale interne, cu bună credinţă.
Punerea sub interdicţie judecătorească este o măsură de ocrotire a persoanei fizice care, atât în reglementarea anterioară, cât şi potrivit concepţiei noului Cod civil, este menită să ocrotească persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale (art. 142 din Codul familiei, art. 106 alin.2, art.164 NCC).
Chiar dacă nu se poate pretinde persoanei care formulează o cerere de punere sub interdicţie judecătorească să urmărească exclusiv interesul obştesc al ocrotirii persoanei suferinde de alienaţie ori debilitate mintală, al protejării acesteia de consecinţele posibil dăunătoare ale unor acte pe care nu şi le poate asuma conştient, fiind de presupus şi de acceptat că la originea formulării unei cereri de punere sub interdicţie se află anumite inconveniente personale încercate de autorul cererii, urmare a conduitei persoanei a cărei punere sub interdicţie se solicită, totuşi în analiza acestui demers trebuie pornit de la specificul unei atare acţiuni.
Cererea de punere sub interdicţie judecătorească antrenează un demers procedural delicat pentru persoana vizată deoarece pune în discuţie însăşi capacitatea psihică a acesteia, independent de lezarea concretă a unor valori sociale. Persoana în discuţie se supune unor investigaţii pentru a i se stabili discernământul, în condiţiile în care încă societatea este reticentă faţă de acest subiect, iar capacitatea psihică şi autoevaluarea ei, inclusiv dubiul asupra acesteia reprezintă valori subiective, interne, semnificative.
Aşadar, evaluarea bunei-credinţe a pârâţilor N.C. şi N.C. în exercitarea dreptului de sesizare (prin introducerea cererii de punere sub interdicţie judecătorească) este esenţială în stabilirea eventualei răspunderi civile delictuale a acestora.
Principalul argument invocat de cei doi pârâţi, inclusiv prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare şi prin răspunsul la interogatoriu, a constat în formularea repetată de către reclamanţi de acţiuni civile şi depunerea unei plângeri penale. Multiplele procese civile în care au fost implicate părţile au avut soluţii dintre care unele au fost favorabile familiei B., ca atare pârâţii nu puteau aprecia rezonabil că reclamantul nu are discernământ întrucât iniţiază acţiuni civile şi îşi exercită drepturi recunoscute constituţional. Apoi, aspectele relative la aruncarea de animale moarte în curte, zgârierea maşinii, etc. au rămas la stadiul de simple afirmaţii ale familiei N., martorii audiaţi de procuror, precum şi cei ascultaţi în prezentul proces neavând o percepţie personală asupra unor astfel de episoade. Martorul B.A. cunoaşte aceste aspecte din relatările pârâţilor. Acest martor a apreciat de altfel că reclamantul B. ar avea un comportament anormal pentru că i-a oprit soţia pe stradă, spunând că va câştiga procesul chiar dacă martorul va depune mărturie, respectiv pentru că a făcut scandal că maşina de deszăpezire privată nu curăţă zăpada din faţa casei sale, conduite care, deşi de evitat, nu ţin de anormalitatea societăţii actuale.
Răspunzând la interogatoriu, pârâta N.C. a recunoscut că demersul pentru punerea sub interdicţie a avut
ca scop împiedicarea reclamanţilor în a mai formula procese civile şi plângeri penale.
S-a constatat că o clară stare de tensiune există între cele două familii şi pentru surmontarea ei, pentru împiedicarea soţilor B. de a mai susţine demersuri procesuale, soţii N. au recurs la formularea cererii de punere sub interdicţie judecătorească pentru a discredita şi lipsi de credibilitate într-o oarecare măsură aceste demersuri.
S-a considerat că este important a se stabili dacă, rezonabil, soţii N. puteau avea dubii asupra stării mintale a reclamantului B.A., astfel încât să nu poată fi combătută prezumţia de bună-credinţă de care beneficiază aceştia în formularea cererii de punere sub interdicţie, în a cărei soluţionare au insistat şi după ce au luat cunoştinţă de concluziile expertizei psihiatrice efectuate în cauză.
Probele testimoniale administrate nu au conturat o astfel de ipoteză, martorii B.E., H.I. relevând că reclamantul este o persoană normală, veselă. Conduitele anormale invocate (aruncarea de animale moarte, sare, piper) nu au fost în niciun fel dovedite. Unind această stare de fapt relevată probaţional cu situaţia conflictuală juridic dintre părţi (însă iniţiativa procesuală nu a fost exclusivă a familiei B.), se apreciază că pârâţii au promovat cu rea-credinţă cererea de punere sub interdicţie, fiind întrunită astfel nu doar cerinţa existenţei unei fapte ilicite, ci şi cea a culpei (dolului) în comiterea acesteia. Împrejurarea că pârâţii nu au exercitat căile de atac împotriva sentinţei primei instanţe nu atrage inexistenţa faptei ilicite, nici lipsa culpei, ci reprezintă un element circumstanţial în evaluarea întinderii prejudiciului încercat de reclamanţi.
În ce priveşte prejudiciul, s-a apreciat că acesta este unul extrapatrimonial, consecinţă a lezării unor valori subiective, intrinseci (stima de sine, liniştea şi echilibrul interior etc.).
Chiar dacă demersul pârâţilor N. nu a fost cunoscut în cercul de prieteni ai familiei B. (răspunsul reclamantului B. la întrebările din interogatoriu, coroborat cu depoziţia martorilor H.I., B.E.), nu poate fi contestată starea de nelinişte şi stres încercată de către reclamant şi, în mod evident, şi de către soţia acestuia. Nu are relevanţă faptul că procesul civil nu era o noutate pentru cei doi, deoarece acest proces, având ca obiect punerea sub interdicţie, prezenta o miză personală semnificativă.
Din această perspectivă s-a apreciat că se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M.; cererea de punere sub interdicţie iniţial a vizat-o şi pe aceasta şi chiar dacă nu a fost ulterior menţinută faţă de ea, totuşi în calitate de soţie a persoanei în cauză, a suferit la rândul său un disconfort moral, deşi de o intensitate mai redusă decât cel încercat de către reclamantul B.A.
Împrejurarea că în contextul proceselor dintre părţi, inclusiv a procesului de punere sub interdicţie, reclamanţii aveau posibilitatea de a obţine obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată este irelevantă din perspectiva dreptului lor de a obţine despăgubiri. Cheltuielile de judecată sunt datorate în temeiul culpei procesuale, iar când această culpă procesuală îmbracă forma abuzului de drept, pot fi solicitate despăgubiri.
În acelaşi sens a fost înlăturată apărarea pârâţilor în sensul că reclamantul avea posibilitatea de a cere a se judeca pricina în camera de consiliu. Nepublicitatea, chiar dacă poate contribui la restricţia răspândirii datelor relative la proces, nu înlătură disconfortul interior încercat de parte, sentimentul de nesiguranţă invocat de către reclamanţi.
În conturarea disconfortului nu este lipsit de semnificaţie, în viziunea celor doi reclamanţi, faptul că potrivit
H.C.L. a Municipiului Baia Mare nr.312/2008, pârâta N.C. a deţinut funcţia de preşedinte al Comisiei pentru sănătate, muncă, protecţie şi integrare socială, relaţii cu publicul, relaţii cu alte consilii locale şi alte organe de autoritate publică şi ONG.
În ce priveşte raportul de cauzalitate, elementele probatorii anterior evocate îl relevă ca fiind unul direct între fapta ilicită şi prejudiciul moral încercat de reclamanţi.
Deşi suferinţa morală nu se pretează unei cuantificări pecuniare exacte, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei (relaţiile dintre părţi, durata procesului, actele de procedură efectuate, nepromovarea căilor de atac, neimplicarea procesuală a reclamantei B.M.), s-a apreciat că o satisfacţie echitabilă pentru compensarea prejudiciului încercat de reclamanţi o reprezintă, pe lângă pronunţarea prezentei sentinţe, şi obligarea pârâţilor, în solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 lei cu titlu de daune morale, iar reclamantului B.A., suma de 800 lei cu titlu de daune morale.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, întrucât acţiunea a fost admisă doar în parte, în temeiul prevederilor art.274 C.proc.civ., instanţa i-a obligat pe pârâţi să achite reclamanţilor suma de 500 lei, cheltuieli de judecată reprezentând o parte din onorariul de avocat.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel, atât reclamanţii, cât şi pârâţii.
Prin apelul lor, reclamanţii au criticat sentinţa atacată ca netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale ce le-au fost acordate, suma fiind infimă, chiar mai mică decât cheltuielile de judecată.
S-a susţinut că netemeinicia hotărârii este evidentă, raportat la modalitatea de săvârşire a faptei ilicite, publicitatea voită a demersului, scopul denigrator urmărit, durata îndelungată a demersului abuziv, supunerea reclamanţilor la „proba discernământului”, tracasarea acestora şi a clienţilor şi prietenilor care îi vizitau, atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamanţilor.
De asemenea, reclamanţii au criticat hotărârea primei instanţe pentru reducerea eronată a cheltuielilor de judecată, raportat la admiterea în parte a acţiunii, impunându-se acordarea acestora în întregime, în condiţiile în care cuantumul daunelor morale este supus aprecierii subiective a părţii şi aprecierii judecătorului.
Prin apelul lor, pârâţii au susţinut că reclamanta intimată B.M. nu a fost citată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, nu a fost audiată şi nici nu a fost supusă unei expertize medico-legale psihiatrice, neavând calitatea de parte nici în dosarul Judecătoriei Baia Mare, astfel că pretinsa acţiune ilicită nu a fost exercitată faţă de aceasta, motiv pentru care s-a reţinut eronat calitatea sa procesuală activă.
Sub aspectul fondului cauzei, s-a criticat sentinţa primei instanţe ca fiind contrată prevederilor art. 998 – 999 C.civ., întrucât nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea celor patru cerinţe pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prin probele administrate în cauză de către reclamantul intimat conform art. 1169 C.civ.
S-a susţinut că, în tăcerea Codului de procedură civilă, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă automat că autorul acesteia a acţionat abuziv, astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenţii nejustificate. Ca atare, s-a considerat că numai demersul judiciar declanşat cu rea credinţă sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenţia de a produce o pagubă morală sau materială, poate constitui abuz de drept. În acest context, pârâţii au susţinut că proba testimonială administrată în cauză la solicitarea reclamantului intimat este în contradicţie totală cu susţinerile formulate de acesta (de reclamant) atât în cuprinsul acţiunii, cât şi cu răspunsurile date la întrebările formulate în cadrul probei cu interogatoriu.
S-a învederat că martorii nu au perceput vreo schimbare în comportamentul reclamantului intimat în perioada cuprinsă între data depunerii cererii de punere sub interdicţie şi, până în momentul audierii, ceea ce dovedeşte, în opinia apelanţilor pârâţi, faptul că prin formularea acestei cereri împotriva lui B.A. nu i s-a creat acestuia un prejudiciu personal. Prin urmare, s-a susţinut că nu s-a dovedit nici raportul de cauzalitate între demersul judiciar al pârâţilor apelanţi şi prejudiciul creat reclamantului.
Sub aspectul vinovăţiei, pârâţii apelanţi au susţinut că datorită comportamentului reclamantului, astfel cum a fost evidenţiat de depoziţiile martorilor audiaţi în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, având ca obiect cererea de punere sub interdicţie a reclamantului, le-a fost creată convingerea ca acesta suferă de anumite boli de natură psihică şi, pe cale de consecinţă, o temere în raport de care au apreciat că se impune a se lua o măsură de ocrotire, faţă de afecţiunea de care suferă (reclamantul).
S-a considerat că exercitarea abuzivă a dreptului putea fi eventual pusă în discuţie dacă pârâţii, după comunicarea sentinţei civile nr. 445/2012 a Judecătoriei Baia Mare, ar fi exercitat calea de atac a apelului şi,
ulterior, a recursului.
Prin decizia civilă nr. 563/A din 5.06.2014, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că i-a obligat pe pârâţi în solidar, să achite
reclamantului B.A. suma de 4.500 lei şi reclamantei B.M. suma de 500 lei, cu titlu de daune morale. S-au menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.
Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi împotriva aceleiaşi sentinţe şi au fost obligaţi aceşti intimaţi, în solidar, la 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, parţiale.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M. următoarele:
Art. 998 C.civ. prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Conform art. 999 C.civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998-999 C.civ., este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii sau elemente constitutive: să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; să există culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, respectiv acele acţiuni sau inacţiuni care au ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
În ceea ce priveşte prejudiciul, prin acesta se înţeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când existenţa prejudiciului este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
În ceea ce priveşte culpa, aceasta reprezintă o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenţia directă, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă; dolul indirect sau intenţia indirectă, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede consecinţele acesteia, şi cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudenţa, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod uşuratic că ele nu se vor produce; neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M. s-au reţinut următoarele:
Pârâţii apelanţi au susţinut că această reclamantă nu justifică în cauză o calitate procesuală activă, întrucât cu ocazia audierii acestora la Parchet, în data de 02.11.2010, anterior comunicării vreunei citaţii către reclamanta B.M., aceştia şi-ar fi precizat cererea de punere sub interdicţie, solicitând punerea sub interdicţie numai a reclamantului intimat B.A.
Susţinerea pârâţilor apelanţi este reală, însă nu este de natură să înlăture justificarea calităţii procesuale active a reclamantei B.M., în condiţiile în care cererea iniţială de punere sub interdicţie, înregistrată la 09.09.2010, a fost formulată şi împotriva reclamantei B.M., şi în condiţiile în care această cerere a fost menţinută până la data de 02.11.2010, deci o perioadă de aproximativ două luni de zile, perioadă de timp în care reclamanta B.M. a fost supusă stresului inerent pe care declanşarea unei astfel de proceduri îl poate provoca unui om.
Chiar dacă ulterior, la 02.11.2010, pârâţii N. şi-au precizat cererea de punere sub interdicţie, susţinând că îşi menţin cererea doar cu privire la reclamantul B.A., aceasta nu înseamnă că, pe de o parte, în perioada de timp cuprinsă între 09.09.2010 – 02.11.2010, reclamanta B.M. nu a fost prejudiciată moral prin atitudinea pârâţilor, care iniţial au solicitat punerea sub interdicţie şi a acestei reclamante, iar pe de altă parte, nu este de neglijat şi de ignorat suferinţa morală pe care reclamanta B.M., în calitatea sa de soţie, a resimţit-o, ca urmare a procedurii de punere sub interdicţie a soţului ei, ştiut fiind că într-o relaţie îndelungată, de cuplu, de familie, între soţi există nu numai obligaţia de sprijin moral reciproc, dar şi afectivitate consolidată, solidaritate şi susţinere morală în orice situaţie, orice suferinţă prin care trece unul dintre soţi fiind percepută acut şi dureros şi de celălalt soţ.
Pe cale de consecinţă, curtea de apel a constatat că, în mod legal, Tribunalul Maramureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii şi pârâţii.
Prin recursul lor, reclamanţii au criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând majorarea cuantumului daunelor morale la 550.000 lei şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au precizat că decizia este legală sub aspectul constatării existenţei condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, însă este nelegală sub aspectul modalităţii de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamanţilor, suma acordată nefiind suficientă pentru a constitui o justă şi echitabilă reparaţie pentru prejudiciul cauzat.
S-a arătat că, prin acţiunea lor, pârâţii au încercat discreditarea publică a reclamanţilor şi izolarea acestora de către comunitate, precum şi afectarea reputaţiei din punct de vedere personal şi profesional.
S-a precizat că reclamantul este profesionist, desfăşurând activităţi comerciale de reparaţii recondiţionări piese autovehicule, iar demersul de punere sub interdicţie l-a afectat în plan profesional, fiindu-i pusă la îndoială capacitatea profesională de către clienţi, care i-au cerut explicaţii despre procedura de punere sub interdicţie desfăşurată împotriva sa şi a soţiei.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, criticile recurenţilor reclamanţi au vizat reducerea eronată a acestora în fond şi apel, prin raportarea la acordarea parţială a despăgubirilor, atâta timp cât acţiunea a fost găsită întemeiată, iar cuantumul prejudiciului este la aprecierea judecătorului.
S-a susţinut că măsura diminuării onorariului contravine prin art. 274 alin. (3) C.proc.civ. şi a precizat cuantumul cheltuielilor de judecată, justificat cu chitanţele fiscale depuse în dosarele de fond şi apel.
Prin recursul declarat, pârâţii au criticat decizia instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C.proc.civ., solicitând, în principal, casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea în sensul admiterii apelurilor şi schimbării sentinţei civile nr. 47/2014, admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M., iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Dezvoltând motivele de recurs pârâţii au susţinut, într-o primă critică, în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ., că soluţia instanţei de respingere a probelor solicitate prin apel, cu motivarea că au fost decăzuţi din dreptul de a propune aceste probe în faţa primei instanţe, încalcă prevederile art. 292 alin. (1) C.proc.civ.
În acest context, s-a făcut referire la prevederile art. 138 C.proc.civ., învederându-se că faptul că nu au înţeles să critice prin apel soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei decăderii din dreptul de a propune probe nu poate echivala cu o respingere a probelor pentru acest motiv.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. a vizat soluţia contradictorie a instanţei de apel de respingere a probelor solicitate pe baza unui raţionament care se circumscrie sancţiunii inadmisibilităţii, pentru ca în final să se arate că aceste probe sunt neconcludente.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâţii recurenţi au susţinut că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M. a fost pronunţată pe baza argumentului privind suferinţa acesteia în calitatea de soţie a reclamantului B.A., fără ca acest motiv să fie pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului contradictorialităţii, astfel că sunt incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Totodată, s-a arătat că încălcarea drepturilor care privesc viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a persoanei nu a constituit motiv al cererii de chemare în judecată pentru niciunul dintre reclamanţi.
Astfel, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.
De asemenea, recurenţii au invocat greşita aplicare a normelor legale referitoare la răspunderea pentru fapta proprie şi reţinerea eronată a incidenţei art. 723 C.proc.civ., motiv de recurs ce se subsumează art. 304 pct. 9 C.proc.civ. S-a susţinut de către recurenţii pârâţi că, în lipsa unui drept propriu care ar fi vizat procedura de punere sub interdicţie, era exclusă sancţionarea lor pentru exerciţiul abuziv al unui drept subiectiv, fiind în mod evident exclusă şi exercitarea abuzivă a acestuia.
S-a mai invocat greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor legale referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, prin tratarea răspunderii pârâţilor ca o răspundere obiectivă, fără a se cerceta existenţa unui raport direct de cauzalitate între fapta acestora şi prejudiciul invocat de reclamanţi.
Examinând recursul declarat de pârâţi, ce vizează modul de soluţionare a excepţiei de fond a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M., cât şi neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată de pârâţi prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., este nefondată.
Într-adevăr, apelul, prin efectul său devolutiv, conform art. 292 C.proc.civ., repune în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, pârâţii fiind în drept să se apere în apel cu motivele propuse la prima instanţă, chiar dacă aceste motive au fost respinse şi nu au apelat pentru aceste motive, după cum sunt în fapt să invoce şi alte motive.
În condiţiile în care administrarea probelor a fost solicitată în faţa primei instanţe, după prima zi de înfăţişare, tribunalul a aplicat sancţiunea decăderii.
Prin cererea de apel, deşi pârâţii nu au contestat sancţiunea decăderii aplicată de tribunal, sancţiune a cărei aplicare nu este contestată, de altfel, nici în recurs, au solicitat proba testimonială, respectiv audierea martorilor V.O. şi C.I., despre care au arătat că au cunoştinţă în mod direct despre împrejurări privind comportamentul reclamantului faţă de familia pârâţilor, comportament atipic în raport cu cel general din societate.
Dispoziţiile legale invocate, respectiv ale art. 304 pct. 5 C.proc.civ. raportat la art. 105 alin. (2) C.proc.civ., nu sunt incidente, astfel că nu pot atrage casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Chiar dacă s-ar accepta teza încălcării dispoziţiilor art. 292 alin.(1) C.proc.civ., nu se poate vorbi de o vătămare ce nu poate fi îndreptată altfel decât prin anularea actului, având în vedere teza probatorie susţinută în mod constant de pârâţi, fără legătură cu obiectul cauzei, în condiţiile în care se urmăreşte dovedirea comportamentului reclamantului B.A. şi a bolilor psihice de care suferă.
Probele solicitate în acest sens nu sunt utile şi concludente raportat la obiectul cauzei şi, de altfel, pârâţii
au beneficiat de încuviinţarea unei cereri în probaţiune testimonială în faţa primei instanţe pentru chestiuni ce au rezultat din dezbateri, conform art. 138 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 22.11.2013 a Tribunalului Maramureş.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. nu poate fi primit, având în vedere că instanţa de apel a analizat cererea de probe formulată de pârâţi sub toate aspectele, atât al admisibilităţii, cât şi al pertinenţei şi concludenţei, răspunzând motivat susţinerilor părţilor.
Astfel, expunerea tuturor argumentelor avute în vedere de instanţa de apel nu poate fi calificată ca o motivare contradictorie, de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Critica vizând nelegalitatea soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M. este, de asemenea, nefondată.
Susţinerea recurenţilor pârâţi în sensul că argumentul reţinut de instanţa de apel în respingerea acestei excepţii, respectiv suferinţa acestuia în calitate de soţie a reclamantului B.A., nu ar fi fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, conducând astfel la încălcarea principiului contradictorialităţii, nu este fondată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost unită cu fondul, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la termenul din 1.11.2013 a Tribunalului Maramureş, instanţa apreciind, faţă de temeiul juridic invocat, că argumentele aduse de reprezentanta pârâţilor în sprijinul excepţiei invocate antamează aspecte ce ţin de fondul pricinii, pentru soluţionarea acestuia fiind necesară administrarea de probe, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 137 alin. (2) C.proc.civ.
Prin urmare nu se poate susţine că s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare al pârâţilor în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei.
Calitatea procesuală îşi are izvorul în dreptul oricărei persoane ce se consideră vătămată printr-un act ilicit să se adreseze instanţei pentru a-i fi reparat prejudiciul cauzat. Calitatea procesuală nu poate fi confundată cu caracterul întemeiat al acţiunii în răspundere civilă delictuală, chiar dacă pentru dovedirea acestora a fost necesară administrarea aceloraşi probe.
Într-adevăr, cu ocazia audierii pârâţilor N.C. şi N.C. la parchet, la 2.11.2010, anterior citării reclamantei
B.M., aceştia şi-au precizat cererea de punere sub interdicţie, solicitând punerea sub interdicţie numai a reclamantului B.A.A.
Susţinerile pârâţilor nu sunt, însă, de natură să înlăture justificarea calităţii procesuale active a reclamantei B.M., în condiţiile în care cererea iniţială de punere sub interdicţie, înregistrată la 9.09.2010 a vizat-o şi pe aceasta, fiind menţinută până la 2.11.2010, deci o perioadă de aproximativ două luni, pentru care s-a pretins repararea prejudiciu moral cauzat de atitudinea pârâţilor, chiar dacă sentinţa pronunţată asupra cererii soluţionate nu l-a vizat decât pe reclamant.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. nu este fondat.
Instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că daunele morale au fost solicitate prin cererea introductivă ca o compensaţie pentru prejudiciul creat prin afectarea vieţii private a
reclamanţilor („atât cea de familie cât şi cea din comunitate”).
Astfel, instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale din perspectiva tuturor aspectelor
vieţii private şi publice a reclamanţilor, a căror afectare, cauzată de demersul pârâţilor, a fost invocată.
Aşa cum a rezultat din probele administrate, pârâţii au făcut afirmaţii legate de sănătatea mentală a reclamanţilor, situaţie amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicţie.
Afectarea vieţii private şi publice a reclamanţilor, cauzată de demersul pârâţilor se regăseşte în afectarea onoarei, demnităţii şi a imaginii publice a acestora.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra unui prejudiciu fără legătură cu conceptele de onoare, demnitate şi reputaţie, deci plus sau extra petita.
În acest context, s-a motivat de către instanţa de apel prin considerente că suferinţa reclamantei B.M. nu se poate reduce doar la perioada de timp de la înregistrarea cererii de punere sub interdicţie formulate împotriva sa până la momentul retragerii acesteia, ci este determinată şi de modul în care aceasta a resimţit, în calitate de soţie, suferinţa la care a fost supus reclamantul, de natură a le afecta viaţa de familie.
Ultimul motiv de recurs, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este, de asemenea, nefondat.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 723 C.proc.civ. referitoare la abuzul de drept. Aplicarea acestor prevederi, respectiv a alin. (2), referitor la obligaţia părţii care foloseşte drepturile procedurale în mod abuziv de a răspunde pentru pagubele pricinuite, nu exclude aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale.
Pornind de la caracterul instituţiei interdicţiei judecătoreşti, de măsură de ocrotire a persoanei aflate în situaţia prevăzută de art. 142 din Codul familiei, în vigoare la data formulării cererii de către pârâţii din prezenta cauză, aceştia nu au urmărit ocrotirea reclamanţilor, ci împiedicarea acestora de a mai derula procese împotriva lor.
Prin urmare, este evident că modalitatea în care pârâţii şi-au exercitat dreptul de liber acces la justiţie prin formularea cererii de punere sub interdicţie a reclamanţilor, nu concordă cu scopul în vederea căruia acest demers procesual a fost recunoscut de lege.
Faţă de aceste considerente curtea de apel a constatat corect, aplicând dispoziţiile art. 723 alin. (1) C.proc.civ., coroborate cu dispoziţiile art. 142 Codul familiei în cenzurarea cererii de punere sub interdicţie formulate de pârâţi, că fapta ilicită constă în exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea credinţă, prin denaturarea scopului legitim pentru care acest demers a fost reglementat de legiuitor, respectiv cu scopul de a-i împiedica pe reclamanţi să îşi exercite, la rândul lor, dreptul de liber acces la justiţie.
În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Invocând lipsa caracterului reparator real al despăgubirii acordate, reclamanţii s-au referit, în realitate, la cuantumul daunelor morale acordate şi nu la modalitatea de stabilire a acestora, eventual la încălcarea criteriilor de determinare a prejudiciului.
Criticile recurenţilor reclamanţi se subsumează aprecierilor lor subiective în legătură cu cuantumul sumelor ce li s-ar fi cuvenit cu titlu de daune morale, fără a se indica expres vreo normă de drept încălcată sau greşit aplicată.
Ca atare, s-a constatat că motivele de recurs invocat în acest sens nu vizează aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, referitoare la modul de interpretare a dovezilor administrate, ce tind la reaprecierea probatoriului, respectiv la stabilirea unei alte situaţii de fapt.
În consecinţă, aceste critici nu pot fi examinate, întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Critica vizând nelegalitatea măsurii diminuării cheltuielilor de judecată de către instanţele de fond şi apel este neîntemeiată.
În speţă, instanţele au admis doar în parte cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, în aplicarea dispoziţiilor art. 276 C.proc.civ., proporţional cu pretenţiile admise, respectiv cu culpa procesuală.
Prin urmare, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată nu a fost determinată de aprecierea instanţei în legătură cu complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, astfel încât critica recurenţilor reclamanţi vizând greşita aplicare a art. 274 alin. (3) C.proc.civ. este nefondată, de vreme ce nu acesta a constituit temeiul admiterii
parţiale a cererii de acordare a onorariului de avocat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.