Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 1568 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 10330/1/2010, în majoritate, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de inculpatul C.T.A.

În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen., a fost condamnat inculpatul T.D.M., la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată.

În baza art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de stabilire cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul este acţionar.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (2) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen., a fost condamnat inculpatul M.A., la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată.

În baza art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de stabilire cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul este acţionar.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (2) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul L.E., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de stabilire cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul este acţionar.

În baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul F.I., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare pe durata termenului de încercare de 3 ani stabilit în condiţiile prevăzute de art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. a fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei săvârşită de inculpatul N.Z. din infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - art. 248¹ C. pen., în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.

În baza art. 249 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.Z., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., s-a stabilit că, pe durata termenului de încercare, inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, trimestrial, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui de la Tribunalul Cluj;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., a fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă cel condamnat nu îndeplineşte, cu rea credinţă, măsurile de supraveghere stabilite de instanţă.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.T.A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 -248¹ C. pen.

În baza art. 348 raportat la art. 14 alin. (1) şi (3) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F., respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare prin aducerea imobilului situat în municipiului Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1 în proprietatea publică a statului, cu drept de administrare asupra acestuia în favoarea Companiei Naţionale Poşta Română.

S-a dispus anularea parţială a actului constitutiv al SC I.D. SA - pct. 3.1.5. până la 3.1.5.2. inclusiv - autentificat prin încheierea de autentificare din 26 iulie 2005.

S-a dispus anularea raportului de evaluare întocmit la data de 21 iulie 2005 de către SC T. SRL Bucureşti.

În baza art. 191 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii T.D.M., L.E., M.A., N.Z. şi F.I. la plata sumei de câte 3.000 RON fiecare cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 RON reprezentând onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu inculpatului C.T.A., în sumă de 150 RON, a fost plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - din 14 decembrie 2010, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor:

- T.D.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen.;

- stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul este acţionar, prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

- M.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen.;

- stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul este acţionar, prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

- L.E., pentru săvârşirea infracţiunii de stabilire cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de salvarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul este acţionar, prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

- F.I., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură cu o faptă de corupţie, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

- N.Z., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ C. pen.

- C.T.A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen.

II. Analizând probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut următoarea stare de fapt:

Prin H.G. nr. 371 din 3 iulie 1998 a fost înfiinţată Compania Naţională „Poşta Română” SA prin reorganizarea Regiei Autonome „Poşta Română” SA, care a fost desfiinţată.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din actul normativ enunţat, la data înfiinţării, „Poşta Română” era proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome „Poşta Română”, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Prin H.G. nr. 550 din 10 iulie 1996, imobilul proprietatea publică a statului, situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, a fost transmis din administrarea Consiliului General al Municipiul Bucureşti în Administrarea Regiei Autonome „Poşta Română”.

Prin Hotărârile Acţionariatului unic din 14 septembrie 2001, respectiv, din 12 martie 2004, conducerea executivă a Companiei Naţionale „Poşta Română” SA a fost împuternicită să valorifice imobilul în condiţiile cele mai avantajoase pentru companie.

Au fost demarate procedurile privind licitaţia publică, însă, în urma analizării ofertelor, comisia de licitaţie prin Hotărârea nr. 102/964 din 30 noiembrie 2004, a decis anularea acesteia, ofertele depuse nefiind satisfăcătoare pentru scopul urmărit şi anume, crearea unui parteneriat pentru valorificarea imobilului din C.V. nr. 133-135.

În cursul anului 2005, reprezentanţii Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, - inculpatul T.D.M. deţinea funcţia de director general al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, respectiv preşedinte al Consiliului de Administraţie; inculpatul M.A. exercita funcţia de Director Executiv de Dezvoltare Strategică, iar inculpatul L.E. deţinea funcţia de Director Economic Executiv, - au hotărât reluarea acţiunilor privind valorificarea imobilului situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, determinat de starea avansată de degradare a construcţiei.

Inculpatul T.D.M., în calitate de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, prin decizia nr. 67 din 1 aprilie 2005, a dispus declanşarea procedurii de licitaţie publică deschisă cu preselecţie internaţională de oferte, în vederea valorificării, în cele mai eficiente condiţii, a imobilului situat în C.V. nr. 133-135.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit componenţa comisiei de licitaţie, după cum urmează: inculpatul L.E. - preşedinte; inculpatul M.A. - membru; M.C. şi M.H. - membrii; S.A. - secretar.

Data de 18 aprilie 2005 a fost stabilită ca fiind data limită de depunere a ofertelor pentru prima etapă a procedurii de licitaţie publică deschisă cu preselecţie internaţională de oferte, iar conform procesului-verbal din 19 aprilie 2005, întocmit de comisia de licitaţie, cu ocazia deschiderii ofertelor, s-a constatat că au fost depuse 5 oferte ale următoarelor societăţi: SC C. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA, SC T.C. SA şi SC S.P. SRL.

Anterior datei limită de depunere a ofertelor, SC S.P. SRL, prin reprezentanţii săi - Societatea Civilă de Avocaţi „D.A.” - au formulat un memoriu adresat şi înregistrat la Ministerul Finanţelor Publice din 15 aprilie 2005 şi la Secretariatul General al Guvernului din 15 aprilie 2005, prin care se aducea la cunoştinţă faptul că licitaţia organizată de Compania Naţională „Poşta Română” SA, având ca obiect înfiinţarea unui parteneriat în vederea valorificării în cele mai eficiente condiţii a imobilului situat în C.V. nr. 133-135, este ilegală.

În cuprinsul acestui memoriu, se arăta că imobilul ce constituie obiectul licitaţiei este un bun proprietate publică a statului şi, ca atare, C.N.P.R. SA nu poate să aporteze dreptul de proprietate asupra terenului, astfel cum rezultă din caietul de sarcini.

În susţinerea memoriului, S.P. SA a invocat H.G. nr. 550/1996 şi H.G. nr. 1034/2001, care fac referire la acest imobil ca fiind bun proprietate publică a statului, dar şi H.G. nr. 740/2000, prin care o parte din suprafaţa iniţială a terenului în discuţie, respectiv 4700 m.p., a fost atribuită Ministerului Culturii şi dată în administrarea Uniunii Scriitorilor, ca bun proprietate publică a Statului Român, iar terenul în suprafaţă de 8.218 m.p. are acelaşi regim juridic.

Demersurile efectuate de SC S.P. SA au fost aduse şi la cunoştinţa membrilor comisiei de licitaţie, cerându-li-se suspendarea procedurii de licitaţie.

Urmare acestei informări, şi reprezentanţii SC R.C.V. SA - care depusese oferta de a participa la licitaţie - au fost de acord cu punctul de vedere exprimat de S.P. SA, context în care s-au retras de la licitaţie, manifestarea de voinţă fiind consemnată în hotărârea comisiei de licitaţie din 22 aprilie 2004.

După deschiderea ofertelor, comisia de licitaţie a constatat că documentaţia depusă de SC S.P. SA nu conţinea dovada depunerii scrisorii de garanţie, astfel că această societate nu a mai intrat în faza următoare, fiind descalificată.

Prin urmare, au fost calificate pentru etapa a II-a a licitaţiei ofertele depuse de SC C. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA şi SC T.C.

La data de 22 aprilie 2005, a fost înregistrată la Compania Naţională „Poşta Română” SA, sub nr. 1284/299951, contestaţia formulată de SC S.P. SA împotriva licitaţiei, context în care reprezentanţii Companiei Naţionale „Poşta Română” SA au solicitat un punct de vedere cu privire la natura juridică a imobilului, Societăţii Civile de Avocaţi „B.A.”.

La data de 25 aprilie 2005, Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.” le-a adus la cunoştinţă inculpaţilor M.A., L.E. şi a celorlalţi membri, punctul de vedere relativ la natura juridică a imobilului, atrăgându-li-se atenţia că imobilul se află în proprietatea publică a statului, făcându-se referire la H.G. nr. 1034 din 18 octombrie 2001, fiind dat în administrare Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, existând astfel riscul formulării unei acţiuni de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului.

S-a recomandat promovarea unei hotărâri de guvern pentru clarificarea expresă a naturii juridice a imobilului.

Atât demersurile efectuate de SC S.P. SA, cât şi punctul de vedere exprimat de Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.”, au fost cunoscute de toţi membrii comisiei, dar şi de inculpatul T.D.M., care, la data de 26 mai 2005, a respins contestaţia formulată de SC S.P. SA.

Respingerea contestaţiei a fost fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, întrucât această lege a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1998, deci ulterior momentului în care imobilul a intrat în proprietatea privată a Companiei Naţionale „Poşta Română” SA.

Contestaţia formulată de SC S.P. SA a fost depusă şi la Secretariatul General al Guvernului, dar şi la Autoritatea Naţională de Control, concluziile exprimate fiind în sensul că, în lipsa unei hotărâri de guvern care să prevadă, în mod expres, trecerea terenului din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, imobilul din C.V. nr. 133-135 face parte din proprietatea publică a statului, cu drept de administrare, în favoarea C.N.P.R. SA.

Deşi inculpaţii T.D.M. şi M.A., factori de decizie în cadrul Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, aveau cunoştinţă de situaţia juridică incertă a imobilului ce a constituit obiectul licitaţiei, aceştia au dispus continuarea procedurii, astfel că în luna mai 2005, s-a trecut la elaborarea caietului de sarcini pentru organizarea celei de-a doua etape a licitaţiei deschise cu preselecţie de ofertă privind înfiinţarea unui parteneriat în vederea valorificării imobilului din C.V. nr. 133-135, termenul limită pentru depunerea ofertelor fiind 23 iunie 2005.

Conform adresei din 03 iunie 2005, reprezentanţii Companiei Naţionale „Poşta Română” SA au adus la cunoştinţă societăţilor comerciale acceptate pentru a doua fază a licitaţiei - SC C. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA şi SC T.C. SRL - că pot achiziţiona caietul de sarcini.

Ulterior acestei date, respectiv la 14 iunie 2005, SC S.P. SRL a formulat o acţiune în contencios administrativ, prin care s-a solicitat anularea licitaţiei, cauza formând obiectul Dosarului nr. 4148/CA/2005 al Tribunalului Bucureşti, declinată la Curtea de Apel Bucureşti, care a pronunţat încheierea din 28 iunie 2006, prin care s-a luat act de renunţarea reclamantei SC S.P. SRL la dreptul pretins.

Această hotărâre a fost determinată de tranzacţia extrajudiciară încheiată între Compania Naţională „Poşta Română” SA, reprezentată de inculpatul D.M.T., SC I.D. SA, reprezentată de T.C. şi SC Q.I. SRL, reprezentată de M.E., această din urmă societate fiind interesată de stingerea oricăror litigii privind dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie.

Dat fiind faptul că, în această cauză, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei avea calitatea de pârât, alături de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, inculpatul N.Z., care deţinea funcţia de ministru la Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, prin adresa din 22 iunie 2005, a solicitat directorului general al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, inculpatul T.D.M., suspendarea licitaţiei până la soluţionarea, de către instanţa de judecată, a acţiunii formulate de SC S.P. SRL.

Inculpatul T.D.M., deşi a luat cunoştinţă de solicitarea expresă a ministrului N.Z., a comunicat faptul că licitaţia nu va fi suspendată, deoarece Regulamentul de organizare şi desfăşurare a achiziţiilor de bunuri şi servicii nr. 100/324 din 25 februarie 2001 nu prevede posibilitatea suspendării procedurii de licitaţie în situaţia formulării unei acţiuni în justiţie.

În aceste condiţii, la data de 23 iunie 2005, comisia de licitaţii s-a întrunit pentru desemnarea ofertei câştigătoare în cadrul celei de-a doua etape a licitaţiei, iar prin Hotărârea nr. 101/3712 din 28 iunie 2005 s-a stabilit ca fiind câştigătoare oferta depusă de Consorţiul P. SA – C.N. SA, acumulând un punctaj de 95 de puncte.

Din analiza ofertei depuse de Consorţiul P. SA – C.N. SA, a rezultat că forma de asociere era aceea a unei societăţi comerciale pe acţiuni; termenul de execuţie era 20 de luni de la obţinerea autorizaţiilor, iar la facilităţi s-a arătat că s-au asigurat, în totalitate sursele de finanţare, managementul proiectului, experienţa societăţii în domeniul proiectării, iar cota parte de participare la rezultatele societăţii nou înfiinţate, echivalentul cotei aduse ca aport social la capitalul societăţii luată în calcul de către consorţiu, urma să fie divizat astfel:

- 67,4658%, echivalentul a 9.800.000 euro numerar, SC P. SA,

- 149,7%, echivalentul a 1.0253 euro numerar SC C.N. SA,

- 31,5089%, echivalentul a 4.600.000 euro reprezentând aport în natură, respectiv teren proprietatea Companiei Naţionale „Poşta Română” SA;

- 3 administratori - având câte o acţiune în valoare de 100 euro, reprezentând 0,0007 acţiuni.

După declararea consorţiului P. SA – C.N. SA ca şi câştigător al licitaţiei, la data de 13 iulie 2005 a fost încheiată Convenţia înregistrată la Compania Naţională Poşta Română SA sub nr. 101/4065/2005, între C.N.P.R. SA, reprezentată de inculpaţii T.D.M., L.E. şi M.A., SC P. SA şi SC C.N. SA, reprezentată de T.C.

Convenţia a avut ca obiect efectuarea, de către părţi, a tuturor actelor de procedură necesare constituirii şi majorării capitalului social al unei societăţi pe acţiuni, având ca acţionari Compania Naţională Poşta Română SA, Consorţiul P.-C.N. şi două persoane dintre membrii Consiliului de Administraţie ai societăţii nou constituite.

Potrivit convenţiei, denumirea societăţii comerciale nou înfiinţată era SC I.D. SA, aportul Companiei Naţionale Poşta Română SA constând în imobilul situat în C.V. nr. 133-135 Bucureşti, transferat din proprietatea Companiei Naţionale Poşta Română SA în proprietate SC I.D. SA, iar consorţiul urma să contribuie la capitalul social al acesteia cu aport în numerar, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 10.000 euro.

Scopul constituirii SC I.D. SA era, astfel cum rezultă din convenţie, demolarea de către societate a clădirilor existente pe terenul din C.V. nr. 133-135 şi edificarea unui imobil cu funcţiuni multiple.

Prin decizia nr. 67 din 01 aprilie 2005, dată de inculpatul T.D.M. - în calitate de director general al Compania Naţională Poşta Română SA - s-a dispus, alături de declanşarea procedurii de licitaţie pentru valorificarea imobilului din C.V. nr. 133-135, şi declanşarea procedurii de achiziţie a serviciilor de evaluare a imobilului, iar prin decizia nr. 93 din 26 aprilie 2005 a fost numită Comisia de achiziţie a ofertelor în vederea achiziţionării serviciilor de evaluare a imobilelor din C.V. nr. 133-135 şi imobilul din str. M.M. nr. 10.

Prin adresele din 5 mai 2005, emise de Direcţia Economică a Compania Naţională „Poşta Română” SA, semnate de inculpatul L.E., au fost invitate să depună oferte pentru serviciile de evaluare în vederea stabilirii preţului de piaţă a imobilelor situate în C.V. nr. 133 -135, respectiv M.M. nr. 10, următoarele societăţi comerciale: SC T.C. SRL, SC E. SRL, SC C.C. SA, SC W.C. SRL şi SC V.F.B.C. SRL.

Au fost examinate de comisie ofertele depuse de SC T.C. SRL, SC E. SRL şi SC V.F.B.C. SRL, constatându-se ca fiind înregistrate doar ofertele SC T.C. SRL, respectiv SC E. SRL, aceasta din urmă fiind transmisă prin fax.

Din înscrisurile existente în dosarul cauzei, a rezultat că oferta SC V.F.B.C. SRL nu avea număr de înregistrare la Compania Naţională „Poşta Română” SA şi nici nu s-a putut stabili modalitatea în care această ofertă a ajuns spre a fi examinată de comisia de analiză coordonată de inculpatul L.E.

Ulterior, prin Hotărârea nr. 102/419 din 16 mai 2005, comisia de analiză a ofertelor a stabilit ca fiind câştigătoare oferta depusă de SC V.F.B.C. SRL, care a oferit preţul cel mai mic, de 1.700 euro fără TVA, în condiţiile în care această societate nu avea la nivelul anului 2005 evaluatori specialişti în evaluarea imobilelor, acreditaţi de ANEVAR sau de Ministerul Justiţiei.

În aceste împrejurări, neavând evaluatori specializaţi, SC V.C. SRL a subcontractat contractul de evaluare a imobilului către SC T. SRL pentru suma de 6.439,27 RON, societate care şi-a manifestat intenţia de a participa, în nume propriu la licitaţie, oferta fiind depusă şi adresată inculpatului L.E., preşedintele comisiei de licitaţie.

Din înscrisurile existente, a rezultat că oferta SC T. SA de a participa la licitaţie era de 5.405,4 RON + TVA, oferta fiind sub preţul oferit de societatea câştigătoare SC V.C. SRL, dar aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa membrilor comisiei de licitaţie.

Raportul de evaluare pentru imobilul din C.V. nr. 133-135 a fost întocmit de expertul T.A., expert judiciar în cadrul SC T. SRL, iar la data de 26 mai 2005 a fost depus la Compania Naţională „Poşta Română” SA.

Din analiza raportului de evaluare, a rezultat că valoarea de circulaţie a terenului a fost stabilită la 4.752.113 euro, respective 578,3 euro/mp, metoda folosită de expert fiind metoda comparaţiei prin bonitate, terenul fiind evaluat astfel cum rezultă din raport, liber de construcţii.

Toată documentaţia care a stat la baza întocmirii raportului de expertiză - documentaţia topografică pentru obţinerea numărului cadastral, planuri de situaţie la scară, planuri urbanistice zonale, expertiza tehnică efectuată de SC P. SA, raport de evaluare imobiliară al S.S.H.R. SRL - a fost pusă la dispoziţia expertului T.A., de către inculpatul F.I.

Expertul T.A. nu a cunoscut scopul întocmirii raportului de evaluare, împrejurarea că imobilul urma să fie adus ca aport în natură la înfiinţarea unei noi societăţi comerciale, nici că acesta a constituit obiectul unei licitaţii organizate de C.N.P.R. SA şi nici că SC P. SA avea interes în evaluarea terenului.

Raportul de evaluare întocmit de expertul T.A. a avut în vedere, pe baza documentaţiei prezentate, doar evaluarea terenului nu şi a construcţiei, reţinându-se sub acest aspect, anexa alăturată raportului, semnată şi neştampilată, intitulată „Stabilirea preţului de demolare” conform căreia, costul de demolare a clădirilor construite pe teren este de 2.255.000 euro. Această notă a fost luată în calcul de expert în momentul stabilirii valorii de circulaţie a imobilului situat în C.V. nr. 133-135.

De asemenea, în raportul de evaluare s-a inserat, la final, că „preţul liber practicat în zonă este cuprins între 600-1200 euro/mp”.

Ulterior, la data de 21 iulie 2001 a fost întocmit de către SC T. SRL, la cererea SC I.D. SA, un nou raport de evaluare.

Comparându-se raportul de expertiză întocmit de expertul T.A. la data de 26 mai 2005 cu raportul de evaluare din 21 iulie 2005, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut următoarele modificări:

- a fost schimbat scopul evaluării, astfel că în raportul întocmit la 21 iulie 2005, scopul era acela al evaluării imobilului în vederea estimării valorii de aport la capitalul social al SC I.D. SA, aspect ce nu a fost adus la cunoştinţa expertului T.

- la cap. 2.4. „Sursa de informare” s-a omis faptul că expertiza tehnică a fost întocmită de către SC P. SA.

- a fost înlăturată menţiunea din raportul de expertiză întocmit de expertul T.A., potrivit cu care preţul liber practicat în zonă este de 600-1200 euro/mp.

- a fost reactualizat cursul leu/euro pentru data de 21 iulie 2005, stabilindu-se o valoare de 598,1 euro/mp şi o valoare totală a terenului de 4.915.186 euro.

Toate aceste modificări au fost efectuate de inculpatul F.I., fără ştiinţa martorului T.A., care a aplicat, totodată, ştampila de expert tehnic, ce aparţinea expertului T.A., semnând, în numele acestuia, raportul de evaluare.

Activitatea ilicită a inculpatului L.E., evidenţiată anterior, documentaţia selectivă prezentată expertului T.A. a condus la subevaluarea terenului situat în C.V. nr. 133-135, aport în natură la înfiinţarea SC I.D. SA.

În cursul urmăririi penale, la solicitarea inculpaţilor T.D.M., L.E. şi M.A. s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, C.V. 133-135, expertiză ce nu a fost contestată de inculpaţi, care a avut următoarele obiective:

- analiza rapoartelor de evaluare efectuate de SC T. SRL în 26 mai 2005, respectiv 21 iulie 2005, pentru a se stabili dacă parametrii utilizaţi de evaluator au fost aplicaţi corespunzător;

- stabilirea valorii de piaţă a terenului identificat prin numărul cadastral AA, în suprafaţă de 8.218,18 m.p., situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, la data de 26 mai 2005 respectiv 21 iulie 2005.

În raportul de expertiză din anul 2009 întocmit de către expertul judiciar, în evaluări imobiliare, P.M., au fost analizaţi indicatorii folosiţi în cele două rapoarte de evaluare întocmite de SC T. SRL prin utilizarea metodei comparaţiei prin bonitare, arătându-se că raportul de evaluare întocmit la data de 26 mai 2005, a stabilit ca preţ/m.p. teren suma de 578,3 euro/m.p., dar preţul corect, raportat la indicatorii folosiţi, era de 594,95 euro/m.p., diferenţa rezultând din erorile de calcul ale expertului T.A. Se arată că, utilizând aceeaşi metodă, se obţine un preţ de 617 euro/m.p.

Diferenţa între valoarea obţinută de expertul P.M. şi SC T. SRL a rezultat din faptul că expertul T.A. a omis să aplice valoarea factorului C^a - aplicând un coeficient pentru utilizare teren U=2 în locul coeficientului maxim de 3, pentru spaţii comerciale şi sedii administrative, deoarece nu i s-a adus la cunoştinţă care este destinaţia clădirii ce urma a fi construită pe terenul în discuţie.

De asemenea, s-a reţinut că raportul de evaluare din 21 iulie 2005 - întocmit de inculpatul F.I. a stabilit ca preţ/m.p. teren suma de 598,1 euro/m.p., dar preţul corect raportat la indicatorii folosiţi era de 604,46 euro/m.p., diferenţa rezultând din erorile de calcul ale inculpatului F. Expertul P.M., utilizând aceeaşi metodă a obţinut o valoare de 657,27 euro/m.p.

Diferenţa de valoare a rezultat din aceea că inculpatul F.I. a omis să aplice valoarea factorului C şi nici nu a cunoscut modificarea regimului de înălţime construibil în zonă, conform avizului spre preschimbare dat de Comisia Teritorială de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, în vederea modificării PUZ-ului pentru C.V. nr. 131-135, respectiv destinaţia dată imobilului, aceea de spaţiu comercial şi sedii administrative, coeficientul pentru indicativ Utilizare teren, fiind 3, iar coeficientul utilizat de SC T. SRL, a fost 2.

Metoda comparaţiei prin bonitare a fost reglementată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 79/92.421/92, 191, 93, 827, 94 şi 218/1997, modul de aplicare al acesteia fiind elaborat de Corpul Experţilor Tehnici din România.

Dar, întrucât la nivelul anului 2005 valoarea terenurilor de pe raza Municipiului Bucureşti nu mai corespundea realităţii, evoluţia preţurilor practicate pe piaţa imobiliară lăsând în urmă preţurile orientative, acestea au fost modificate prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 207 din 29 septembrie 2005 - care a modificat valoarea parametrilor în zonă de la 1043,8 RON/m.p. la 420 RON m.p., aprox.12 euro/m.p. constatându-se astfel o diferenţă între cei doi parametri utilizaţi în cadrul formulei de calcul prin metoda comparaţiei prin bonitare de 10 ori mai mare.

Tocmai de aceea, se impunea ca, la evaluarea terenului de către SC T. SRL, să fie utilizată şi o altă metodă care ar fi fost în beneficiul CNPR SA prin stabilirea corectă a valorii de piaţă a imobilului.

Folosind metoda comparaţiei directe, expertul a stabilit o valoare de 605 euro/m.p. pentru intervalul 27 mai 2005 - 21 iulie 2005, iar prin utilizarea metodei extracţiei, valoarea de piaţă a imobilului situat în C.V. 133-135 pentru perioada 26 mai 2005 - 21 iulie 2005 a fost stabilită la 1.049 euro/m.p., iar valoarea totală a terenului a fost estimată de 8.619.787 euro.

Metoda extracţiei este o metodă prin care valoarea terenului este extrasă din preţul de vânzare a unei proprietăţi, prin scăderea valorii construcţiilor, care este estimată prin costuri şi uzură.

Expertul a utilizat această metodă deoarece a analizat valoarea de piaţă a imobilului (teren şi clădire) prin metoda capitalizării veniturilor, ţinând cont de destinaţia principală a clădirilor ce urmau a fi construite pe teren.

Expertul a reţinut că proprietăţile imobiliare care generează venituri se achiziţionează ca investiţii, iar din punct de vedere al investitorului capacitatea de a produce profit este un element esenţial care influenţează valoarea proprietăţii. O premisă de bază a abordării investiţionale este relaţia direct proporţională între capacitatea de generare a venitului şi valoarea unei proprietăţi.

În condiţiile în care imobilul din C.V. nr. 133-135 urma să fie adus, ca aport, la capitalul social al SC I.D. SA, în care Compania Naţională „Poşta Română” SA, SC P. SA şi SC C.N. SA deţineau calitatea de acţionari, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că se impunea utilizarea metodei care să reflecte valoarea reală a terenului respectiv metodei extracţiei (1.049 euro /m.p., respectiv 8.619.787 euro/m.p.).

De altfel, a reţinut instanţa de fond, valoarea rezultantă prin utilizarea acestei metode se încadrează în limitele stabilite de expertul T.A. indicate la finalul raportului unde a arătat că „preţul liber practica în zonă era cuprins între 600-1200 euro/m.p.”, menţiune înlăturată de inculpatul F.I., în raportul din 21 iulie 2005.

De asemenea, valoarea obţinută prin metoda extracţiei, respectiv 1.049 euro/m.p., a fost confirmată şi în lucrarea Preţuri -Terenuri - iunie 2005, publicată în Buletinul nr. XX/2005 al Corpului Experţilor Tehnici din România, care precizează că preţul/m.p. teren, pentru zona C.V., pentru un teren similar, respectiv în suprafaţa de 8.500 m.p., având deschidere de 50 m.p. şi un regim de înălţime P+8, este de 1.000 euro/m.p., fiind apropiată de anunţurile cu oferte de vânzare teren din luna mai 2005, pentru terenuri similare.

Astfel, s-a reţinut că, deşi inculpaţii T.D.M., M.A. şi L.E. cunoşteau valoarea terenului stabilită de expertul T.A. (4.752.113 euro), au informat membrii Consiliului de Administraţie că CNPR SA va participa la înfiinţarea noii societăţi cu terenul din C.V. nr. 133-135, valoarea acestuia fiind estimată la aproximativ 6 milioane euro.

Urmare şedinţei Consiliului de Administraţie al CNPR SA, a fost adoptată hotărârea din 28 iunie 2005, prin care s-a aprobat înaintarea propunerii către AGA privind constituirea unui parteneriat sub forma unei societăţi comerciale pe acţiuni între Compania Naţională Poşta Română SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA, fiind împuternicită conducerea executivă a Companiei pentru negocierea condiţiilor de participare la constituirea noii societăţi comerciale pe acţiuni.

Ulterior, prin hotărârea din 18 iulie 2005 a Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, s-a supus aprobării de către AGA a Convenţiei din 13 iulie 2005, încheiată între C.N.P.R. SA - reprezentată de inculpaţii T., L. şi M. şi SC P. SA/SC C.N. SA - reprezentată de R.C., propunerea privind împuternicirea conducerii executive a C.N.P.R. SA în vederea semnării actului de constituire şi a celorlalte acte necesare înfiinţării SC I.D. SA, propunerea ca imobilul compus din teren şi construcţie situat în C.V. nr. 133-135 să fie adus ca aport în natură la capitalul social al SC I.D. SA.

În cadrul aceleiaşi şedinţe, a fost aprobată Convenţia şi Actul Constitutiv al SC I.D. SA, inculpatul T.M. informând membrii Consiliului de Administraţie că C.N.P.R. SA are opţiunea de a participa la capitalul social al SC I.D. SA cu un procent de maxim 49%. De asemenea, a informat membrii că nu există probleme cu privire la valabilitatea titlului asupra terenului, făcând referire pe de o parte, la contestaţia formulată de SC S.P. SRL, respectiv la un control al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care nu putea - în opinia inculpatului - să efectueze un control asupra unui bun proprietatea privată a statului.

Prin hotărârea Acţionariatului Unic din 19 iulie 2005, a fost aprobată Convenţia din 13 iulie 2005, precum şi înfiinţarea parteneriatului dintre Compania Naţională „Poşta Română” SA, SC P. SA, SC C.N. SA şi două persoane fizice.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a aprobat ca imobilul din C.V. nr. 133 -135 să fie adus de Compania Naţională „Poşta Română” SA ca aport în natură la capitalul social al societăţii nou înfiinţate, inculpaţii T.D.M. şi M.A. fiind împuterniciţi să reprezinte C.N.P.R. SA în faţa notarului public.

Prin Încheierea de autentificare din 26 iulie 2005 al BNP G.G., a fost autentificat actul constitutiv al SC I.D. SA cu un capital social de 53.122.130 RON, din care 17.500.930 RON, aport în natură, şi 35.616.200 RON aport în numerar, având următorii acţionari:

- Compania Naţională „Poşta Română” SA - 1.750.593 acţiuni nominative a câte 10 RON fiecare, în valoare totală de 17.505.930 RON, reprezentând 32,954119% din capitalul societăţii comerciale;

- SC C.N. SA - 35.616 acţiuni nominative a câte 10 RON fiecare, în valoare totală de 356.160 RON, reprezentând 0,670455% din capitalul societăţii comerciale;

- SC P. SA - 3.525.984 acţiuni nominative a câte 10 RON fiecare, în valoare totală de 35.259.840 RON, reprezentând 66,37505% din capitalul societăţii comerciale;

- C.S.M., P.D.G. - fiecare cu câte 10 acţiuni nominative a câte 10 RON fiecare, în valoare totală de 100 RON, reprezentând 0,000188% din capitalul societăţii comerciale.

În ceea ce priveşte aportul în natură al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, s-a constatat că pentru stabilirea taxei notariale s-a avut în vedere nu valoarea terenului indicată în raportul de evaluare întocmit de expertul T.A., respectiv 17.505.930 RON, ci valoarea de expertiză a Camerei Notarilor Publici de 31.469.318 RON., aproape dublu decât suma cunoscută de membrii AGA.

SC I.D. SA a fost înregistrată la Registrul Comerţului, fiind condusă de un Consiliu de Administraţie, având ca membrii pe C.T., M.C. şi T.D.M.

În condiţiile unei licitaţii ce s-a purtat asupra unui bun care făcea parte din proprietatea publică a statului şi a subevaluării terenului situat în C.V. nr. 133-135 - aport în natură al Compania Naţională „Poşta Română” SA la constituirea SC I.D. SA, inculpaţii T.D.M. şi M.A. - prin încălcarea atribuţiilor de serviciu care îi obliga la asigurarea realităţii şi legalităţii datelor din documentele pe care şi le însuşesc, au semnat următoarele acte:

- inculpatul T.D.M., în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al Companiei Naţionale Poşta Română SA, a semnat Convenţia din 13 iulie 2005 având ca obiect efectuarea tuturor actelor şi procedurilor necesare privind constituirea SC I.D. SA;

- hotărârea din 18 iulie 2005 a Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, prin care s-a dispus transmiterea, în vederea aprobării de către AGA a Convenţiei din 13 iulie 2005; a propunerii privind împuternicirea conducerii executive a Companiei Naţionale Poşta Română SA în vederea semnării actului constitutiv şi a celorlalte acte necesare constituirii noii societăţi comerciale; a propunerii ca imobilul compus din teren şi construcţie, situat în C.V. 133-135, să fie adus ca aport în natură la capitalul social al societăţii nou înfiinţate potrivit Raportului de evaluare ce urma a fi întocmit conform Legii nr. 31/1990;

- hotărârea din 28 iunie 2005 a Consiliului de Administraţie al C.N.P.R. SA prin care s-a aprobat înaintarea propunerii către AGA privind constituirea unui parteneriat sub forma unei societăţi comerciale pe acţiuni între Compania Naţională „Poşta Română” SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA;

- inculpatul M.A. - în calitate de Director Executiv al Direcţiei de Dezvoltare Strategică în cadrul Companiei Naţionale „Poşta Română” SA a semnat Convenţia din 13 iulie 2005, alături de inculpatul T.D.M.;

- actul constitutiv al SC I.D. SA;

- inculpatul L.E. - în calitate de Director Economic Executiv cu atribuţii în ceea ce priveşte integritatea patrimoniului C.N.P.R. SA, preşedintele Comisiei de licitaţie pentru evaluarea terenului - cu încălcarea Regulamentului de achiziţii şi servicii al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, a contribuit la stabilirea unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a imobilului situat în C.V. nr. 133-135 care a fost adus, ca aport în natură, la constituirea SC I.D. SA.

După înfiinţarea SC I.D. SA, aceasta a încheiat o convenţie cu lanţul hotelier L.M., prin care se urmărea edificarea unui hotel pe terenul situat în C.V. nr. 133-135.

Reprezentanţii SC L.M. au solicitat garanţii suplimentare privind dreptul de proprietate al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA asupra terenului, împrejurare în care martorul C.S. - acţionar principal al SC P. şi SC C.N. SA, a solicitat reprezentanţilor Compania Naţională „Poşta Română” SA astfel de garanţii.

În aceste împrejurări, la data de 23 aprilie 2004, inculpatul Z.N., în calitate de ministru al Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, a demarat procedura de adoptare a H.G. nr. 377/2007, pentru modificarea H.G. nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil situat în Municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română”.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 550/1996, imobilul proprietate publică a statului, compus din construcţie şi terenul aferent, situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sectorul 1, se transmite din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română”.

În vederea punerii în aplicare a H.G. nr. 550/1995, prin protocolul din 17 iunie 1997, încheiat între Primarul General Interimar al Municipiului Bucureşti şi RA Poşta Română, s-a transmis imobilul situat în C.V. nr. 133-135, din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română”.

Compania Naţională „Poşta Română” SA a înscris în registrul de transcripţiuni - inscripţiuni al Judecătoriei sectorului 1, la poziţia ZZ, preluarea în administrare a imobilului în baza protocolului încheiat la 13 iulie 1997 între Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar şi Regia Autonomă „Poşta Română”.

Prin proiectul H.G. nr. 377/2007, H.G. nr. 550/1996 urma să fie modificată astfel:

1. Art. 1:

„Imobilul, proprietate a statului, compus din construcţie şi terenul aferent, situat în municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sectorul 1, identificat potrivit anexei, se transmite din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Companiei Naţionale Poşta Română - SA"

2. Titlul anexei va avea următorul cuprins:

"Datele de identificare a imobilului, proprietate a statului, care se transmite în administrarea Companiei Naţionale Poşta Română - SA".

Art. II - Se constată că la data adoptării H.G. nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale "Poşta Română" - SA, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 150/17.07.1996, imobilul situat în municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133- 135, sectorul 1, care face obiectul acesteia, nu avea destinaţie publică şi nu era afectat vreunui uz sau interes public".

Nici nota de fundamentare şi nici proiectul H.G. nr. 377/1997 nu au fost înregistrate la Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei.

Din analiza notei de fundamentare a H.G. nr. 377/2007 - semnată de inculpatul N.Z. - rezulta că aceasta face referire la faptul că, deşi în art. 1 a H.G. nr. 550/1996 se vorbeşte de un imobil aparţinând „proprietăţii publice” la acea dată terminologia folosită era în conformitate cu legislaţia în vigoare, care nu făcea o distincţie clară între proprietatea publică a statului şi proprietatea privată a statului.

Se arată, totodată că, prin H.G. nr. 550/1996, s-a consfinţit, indirect, voinţa guvernului de a considera bunul respectiv ca făcând parte din domeniul privat al statului.

Ca atare, pentru înlăturarea ambiguităţilor existente în H.G. nr. 550/1996, H.G. nr. 377/1998, respectiv H.G. nr. 1034/2001 (prin acest act normativ se menţionează datele de identificare ale imobilului transmis Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, suprafaţa de teren fiind micşorată de la 12.918,25 mp la 8.218 mp, fără a se modifica regimul juridic al terenului), inculpatul N.Z. a considerat ca fiind necesară promovarea H.G. nr. 377/2007.

Nota de fundamentare şi proiectul hotărârii, la care erau anexate extrasul de CF, nota de fundamentare la H.G. nr. 550/1996, nota de fundamentare la H.G. nr. 1034/2001, certificatul constatator al SC I.D. SA, actul constitutiv al SC I.D. SA, adresa Direcţiei Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti din 21 martie 2006, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 01 martie 2002 emis de M.C.T.I., încheierea de CF din 16 aprilie 2002, documentaţia topografică pentru obţinerea numărului cadastral provizoriu, adresa Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală din 5 aprilie 2007, adresa Ministerului Finanţelor Publice - Cabinet secretar de stat din 6 octombrie 2006, au fost transmise, spre avizare, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Ministrul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de ministrul V.V., a avizat favorabil proiectul H.G. nr. 377/2007.

La data de 24 aprilie 2007, Direcţia Generală Juridică de Reglementare în Domeniul Activelor Statului şi Direcţia Generală Juridică din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor au întocmit o notă referitoare la proiectul de hotărâre privind modificarea H.G. nr. 550/1996, făcând cunoscut faptul că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a efectuat un control la Compania Naţională „Poşta Română”, apreciindu-se că imobilul aparţine proprietăţii publice a statului, iar împotriva actului de control s-a formulat acţiune în justiţie.

Prin decizia nr. 661/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea recursului formulat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 05 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

S-a apreciat că instanţa este competentă să stabilească regimul juridic al imobilului.

Această notă a fost ataşată proiectului de act normativ, fiind transmisă Secretariatului General al Guvernului şi ataşată agendei de lucru a ministrului V.V., pentru şedinţa de Guvern din 25 aprilie 2007.

În cadrul Ministerului Justiţiei, proiectul de hotărâre a fost înregistrat din 23 aprilie 2007, purtând rezoluţia „la SG pentru înregistrare după care Urgent la Avizare”, lucrarea fiind repartizată consilierului juridic C.R. din cadrul Direcţiei de Avizare Acte Normative.

La data de 24 aprilie 2007, Direcţia de Avizare Acte Normative a întocmit o notă, verificată în prealabil de directorul adjunct C.N. şi avizată de director A.V., prin care se solicita refacerea instrumentului de prezentare şi motivare, conform structurii prevăzute în anexa la H.G. nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului.

De asemenea, s-a reţinut că nu rezultă regimul juridic al imobilului, respectiv dacă acesta face parte din domeniul public al statului, aceasta în condiţiile în care din conţinutul H.G. nr. 550/1996 rezultă că imobilul situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, se află în proprietatea publică a statului.

În ceea ce priveşte certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, se arată că nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public al statului.

Pe de altă parte s-a apreciat că eliminarea cuvântului „publică” din cuprinsul art. 1 alin. (1) din proiectul de H.G. nr. 377/2007 nu este de natură să înlăture neconcordanţa existentă cu privire la regimul juridic al imobilului în discuţie.

În concluzie, s-a arătat că imobilul este în proprietatea publică a statului, fiindu-i aplicabile dispoziţiile referitoare la caracterul inalienabil şi insesizabil al acestor bunuri, motiv pentru care Direcţia Avizare Acte Normative a refuzat avizarea favorabilă a proiectului propus.

Inculpatul C.T.A., care deţinea în acea perioadă funcţia de ministru la Ministerul Justiţiei, nu şi-a însuşit punctul de vedere exprimat în nota întocmită de Direcţia Avizare Acte Normative, astfel că, în aceeaşi zi, a solicitat martorului L.C.Z., consilier în cadrul Ministerului Justiţiei, examinarea notei de fundamentare a proiectului H.G. nr. 377/2007, precum şi a documentelor înaintate de ministerul iniţiator, respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei.

În opinia martorului L.C.Z., proiectul H.G. nr. 377/2007 îndeplinea condiţiile unui instrument de prezentare şi motivare, fiind respectate cerinţele impuse în H.G. nr. 1361/2006, anexa 1.

În concluzie, s-a arătat că se impune acordarea avizului fundamentat pe două realităţi juridice: existenţa unui titlu de proprietate asupra imobilului în discuţie şi, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, care nu a fost desfiinţat, respectiv existenţa unui aviz emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, din conţinutul căruia rezultă că imobilul în discuţie nu face parte din domeniul public al statului, neregăsindu-se în inventarul bunurilor din această categorie.

În aceeaşi zi, prin adresa din 24 aprilie 2007, a fost restituit proiectul H.G. nr. 377/2007, Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, avizat de către inculpatul C.T.A. în calitate de ministru la Ministerul Justiţiei.

Proiectul de Hotărâre de Guvern a intrat pe ordinea de zi din 25 aprilie 2007, fiind adoptată H.G. nr. 377/2007 pentru modificarea H.G. nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în Municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română” - SA

Analizând elementele constitutive ale infracţiunilor prin prisma probelor administrate, Înalta Curte, secţia penală, a reținut că faptele inculpaţilor T.D.M. şi M.A. care, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi Director General al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, respectiv de Director Executiv al Direcţiei de Dezvoltare Strategică a Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, a dispus, respectiv, a participat la organizarea licitaţiei ce s-a purtat asupra unui bun aparţinând domeniului public al statului (imobilul situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135), înstrăinându-l, fără drept, prin aportarea acestuia la capitalul social al SC I.D. SA, în scopul obţinerii pentru altul a unor foloase necuvenite, constând în transmiterea în proprietatea noii societăţi comerciale a acestui bun, cauzând un prejudiciu Statului Român în valoare de 8.619.717 euro, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen.

Totodată, instanța de fond a reținut că fapta inculpaţilor T.D.M., M.A. şi L.E., care, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi a Regulamentului de achiziţii de bunuri şi servicii al Companiei Naţionale Poşta Română SA, încălcându-şi atribuţiile de serviciu, au contribuit la stabilirea unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a imobilului situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135, acceptând aportarea acestui imobil la capitalul social al SC I.D. SA, realizează elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la această infracţiune, Înalta Curte, secţia penală a avut în vedere valoarea comercială reală a bunului stabilit prin utilizarea metodei extracţiei şi nu valoarea stabilită de SC T. SRL, prin utilizarea metodei comparaţiei prin bonitare.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului F.I., care a modificat raportul de evaluare întocmit de expertul T.A., întocmind un alt raport de evaluare al imobilului ce urma să fie adus ca aport în natură la constituirea SC I.D. SA, semnând în numele expertului T.A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 10 lit. a) din aceeaşi lege.

În cauza dedusă judecăţii, instanța de fond a constatat, totodată, că nu s-a dovedit existenţa unei înţelegeri frauduloase între inculpatul N.Z. şi inculpaţii T.D.M., M.A. şi L.E., pe de o parte, iar pe de altă parte, între acelaşi inculpat şi reprezentanţii SC I.D. SA şi mai apoi intenţia inculpatului N.Z. de a-şi încălca, cu ştiinţă, atribuţiile de serviciu prin promovarea unei hotărâri de guvern, aceasta fiind modalitatea permisă de lege prin care un bun poate fi trecut din domeniul public în domeniul privat al statului.

Înalta Curte, secţia penală a reţinut, însă, că inculpatul N.Z., în raport de aptitudinile sale, de pregătirea sa, de condiţiile concrete de derulare a faptelor constând în omisiunea înregistrării notei de fundamentare, respectiv a proiectului H.G. nr. 377/2007 la Ministerul Tehnologiei şi Comunicaţiilor în cadrul căruia exercita funcţia de ministru, lipsa examinării acesteia de către direcţia de specialitate a ministerului iniţiator, semnarea de către inculpat a actelor şi transmiterea ulterioară pentru avizare Ministerul Finanţelor şi Ministerul Justiţiei, putea să prevadă rezultatul faptei sale şi să preîntâmpine trimiterea notei de fundamentare şi a proiectului, către ministerele avizatoare, fără examinarea acestora de către comisia de specialitate din cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei.

Prin urmare instanța de fond a constatat că, in cauză, se impune reţinere încălcării, din culpă, a atribuţiilor de serviciu, ceea ce atrage răspunderea inculpatului N.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. şi nu de abuz în serviciu, astfel cum s-a reţinut în rechizitoriul procurorului.

Astfel, instanța de fond a reținut că, pentru adoptarea hotărârii de guvern, erau necesare şi obligatorii: efectuarea actelor pregătitoare, respectiv întocmirea notei de fundamentare, elaborarea proiectului de hotărâre, obţinerea avizelor de la celelalte ministere, care, deşi prin ele însele, nu produc efecte juridice dacă nu se întocmesc conform legii, pot conduce la anularea actului normativ adoptat.

În cauză, astfel cum s-a arătat, aceste acte pregătitoare au fost efectuate de inculpatul N.Z., dar cu exercitarea culpabilă a atribuţiilor sale de serviciu.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că, în cadrul Ministerului Justiţiei, proiectul de hotărâre, cu documentaţia anexată şi cu avizul Ministerului Economiei şi Finanţelor, a fost înregistrat din 23 aprilie 2007, cu următoarea rezoluţie: „la SG pentru înregistrare după care URGENT la Avizare” lucrarea fiind repartizată martorului C.R., consilier juridic în cadrul Direcţiei de Avizare Acte normative.

La data de 24 iulie 2007, Direcţia de Avizare Acte Normative, căreia i s-a repartizat lucrarea, a întocmit o notă prin care s-a propus refacerea instrumentului de prezentare şi motivare conform structurii prevăzute în anexa la H.G. nr. 1361/2006, privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului.

S-a arătat că, din proiectul de hotărâre înaintat de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, nu rezultă regimul juridic al imobilului şi că acesta, potrivit art. 1 din H.G. nr. 550/1996, se află în proprietatea publică a statului.

Pe de altă parte, înlăturarea sintagmei „publică” din cuprinsul art. 1 alin. (1), nu este de natură a înlătura ambiguităţile relativ la natura juridică a imobilului din Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1.

Toate aceste elemente au fost evidenţiate în declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti de către martorii A.V., C.R. şi C.N.

Prin urmare, examinând probatoriul cauzei, instanța de fond, în opinie majoritară, a reținut că menţiunea cuprinsă pe adresa de înregistrare a documentaţiei la Ministerul Justiţiei „Urgent la avizare”, precum şi existenţa unor puncte de vedere diferite între inculpatul C.T.A. şi martora V.A., urmată de demisia acesteia, care au fost apreciate de acuzare drept veritabile probe de vinovăţie, nu pot depăşi limitele unor simple deducţii.

În aceleaşi limite, s-a constatat a fi plasate şi susţinerile acuzării conform cărora inculpaţii N.Z. şi C.T.A., ar fi indus în eroare membrii guvernului pentru adoptarea H.G. nr. 377/2007.

În acest context, prima instanță a reținut că prezumţia de nevinovăţie determină structura procesului penal, acesta operând, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească.

Potrivit acestei prezumţii, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe bază de probe, găsindu-şi funcţionalitatea în toate momentele instrucţiei penale, dar şi în cursul judecăţii până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În virtutea acestui principiu, autorităţile judiciare au obligaţia de a porni de la prezumţia de nevinovăţie, sarcina probaţiunii trecând de la organul de cercetare penală la instanţa de judecată.

Raţiunea acestei prezumţii se bazează pe faptul că nu toate acuzaţiile sunt adevărate, deoarece o acuzaţie poate fi greşită, poate fi eronată, bazată pe coincidenţe de împrejurări care stârnesc bănuieli serioase, dar după o examinare atentă a acestora, construcţia acuzării este înlăturată.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie, ca principiu distinct al procesului penal, organele judiciare trebuie să aibă în vedere următoarele coordonate: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului penal; până la adoptarea unei hotărâri de condamnare, definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, instanţa este obligată să pronunţe achitarea.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde numeroase dispoziţii de principiu relativ la prezumţia de nevinovăţie, în dispoziţiile art. 6 alin. (2) statuându-se că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Principiul european al prezumţiei de nevinovăţie stabileşte că sarcina probei incumbă acuzării, iar îndoiala profită întotdeauna acuzatului, care poate adopta, în timpul procedurii şi o atitudine de pasivitate prin invocarea dreptului la tăcere.

Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, secţia penală, în opinie majoritară, a apreciat că, pentru inculpatul C.T.A., prezumţia de nevinovăţie nu a fost înlăturată prin probe certe şi ca atare se impune achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpaţilor T.D.M., M.A., L.E., F.I. şi N.Z., Înalta Curte, secţia penală, a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, prima instanță a reținut că primele două criterii de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. - dispoziţiile părţii generale, respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială - sunt criterii de drept, iar ultimele trei criterii, sunt criterii de fapt - gradul de pericol social, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Criteriile generale de individualizare trebuie examinate prin prisma pluralităţii lor, şi nu independent, ele fiind cumulative.

Cercetarea şi evaluarea elementelor ce caracterizează persoana inculpatului este esenţială, deoarece, cu cât s-a făcut o adaptare a pedepsei mai adecvată, cu atât sunt create condiţiile realizării scopului pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 52 C. pen.

Pedeapsa, ca sancţiune penală, este consecinţa penală pe care legea o atribuie infracţiunii. Nu există infracţiune în afara legii penale, deoarece atâta timp cât un fapt nu intră în sfera ilicitului penal, el nu poate fi infracţiune.

Lipsa uneia sau alteia dintre calităţile enunţate face ca pedeapsa să nu-şi atingă scopul.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea pedepsei, instanța de fond a apreciat că aceasta trebuie să fie întotdeauna raţională, adică potrivită cu gravitatea faptei comise. Pedepsele nu trebuie să fie nici prea aspre, nici prea blânde, ci să aibă o măsură potrivită. Proporţionalitatea pedepsei, în raport cu încălcarea legii penale, constituie punctul principal în care represiunea ia contact cu ideea de justiţie. A proporţiona cât mai desăvârşit pedeapsa, înseamnă a realiza o cât mai perfectă justiţie.

Între infracţiune şi pedeapsă există un nexum indiscutabil, atât în concepţia abstractă a normei penale cât şi în conştiinţa socială, care leagă întotdeauna pedeapsa de infracţiune, într-o relaţie de efect cauză.

Totodată, Înalta Curte, secţia penală a reținut ca infracţiunea comisă trebuie analizată prin prisma a trei elemente care produc modificări în exterior şi anume:

a) în sfera juridică infracţiunea cauzează o tulburare a echilibrului juridic prin atingerea unui drept, interes sau situaţie juridică proteguită;

b) în sfera morală, infracţiunea comisă produce un sentiment de revoltă, care se concretizează în dezaprobarea faptului comis şi în nevoia de a reacţiona contra făptuitorului;

c) în sfera socială, infracţiunea comisă face să se nască o nelinişte, o temere pentru viitor, o bănuială că actul comis este simptomul care indică că noi fapte vor putea fi săvârşite de acelaşi autor.

În acest sens, au fost avute in vedere natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite şi puse în pericol prin acţiunile ilicite, caracterul şi gravitatea urmărilor, precum şi forma şi gradul de vinovăţie.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală, a avut în vedere datele ce caracterizează persoana fiecărui inculpat, atitudinea acestora faţă de îndatoririle sociale, conduita manifestată pe parcursul procesului penal, inculpaţii prezentându-se la toate termenele de judecată acordate în cauză, cu excepţia acelor situaţii care i-au pus în imposibilitate obiectivă de participare la proces, nivelul de instrucţie şi buna conduită manifestată în general, înainte de săvârşirea faptelor constituie elemente care exclud riscul unei recidive.

În acest context, Înalta Curte, secţia penală, pentru inculpaţii T.D.M., M.A. şi L.E. a aplicat pedepse orientate spre minimul special cu executare în regim de detenţie, singura modalitate permisă de lege în raport de limitele de pedeapsă şi existenţa unei cauze de agravare şi anume concursul de infracţiuni.

Ca pedeapsă complementară, au fost interzise fiecărui inculpat exercitarea drepturilor prev.  de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

Pentru inculpaţii F.I. şi N.Z., instanţa de fond a constatat ca fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prev. de art. 81 C. pen., respectiv art. 86¹ C. pen., fiind aplicate pedepse cu suspendarea executării, respectiv suspendare sub supraveghere, scopul fiind asigurat prin controlul judiciar instituit pe durata termenului de încercare, stabilit conform art. 86² C. pen.

Ca pedeapsă accesorie, au fost interzise inculpaţilor exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că părţile vătămate Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Internaţionale s-au constituit parte civilă în procesul penal solicitând, în principal, (astfel cum rezultă din precizările cererii de constituire de parte civilă depuse în cursul cercetării judecătoreşti) în temeiul art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., repararea pagubei în natură prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii prin desfiinţarea parţială a Actului constitutiv al SC I.D. SA, în ceea ce priveşte aportul în natură adus de Compania Naţională Poşta Română SA la constituirea societăţii nou înfiinţate, respectiv terenul situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1.

În atare condiţii, cum recuperarea pagubei este posibilă prin restabilirea situaţiei anterioare, instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (3) lit. a) coroborat cu art. 348 C. proc. pen., a admis acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Internaţionale şi, pe cale de consecinţă, a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin aducerea imobilului situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1 în proprietatea publică a statului, cu drept de administrare asupra acestuia în favoarea Companiei Naţionale Poşta Română SA

De asemenea, instanța de fond a dispus anularea parţială a actului constitutiv al SC I.D. SA - pct. 3.1.5. până la 3.1.5.2., inclusiv - autentificat prin încheierea de autentificare din 26 iulie 2005, precum şi a raportului de evaluare întocmit la data de 21 iulie 2005 de către SC T. SRL Bucureşti.

Cât priveşte efectele generate de H.G. nr. 377/2007, Înalta Curte, secţia penală, în opinie majoritară, a constatat ignorarea principiului de drept al neretroactivităţii actelor normative.

Astfel, s-a reținut că hotărârea în cauză a dispus modificarea H.G. nr. 550/1996, prin care imobilul în analiză, proprietate publică a statului, a fost transmis în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română”, devenită prin reorganizare Compania Naţională „Poşta Română" -SA, înlăturând, din cuprinsul textului modificator, menţiunea caracterului public al dreptului de proprietate a statului asupra imobilului.

O asemenea dispoziţie normativă este însă de natură a schimba regimul juridic al bunului imobil, creând aparenţa că acesta se află în afara limitelor legale ale imobilelor supuse circuitului civil, pe care natura publică o recunoaşte prin efectul inalienabilităţii, deschizând posibilitatea încheierii unor acte de dispoziţie juridică cu privire la imobil.

Or, trecerea unui bun din domeniul public de interes naţional al statului în domeniul privat al acestuia se poate realiza numai în baza unei hotărâri de guvern, hotărâre care nu poate fi suplinită de H.G. nr. 377/2007, de modificare a hotărârii prin care s-a recunoscut natura publică a dreptului de proprietate al statului.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, instanța de fond a reținut că hotărârea de guvern urmează a fi supusă cenzurii de legalitate a instanţei de contencios administrativ, conform Legii nr. 554/2004.

III. Împotriva sentinţei penale nr. 1568 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 10330/1/2010, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, intimaţii inculpaţi N.Z. şi C.T.A. şi inculpaţii F.I., T.D.M., L.E. şi M.A., motivele de recurs, precum și amplele critici formulate de părți, prin intermediul apărătorilor lor, fiind în detaliu redate în încheierea de ședință din 13 ianuarie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Acestea, alături de motivele de recurs invocate în scris vor fi reluate, în esență, la momentul când instanța de control judiciar va proceda la examinarea cazurilor de casare invocate de fiecare dintre recurenți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 aprilie 2013, sub nr. 2253/1/2013, fiind fixat prim termen de judecată, în recurs, la data de 27 mai 2013.

1. Prin încheierea de şedinţă din data de 27 mai 2013, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 6 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., constatând întemeiate cererile de amânare formulate în scris de către recurenţii intimaţi inculpaţi C.T.A., pentru imposibilitate de prezentare şi N.Z. în vederea angajării unui apărător ales, precum şi cererile de amânare formulate oral în faţa instanţei, la acest termen, de către recurenţii inculpaţi T.M., L.E. şi M.A. pentru angajare de apărători aleşi, cauza fiind la prim termen, a admis cererile de amânare formulate, acordând termen la data de 17 iunie 2013, atrăgând totodată atenția inculpaților asupra faptului că este singurul termen acordat în acest sens.

2. Prin încheierea de şedinţă din data de 17 iunie 2013, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a dispus următoarele:

- admiterea cererii de amânare formulată de către recurentul inculpat F.I., pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului său ales, avocat G.D.M., instanța de control judiciar reținând că este prima solicitare în acest sens.

- a pus în vedere recurentului inculpat F.I. să ia legătura cu apărătorul său ales, pentru ca acesta să depună dovada imposibilităţii de prezentare la acest termen justificată prin acordarea asistenţei juridice la o altă instanţă, fiind, totodată, atrasă atenţia recurentului inculpat că, pentru o astfel de situaţie, nu se va mai acorda un alt termen de judecată, întrucât apărătorul, în situaţia în care se află în imposibilitate de prezentare, are obligaţia de a-şi asigura substituirea, conform art. 171 alin. (4¹) C. proc. pen.

- a încuviințat cererea de amânare formulată de către apărătorul recurentului intimat inculpat N.Z., avocat E.I., exclusiv pentru împrejurarea că, astfel cum rezultă din cuprinsul scrisorii medicale depuse la acel termen, recurentului i s-a menţionat indicaţia medicală de a se prezenta la o clinică de specialitate din Budapesta: punându-i în vedere recurentului ca, până la termenul următor, să depună dovezi clare cu privire la internarea sa în clinica de specialitate din Budapesta sau cu privire la efectuarea investigaţiilor în cadrul acestei clinici.

- a pus în vedere tuturor recurenţilor inculpaţi şi reprezentantului Ministerului Public, să depună motivele de recurs, eventuale cereri prealabile, chestiuni incidente, excepţii şi cereri de probatorii, iar pentru recurenţii care deja au depus motive de recurs, în situaţia în care doresc, să depună o completare a acestora, stabilind termen limită pentru depunerea acestora, data de 01 septembrie 2013.

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, faţă de dispoziţiile art. 323 C. proc. pen. şi art. 324 alin. (1) C. proc. pen. şi având în vedere poziţia procesuală exprimată de recurenţii inculpaţi F.I., T.M., L.E. şi M.A. - cu excepţia recurentului intimat inculpat C.T.A. - care şi-au manifestat voinţa de a fi audiaţi în faţa instanţei de recurs, a pus în vedere acestora să se prezinte la termenul acordat, dispunându-se amânarea judecării cauzei la data de 30 septembrie 2013.

La acelaşi termen, 17 iunie 2014, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a luat act de poziţia recurentului intimat inculpat C.T.A., care a precizat că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, urmând a fi avute în vedere declaraţiile date anterior de acesta, pe care a arătat că le menţine în totalitate.

3. Prin încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2013, având în vedere că pentru acest termen urma a fi discutată cererea de trimitere preliminară vizând sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de către recurentul intimat inculpat C.T.A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a luat act de manifestarea de voinţă, exprimată personal de către recurentul C.T.A., în sensul că acesta a renunţat la cererea de trimitere preliminară, motivat de faptul că toate chestiunile invocate în cuprinsul acesteia pot fi analizate în cadrul general al motivelor de recurs.

Totodată, la acest termen de judecată, preşedintele completului a constatat că recurentul intimat inculpat N.Z., prin apărător ales, a depus la dosarul cauzei mai multe cereri, respectiv:

- cerere vizând excepţia nulităţii relative a sentinţei penale;

- cerere, prin care, în raport cu inculpatul N.Z., s-a solicitat a se constata că există o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, respectiv lipsa autorizaţiei organului competent şi, pe cale de consecinţă, să se dispună casarea sentinţei recurate şi încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.;

- cerere vizând excepţia de nelegalitate a cererii de începere a urmăririi penale emisă de Preşedintele României sub nr. 214/2008 şi sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, precum şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei;

- Note de şedinţă privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei nr. 1568 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în data de 27 noiembrie 2012 în Dosar nr. 10330/1/2010 în raport de stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135;

- Note de şedinţă privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei penale în raport de modul de soluţionare al laturii civile;

- Note de şedinţă cu privire la opinia separată a judecătorului F.M.V.;

- Note de şedinţă cu privire la recursul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie şi care vizează nepunerea în discuţie a schimbării încadrării juridice;

- cerere vizând chestiuni prealabile referitoare la faptul că imobilul situat în municipiul Bucureşti a fost proprietatea C.N.P.R. prin raportare la dispoziţiile sentinţei pronunţate de Judecătoria sector 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2123 din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă;

- cerere cu privire la o chestiune prealabilă [art. 44 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.], prin care se solicită a se constata că iniţierea, avizarea şi toate celelalte operaţiuni pregătitoare, anterioare adoptării H.G. nr. 377/2007, nu sunt acte administrative şi nu pot, independent, să producă vreun efect juridic.

Având în vedere toate aceste cereri, preşedintele completului a solicitat apărătorului să precizeze dacă aceste cereri sunt chestiuni prealabile sau prejudiciale, iar în caz afirmativ, să precizeze şi motivaţia pentru a putea verifica admisibilitatea acestora şi analizarea acestora anterior analizării motivelor de recurs, sau, dimpotrivă, să precizeze dacă aceste cereri ţin de fondul cauzei.

Apărătorul recurentului N.Z. a precizat că a invocat doar trei excepţii şi anume excepţia nulităţii relative; excepţia privind încetarea procesului penal, precum şi excepţia de nelegalitate a cererii Preşedintelui României de începere a urmăririi penale faţă de N.Z., toate acestea vizând chestiuni ce trebuie soluţionate înaintea motivelor de recurs, celelalte cereri ţinând de judecata pe fond a recursului.

Apărătorul a precizat că, de fapt, solicitarea de a se analiza cu prioritate excepţiile invocate în scris, este o chestiune legată de strategia de apărare, apreciind, totodată, că excepţia nulităţii relative ţine de judecata pe fond a recursului.

Interpelat fiind de către preşedintele completului, cu privire la cererea prin care s-a solicitat a se constata că există o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, respectiv lipsa autorizaţiei organului competent, întemeiată pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., în sensul ca apărarea să precizeze motivul pentru care aceasta reprezintă o cerere prealabilă judecării recursului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 385¹⁵ alin. (1) lit. d) C. proc. pen. permit instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre de genul celei vizate prin excepţia invocată, avocat E.I. a arătat că, raportat la cele prezentate, această excepţie, stricto senso, nu este o cerere prealabilă, astfel că a precizat că renunţă la solicitarea de a fi soluţionată prealabil cererii de recurs, urmând ca şi aceasta să fie susţinută odată cu cererea de recurs.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată, apărarea a susţinut că această excepţie are o altă conotaţie, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Faţă de interpretarea dată de către apărare excepţiei de nelegalitate, preşedintele completului a solicitat apărătorului să indice dacă această excepţie, apreciată ca fiind una prealabilă discutării cererii de recurs, este fundamentată pe dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. sau art. 44 alin. (3) C. proc. pen., distincţia fiind utilă pentru cunoaşterea cadrului legal ce urmează a fi avut în vedere odată cu analizarea acestei excepţii.

Avocat E.I. a menţionat că excepţia invocată nu este o chestiune prealabilă, astfel că nu poate fi raportată la dispoziţiile art. 44 alin. (1) C. proc. pen.

În aceste condiţii, preşedintele completului de judecată, apreciind că excepţia de nelegalitate a cererii de începere a urmăririi penale emisă de Preşedintele României sub nr. 214/2008 este indisolubil legală de precedenta excepţie, respectiv a lipsei autorizării prealabile a organului competent, a solicitat apărătorului să precizeze dacă se impune ca şi aceasta să fie examinată odată cu motivele de recurs.

Avocat E.I. a afirmat că ultimele două excepţii formulate aveau aceeaşi finalitate şi anume încetarea procesului penal, însă admiterea celei dintâi ar fi determinat soluţia cu privire la cea de a doua. În măsura în care excepţia de nelegalitate nu poate fi calificată ca o excepţie prealabilă, strict în raport de prevederile art. 44 alin. (1) C. proc. pen., aceasta poate fi interpretată prin prisma art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Acelaşi apărător a apreciat că, din punct de vedere strict procedural, raportat la consecinţele cererii privind nelegalitatea actului Preşedintelui României, în situaţia admiterii acesteia, se impune sesizarea unei alte instanţe, fapt ce prezumă o altă procedură.

Concluzionând, apărarea a apreciat că, în prezenta cauză, excepţia de nelegalitate nu este o excepţie prealabilă, încadrabilă în chestiunile prealabile. Conform doctrinei, excepţia de nelegalitate poate fi invocată într-un proces aflat pe rol, putând viza tot recursul pe fond. Strâns legată de excepţia de nelegalitate, a susţinut apărarea, este şi lipsa autorizaţiei organului competent, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În continuare, preşedintele completului, în temeiul art. 302 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat părţilor, reprezentanţilor acestora, precum şi procurorului să precizeze dacă mai au de formulat alte cereri în probaţiune, suplimentar celor depuse pentru acest termen.

Recurenţii intimaţi inculpaţi N.Z. şi C.T.A., prin apărătorii lor aleşi, pe rând, au arătat că nu mai au de formulat cereri în probaţiune.

Recurenţii inculpaţi F.I., T.D.M. şi M.A., prin apărătorii lor aleşi, pe rând, au arătat că nu mai au de formulat cereri în probaţiune.

Pentru recurentul inculpat L.E., apărarea a arătat că îşi însuşeşte probatoriul solicitat de către recurenţii T.M. şi M.A., urmând ca, suplimentar, să mai depună şi înscrisuri în circumstanţiere.

Întrucât era primul termen de judecată la care s-a prezentat recurentul inculpat N.Z., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 385¹⁴ alin. (1¹) C. proc. pen., a solicitat acestuia să precizeze dacă înţelege să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs ori îşi rezervă dreptul la tăcere potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Recurentul intimat inculpat N.Z., personal, a arătat că este de acord să dea o declaraţie în faţa instanţei de recurs.

Apărătorul recurentului intimat inculpat C.T.A., avocat A.C., a solicitat instanţei acordarea posibilităţii de a depune o completare a motivelor de recurs până cel mai târziu la data de 20 octombrie 2013.

Prin aceeași încheiere, a fost amânată judecarea cauzei la data de 28 octombrie 2013, faţă de dispoziţiile art. 323 C. proc. pen. şi art. 324 alin. (1) C. proc. pen. şi având în vedere poziţia procesuală exprimată de recurenţii inculpaţi F.I., T.M., L.E., N.Z. şi M.A., cu excepţia recurentului intimat inculpat C.T.A., care şi-au manifestat voinţa de a fi audiaţi în faţa instanţei de recurs, fiind menţinută în sarcina apărătorului recurentului F.I., avocat G.D.M., obligaţia de a depune dovada imposibilităţii de prezentare la termenul din data de 17 iunie 2013, iar în sarcina recurentului N.Z. obligaţia de a depune dovezi clare cu privire la internarea sa în clinica de specialitate din Budapesta sau cu privire la efectuarea investigaţiilor în cadrul acestei clinici.

De asemenea, instanța de control judiciar a pus în vedere apărătorului recurentului C.T.A., avocat C.A., să depună completarea motivelor de recurs, dar şi recurenţilor inculpaţi, apărătorilor acestora, precum şi reprezentantului Ministerului Public să depună eventualele cereri, excepţii, chestiuni incidentale, precum şi completări ale motivelor de recurs, cel mai târziu până la data de 20 octombrie 2013.

4. Prin încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2013, instanța de control judiciar, după deliberare, a apreciat că, prin raportare la prevederile art. 323 şi art. 324 alin. (1) C. proc. pen., se poate trece la audierea recurenţilor prezenţi care şi-au exprimat anterior dreptul de a da o declaraţie în faţa instanţei de recurs, deşi s-a invocat de către avocat G.D.M. imposibilitatea de prezentare obiectivă a recurentului F.I. la acest termen, recurentul fiind reprezentat la acest termen, instanţa reţinând că dispoziţiile legii conferă posibilitatea recurentului lipsă ca la termenul următor, dacă doreşte, personal, să formuleze şi să adreseze întrebări coinculpaţilor.

În ceea ce priveşte motivul pentru care recurentul inculpat F.I. a lipsit la acest termen, apărătorul ales al acestuia, avocat G.D.M., a precizat că este internat de câteva zile la Spitalul P. din Bucureşti, urmând ca în cursul acestei zile să fie supus unei intervenţii chirurgicale. Totodată, acesta s-a angajat că va depune şi acte medicale doveditoare la următorul termen.

În aceste condiţii, dând curs solicitărilor recurenților inculpați de a fi audiați în fața instanței de recurs, conform dispozițiilor art. 385¹⁴ alin. (1¹), art. 323 și art. 324 C. proc. pen., cercetarea judecătorească a continuat cu audierea recurenților intimați inculpați T.D.M., M.A., L.E. şi N.Z.

La acelaşi termen 28 octombrie 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 302 alin. (2) raportat la art. 67 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a admis în parte, probele solicitate, după cum urmează:

- pentru recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie: proba testimonială constând în reaudierea martorilor Ş.A., I.N., Z.C. şi V.A. cu privire la toată procedura vizând iniţierea, avizarea şi adoptarea H.G. nr. 377/2007, probă apreciată ca fiind pertinentă şi utilă cauzei, precum şi proba cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese către Parlamentul României, în vederea comunicării perioadei în care recurentul intimat inculpat C.T.A. şi-a exercitat calitatea de parlamentar, cu indicarea datei începerii mandatului şi a încetării mandatului, precum şi cu indicarea calităţii deţinute de acesta pentru perioada ce va fi precizată, respectiv de deputat sau senator şi dispunând efectuarea unei adrese către Parlamentul României în acest sens.

Pentru recurentul intimat inculpat N.Z.: proba testimonială constând în audierea martorilor A.C. şi D.I., precum şi proba cu înscrisuri solicitată de acelaşi recurent intimat inculpat, respectiv notele intitulate de către apărare „note de probatorii”, constând în opiniile unor specialişti de la Universitatea B.B. - Facultatea de Drept, de la Universitatea din Oradea - Facultatea de Drept şi, de asemenea, cele constând în studiile doctrinare invocate în nota depusă la dosarul de recurs, fiind apreciate ca utile şi concludente cauzei.

Pentru recurenţii inculpaţi T.D.M. şi M.A.: proba testimonială solicitată, constând în audierea martorilor D.I. şi B.D.L., apreciind-o ca fiind utilă cauzei, având în vedere împrejurarea că, atât martora D.I., cât şi martorul B.D.L. au fost membri în Consiliul de Administraţiei al Companiei Naţionale Poşta Română pe perioada în care s-au desfăşurat aşa - zisele activităţi infracţionale.

Pentru recurentul intimat inculpat L.E. a fost admisă proba cu înscrisuri în circumstanţiere.

Totodată, prin aceiași încheiere, a fost respinsă proba testimonială solicitată de inculpaţii T.D.M. şi M.A., constând în audierea martorilor M.D. şi M.M., instanţa de control judiciar având în vedere împrejurarea că, pe de o parte, activitatea acestora viza o perioadă anterioară faptelor reţinute inculpaţilor în actul de sesizare, iar pe de altă parte, prin audierea acestora se urmărea a se clarifica situaţia juridică a imobilului, care însă, în condiţiile în care la dosar existau deja înscrisuri clarificatoare în acest sens, nu poate fi dovedită prin această probă.

În ceea ce priveşte proba cu înscrisuri solicitată de inculpaţii T.D.M. şi M.A., prin aceiași încheiere a fost respinsă, instanţa de recurs reţinând că, la dosarul cauzei, existau înscrisuri cu privire la modalitatea în care a fost preluat imobilul de către Compania Naţională Poşta Română, proba nefiind utilă, pertinentă şi concludentă cauzei.

Totodată, a fost respinsă şi proba cu înscrisuri solicitată de inculpaţii T.D.M. şi M.A., constând în Caietul de sarcini referitor la organizarea unei licitaţii din 06 septembrie 1999, decizia din 15 martie 2004, decizia din 16 august 2004 şi hotărârea din 10 noiembrie 2004 a Comisiei de licitaţii, reţinându-se că acestea vizau o perioadă anterioară perioadei desfăşurării activităţilor aşa - zis infracţionale, nefiind utile cauzei.

De asemenea, a fost respinsă şi proba cu înscrisuri solicitată de inculpaţii T.D.M. şi M.A., constând în raportul de expertiză extrajudiciară, instanţa de control judiciar reţinând că, în cauză, a fost efectuată deja o expertiză, iar părţile au avut posibilitatea, prin experţii consilieri parte, să formuleze eventuale observaţii, proba nefiind utilă cauzei.

Instanța de control judiciar a menținut în sarcina apărătorului ales al recurentului inculpat F.I., avocat G.D.M., obligaţia de a face dovada imposibilităţii de prezentare la termenul din data de 17 iunie 2013.

De asemenea, instanţa a pus în vedere recurentului inculpat F.I. să se prezinte în vederea audierii şi să depună la termenul următor dovada imposibilităţii de prezentare la acel termen, cauza fiind amânată la data de 25 noiembrie 2013.

5. La termenul din 25 noiembrie 2013, având în vedere manifestarea de voinţă exprimată de recurentul inculpat F.I., care, la termenul din data de 30 septembrie 2013 şi-a exprimat dorinţa de a da declaraţie în faţa instanţei de recurs conform art. 385¹⁴ alin. (1) C. proc. pen., însă, din motive obiective, nu a putut fi prezent la termenul de la 28 octombrie 2013, acesta menţinându-şi poziţia exprimată anterior, dorind să dea o declaraţie în faţa instanţei de recurs, cercetarea judecătorească a continuat cu audierea recurentului inculpat F.I.

La acelaşi termen, ulterior audierii inculpatului F.I., cercetarea judecătorească a continuat cu audierea martorilor I.N., Z.C. şi D.I.C.

Recurentul inculpat T.D.M., personal, faţă de conţinutul declaraţiilor date la acel termen de cei audiaţi, a arătat că doreşte să dea un supliment la declaraţia dată la termenul din 28 octombrie 2013.

Astfel, conform art. 323 şi art. 324 alin. (1) C. proc. pen., recurentul inculpat T.D.M. a fost reaudiat în faţa instanţei, suplimentul la declaraţia dată la termenul din 28 octombrie 2013 fiind consemnat, citit şi semnat, iar ulterior ataşat la dosarul cauzei.

Totodată, în vederea audierii martorilor Ş.A., V.A.L., A.C. şi B.D.L., cauza a fost amânată la data de 09 decembrie 2013.

6. La termenul din 9 decembrie 2013, având în vedere dispoziţiile încheierii de şedinţă de la 25 noiembrie 2013, cercetarea judecătorească a continuat cu audierea martorilor Ş.A., G. (V.) A.L., B.D.L. şi A.C.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, deliberând asupra suplimentării cererilor de probatorii formulate la acest termen, respectiv:

- cererea formulată de către apărătorul ales al recurentului intimat inculpat N.Z., prin care a solicitat încuviinţarea probei testimoniale cu doi martori, respectiv numitul V.V., fost ministru al finanţelor publice în perioada de referinţă, şi numitul C.D., fostul Secretar de Stat din Ministerul Finanţelor Publice în perioada de referinţă;

- cererea formulată de către recurentul intimat inculpat C.T.A., prin care a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri suplimentare celor deja depuse la dosarul cauzei; respectiv: Ordinele de zi ale ședințelor Guvernului României și agenda de lucru a ședințelor Guvernului României din perioada 11 noiembrie 2005 - septembrie 2013, Rezoluția 1950 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și un Raport al Comisiei Europene pentru Democrație, arătând totodată că teza probatorie care se tinde a se dovedi este aceea a caracterului facultativ al avizelor emise de către ministrul justiției, teză, de altfel, care este susținută și prin motivele de recurs depuse și asupra căreia s-au purtat discuții contradictorii la termenul anterior;

- cererea formulată de către apărătorul recurentului inculpat F.I., prin care a solicitat luarea unui supliment de declaraţie acestui inculpat, în temeiul art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 67 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

Le-a respins, apreciind probele solicitate, ca neconcludente cauzei, pentru următoarele motive:

În ceea ce privește data formulării cererilor de suplimentare a probatoriului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a reţinut faptul că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08 aprilie 2013, primul termen acordat în cauză fiind la data de 27 mai 2013; în şedinţa publică de la 28 octombrie 2013 au fost discutate şi încuviinţate cererile de probatorii formulate în cauză, atât de către acuzare, cât și de apărare, iar la termenul de judecată de la 25 noiembrie 2013 a fost administrat, în parte, probatoriul, termenul din 09 decembrie 2013, fiind acordat pentru continuarea administrării probatoriului.

Strict în ceea ce privește cererea de audiere a martorilor V.V. și C.D., față de împrejurarea că încă din faza de urmărire penală, precum şi în fața primei instanțe, cât și în prezenta cale de atac, a fost cunoscut faptul că martorul V.V. a deținut în perioada de referință calitatea de Ministru al Finanțelor Publice, iar în ceea ce îl priveşte pe martorul C.D., era cunoscut, de asemenea, faptul că acesta a deținut calitatea de Secretar de Stat în Ministerul Finanţelor Publice, văzând tezele probatorii, faptul că cei doi martori nu au fost propuși la momentul formulării cererii iniţiale de probatorii în cauză, văzând şi împrejurarea că martorul V.V. a fost audiat în fața primei instanțe, declarația sa fiind atașată la dosar, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a apreciat că nu se impune reaudierea acestui martor și nici audierea martorului C.D.

Referitor la cererea de suplimentare a probei cu înscrisuri, formulată de către recurentul intimat inculpat C.T.A., prin apărător ales, față de conținutul înscrisurilor indicate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a apreciat că această probă nu este utilă cauzei, întrucât, încă din fața primei instanțe, au fost depuse mai multe volume de înscrisuri în susţinerea nevinovăției inculpatului C.T.A.

Cu privire la cererea formulată de către apărătorul recurentului inculpat F.I., prin care a solicitat luarea unui supliment de declaraţie acestui inculpat, văzând conținutul declarației dată de către acest inculpat în ședința publică de la 25 noiembrie 2013 și faptul că la acel termen de judecată apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea de a adresa inculpatului întrebări clarificatoare pentru inculpat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a apreciat că nu se impune luarea unui supliment de declarație inculpatului F.I.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat ori probatorii de administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, a constatat încheiată cercetarea judecătorească, însă, având în vedere ora înaintată la care ar fi urmat a fi acordat cuvântul în dezbateri, pentru asigurarea unei apărări efective, a stabilit ca ultim termen, exclusiv pentru susținerea motivelor de recurs, data de 13 ianuarie 2014.

7. La termenul din 13 ianuarie 2014, constatând că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, instanța de control judiciar a acordat cuvântul la dezbateri în recurs. Amplele susțineri făcute cu ocazia dezbaterilor în recurs au fost în detaliu consemnate în cuprinsul încheierii de ședință din 13 ianuarie 2014, care face parte integrantă din prezenta decizie.

IV. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, examinând hotărârea recurată atât din perspectiva motivele de recurs invocate, cât și, din oficiu, fond, conform prevederilor art. 385⁶ alin. (1) şi (3) C. proc. pen., constată următoarele:

IV.1 O primă critică, comună tuturor inculpaţilor, vizează concluzia primei instanţe referitoare la regimul juridic al imobilului situat în C.V. nr. 133-135, apărarea susţinând că acesta a aparţinut domeniului privat al statului, astfel că prin efectele H.G. nr. 371/1998 a trecut în proprietatea Companiei Naţionale Poşta Română SA şi astfel putea fi înstrăinat.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în ceea ce priveşte istoricul juridic al imobilului situat în C.V. nr. 133-135, reţine următoarele:

Prin procesul verbal din octombrie 1946, întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S.V., nr. 61 şi C.V. nr. 133, în favoarea Statului Român prin Ministerul Economiei Naţionale, ca domeniu public al statului.

La baza înscrierii în cartea funciară au stat contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov încheiat la data de 13 septembrie 1938, între Legațiunea Regală a Italiei şi Statul Român prin Ministerul Economiei Naţionale având ca obiect teren în suprafaţă de 475 mp., precum şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 30 iulie 1908, prin procesul verbal din 31 iulie 1908, contract încheiat între Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, în calitate de cumpărător, şi vânzătorii Baronul M.W., Baronul H.W., Baroneasa E.W., în nume propriu şi în calitate de tutore al copiilor săi A., Baroneasa W. şi A.X., Baronul W.

Conform schiţei anexă la procesul verbal datat octombrie 1946, cele două imobile se suprapun imobilelor situate în prezent pe C.V., la nr. 133-133A fiind situată C.V., iar la nr. 133-135 situându-se imobilul pe care s-a aflat fostul Minister al Construcţiilor şi Industriilor de Maşini (în prezent demolat), dar nu se identifică ca suprafeţe cu acestea.

Imobilul din C.V. nr. 133-135 sector 1 Bucureşti a fost construit între anii 1936-1939 de către întreprinderea E. pentru sediul Ministerul Construcţiilor şi Industriilor de Maşini, clădirea fiind formată dintr-un corp S+S1+P+8E şi un corp S+P+4 E, terenul aferent având suprafaţa de 13.083 mp, având regimul de proprietate publică a statului.

Aşa cum se observă, conform intabulării, cele două imobile au fost alipite, fiind transformate într-un singur imobil C.V. nr. 133-135. Ulterior anului 1990, astfel cum rezultă din Protocolul din 18 decembrie 2001, cele două construcţii (de la nr. 133 şi nr. 135) au fost date în administrare în mod separat, unor instituţii diferite, ceea ce a generat o împărţire de facto a terenului iniţial, în două loturi de teren în funcţie de apartenenţa la una din cele două clădiri.

Datorită acestui fapt, ulterior, regimul juridic al celor două imobile a fost reflectat în acte separate, astfel că acestea vor fi analizate în paralel.

Astfel, prin procesul verbal din data de 5 octombrie 1990, imobilul situat în C.V. nr. 135 a fost predat de către reprezentanţii Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor B. către I.C.R.A.L. H. (devenită ulterior SC H. SA), în baza ordinului de transfer din 29 noiembrie1990 emis de Secretariatul General al Guvernului, prin care imobilul a fost transmis în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.

În paralel, prin decizia de transfer din 02 februarie 1990 a Ministerului Economiei Naţionale - Direcţia Generală de Producţie şi Prestaţii, s-a aprobat transferul fără plată şi pe termen nelimitat de la Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor B. către Uniunea Scriitorilor din România a imobilului din C.V., nr. 133 „C.V.".

În baza prevederilor art. 135 alin. (5) din Constituţia României adoptată în noiembrie 1991, prin H.G. nr. 550 din 10 iulie 1996 s-a dispus transmiterea imobilului proprietate publică a statului în administrarea Regiei Autonome Poşta Română.

În anexa la H.G. nr. 550 din 10 iulie 1996 (privind transmiterea unui imobil, situat în municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română”), imobilul menţionat este identificat ca fiind format dintr-un corp principal de clădire cu regimul de înălţime S+S1+P+8, o clădire anexă cu regimul de înălţime S+P+1, ambele având o suprafaţă construită de 3.433 mp şi o suprafaţă desfăşurată de 20.736 mp, precum şi o suprafaţă de 13.083 mp.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, în vederea punerii în aplicare a H.G. nr. 550/1996, prin protocolul din 17 iunie 1997 încheiat între Primarul General Interimar al Municipiului Bucureşti şi R.A. Poşta Română a fost transmis imobilul situat în C.V. nr. 135, din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în administrarea R.A. Poşta Română.

Ulterior, prin procesul verbal din 13 mai 1997, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar a predat imobilul mai sus menţionat către R.A. Poşta Română, în procesul verbal menţionându-se faptul că valoarea de inventar a imobilului, conform H.G. nr. 500/1994, este de 5.984.768.137 ROL. C.N.P.R. SA, a înscris în registrul de transcripțiuni - inscripțiuni al Judecătoriei sector 1, la poziţia ZZ, preluarea în administrare a imobilului situat în C.V. nr. 133-135 în baza protocolului încheiat la data de 13 mai1997.

Se observă că regimul juridic al terenului nu a fost modificat, acesta fiind tot proprietate publică a statului.

În baza H.G. nr. 371 din 3 iulie 1998 s-a înfiinţat Compania Naţională „Poşta Română” prin reorganizarea Regiei Autonome „Poşta Română”.

Prin această hotărâre de guvern, a fost definit patrimoniul C.N.P.R. SA, în art. 3 prevăzându-se:

„(1) Patrimoniul Poştei Române se constituie prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome, iar capitalul social iniţial al Poştei Române se va constitui în baza activelor totale deţinute de aceasta şi înregistrate în bilanţul contabil la data de 31 decembrie 1997 şi va fi împărţit în 10.835.969 acţiuni nominative în valoare nominală de 10.000 RON fiecare. La data reorganizării, Regia Autonomă „Poşta Română" nu are în administrare bunuri din domeniul public al statului.

La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri Poşta Română preia toate drepturile şi obligaţiile Regiei Autonome "Poşta Română".

Poşta Română, la data înfiinţării, este proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome "Poşta Română", cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Bunurile aparţinând domeniului privat al statului aflate în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română”, vor trece în proprietatea Poştei Române la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri."

La data de 02 mai 2000, după întocmirea documentaţiei cadastrale a imobilelor deţinute de C.N.P.R. SA, printre care şi terenul din C.V. nr. 133-135, Comisia pentru stabilirea, evaluarea terenurilor şi obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate a emis, în mod total eronat, certificatul din 02 august 2000, prin care se atesta faptul că C.N.P.R. SA este proprietara terenului în suprafaţă de 12.918,25 mp din C.V. nr. 133-135, deşi acest teren nu suferise nicio modificare a regimului său juridic, continuând să aparţină proprietăţii publice a statului.

Prin încheierea din 08 august 2000, Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei sector 1 Bucureşti a admis cererea formulată de C.N.P.R. şi a înscris în CF provizorie nr. WW, cu numărul cadastral BB, dreptul de proprietate al companiei asupra imobilului din C.V. nr. 133 -135, format din teren în suprafaţă de 12.918,25 mp şi construcţii, cu titlul de aport.

Prin H.G. nr. 740 din 31 august 2000 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, în administrarea Ministerului Culturii şi în folosinţa gratuită a Uniunii Scriitorilor din România, în temeiul prevederilor art. 12 alin. (1) şi (2) şi ale art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Guvernul României transmite imobilul C.V. - corpul A şi B, cu bunurile şi terenul aferent în suprafaţă de 4.700 mp, situat în municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133, sectorul 1, proprietate publică a statului, în administrarea Ministerului Culturii.

Astfel cum s-a arătat anterior, la acea dată C.N.P.R. - SA obţinuse deja certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi pentru terenul aferent C.V. în suprafaţă de 4.700 mp şi îşi înscrisese dreptul de proprietate în cartea funciară.

În vederea adaptării situaţiei reale a imobilului din C.V. 133-135 ca urmare a emiterii H.G. nr. 740/2000, la 18 octombrie 2001 a fost adoptată H.G. nr. 1034 pentru modificarea H.G. nr. 550/1996. În H.G. nr. 1034/2001, s-a prevăzut că denumirea Regia Autonomă „Poşta Română" se înlocuieşte cu Compania Naţională „Poşta Română" SA, precum şi faptul că suprafaţa de teren la care se referă H.G. nr. 550 se modifică de la 12.918,25 mp la 8.218 mp.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că H.G. nr. 1034 din 18 octombrie 2001 nu modifică nimic cu privire la natura juridică a imobilului, anexa hotărârii având titulatura „Datele de identificare a imobilului, proprietate publică a statului, care se transmite în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română" - SA.

Anterior emiterii H.G. nr. 1034/2001, între Compania Naţională „Poşta Română” SA şi Uniunea Scriitorilor din România s-au derulat două litigii, aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, prin care se tindea la anularea H.G. nr. 740/2000, respectiv la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea Companiei Naţionale „Poşta Română" SA pentru întreaga suprafaţă de teren. Ambele litigii s-au finalizat prin renunţarea la judecată a fiecăruia din cei doi reclamanţi, între părţi intervenind Protocolul din 18 decembrie 2001, prin care s-au stabilit faptic limitele de vecinătate.

După finalizarea celor două procese, Comisia de Stabilire şi Evaluare a Terenurilor aflate în patrimoniul C.N.P.R. SA a reluat procedura în vederea emiterii unui nou certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul din C.V. nr. 133-135, fiind emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor al C.N.P.R. SA pentru suprafaţa de teren de 8.218,18 mp.

Ulterior, prin încheierea din 03 aprilie 2002 a Biroului de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria sector 1, s-a intabulat dreptul de proprietate al C.N.P.R. SA asupra terenului situat în C.V. nr. 133-135, sector 1, înscris în C.F. WW, având numărul cadastral AA, CC, cu titlul de aport - refacere.

La această dată, în C.F. WW la partea a III-a referitoare la sarcini era încă notată încheierea din 30 noiembrie 2000, dată în Dosarul nr. 12589/2000 al Biroului de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria sector 1, prin care se notase dreptul de suprapunere în favoarea Uniunii Scriitorilor pentru sarcini asupra suprafeţei iniţiale de 12.918,25 mp, pentru suprafaţa de 4.700 mp, asupra înscrierilor din CF cu nr. WW, număr cadastral AA privind intabularea dreptului de proprietate al C.N.P.R. asupra terenului din C.V. nr. 133-135.

Asupra acestui din urmă teren, s-a deschis o CF nouă, nr. YY, în care a fost intabulat dreptul de proprietate al statului, fiind totodată înscrise dreptul de administrare în favoarea Ministerului Culturii şi dreptul de folosinţă gratuită, având ca titular Uniunea Scriitorilor din România.

Concluzia care se desprinde şi din evidenţa imobilului în Cartea funciară este aceea a existenţei unui singur teren, care nu a cunoscut niciodată vreo dezmembrare, având o natură juridică unică - cea a dreptului de proprietate publică a statului, neputând fi vorba despre două terenuri, unul în proprietate publică a statului, dat în administrarea Ministerului Culturii şi în folosinţa gratuită a Uniunii Scriitorilor din România, iar cel de-al doilea, în proprietatea privată, dat în administrarea Companiei Naţionale Poşta Română SA.

Apărările formulate de către inculpați pornesc de la dispoziţiile art. 3 alin. (1) teza finală din H.G. nr. 371/1998, care prevăd că, la data reorganizării, Regia Autonomă „Poşta Română" nu are în administrare bunuri din domeniul public al statului dar şi cele ale alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articolul potrivit cărora, Poşta Română, la data înfiinţării, este proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome Poşta Română, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, iar bunurile aparţinând domeniului privat al statului, aflate în administrarea Regiei Autonome Poşta Română, vor trece în proprietatea Poştei Române la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

În primul rând, este de precizat că prevederile art. 3 alin. (1) sunt lipsite de orice efecte, de vreme ce, prin H.G. nr. 550/1996, Regia Autonomă „Poşta Română" primise în administrare imobilul compus din construcţie şi teren, situat în Bucureşti, C.V. nr. 133 - 135, sectorul 1, proprietate publică a statului.

Totodată, dispoziţiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 371/1998 fac referire la proprietatea asupra tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome Poşta Română, la data reorganizării, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Teza finală a dispoziţiei exclude imobilele aflate în patrimoniul regiei, care nu sunt proprietatea acesteia, ci în folosinţa ei, prin recunoaşterea unui drept de administrare şi care, în mod firesc, nu pot forma obiectul transmiterii, respectiv al preluării în proprietate, având un alt titular al acestui drept real - în cazul de faţă, statul, titular al dreptului de proprietate publică pentru imobilul în litigiu.

De asemenea, dispoziţiile art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ nu pot constitui temei al trecerii imobilului din C.V. nr. 133-135 în proprietatea Companiei Naţionale Poşta Română SA, întrucât acestea se referă doar la bunurile aflate în domeniul privat al statului, or nu aceasta era situaţia juridică a imobilului în discuţie, acesta fiind în proprietatea publică a statului.

Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că nu poate fi acceptată teza susţinută de apărarea inculpaţilor T.D.M., M.A. şi N.Z., potrivit căreia Compania Naţională „Poşta Română" a devenit proprietara imobilului prin transmiterea operată ca urmare a reorganizării, potrivit dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 371/1998.

Nici cealaltă teză a transferului indirect sau implicit a imobilului din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a acestuia, nu poate fi primită.

S-a susținut de către apărare că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 218/1998 (publicată în M. Of. nr. 448/24.11.1998), nu se făcea o distincţie clară între proprietatea publică şi cea privată a statului.

La data adoptării H.G. nr. 371/1998, publicată în M. Of. nr. 250/06.07.1998, erau însă în vigoare dispoziţiile Legii nr. 18/1991, act normativ care a reintrodus terenurile în circuitul civil şi care a statuat asupra regimului juridic al domeniului public şi privat al statului. Prevederile art. 5 alin. (2) ale acestei legi, referindu-se la bunurile imobile care aparţin domeniului public al statului, statuează că aceste terenuri nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Procedura de dezafectare, de trecere a bunurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia a fost stabilită prin O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, art. 6 statuând: „Crearea de noi bunuri proprietate publică, din categoria celor stabilite de Guvern ca fiind de interes naţional, precum şi dezafectarea unor asemenea bunuri se poate face numai cu aprobarea Guvernului, pentru regiile autonome de interes naţional şi cu aprobarea consiliilor locale ori a consiliilor judeţene, în cazul regiilor autonome de interes local sau judeţean”.

Regia Autonomă Poşta Română intră, în mod evident, în categoria regiilor de interes naţional astfel că, pentru dezafectarea imobilului din C.V. nr. 133 - 135 şi transmiterea acestuia în proprietatea acesteia, reorganizată în companie, era necesară adoptarea unei hotărâri de guvern, act normativ care nu exista la momentul înfiinţării Companiei Naţionale „Poşta Română”.

Totodată, teza privind trecerea imobilului din C.V. din domeniul public al statului în domeniul privat al statului în mod indirect, prin adoptarea H.G. nr. 371/1998, este infirmată şi de dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în care se prevede: „(3) Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres".

Raportat la prevederile art. 14 din aceeaşi lege pentru reglementările speciale: „(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie”.

Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat Ia anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie".

H.G. nr. 550/1996 este o normă cu caracter special, raportat la H.G. nr. 371/1998, normă cu caracter general şi deci nu poate fi modificată prin aceasta din urmă.

S-a mai susţinut de către apărare că terenul din C.V. 133-135 nu s-a încadra în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi că nu este incident nici pct. 5 teza I al Anexei 1, respectiv terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, întrucât nu s-ar fi făcut nicio dovadă că terenul ar fi avut o afectaţiune specială la acel moment.

Instanța de recurs reţine că, în perioada interbelică, bunurile care făceau parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale erau reprezentate de bunurile mobile sau imobile afectate în mod direct şi nemijlocit funcţionării serviciilor publice şi care sunt absolut necesare pentru acestea.

Clădirea din C.V. nr. 133-135 sector 1 Bucureşti a fost construit între anii 1936-1939, de către întreprinderea E., pentru sediul Ministerul Construcţiilor şi Industriilor de Maşini, iar în octombrie 1946, la momentul înscrierii în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S.V., nr. 61 şi C.V. nr. 133, în favoarea Statului Român prin Ministerul Economiei Naţionale, ca domeniu public al statului, în cele „trei corpuri de casă se găsea instalat Ministerul Economiei Naţionale”.

Or, în condiţiile în care imobilul a fost construit pentru a deveni sediu al unui minister, construcţia fiind finalizată în anul 1939, iar în octombrie 1946 în cele trei clădiri aflate în C.V. nr. 133 funcţiona Ministerul Economiei Naţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază că, în cauză, s-a probat faptul că şi anterior momentului 6 martie 1946 acesta a aparţinut domeniului public al statului.

Nici apărarea formulată de inculpatul N.Z., în sensul că situaţia juridică a imobilului, de bun aflat în proprietatea Companiei Naţionale Poşta Română SA ar fi fost stabilită definitiv de instanţa civilă, prin sentinţa nr. 15460 din 06 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia 2123 din 18 octombrie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, secția a III-a civilă, hotărâre care ar avea, conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen., autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, nu poate fi primită.

Pe de o parte, obiectul acestui litigiu l-a reprezentat o cerere de evacuare formulată de Compania Naţională Poşta Română SA împotriva Fundaţiei R. din România, iar, pe de altă parte, deşi instanţa a analizat, în raport de excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta Fundaţia R. din România, şi problema titlului cu care deţinea imobilul Compania Naţională Poşta Română SA, chiar la data rămânerii irevocabile a hotărârii civile, prin H.G. 1034 din 18 octombrie 2001 publicat în M. Of. nr. 680/29.10.2001 Guvernul României a reafirmat apartenenţa acestui bun imobil la domeniul public al statului, dat Companiei Naţionale Poşta Română SA în administrare.

Prin urmare, în raport de argumentaţia anterior prezentată şi având în vedere succesiunea actelor normative care au reglementat situaţia juridică a imobilului din C.V., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că terenul din C.V. se află în proprietatea publică a statului, fiind dat în administrare Companiei Naţionale Poşta Română SA, situaţie în care acesta nu putea fi înstrăinat.

IV.2 Înstrăinarea terenului din C.V. nr. 133-135.

În ceea ce priveşte implicarea inculpaţilor T.D.M. şi A.M. în înstrăinarea imobilului în discuţie, cei doi recurenţi au arătat că soluţia de condamnare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ C. pen. este rezultatul unei grave erori de fapt, prin reflectarea inexactă a probelor dosarului în cuprinsul hotărârii, ceea ce ar atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 385¹⁵ pct. 18 C. proc. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a produs o gravă eroare de fapt cu consecinţa pronunţării unei soluţii greşite de achitare sau respectiv de condamnare.

În literatura de specialitate, s-a statuat că grava eroare de fapt poate exista numai dacă se constată că situaţia reţinută de instanţă este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de reformare a unei hotărâri, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

În acelaşi sens, a definit „eroarea gravă de fapt” şi instanţa supremă în secizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, arătându-se că aceasta constă într-o greşită examinare a probelor administrate, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, nu a identificat în conţinutul hotărârii recurate aspecte esenţiale care au fost reţinute, dar care să fie contrazise de conţinutul probelor, împrejurările invocate de către apărare reprezentând în realitate critici asupra modului de apreciere a probatoriului.

Având în vedere caracterul devolutiv integral al căii de atac, care nu este limitat la cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., instanței de recurs fiindu-i permis să facă propria apreciere asupra materialului probator, în raport de criticile formulate de recurenţii inculpaţii T.D.M. şi A.M., care solicită achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine următoarele:

În perioada 2001-2004, conducerea Companiei Naţionale Poşta Română SA a propus în mai multe rânduri să valorifice imobilul din C.V., principalul motiv fiind starea avansată de degradare a construcţiei.

Astfel, prin hotărârile Acţionarului Unic din 14 septembrie 2001, din 12 martie 2004 a fost împuternicită conducerea executivă a C.N.P.R. SA să valorifice în cele mai eficiente condiţii imobilul mai sus menţionat.

În urma ultimei hotărâri menționată mai sus, după întocmirea caietului de sarcini a fost lansat anunţul cu privire la licitaţia publică cu preselecţie organizată de Compania Naţională Poşta Română SA în vederea creării unui parteneriat pentru valorificarea imobilului din C.V. nr. 133-135, stabilindu-se ca dată limită de depunere a ofertelor 12 aprilie 2004.

Prin hotărârea din 13 aprilie 2004 a comisiei de licitaţie au fost acceptaţi pentru etapa a II-a licitaţiei următorii ofertanţi: „I.S.A." GmbH Lauterach Austria, „S.I." GmbH Lauterach Austria, SC. D.M. SRL, SC R.C.V. SRL".

Data pentru depunerea ofertelor pentru cea de-a doua etapă a licitaţiei a fost stabilită la 02 noiembrie 2004.

Din procesul verbal din 02 noiembrie 2004 al comisiei de licitaţie, reiese faptul că până la data limită de depunere a ofertelor, 02 noiembrie 2004, s-a înregistrat o singură ofertă, cea a „S.I." GmbH Lauterach Austria, astfel încât comisia de licitaţie a decis returnarea ofertei nedeschise şi reluarea procedurii de licitaţie.

Noul termen pentru depunerea ofertelor a fost stabilit pentru data de 10 noiembrie 2004, fiind înregistrată o singură ofertă, respectiv cea a S.I. GmbH Lauterach Austria, care conţinea următoarele date tehnice şi financiare:

„- obiectivul asocierii - construirea unui complex multifuncţional cu o suprafaţă de aproximativ 41.970 mp care să cuprindă: hotel, birouri, spaţii;

- valoarea preconizată a investiţiilor Consorţiului în cadrul asocierii de 871.289EURO(+/-15%);

- termenul de finalizare a proiectului: 24-36 luni de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie;

- forma de asociere C.N.P.R. SA 5%, Consorţiul 95%.

În urma analizării ofertei depuse comisia de licitaţie, prin hotărârea din 30 noiembrie 2004 a considerat oferta S.I. GmbH Lauterach Austria ca nesatisfăcătoare şi a decis anularea licitaţiei.

În anul 2005 a fost numit în funcţia de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA inculpatul T.D.M., iar prin hotărârea din 28 februarie 2005 a Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA s-a dispus reluarea licitaţiei privind valorificarea imobilului situat în municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135.

Astfel, prin decizia din 1 aprilie 2005, dată de inculpatul T.D.M., s-a dispus declanşarea primei etape a procedurii de licitaţie publică deschisă cu preselecţie internaţională de oferte, stabilindu-se, totodată, şi componenţa comisiei de licitaţie formată din inculpatul L.E. - preşedinte - inculpatul M.A. - membru – M.C. şi M.H. - membri - şi S.A. - secretar.

Anunţul privind data de depunere a ofertelor pentru prima etapă a procedurii de licitaţie, a fost publicat la data de 18 aprilie 2005.

Anterior acestei date, Societatea Civilă de Avocaţi „D.A.”, în calitate de reprezentant a SC S.P. SRL, a formulat un memoriu înregistrat la Ministerul Finanţelor Publice din 15 aprilie 2005, şi la Secretariatul General al Guvernului, înregistrat din 15 aprilie 2005, prin care se aducea la cunoştinţă faptul că licitaţia organizată de Compania Naţională „Poşta Română” SA, având ca obiect înfiinţarea unui parteneriat în vederea valorificării imobilului situat în C.V. nr. 133-135, este ilegală.

Potrivit susţinerilor SC S.P. SRL, imobilul ce urma să facă obiectul licitaţiei este un bun proprietate publică a statului şi, ca atare, Compania Naţională „Poşta Română” SA nu poate să aporteze dreptul de proprietate asupra terenului, aşa cum este stipulat în caietul de sarcini. A fost invocată H.G. nr. 500/2006 respectiv H.G. nr. 1034/2001 care statuează calitatea de bun aparţinând domeniului public al statului, dar şi H.G. nr. 740/2000 prin care, o parte din terenul în discuţie, (4.700 mp), a fost atribuit Ministerului Culturii şi dat în administrare Uniunii Scriitorilor, ca bun proprietate publică a Statului Român.

Conform procesului-verbal din 19 aprilie 2005, întocmit de comisia de licitaţie cu ocazia deschiderii ofertelor, au fost depuse un număr de 5 oferte de la: SC C. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA, SC T.C. SRL, SC R.C.V. SA şi SC S.P. SRL.

Reprezentanţii SC S.P. SRL au informat membrii comisiei de licitaţie despre demersurile făcute la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, solicitând suspendarea procedurii de licitaţie, dar acest lucru nu s-a întâmplat, astfel încât SC S.P. SRL s-a retras de la licitaţie.

Prin hotărârea din 22 aprilie 2005, comisia de licitaţie a respins oferta depusă la SC R.C.V. SA, fiind calificate pentru etapa a II-a ofertele depuse de SC C. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA şi SC T.C. SRL.

La data de 22 aprilie 2005, SC P. SRL a depus o contestaţie înregistrată la Compania Naţională „Poşta Română” SA sub nr. 1284/95, împotriva licitaţiei deschise cu privire la imobilul din C.V. nr. 133-135. În vederea soluţionării acesteia, s-a solicitat Societăţii Civile de Avocaţi „B.A.” o opinie juridică cu privire la aspectele sesizate.

La data de 25 aprilie 2005, Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.” a formulat un punct de vedere care le-a fost comunicat inculpaţilor T.D.M., M.A., L.E. şi celorlalţi membri ai comisiei de licitaţie, referitor la natura juridică a imobilului, atrăgându-se atenţia că, succesiunea actelor normative care au reglementat situaţia juridică a imobilului indica faptul că, cel puţin la nivelul anului 2001, la momentul emiterii H.G. nr. 1034 din 18 octombrie 2001 imobilul se afla în proprietatea publică a statului, fiind dat în administrare Companiei Naţionale „Poşta Română” SA; că prevederile H.G. nr. 834/1991 care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 01 martie 2002 se aplicau doar societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, nu şi C.N. Poşta Română SA; că există astfel riscul formulării unei acţiuni de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului, recomandându-se promovarea unei hotărâri de Guvern având drept scop abrogarea H.G. nr. 1034/2001 şi calificarea expresă a imobilului respectiv drept bun aflat în proprietate privată a C.N. Poşta Română SA.

Deşi cunoştea poziţia casei de avocatură solicitată să acorde consultanţă juridică sub acest aspect, care confirma împrejurarea că susţinerile din contestaţie sunt întemeiate, la data de 26 aprilie 2005 calea de atac formulată de SC S.P. SRL a fost respinsă de către inculpatul T.D.M., în considerentele deciziei arătându-se că imobilul situat în Bucureşti, sector 1, C.V. nr. 133-135 a intrat în proprietatea privată a Companiei Naţionale „Poşta Română” SA prin H.G. nr. 371 din 06 iulie 1998 şi, ca atare, procedura licitaţiei este legală.

Apărarea formulată în recurs de către inculpatul T.D.M., în sensul că a solicitat un punct de vedere şi de la o altă casă de avocatură, care s-ar fi exprimat în sens contrar, nu poate fi primită, în condiţiile în care contestația a fost soluţionată la data de 26 aprilie 2005, iar „Opinia legală” întocmită de societatea de avocaţi Ş.D.A. a fost transmisă Companiei Naţionale „Poşta Română” SA 2 zile mai târziu, la data de 28 aprilie 2005, după cum rezultă din datele privind recepţia documentului prin fax,  astfel că, în mod evident, aceasta nu putea să stea la baza soluţionării contestaţiei. Pe de altă parte, punctul de vedere exprimat porneşte de la principiul prezumţiei de valabilitate a actelor juridice şi de la împrejurarea că titlul nu a fost anulat, ceea ce nu diferă de aspectele semnalate de Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.”, care susţinea că, deşi există certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în realitate imobilul aparţinea proprietăţii publice a statului şi titlul de proprietate fusese emis nelegal, fiind posibilă oricând introducerea unei acțiuni de constatare a nulităţii absolute a acestuia.

În aceste circumstanţe de fapt, cunoscându-se situaţia juridică incertă a imobilului, s-a trecut la elaborarea caietului de sarcini pentru organizarea celei de-a doua etape a licitaţiei deschise cu preselecţie de ofertă privind înfiinţarea unui parteneriat în vederea valorificării imobilului din C.V. nr. 133-135, termenul limită pentru depunerea ofertelor fiind 23 iunie 2005.

Comisia de licitaţie a procedat la deschiderea ofertelor, descalificând SC S.P. SRL, deoarece nu depusese scrisoarea de garanţie, stabilind participarea pentru faza a II-a a licitaţiei a SC C. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA şi SC T.C. SRL.

În acest context, este de precizat faptul că, în paralel cu demersurile făcute în vederea contestării licitaţiei, SC S.P. SRL, s-a adresat şi Secretariatului General al Guvernului, iar la data de 29 aprilie 2005, Autoritatea Națională de Control, la solicitarea Secretariatului General al Guvernului, a formulat un punct de vedere cu privire la „natura juridică a terenului din C.V. nr. 133-135", înregistrat din 29 aprilie 2005, în care se arată că imobilul situat în municipiul București, C.V. nr. 133-135, sector 1, compus din construcție şi terenul aferent, este proprietatea publică a statului şi se află în administrarea Companiei Naționale „Poşta Romană" SA.

Deşi din dosarul de urmărire penală nu rezultă că acest răspuns ar fi fost comunicat şi Companiei Naționale „Poşta Romană" SA (ci doar avocatului C.C.D. care reprezenta societatea petiţionară), Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că, aceasta, prin reprezentanţii săi, avea cunoştinţă de concluziile raportului întocmit la data de 29 aprilie 2005 de către Autoritatea Națională de Control. Astfel, SC S.P. SRL a formulat cerere de chemare în judecată a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi a Companiei Naționale „Poşta Romană" SA (Dosarul nr. 4148/CA/2005 al Tribunalului Bucureşti), solicitând anularea licitaţiei, iar în cuprinsul acţiunii (ce i-a fost comunicată Companiei Naționale „Poşta Romană" SA, la data de 14 iunie 2005 şi la care a formulat întâmpinare) reclamanta a făcut referiri exprese la concluziile acestui raport al Autorităţii Naționale de Control.

Urmare acestei acţiuni în justiţie, prin adresa din 22 iunie 2005, inculpatul N.Z., în calitate de ministru al Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, a solicitat coinculpatului T.D.M. suspendarea procedurii de atribuire a contractului până la soluţionarea de către instanţă a acţiunii în contencios formulate de SC S.P. SRL.

În aceeaşi zi, 22 iunie 2005, inculpatul T.D.M. a informat Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei cu privire la procedura desfășurată până la acel moment, la memoriile primite de la SC S.P. SRL, arătând că aceasta a depus sesizări cu un conţinut identic „şi la diferite instituţii şi autorităţi ale statului, care, până în prezent, nu au formulat un răspuns”, că aceeaşi societate participase, în cursul anului 2004, la o procedură de achiziţie având acelaşi obiect şi nu a formulat nicio obiecțiune cu privire la valabilitatea şi legalitatea actele de proprietate asupra imobilului deţinute de C.N. Poşta Română SA, încercând să sugereze implicit ideea că acţiunea nu ar avea caracter serios. Totodată, a arătat că procedura licitaţiei se desfăşoară în condiţii de legalitate conform Regulamentului de organizare şi desfăşurare a achiziţiilor de bunuri şi servicii nr. 100/324 din 25 octombrie 2001, dar şi a hotărârii Generale a Acţionarilor din 14 septembrie 2001 privind valorificarea unor active, respectiv a hotărârii A.G.A. din 12 martie 2004, că dispoziţiile regulamentare nu prevăd obligativitatea suspendării licitației în situaţia în care unul dintre participanţi formulează o cerere de chemare în judecată şi că există astfel riscul ca oricare dintre participanţi să formuleze acţiuni în justiţie solicitând daune morale şi materiale.

Cu privire la acest aspect, inculpatul T.D.M. a arătat că, în hotărârea de condamnare, se face o confuzie între suspendarea şi anularea licitaţiei, iar Regulamentul de organizare şi desfăşurare a achiziţiilor de bunuri şi servicii nu prevedea posibilitatea suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, că Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei nu a mai răspuns solicitării sale de i se comunica măsurile dispune, permiţând, în acest fel, continuarea procedurii.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, examinând actele şi lucrările dosarului, reţine că, potrivit art. 10.3. din regulament, autoritatea contractantă avea dreptul de a anula procedura de atribuire a contractului de achiziţie când constata existenţa unor circumstanţe excepţionale care afectează procedura pentru atribuirea contractului de selecţie, art. 124 statuând că decizia de anulare nu crea vreo obligaţie autorităţii contractante, cu excepţia celei de retragere a garanţiei de participare.

Or, în condiţiile în care regulamentul permitea chiar anularea procedurii, cu atât mai mult era posibilă luarea unei măsuri mai puţin severe (qui potest plus, potest minus), respectiv suspendarea acesteia în ipoteza în care existau serioase dubii privind legalitatea procedurii iar măsura era solicitată de reprezentantul acţionarului unic.

Pe de altă parte, lipsa unui răspuns la solicitarea inculpatului T.D.M. de a se da dispoziţii în legătură cu următoarea şedinţă a Consiliului de Administraţie din data de 23 iunie 2005, s-a datorat dezinformării ministrului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, la acea dată Autoritatea Națională de Control exprimase un punct de vedere care era cunoscut de Compania Naţională Poşta Română, respectiv că terenul aparţine domeniului public al statului, în acelaşi sens fiind şi opinia legală a Societăţii Civile de Avocaţi „B.A.”, ambele confirmând susţinerile SC S.P. SRL. De asemenea, inculpatul cunoştea faptul că, în perioada 30 mai 2005-06 iunie 2005, Agenţia de Administrare Fiscală - Direcţia de Control Financiar efectuase un control la sediul C.N.P.R. SA, tot ca urmare a sesizărilor legate de lipsa titlului de proprietate asupra bunului care forma obiectul licitaţiei, procesul verbal nefiind încă finalizat.

Urmare a faptului că inculpatul T.D.M. nu a dispus suspendarea licitației, la data de 23 iunie 2005 comisia de licitație s-a întrunit în vederea deschiderii ofertelor depuse de cei trei ofertanți calificați în etapa a II-a a licitației.

Conform procesului verbal de ședință din 23 iunie 2005, cei trei ofertanţi au depus oferte complete, cu excepția SC T.C., care nu a avut avizul de principiu emis de Primăria municipiului București pentru proiectul tehnic prezentat.

După deschiderea ofertelor, Comisia de licitaţie a emis hotărârea din 28 iunie 2005, prin care au declarat câştigătoare oferta Consorţiul P. SA-C.N. SA, conform grilei de punctaj, oferta acumulând un număr de 95 de puncte.

La data de 28 iunie 2005, a avut loc o şedinţă a Consiliului de Administraţiei, la care a participat şi inculpatul M.A., care a prezentat membrilor Consiliului modul în care a decurs licitaţia, menţionând că a fost respinsă oferta SC S.P. SRL, pentru că ofertantul nu a prezentat garanţia de participare la licitaţie, fără însă a face vreo referire la contestaţia formulată de aceasta sau la toate aspectele semnalate de Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.” şi de Autoritatea Naţională de Control.

În urma acestei şedinţe, a fost adoptată hotărârea Consiliului de Administraţie din 28 iunie 2005, prin care s-a aprobat înaintarea propunerii către AGA privind constituirea unui parteneriat sub forma unei societăţi comerciale pe acţiuni între C.N.P.R. SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA şi, totodată, a fost împuternicită conducerea executivă a C.N.P.R. în vederea negocierii condiţiilor de participare la constituirea unei societăţi comerciale pe acţiuni, în parteneriat cu consorţiul mai sus menţionat.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că, la data de 13 iulie 2005, a fost încheiată Convenţia între C.N.P.R. SA, reprezentată de inculpaţii T.D.M., L.E. şi M.A., SC P. SA şi SC C.N. SA, reprezentate de T.C.

Convenţia avea ca obiect "efectuarea de către părţi a tuturor actelor şi procedurilor necesare privind constituirea şi majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale pe acţiuni - denumită Compania de Proiect - având ca acţionari C.N.P.R., Consorţiul şi două persoane fizice dintre membrii Consiliului de Administraţie ai societăţii nou constituite".

Conform Convenţiei, denumirea Companiei de Proiect era SC I.D. SA, iar noua societate se constituia astfel încât activul, constând în teren şi construcţie, situat în C.V. nr. 133-135, Bucureşti, să fie transferat din proprietatea C.N.P.R. în proprietatea SC I.D. SA, iar Consorţiul să contribuie la capitalul acesteia cu aportul în numerar în suma reprezentând echivalentul în RON al sumei de 10.000 euro.

În urma controlului efectuat de către A.N.A.F. (sesizat la 27 aprilie 2005 de SC S.P. SRL Bucureşti), a fost încheiat procesul verbal din 14 iulie 2005, comunicat la aceeaşi dată Companiei Naţionale Poşta Română SA proces-verbal în cadrul căruia au fost formulate următoarele concluzii:

- imobilul din C.V. nr. 133-135 a aparţinut şi aparţine de drept proprietăţii publice a statului în înţelesul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;

- trecerea în fapt a imobilului din C.V. nr. 133-135 din proprietatea publică a statului în proprietatea C.N.P.R. SA este nelegală;

- prevederile art. 3 alin. (1) şi alin. (4) din H.G. nr. 371/1998, în baza cărora C.N.P.R. şi-a însuşit şi a inclus în mod nelegal în capitalul social şi în proprietatea sa imobilul din C.V. nr. 133-135 contravin Constituţiei României adoptate în noiembrie 1991;

- certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 01 martie 2002, emis de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în favoarea C.N.P.R. SA, este ilegal şi lovit de nulitate absolută;

- licitaţia organizată de C.N.P.R. SA în legătură cu crearea unui parteneriat având ca obiect valorificarea imobilului situat în C.V. nr. 133-135 este ilegală.

Totodată, s-au dispus următoarele măsuri:

- anularea licitației organizate de C.N.P.R. SA în legătură cu crearea unui parteneriat având ca obiect valorificarea imobilului situat în C.V. nr. 133-135 şi/sau a efectelor acesteia (termen - imediat, persoană responsabilă D.M.T., preşedinte al CA);

- înaintarea procesului verbal de control ministerului de resort, în speţă Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în vederea luării la cunoştinţă despre măsurile dispuse de organele de organele de control şi luării de către acestea a tuturor măsurilor ce se impun, în special a celei privind înscrierea imobilului din C.V. 133-135 sector 1 Bucureşti în Inventarul Bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi care se va transmite spre centralizare Ministerului Finanţelor Publice (termen-imediat, persoane responsabile D.M.T., preşedinte al CA şi Z.A. - Şef serviciu oficiu juridic) ;

- analiza constatărilor şi măsurilor dispuse de către organele de control de către Adunarea Generală a Acţionarilor întrunită în şedinţă extraordinară în vederea dispunerii aducerii la îndeplinire a acestora şi a luării oricăror măsuri în vederea intrării în legalitate;

- scoaterea din capitalul social a imobilului situat în C.V. 133-135, întreprinderea tuturor acţiunilor necesare în vedere anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în favoarea Companiei Naţionale Poşta Română SA (termen-30 de zile, persoane responsabile D.M.T. - preşedinte al CA, Z.A. - Şef serviciu oficiu juridic).

Procesul verbal de control a fost semnat cu obiecţiuni din partea C.N.P.R. SA de către inculpaţii: T.D.M., L.E., precum şi de martora A.S., şefa Serviciului Juridic, fiind ulterior contestat.

La data de 18 iulie 2005, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului de administraţie, având pe ordinea de zi prezentarea convenției şi a actului constitutiv pentru înfiinţarea societăţii imobiliare ca urmare a licitației organizate în vederea valorificării imobilului situat în C.V. nr. 133-135.

În cadrul şedinţei, inculpatul T.D.M. a prezentat conţinutul convenției, comunicând membrilor consiliului de administraţie despre existenţa „unui litigiu apărut de curând” (…)”S.P., cea care a câştigat în 2004 licitaţia cu acest imobil, în ciuda faptului că atunci nu a avut nici un fel de obiecţie şi că acum nu a depus garanţia de participaţie, acum a făcut tot felul de demersuri prin care contestă licitaţia, inclusiv un proces. Avocaţii consideră că nu trebuie să avem nici un fel de emoţii. S.P. a depus un memoriu la MFP cu privire la valabilitatea titlului asupra terenului. Vineri ne-am trezit cu un reprezentant al MFP să semnăm un p-vb al controlului efectuat în legătură cu sesizările acestei societăţi. Nu am înţeles cum ANAf-ul poate controla administrarea unui bun privat. Acest imobil nu a fost niciodată bun public” (proces-verbal al şedinţei din data de 18 iulie 2005).

Prin motivele de recurs, inculpatul T.D.M., făcând trimitere la depoziţiile unor martori, a susţinut că a adus la cunoştinţa membrilor consiliului de administraţie existenţa contestaţiei/litigiului, însă, astfel cum rezultă cu evidentă din conţinutul procesului verbal de şedinţă, acest lucru s-a petrecut doar la data de 18 iulie 2005, după ce s-a semnat convenţia între C.N.P.R. SA, SC P. SA şi SC C.N. SA.

Consiliul de Administrate a aprobat Convenția şi Actul Constitutiv al SC I.D. SA, iar ulterior acestea au fost aprobate şi prin Hotărârea Acționarului Unic din 19 iulie 2005.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a aprobat ca imobilul din C.V. nr. 133-135, adus de C.N. Poşta Romana SA ca aport în natură la capitalul social al societăţii nou înființate, potrivit raportului de evaluare ce urmează să fie întocmit în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, inculpaţii T.D. şi M.A. fiind împuterniciți să reprezinte C.N.P.R. în faţa notarului public.

În raport de întregul material probator administrat în cauză, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că apărarea principală a inculpaţilor T.D. şi M.A., în sensul că ar fi acţionat în baza titlului de proprietate pe care Compania Naţională Poşta Română SA îl deţinea asupra terenului nu poate fi primită. Aceasta întrucât, astfel cum s-a demonstrat anterior, încă din prima fază a licitaţiei li s-a adus la cunoştinţă faptul că aceasta vizează un bun care, în realitate aparține domeniului public al statului, aspect confirmat ulterior de instituţiile statului în punctele de vedere exprimate.

Deşi invocă caracterul colegial al deciziilor Consiliului de Administraţie (inculpatul T.D.M.) sau faptul că a fost împuternicit de către acesta să participe la efectuarea procedurilor în vederea constituirii SC I. SA (inculpatul M.A.), Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că aceste hotărâri au fost luate în condiţiile în care inculpaţii nu au adus la cunoştinţa membrilor Consiliului de Administraţie o serie de împrejurări esențiale, care, dacă ar fi fost ştiute, ar fi determinat o altă soluție.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.A., director executiv de dezvoltare strategică, acesta era la curent cu atenţionările venite din partea Societăţii Civile de Avocaţi „D.A.”, care reprezenta SC S.P. SRL Bucureşti şi care erau confirmate de Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.” referitoare la natura juridică a imobilului ce făcea obiectul licitaţiei, precum şi litigiile pe care Compania Naţională Poşta Română SA le avusese anterior cu Uniunea Scriitorilor în legătură cu același imobil şi în care s-au ridicat aceleaşi probleme. Totodată, în condiţiile în care, la 22 iunie 2005, a semnat întâmpinarea formulată de către Compania Naţională Poşta Română în dosarul în care SC S.P. SRL Bucureşti solicita anularea licitaţiei, rezultă în mod evident că acesta avea ştiinţă şi despre punctul de vedere al Autorităţii Naţionale de Control expus de reclamantă în cererea de chemare în judecată. În şedinţa Consiliului de administraţie din 28 iunie 2006, la care a participat şi a prezentat modul de desfăşurare a licitaţiei, inculpatul nu a adus la cunoştinţa membrilor niciuna dintre aceste informaţii, nici măcar faptul că există un litigiu pe rolul instanţei şi nici nu a avut nicio reacţie atunci când inculpatul T.M.D. afirma că, potrivit evaluărilor efectuate, valoarea terenului ar fi de aproximativ 6 milioane de dolari, deşi cunoştea că valoarea imobilului din C.V. nr. 133-135, conform raportului întocmit de SC T. SRL, care se afla în posesia Companiei Naţionale Poşta Română SA încă din data de 26 mai 2005, era de 4.752.113 euro.

De asemenea, astfel cum a rezultat din cele anterior expuse, inculpatul T.M.D., deşi avea suficiente confirmări în ceea ce priveşte justeţea demersurilor SC S.P. SRL, în permanență a încercat să sugereze ideea că acţiunea acestei societăţi ar avea un caracter șicanatoriu, (întrucât formulează reclamaţii la toate instituţiile statului, în condiţiile în care aceeaşi societate ar mai fi participat la aceeaşi procedură şi nu contestat titlul de proprietate al Companiei Naţionale Poşta Română SA - răspunsul la solicitarea de suspendare a licitaţiei), influențând astfel luarea unei decizii în sensul pe care inculpatul şi-l dorea.

Chiar şi după controlul ANAF, în condiţiile în care toate punctele de vedere pe care le cunoștea (Societatea Civilă de Avocaţi „D.A.”, care reprezenta SC S.P. SRL Bucureşti, Societatea Civilă de Avocaţi „B.A.”, Autoritatea Naţională de Control, Direcţia Generală de Reglementare în Domeniul Activelor Statului şi Direcţia Juridică, ambele din cadrul ANAF) exprimau una şi aceeaşi concluzie, respectiv că imobilul ce face obiectul licitaţiei aparţine domeniului public al statului şi se află doar în administrarea Companiei Naţionale Poşta Română SA, iar titlul pe care aceasta îl deţinea era lovit de nulitate absolută, inculpatul T.M.D. susţinea în şedinţa Consiliului de Administraţie din 18 iulie 2005 că avocaţii l-au asigurat că nu este nicio problemă (deşi nu aceasta era poziţia casei de avocatură).

Împrejurarea că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu ar fi fost competentă să efectueze controlul este total lipsită de relevanţă, întrucât ceea ce era şi trebuia să fie important pentru conducerea Companiei Naţionale Poşta Română era concluzia procesului verbal de control, care avea la bază poziţiile oficiale ale direcţiilor de specialitate din cadrul agenţiei (Direcţia Generală de Reglementare în Domeniul Activelor Statului şi Direcţia Juridică) respectiv că bunul face parte din proprietatea publică a statului şi nu putea fi înstrăinat.

Buna credinţă care este invocată ar fi determinat cu totul şi cu totul un alt comportament decât cel adoptat de inculpaţi, începând încă din faza iniţială a licitaţiei.

Mai mult decât atât, probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că, încă din 18 mai 2005, Consorțiul P.-C.N. SA era sigur că vă câștiga licitația. Astfel, conform caietului de sarcini, ofertantul trebuia să prezinte o propunere de proiect de construcţie, de demolare sau consolidare (după caz), pentru care să existe un aviz de principiu din partea Primăriei Municipiului Bucureşti, ca o garanţie minimă a faptului ca, în eventualitatea câştigării licitaţiei de către ofertant, proiectul va putea fi executat efectiv.

În avizul de principiu prezentat de Consorţiul P.-C.N. SA, respectiv adresa Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, din 13 iunie 2005, se menţionează „Urmare la adresa din data de 13 iunie 2005, în care solicitaţi un răspuns referitor la regimul de construcţie pentru terenul din C.V. nr. 131-135, sector 1, considerăm condiţiile urbanistice (POTmax=50%, CUTmax=3,5, Hmax=40m-3S+P+9E şi Hmax=65-3S+P+16E) descrise în documentaţia PUZ – C.V. nr. 131-135, sector 1 depusă cu din 10 iunie 2005 ca posibile, urmând ca proiectul să fie avizat de Comisia Tehnică - DUAT şi împreună cu celelalte avize cerute prin lege să fie supus aprobării”.

De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, din documentația transmisă de către Primăria Bucureşti, rezultă că, la acea dată, C.N.P.R. SA, în calitate de beneficiar şi SC P. SA, în calitate de proiectant, obținuseră deja avizul din 08 iunie 2005 pentru modificarea PUZ, C.V. nr. 133.

De altfel, pe cartușul planșei PUZ-ului cu elemente de PUD, întocmită de proiectant SC P. SA, la data apare luna aprilie 2005, când era în desfășurare prima etapă a licitației, iar adresa prin care SC P. SA a înaintat spre avizare documentația de PUZ cu elemente de PUD, pentru C.V. nr. 131-135, are numărul de ieşire din 18 mai 2005.

Din toate aceste probe rezultă că, la data de 18 mai 2005, SC P. SA depusese deja documentația necesară modificării PUZ C.V. nr. 131-135, împrejurare confirmată ulterior de dovada depunerii cererii din 10 iunie 2005 emisă de Registratura Primăriei Municipiului Bucureşti.

Ca atare, concluzia ce se impune este aceea că, la data de 18 mai 2005, Consorțiul P.-C.N. SA era sigur că vă câștiga licitația, altfel nu ar fi avut sens să întocmească, încă din luna aprilie 2005, documentația pentru modificarea PUZ-ului în sensul proiectului tehnic depus în cadrul ofertei de licitație, anterior pronunţării comisiei de licitație privind oferta câștigătoare.

Acest fapt este confirmat şi de martorul Z.A.E., care a semnat, în calitate de arhitect, documentația de PUZ cu elemente de PUD, şi care arată în declarația sa că, în luna mai 2005, a fost solicitat de către C.S. să-şi expună un punct de vedere pe partea funcţiune, volumetrie şi arhitectură pentru un imobil ce urma a fi realizat pe amplasamentul din C.V. nr. 133-135, la acea dată fiind întocmită deja documentația privind modificarea P.U.Z.-ului.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine, astfel cum rezultă din cele anterior expuse, că inculpaţii T.D.M., preşedintele Consiliului de Administrație şi Directorul General al Companiei Naţionale Poşta Română SA şi M.A., Director executiv al Direcției de Dezvoltare Strategică în cadrul aceleiaşi companii, deşi aveau suficiente informaţii cu privire la adevărata natură juridică a imobilului din C.V. 133-135, ignorând toate atenţionările primite, bazându-se exclusiv pe aparenţa că acesta aparţine Companiei Naţionale Poşta Română, nu s-au opus ca acesta să fie adus ca aport în natură la capitalul social al SC I.D. SA.

În condiţiile unei licitaţii ce s-a purtat asupra unui bun care făcea parte din proprietatea publică a statului, respectiv imobilul situat în C.V. nr. 133-135 - aport în natură al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA la constituirea SC I.D. SA, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu care îi obliga la asigurarea realităţii şi legalităţii datelor din documentele pe care şi le însuşesc, inculpaţii au semnat următoarele acte:

- inculpatul T.D.M.: convenţia din 13 iulie 2005 având ca obiect efectuarea tuturor actelor şi procedurilor necesare privind constituirea SC I.D. SA; hotărârea din 18 iulie 2005 a Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, prin care s-a dispus transmiterea, în vederea aprobării de către AGA a Convenţiei din 13 iulie 2005; a propunerii privind împuternicirea conducerii executive a Companiei Naţionale Poşta Română SA în vederea semnării actului constitutiv şi a celorlalte acte necesare constituirii noii societăţi comerciale; a propunerii ca imobilul compus din teren şi construcţie, situat în C.V. 133-135, să fie adus ca aport în natură la capitalul social al societăţii nou înfiinţate potrivit Raportului de evaluare ce urma a fi întocmit conform Legii nr. 31/1990; hotărâre din 28 iunie 2005 a Consiliului de Administraţie al CNPR SA prin care s-a aprobat înaintarea propunerii către AGA privind constituirea unui parteneriat sub forma unei societăţi comerciale pe acţiuni între Compania Naţională „Poşta Română” SA, SC P. SA în consorţiu cu SC C.N. SA;

- inculpatul M.A. - Convenţia din 13 iulie 2005, alături de inculpatul T.D.M. şi actul constitutiv al SC I.D. SA.

Potrivit art. 248 C. pen., fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, art. 248¹ C. pen. incriminând varianta agravantă a infracţiunii, când fapta a produs consecinţe deosebit de grave.

Dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000, prevăd că „infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani”.

Totodată, potrivit art. 146 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că faptele inculpaţilor T.D.M., preşedinte al Consiliului de Administrație şi Director General al Companiei Naţionale Poşta Română SA şi M.A., Director executiv al Direcției de Dezvoltare Strategică în cadrul aceleiaşi companii, astfel cum au fost anterior descrise, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, aşa cum este aceasta prevăzută în modalitatea incriminată de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen.

În cauză, urmarea imediată a activităţii infracţionale s-a concretizat într-un prejudiciu cauzat Statului Român, prin înstrăinarea în mod ilegal a imobilului proprietatea publică a statului, cu o valoarea de peste 200.000 RON (astfel cum se va arăta în analiza celelalte infracţiuni pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată), obținându-se un avantaj patrimonial în favoarea SC I.D. SA, constând în dreptul de proprietate asupra terenului din C.V. nr. 133 -135.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată neîntemeiate criticile formulate de către inculpaţii T.D.M. şi M.A., care au solicitat pronunţarea unei soluţii întemeiată pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu.

Împrejurarea că au existat şi alte persoane din cadrul Companiei Naţionale Poşta Română SA, care au avut o activitate similară cu cea a inculpaților, mai ales în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.A. şi care nu au fost trimişi în judecată, nu poate constitui un temei pentru pronunțarea unei soluţii de achitare, atâta timp cât s-a constatat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii penale.

IV.3 Evaluarea imobilului din C.V. nr. 133-135.

Prin motivele de recurs formulate în scris, dar şi oral cu ocazia dezbaterilor, inculpaţii T.D.M., M.A. şi L.E. au criticat soluţia instanței de condamnare sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, susţinând, în esenţă, că nu a existat o acţiune de subevaluare a imobilului din str. C.V. nr. 133-135 şi că, în mod nejustificat, a fost reţinută ca valoare de piaţă a imobilului valoarea stabilită de către expertul judiciar P.M., folosind metoda extracţiei şi nu cea a comparaţiei directe, astfel cum recomandă Standardele Internaționale de evaluare.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, prin actul de inculpare, în sarcina inculpaţilor T.D.M., M.A. şi L.E. s-a reţinut că aceştia, cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi a Regulamentului de achiziţii de bunuri şi servicii al Companiei Naţionale Poşta Română SA, încălcându-şi atribuţiile de serviciu, au contribuit la stabilirea unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a imobilului situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135, acceptând aportarea acestui imobil la capitalul social al SC I.D. SA, fapte care realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la această infracţiune, reţinând vinovăţia inculpaţilor T.D.M., M.A. şi L.E., Înalta Curte, secţia penală, a avut în vedere valoarea terenului din C.V. nr. 133-135 stabilită de expertul P.M., în cuprinsul suplimentului la raportul de expertiză din aprilie 2010, în cuantum de1.049 euro/mp. rezultată prin metoda extracţiei şi nu valoarea stabilită de SC T. 99 SRL, prin utilizarea metodei comparaţiei prin bonitare.

S-a arătat că, în condiţiile în care imobilul din C.V. nr. 133-135 urma să fie adus aport la capitalul social al SC I.D. SA, în care Compania Naţională „Poşta Română” SA, SC P. SA şi SC C.N. SA, deţineau calitatea de acţionari, se impunea utilizarea metodei care să reflecte valoarea reală a terenului, respectiv metoda extracţiei (1.049 euro /m.p. respectiv 8.619.787 euro/m.p.).

Analizând elementele constitutive ale infracţiunilor prin prisma probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpaţilor T.D.M. (în calitate de președinte al Consiliului de Administraţie şi director General al C.N.P.R. SA), L.E. (în calitate de Director Economic Executiv al C.N.P.R. SA) şi M.A. (în calitate de Director Economic Executiv al C.N.P.R. SA), care au stabilit cu intenție o valoare diminuată faţă de valoarea comercială reală a imobilului în litigiu, prin nerespectarea Hotărârii Acționarului Unic din 19 iulie 2005 şi a Hotărârii din 18 iulie 2005 a Consiliului de Administrație al C.N.P.R. SA, cu ocazia aportării imobilului la capitalul social al SC I. SA, cauzând astfel un prejudiciu statului român, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în raport de criticile formulate de inculpaţii T.D.M., M.A. şi L.E., constată următoarele:

Potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constituie infracţiune fapta săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare, în scopul obţinerii pentru sine, sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite constând în stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora.

Din analiza normei de incriminare, rezultă că elementul material constă în acţiunea de stabilire a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar.

Stabilirea unei valori diminuate, faţă de valoarea reală a bunurilor, este operaţiunea prin care bunurile în cauză sunt evaluate sub nivelul valorii existente pe piaţă.

Prin urmare, legea are în vedere „valoarea comercială reală” a bunului, adică valoarea care s-ar fi putut obţine, pentru acelaşi bun, prin tranzacţionarea sa pe piaţa liberă.

Cât priveşte modalitatea de evaluare, aceasta se raportează la momentul stabilirii valorii bunurilor, şi la perioade anterioare sau ulterioare datei respective.

Pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este obligatoriu ca bunul subevaluat să aparţină operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar.

De asemenea, legea cere ca stabilirea valorii diminuate să aibă loc în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită.

Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop, întrucât acţiunea de stabilire a unei valori diminuate trebuie să aibă loc în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Scopul nu trebuie să fie însă realizat.

În speţă, ceea ce se impută inculpaţilor T.D.M., M.A. şi L.E. este că aceştia, încălcându-şi atribuţiile de serviciu, au contribuit la stabilirea unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a imobilului situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135, acceptând aportarea acestui imobil la capitalul social al SC I.D. SA, fapte care realizează elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Instanţa de ultim control judiciar reţine că, pentru a aprecia dacă valoarea stabilită în procesul de vânzare a terenului a fost sau nu una diminuată, aceasta trebuie raportată la „valoarea comercială reală" a bunului, adică la valoarea care s-ar fi putut obţine pentru acelaşi bun prin tranzacţionarea sa pe piaţa liberă, în condiţii similare cu cele avute în vedere la vânzarea în litigiu (cu referire la suprafaţa tranzacţionată, ca mărime, situare şi echipare cu utilităţi, dar şi la eventualele obligaţii asumate de cumpărător).

În doctrina şi în literatura de specialitate, valoarea comerciala reală nu a fost definită strict, astfel că asupra acestui concept există încă numeroase discuţii şi controverse. Rezultă însă, că valoarea comercială reală nu are nimic în comun cu valoarea de inventar stabilită pe baza unei formule de calcul, a unor parametri şi valori ce nu sunt uzitaţi în activitatea de evaluare a terenurilor pe piaţa liberă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar reţine că, la data de 26 mai 2005, a fost depus la C.N.P.R. SA raportul de evaluare a imobilului din C.V. nr. 133-135, raportul fiind semnat de către T.A., expert judiciar in cadrul SC T. SRL.

Conform raportului de evaluare mai sus menționat, valoarea de circulație a terenului din C.V. nr. 133-135 a fost stabilită la 4.752.113 euro, respectiv 578,3 euro/mp, metoda folosită de către expert fiind metoda comparației prin bonitare, terenul fiind evaluat ca liber de construcţii.

Cel de-al doilea raport de evaluare pentru imobilul din C.V. 435, întocmit de SC T. SRL la data de 21 iulie 2005, a fost efectuat la cererea SC I.D. SA, reprezentând de fapt doar o reactualizare a raportului de evaluare din data de 26 mai 2005, în funcţie de evoluţia leu/euro la data de 21 iulie 2005, rezultând astfel o valoare de 598,1 euro/mp. şi o valoare totala a terenului de 4.915.186 euro.

În cursul urmăririi penale, la solicitarea inculpaţilor T.D.M., L.E. şi M.A. s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, C.V. 133-135, care a avut următoarele obiective:

- analiza rapoartelor de evaluare efectuate de SC T. SRL în 26 mai 2005, respectiv 21 iulie 2005, pentru a se stabili dacă parametrii utilizaţi de evaluator au fost aplicaţi corespunzător;

- stabilirea valorii de piaţă a terenului identificat prin numărul cadastral AA, în suprafaţă de 8.218,18 m.p., situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, la data de 26 mai 2005 respectiv 21 iulie 2005.

În raportul de expertiză din septembrie 2009, întocmit de către expertul judiciar în evaluări imobiliare, P.M., acesta a prezentat metodele de evaluare a terenurilor libere în conformitate cu standardele internaționale de evaluare IVSC şi recomandările ANEVAR, arătând că există 6 proceduri de evaluare a terenurilor, respectiv: comparaţia directă, proporţia, extracţia, parcelarea, tehnica reziduală şi capitalizarea rentei de bază.

Analizând indicatorii folosiţi în cele două rapoarte de evaluare întocmite de SC T. SRL, expertul a reţinut că baza evaluării realizată în acel raport de evaluare este valoarea de piaţă. Pornind de la această bază a evaluării (valoarea de piață), în vederea determinării acesteia, expertul P.M. a analizat posibilitatea aplicării metodelor comparaţiei de piaţă, metoda parcelării şi metoda capitalizării rentei de bază, fiind eliminate metodele proporției, extracţiei şi reziduală pe considerentul că aplicarea acestora presupunea existenţa pe terenuri sau pe terenurile comparabile a unor clădiri sau construcţii cu utilizare în continuare, ceea ce nu era cazul în speţă.

Calculând iniţial valoarea terenului prin folosirea aceleiaşi metode de evaluare ca cea folosită de SC T. SRL, respectiv metoda comparaţiei prin bonitare, s-a constatat de către expert că în raportul de evaluare întocmit la data de 26 mai 2005 s-a stabilit ca preţ/m.p. teren suma de 578,3 euro/m.p., dar preţul corect raportat, la indicatorii folosiţi, era de 594,95 euro/m.p., diferenţa rezultând din erorile de calcul ale expertului T.A. Preţul stabilit de expertul P.M., folosind aceeaşi metodă a fost de 617 euro/mp.

De asemenea, s-a arătat că în raportul întocmit de inculpatul F.I. la data de 21 iulie 2005, acesta a stabilit ca preţ/m.p. teren suma de 598,1 euro/m.p., dar preţul corect raportat la indicatorii folosiţi era de 604,46 euro/m.p., diferenţa rezultând din erorile de calcul ale lui F.I. Expertul P.M., utilizând aceeaşi metodă a obţinut o valoare de 657,27 euro/m.p.

Diferenţa între valoarea obţinută de expertul P.M. şi SC T. SRL s-a constatat a rezulta din faptul că expertul T.A. a omis să aplice valoarea factorului C^a - aplicând un coeficient pentru utilizare teren U=2 în locul coeficientului maxim de 3, pentru spaţii comerciale şi sedii administrative, deoarece nu i s-a adus la cunoştinţă care este destinaţia clădirii ce urma a fi construită pe terenul în discuţie.

Diferenţa de valoare existentă între raportul de evaluare din 21 iulie 2005 şi valoarea obţinută de expertul P.M. a rezultat din aceea că inculpatul F.I. a omis să aplice valoarea factorului C şi nici nu a cunoscut modificarea regimului de înălţime construibil în zonă, conform avizului spre preschimbare dat de Comisia Teritorială de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, în vederea modificării PUZ-ului pentru C.V. nr. 131-135, respectiv destinaţia dată imobilului, aceea de spaţiu comercial şi sedii administrative, coeficientul pentru indicativ U=utilizare teren, fiind 3, iar coeficientul utilizat de SC T. SRL, a fost 2.

Pentru a stabili valoarea de piaţă a imobilului subiect, expertul a procedat la un studiu de piaţă în general la localităţi şi în special în zona de amplasare a terenului, constatând că metoda comparaţiei directe răspunde criteriilor de analiză, respectiv adecvarea, precizia şi cantitatea informaţiilor.

Expertul a reţinut astfel că metoda utilizată, a comparaţiei directe, îşi are baza în analiza pieţei şi utilizează analiza comparativă, respectiv estimarea valorii se face prin analiza pieţei specifice pentru a putea găsi proprietăţi similare, comparând apoi aceste proprietăţi cu cea de evaluat prin cuantificarea asemănărilor, diferenţelor între proprietăţi şi a elementelor care influenţează valoarea.

Totodată, reconciliind rezultatele obţinute prin folosirea metodelor parcelare, comparaţie directă şi capitalizare venit, expertul a stabilit că prin metoda comparaţiei valoare terenului pentru intervalul 27 mai 2005 - 21 iulie 2005 era de 605 euro/m.p. Astfel cum rezultă din conţinutul raportului de expertiză, informațiile disponibile au fost cele extrase in Buletinul documentar editat de Corpul experţilor Tehnici din România - august 2005, cele privind preţurile medii ale terenurilor din zonă extrase din preţurile informative pentru imobile - folosite în cadrul birourilor notariale, care prevedeau un preț pentru un teren ocupat de construcții de 500 euro; precum şi contractele de vânzare cumpărare pentru terenul din C.V. nr. 107, pentru terenul din str. S. nr. 17 C şi 19, pentru terenul din C.V. nr. 145, pentru terenul din C.V. nr. 192 A, pentru terenul şi clădire din str. S. nr. 26.

În raport de obiecţiunile formulate de către specialistul DNA la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul P.M., la data de 28 decembrie 2009 procurorul de caz a solicitat lămuriri suplimentare, referitoare la justificarea legală a utilizării coeficientului de zonă Z - 2 şi la neutilizarea unor corecţii aferente unor litigii pe rol, notate în cartea funciară în cazul comparabilelor 1 şi 4, folosite de către expert.

La toate acestea, expertul a răspuns motivat, menţinând concluziile iniţiale, arătând, cu trimitere la dispoziţiile din contractele de vânzare cumpărare pe care le-a avut spre analiză, că litigiile nu mai erau de actualitate la data semnării acestor contracte, dreptul de proprietate fiind transmis cumpărătorului fără nicio sarcină, în astfel cum rezultă din menţiunile din Cartea funciară. Pentru a-şi susţine punctul de vedere formulat referitor la utilizarea metodelor de evaluare a terenurilor şi la valoarea coeficientului Z, expertul a solicitat un punct de vedere Corpului Expertilor Tehnici din România, pe care l-a ataşat răspunsului formulat.

Prin ordonanţa nr. 240/P/2007 din 29 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupție, secţia de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupţie, reţinând că, comparabilele folosite în metoda comparaţiei directe nu au fost suficiente, iar datele rezultate nu sunt elocvente, că nu s-a estimat şi costul demolării construcției şi că standardele ANEVAR recomandă, la întocmirea unui raport de evaluare să fie folosite cel puţin 3 metode, iar în raportul de expertiză au fost folosite doar două, s-a dispus efectuarea unui supliment de expertiză în cadrul căruia expertul să folosească şi o altă metodă de evaluare şi, totodată, utilizarea în cadrul metodei comparaţiei directe a mai multor comparabile şi a costurilor de demolare.

Prin suplimentul la raportul de expertiză din aprilie 2010, prin utilizarea metodei extracţiei, valoarea de piaţă a imobilului situat în C.V. 133 - 135 pentru perioada 26 mai 2005 - 21 iulie 2005 a fost stabilită la 1.049 euro/m.p., iar valoarea totală a terenului a fost estimată de 8.619.787 euro.

Identificând şi alte 2 contracte de vânzare cumpărare încheiate pentru terenuri din aceeaşi zonă şi ocupate de clădiri demolabile, expertul a arătat că cele două comparabile suplimentare nu aduc elemente noi, care să conducă la modificarea opiniei iniţiale, că preţurile de tranzacţie a terenurilor în zonă au variat între 550 şi 885 euro/mp., variaţiile de preţ fiind dictate de amplasament, accesul la utilităţi, poziţionare faţă de bulevard, restricții de urbanism, dar şi de existenţa unor clădiri pe aceste loturi de teren, cât mai ales de dimensiunile clădirilor. De asemenea, s-a precizat că piaţa înregistrează valori unitare mai mari la tranzacționarea terenurilor cu suprafeţe mici decât la cele cu suprafeţe mari. Astfel, utilizând metoda comparaţiei directe, ţinând cont de amplasamentul favorabil, similaritatea indicatorilor urbanistici, existenţa pe teren a unor clădiri demolabile, evaluatorul a estimat o valoare unitară pentru terenul construit de aproximativ 670 euro/mp, din care au fost scăzut costul demolării, s-a concluzionat că valoarea de piaţă a terenului este în cuantum de 627 euro/mp.

Este de menţionat faptul că nu expertul judiciar este cel care a stabilit că valoarea calculată prin metoda extracției este cea care se impunea să fi fost folosită în vederea determinării valorii reale a terenului din C.V. 133-135. Dimpotrivă, în suplimentul la raportul de expertiză, acesta realizează o reconciliere a rezultatelor prin folosirea celor două metode, comparaţia directă şi extracţia, folosind criteriile: adecvarea, precizia şi cantitatea informaţiilor. Referitor la primul criteriu - adecvarea, se arată că, în ipoteza comparaţiei directe aceasta este ridicată, existând suficiente comparabile, pe când în ipoteza extracţiei (capitalizare venit) aceasta este medie, fiind percepută mai degrabă ca o metodă a investitorului, reflectând preţul maxim pe care acesta ar fi fost dispus să îl achite ţinând cont de parametrii clădirii pe care urmează să o poată construi. La celelalte două criterii, în cazul ambelor metode (comparaţia directă şi extracţia) precizia este medie iar cantitatea informaţiilor este apreciată ca fiind suficientă.

În tot acest context, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că nu se justifică reţinerea, ca fiind valoarea de piaţă a imobilului, valoarea stabilită prin metoda extracţiei, metodă pe care însăşi expertul o prezintă ca având un grad de adecvare mediu, spre deosebire de cea a comparației directe care are un grad de adecvare ridicat.

Descriind metoda extracției în cuprinsul raportului de expertiză din septembrie 2009, expertul arată că reprezintă o variantă a metodei proporţiei[1] şi anume valoarea terenului este extrasă din preţul de vânzare a unei proprietăţi prin scăderea contribuţiei construcţiilor care este estimată prin costuri şi depreciere. S-a reţinut că proprietăţile din zona rurală sunt estimate frecvent prin această metodă deoarece contribuţia clădirilor în valoare totală este, în general redusă şi uşor de identificat. Cu privire la valoarea terenului dată de metoda extracţiei, expertul a reţinut că aceasta poate fi utilizată pentru comparaţie cu preţurile din tranzacţiile terenurilor libere şi este utilă mai degrabă pentru a estima nişte parametri normalizaţi, decât valori absolute.

De asemenea, se constată că acelaşi expert P.M., în cuprinsul raportului de expertiză, în procedura de evaluare a terenului a eliminat metodele proporţiei, extracţiei şi reziduală arătând că „aplicarea acestora presupunea existenţa pe terenuri sau pe terenurile comparabile a unor clădiri sau construcţii cu utilizare în continuare, ceea ce nu era cazul în speţa de faţă”.

Considerentele prezentate în rechizitoriu, dar şi în hotărârea recurată, respectiv că valoarea obţinută prin metoda extracției, de 1049 euro/mp „este confirmată şi în lucrarea Preţuri-Terenuri-iunie 2005, publicată în Buletinul Corpului Experţilor Tehnici din România, care precizează că preţul/mp teren pentru zona C.V. pentru un teren similar, respectiv în suprafaţă de 8.500 m.p. având deschidere de 50 mp şi un regim de înălțime P+8, este de 1000 euro/mp, fiind mai aproape de anunţurile cu oferte de vânzare teren din luna mai 2005 pentru terenuri similare”, nu pot fi primite.

Aceasta întrucât aceste date au fost avute în vedere şi de către expertul P.M. la stabilirea preţului terenului conform metodei comparaţiei directe, în conținutul raportului de expertiză, în capitolul referitor la analiza pieţei imobiliare, făcându-se referire expresă la informaţiile privind valoarea terenurilor extrase din Buletinul Documentar editat de Corpul Experţilor Tehnici din România, august 2005, constând în 700 mp C.V. p+4-586 euro mp; 5500 mp/d-50 mlP+8-1000 euro mp.

Un alt argument menţionat în actul de sesizare, ca fiind un indiciu al subevaluării terenului, a fost valoarea de expertiză la care au fost calculate taxele notariale cu ocazia autentificării actului constitutiv al SC I.D. SA. Astfel, s-a arătat că, în timp ce activul adus ca aport la capitalul social a fost evaluat de către SC T. SRL prin expert ing. T.A. la suma de 17.505.930 RON, în vederea taxării a fost avută în vedere valoarea de expertiză a camerei Notarilor Publici ca fiind de 31.469.318,88 RON.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată însă că această din urmă sumă, astfel cum rezultă din menţiunea expresă din conţinutul actului, ”reprezintă valoarea de expertiză a Camerei Notarilor Publici pentru imobil teren şi construcţiei”, pe când preţul stabilit de expertul T.A. are în vedere exclusiv valoarea terenului, nu şi a construcției care se afla într-o stare avansată de degradare şi a cărei existenţă a condus la scăderea preţului, datorată cheltuielilor de demolare şi nicidecum la creşterea acestuia. În acest context, este de amintit faptul că expertul P.M., în stabilirea valorii terenului prin metoda comparaţiei directe, s-a raportat şi la preţurile medii ale terenurilor din zonă extrase din preţurile informative pentru imobile - folosite în cadrul birourilor notariale, care era de 500 euro/mp, deci sub nivelul celui stabilit prin metoda comparaţiei directe.

În consecinţă, instanţa de control judiciar consideră că, în cauză, nu există argumente care să conducă la reţinerea valorii stabilită prin metoda extracţiei, însuşindu-şi ca fiind corectă evaluarea terenului, astfel cum a fost determinată prin metoda comparaţiei directe în raportul de expertiză din septembrie 2009 întocmit de către expertul judiciar în evaluări imobiliare P.M., respectiv în suplimentul la acest raport.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că valorile stabilite în cuprinsul rapoartelor de evaluare din data de 26 mai 2005 şi din 21 iulie 2005 şi cele obţinute de expertul P.M. în raportul de expertiză din septembrie 2009, respectiv suplimentul la acest raport, sunt sensibil egale, astfel încât constată că în cauză nu a existat o acţiune de subevaluare a terenului în litigiu.

Prin urmare, reţinându-se că diferenţele între aceste valori nu reflectă faptul că inculpaţii au urmărit subevaluarea terenului, ele datorându-se mai mult, astfel cum a învederat şi expertul P.M., unor erori de calcul, fiind astfel evidentă lipsa de vinovăţie acestora, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., va dispune achitarea inculpaţilor T.D.M., M.A. şi L.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

IV.3. Cu referire la inculpatul F.I., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că acesta, criticând sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate, a solicitat, în principal, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen. admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În subsidiar, apreciind că hotărârea este nelegală, întrucât inculpatul F.I. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru o faptă căreia îi lipseşte o trăsătură esenţială, respectiv pericolul social, apărarea, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, achitarea inculpatului F.I. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b¹) C. proc. pen.

Criticile sunt neîntemeiate.

În analiza criticilor formulate, constatând necesare anumite repere teoretice cu privire la infracţiunea supusă analizei, instanţa de recurs reţine următoarele:

Sub denumirea „infracţiuni de fals”, legiuitorul a inclus într-o categorie distinctă de infracţiuni, în Titlul VII al părţii speciale a C. pen., faptele de alterare a adevărului cu privire la anumite entităţi - înscrisuri - care au menirea, potrivit legii, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă. Capitolul III este consacrat infracţiunilor constând în falsuri în înscrisuri - art. 288 - art. 294 C. pen. - obiectul juridic comun constând în relaţiile sociale referitoare la încrederea de care trebuie să se bucure aceste entităţi, cărora legea le-a atribuit însuşire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinaţia legală de a-l exprima sau atesta.

Elementul material al laturii obiective al acestor infracţiuni se realizează, de regulă, printr-o acţiune de falsificare, de alterare a adevărului, iar urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Doar unele dintre infracţiunile de fals produc şi alte urmări, constând într-o pagubă materială.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 290 C. pen., constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. îl constituie înscrisul sub semnătură privată, contrafăcut sau alterat. Înscrisul falsificat constituie, în acelaşi timp, şi produsul activităţii infracţionale.

Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, să atragă incidenţa prevederilor art. 290 C. pen. este necesar ca înscrisul să fie apt a produce consecinţe juridice, adică să prezinte, pe de o parte, aparenţa unui act veritabil, respectiv să pară veridic, iar pe de altă parte, anumite caracteristici.

În primul rând, înscrisul trebuie să aibă putere probatorie, să fie susceptibil a proba faptul în dovedirea căruia este invocat, iar, în al doilea rând înscrisul trebuie să aibă semnificaţie juridică, adică este esenţial a se stabili dacă folosirea înscrisului falsificat este susceptibilă să dea naştere unor consecinţe juridice.

În ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, din dispoziţiile art. 290 C. pen. rezultă că acesta constă în acţiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârșește numai cu intenție directă calificată prin scop.

Autorul trebuie să comită acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire sau de încredințare a înscrisului pentru folosire în vederea producerii de consecințe juridice.

Examinând materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătoreşti prin raportare la criticile formulate de inculpatul F.I., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că probatoriul administrat în cauză a demonstrat în mod indubitabil că prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul a fost răsturnată în cursul activităţii de probaţiune, ansamblul materialului probator administrat în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăţiei acestuia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că acesta, deşi nu avea calitatea de expert judiciar, a aplicat stampila expert tehnic a numitului T.A. semnând raportul de evaluare în locul acestuia, inculpatul menţionând, totodată, în cadrul raportului faptul că acesta a fost solicitat de către „C.N. POŞTA ROMÂNĂ SA şi a Consorţiului format din SC P. SA şi SC C.N. SA”.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază, totodată, că, faţă de motivarea amplă şi efectivă a sentinţei pronunţate cu privire la procesul de evaluare al probelor, în raport cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 reţinută în sarcina inculpatului F.I., ce corespunde şi exigenţelor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi jurisprudenţei instanţei de contencios european (cauza Helle contra Finlanda), nu se mai impune o reluare a conţinutului mijloacelor de probă.

Prin urmare, raportând dispoziţiile art. 290 C. pen. şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, reţine că acţiunile inculpatului F.I., care a aplicat ştampila de expert tehnic a martorului T.A. şi ulterior a semnat în locul acestuia raportul de evaluare al imobilului din C.V. nr. 133-135, în vederea creării unei aparenţe de legalitate, având cunoştinţă de faptul că raportul de evaluare urmează a fi utilizat în vederea aportării imobilului menţionat la capitalul social al SC I.D. SA, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi că a fost dovedită prin mijloacele probatorii administrate în cauză.

Cu referire la critica formulată în subsidiar de recurentul inculpat F.I., prin care acesta a arătat că fapta reţinută în sarcina sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că aceasta este neîntemeiată, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că, în conformitate cu prevederile art. 18¹ C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă fapta prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, potrivit prevederilor art. 18¹ alin. (2) C. pen., la stabilirea gradului concret de pericol social trebuie să se ţină seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de împrejurările comiterii ei, de scopul urmărit, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de persoana şi de conduita făptuitorului. În concluzie, o faptă poate fi considerată ca lipsită în mod vădit de importanţă atunci când, datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată (o vătămare neimportantă, o slabă rezonanţă socială) şi modului cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod vădit, obiectiv, că este lipsită de semnificaţie juridică penală.

Din perspectiva prevederilor art. 18¹ alin. (2) C. pen., prin raportare şi la argumentaţia ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului F.I. prezintă în concret pericolul social specific pentru a fi calificată ca şi infracţiune.

Astfel cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză, inculpatul F.I. a aplicat ştampila de expert tehnic a martorului T.A. pe raportul de evaluare a imobilului din C.V. nr. 133-135 şi ulterior a semnat în locul acestuia, cunoscând faptul că raportul de evaluare urmează a fi utilizat pentru înscrierea la Oficiul Registrului Comerţului a imobilului din C.V. nr. 133-135, cu titlul de aport la capitalul social al SC I.D. SA.

Aspectele menţionate prevalează, în opinia instanţei de control judiciar, la aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârşite de către inculpat, care, prin modul concret în care a acţionat, şi-a asumat consecinţele adoptării unui comportament de nesocotire a legii şi nu îndreptăţeşte instanţa să aprecieze că fapta este lipsită de pericolul social concret prevăzut de lege pentru a fi considerată infracţiune şi, în consecinţă, să dea eficienţă acestei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei.

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Complet de 5 Judecători, constată că activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului F.I. întruneşte elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi că a fost dovedită prin mijloacele probatorii administrate în cauză, motivele de recurs invocate de acesta fiind nefondate.

În contextul cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine, totodată, că faţă de limita maximă a pedepsei prevăzută de legea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 republicată - de 2 ani închisoare şi termenele prescripţiei răspunderii penale prevăzute de art. 122-art. 124 C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale calculat, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 124 C. pen., este de 7 ani şi 6 luni.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată, de asemenea, că, faţă de data comiterii faptei reţinute în sarcina inculpatului F.I., termenul prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit în cursul anului 2013, fapt pentru care, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a II-a C. proc. pen., raportat la art. 122 lit. d) şi art. 124 C. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului F.I. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

IV.4. Referitor la recursurile formulate de către inculpaţii N.Z. şi C.T.A. şi cel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va analiza în prealabil criticile prin care se tinde la pronunţarea unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare şi respectiv la o soluţie de încetare a procesului penal întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. f) C. proc. pen.

A. Susţinând recursul declarat de inculpatul N.Z., apărătorul acestuia a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În susţinerea acestei critici, apărarea a arătat că, prin sentința penală nr. 1568 pronunțată la data de 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație şi Justiție, în momentul deliberării, a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului Z.N. din infracțiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248¹ C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., prima instanță a încălcat obligaţiile ce îi revin în temeiul art. 334 C. proc. pen., respectiv de a pune în discuția părților noua încadrare şi de a acorda posibilitatea părţilor să-şi pregătească apărarea în raport de noua încadrare.

S-a arătat că în acest fel a fost încălcat dreptul inculpatului Z.N. la un proces echitabil, garantat de prevederile constituționale [art. 21 alin. (3)] şi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 3), respectiv de a fi informat în detaliu cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor ce i-au fost aduse şi dreptului de a beneficia de suficient timp şi de facilităţile necesare pregătirii apărării, invocându-se cauza Adrian Constantin împotriva României.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, deşi critica este întemeiată, în sensul că, într-adevăr instanţa de fond a nu procedat la punerea în discuție a schimbării încadrării juridice, încălcând astfel dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., remediul procesual nu este dat de o soluţie de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât, în cauză, nu este incident niciunul din cazurile limitativ prevăzute în dispoziţiile art. 385¹⁵ lit. c) C. proc. pen. [respectiv art. 385⁹ alin. (1) pct. 3-5, pct. 6 teza a doua, pct. 7-10 şi pct. 21].

Instanţa de control judiciar reţine, astfel cum a afirmat cu titlu de principiu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul acesteia, iar „dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea” (Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, pct. 52-54).

În acest context, instanța de control judiciar are în vedere şi considerentele instanţei europene expuse în hotărârea Adrian Constantin împotriva României, potrivit cărora „atunci când o persoană fizică, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri bazate pe încălcări ale cerinţelor art. 6 din convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei în cauză reprezintă în principiu o cale adecvată de remediere a încălcării constatate (Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 98, 29 martie 2007; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 şi 77196/01, pct. 55, 24 mai 2007;- parag. 32 hotărârea Adrian Constantin împotriva României).

Prin urmare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, în cauză, o eventuală încălcare a drepturilor inculpatului Z.N. de către instanţa de fond, prin schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina acestuia, este remediată prin aceea că instanţa de recurs, în virtutea caracterului integral devolutiv al căii de atac, reexaminează cauza sub toate aspectele ce au format obiectul judecăţii în primă instanţă, fiindu-i astfel acordată posibilitatea de a-şi formula apărări inclusiv asupra încadrării juridice a faptelor imputate, cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale şi procesuale prevăzute de lege.

Jurisprudența publicată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia penenală nr. 1050/2004, decizia penală nr. 1372/2011), invocată de apărare în susţinerea cererii de trimitere a cauzei spre rejudecare, nu este incidentă, deoarece respectivele soluţii au fost pronunţate în situaţia în care recursul era cea de-a doua cale ordinară de atac, caracterul limitat al devoluţiunii nepermiţând un remediu efectiv al încălcărilor constatate.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, în contextul concret al cauzei, criticile formulate de inculpatul N.Z. nu pot constitui temei pentru pronunțarea unei soluţii întemeiată pe dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Potrivit apărării, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe se impune şi pe considerentul că prima instanţă l-a condamnat pe inculpatul N.Z. pentru o altă faptă decât cea reţinută în cuprinsul actului de sesizare, apărătorul invocând textele de la art. 317 C. proc. pen., respectiv de la art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

În susţinerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că inculpatul Z.N. a fost trimis in judecată pentru că a întocmit nota de fundamentare şi proiectului de H.G. nr. 377/2007, însă acesta a fost condamnat pentru că şi-a însușit şi semnat nota de fundamentare şi proiectul de H.G. nr. 377/2007; pentru că a avizat proiectul de H.G. nr. 377/2007, însă în sentința de condamnare se omite analizarea cauzei sub acest aspect; pentru că a inițiat şi avizat cu încălcarea dispozițiilor art. 5 H.G. nr. 50/2005, respectiv faptul că "la nivelul ministerului inițiator, respectiv Ministerul Comunicațiilor şi Tehnologiei Informației, ar fi trebuit să existe un colectiv de specialişti, care să elaboreze proiectul de hotărâre de Guvern, ceea ce evident ca nu a existat", însă în cuprinsul hotărârii instanţei de fond nu se reţine inexistenţa colectivului de specialişti, ci faptul că nota de fundamentare şi proiectul nu au fost examinate de către comisia de specialitate din cadrul MCTI; pentru că a iniţiat şi avizat cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) şi (2) H.G. nr. 50/2005, şi anume că "proiectul de hotărâre nu a fost însoţit de fişa circuitului de avizare şi, pentru acest proiect, Secretariatul General al Guvernului nu a solicitat avizul Consiliului Legislativ".

În examinarea acestei critici, instanţa de control judiciar reţine că pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată presupune ca instanţa de judecată să fi pronunţat o soluţie de condamnare pentru o faptă care, în materialitatea ei, nu a făcut obiectul trimiterii în judecată.

Verificând sentinţa recurată, în raport de aspectele invocate de apărarea recurentului intimat inculpat N.Z., se constată că instanţa de fond a analizat fapta reţinută în sarcina acestuia în contextul activităţii imputate inculpatului prin actul de sesizare, respectiv aceea de inițiere şi avizare a proiectul H.G. nr. 377/2007, stabilind că există doar o culpă în modul în care şi-a desfăşurat atribuţiile de serviciu prin omisiunea înregistrării notei de fundamentare, respectiv a proiectului H.G. nr. 377/2007 la Ministerul Tehnologiei şi Comunicaţiilor în cadrul căruia exercita funcţia de ministru, lipsa examinării acesteia de către direcţia de specialitate a ministerului iniţiator, semnarea de către inculpat a actelor şi transmiterea ulterioară pentru avizare Ministerul Finanţelor şi Ministerul Justiţiei.

Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că în sarcina inculpatului nu a fost reţinută o altă faptă decât cea care a făcut obiectul trimiterii în judecată, fragmentarea activităţii, astfel cum este prezentată de către apărare, datorându-se explicaţiilor din actul de sesizare privind procedura care trebuia urmată în vederea iniţierii şi avizării unui proiect de act normativ, astfel cum aceasta rezultă din prevederile H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005, acuzaţia adusă inculpatului N.Z. constând în aceea că nu a respectat toată această procedură.

În raport de argumentaţia prezentată mai sus, critica formulată este în mod evident nefondată.

B. Un alt motiv de recurs, comun inculpaţilor N.Z. şi C.T.A., vizează existenţa unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, constând în lipsa autorizaţiei organului competent, solicitându-se să se dispună casarea sentinţei recurate şi încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În argumentare s-a arătat că:

- potrivit dispoziţiilor art. 109 din Constituţie "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sa ceara urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor". În acest sens au fost invocate şi prevederile art. 12 din Legea nr. 115/1999.

- potrivit prevederilor constituţionale, art. 100 - Actele Preşedintelui "în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în M. Of. al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului".

Din conţinutul acestor dispoziţii legale, apărarea a apreciat că, sub aspect formal, îndeplinirea atribuţiilor de către Preşedintele României se materializează în emiterea de decrete.

Având în vedere cele anterior precizate, apărarea a concluzionat că cererea privind declanşarea procedurilor legale pentru urmărirea penală nu întruneşte condiţiile formale impuse de textul constituţional iar în M. Of. al României nu a fost publicat niciun decret care să aibă acelaşi conţinut cu cererea în discuţie.

Necesitatea emiterii unui decret pentru urmărirea penală a unui membru al guvernului, la cererea preşedintelui, rezultă, în opinia apărării, şi din faptul că toate actele Preşedintelui României emise cu privire la membrii guvernului, respectiv numirea, revocarea [art. 7 alin. (1) din Legea nr. 90/2001] şi suspendarea din funcţie îmbracă forma decretului.

Sub un alt aspect, apărarea a arătat că, în cauză, Camera Deputaţilor şi Senatul României nu au solicitat începerea urmăririi penale a inculpaților Z.N. şi C.T.A. pentru faptele cu care a fost sesizată instanţa. În acest caz absența autorizării conduce la nulitatea procedurii. Tot în acest context, apărarea inculpatului C.T.A. a subliniat că, la data punerii în mișcare a acțiunii penale, numai Camera Deputaților avea competenţa să ceara urmărirea penală a acestuia.

S-a mai invocat şi împrejurarea că sesizarea s-a făcut de către un organ necompetent, titularul exclusiv al sesizării neputând fi decât Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu Procurorul şef al DNA.

Prin urmare, apărarea a subliniat că nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) raportat la art. 100 din Constituţia României constituie un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, ce atrage încetarea procesului penal în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că toate aceste critici sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, numai Camera Deputaților, Senatul şi Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercițiul funcţiei lor.

Prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în M. Of. nr. 290/15.04.2008, Curtea Constituţională a statuat că, „din analiza textului art. 109 alin. (2), rezultă că expresia "numai" semnifică: "nimeni" altcineva, decât cele trei autorităţi publice, nu poate cere urmărirea penală şi că aceasta nu poate fi declanşată în lipsa sesizării Camerei Deputaţilor, Senatului ori a Preşedintelui României, după caz. Dacă organele de urmărire penală pot efectua diverse acte premergătoare începerii urmăririi penale, în condiţiile legii, ele nu îşi pot continua activitatea fără a sesiza una dintre cele trei autorităţi publice pentru a cere urmărirea penală.

În asemenea situaţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia sesizării Camerelor Parlamentului sau a Preşedintelui României, după caz, în legătură cu informaţiile şi datele pe care le deţin şi din care rezultă posibilitatea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, singurele autorităţi în măsură să decidă asupra acestui act procedural.

Cât priveşte conjuncţia "şi", în textul art. 109 alin. (2) ea semnifică sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie.

Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor celor trei autorităţi publice, cât şi competenţa alternativă între cele trei autorităţi.

Dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Nu se pune problema unor condiţionări între cele trei autorităţi. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Legea fundamentală stabilesc dreptul absolut al fiecăreia dintre cele trei autorităţi publice de a cere urmărirea penală, iar exercitarea acestuia de către una dintre ele nu se poate face în detrimentul celorlalte, dreptul uneia nefiind condiţionat de dreptul celorlalte”.

S-a mai arătat că, „în sensul acestei prevederi constituţionale, înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu şi nici preferenţial de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei aceasta pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Aşa fiind, cumulul calităţii de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art. 109 alin. (2), competenţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele menţionate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi - Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României - pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiată,după cum acesta are sau nu şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitării”.

În raport de consideraţiile anterioare, instanţa de contencios constituţional a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator, respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator.

Din analiza actelor dosarului rezultă că, în speţă, Preşedintele României a fost sesizat pentru exercitarea prerogativei reglementată de art. 109 alin. (2) din Constituţie, prin referatul din data de 17 septembrie 2007 al Procurorului şef al Direcției Naţionale Anticorupție prin care s-a solicitat, în temeiul art. 12, 16 alin. (2) şi art. 19 din Legea nr. 115/1999 republicată, privind responsabilitatea ministerială emiterea cererii privind începerea urmăririi penale faţă de Z.N. - Ministrul comunicațiilor şi tehnologiei informației şi C.T.A. - Ministrul justiției, sub aspectul săvârşirii infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzute şi pedepsite de art. 13² din Legea nr. 78/200 republicată, raportat la art. 248-248¹ C. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că procurorul sef al Direcției Naţionale Anticorupție avea competenţa legală să formuleze sesizarea, dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999 republicată în M. Of. 200/23.03.2007, prevăzând în mod expres că „Președintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penala a unui membru al Guvernului de către primul-ministru, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție sau de procurorul sef al Direcției Naționale Anticorupţie”.

La data sesizării, niciuna dintre persoanele pentru care s-a solicitat începerea urmăririi penale nu avea calitatea de deputat sau de senator, astfel cum rezultă din datele privind structura Parlamentului României în legislatura 2004-2008 existente pe site-ul Camerei Deputaților şi al Senatului.

Ulterior sesizării Procurorului sef al Direcției Naţionale Anticorupție pentru a cere urmărirea penală faţă de N.Z. şi C.T.A., în legătură cu săvârşirea infracţiunilor menţionate anterior, preşedintele României, prin cererea din 16 ianuarie 2008, în temeiul dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie şi a prevederilor art. 12 şi 18 din Legea nr. 115/1999, a adresat ministrului interimar al justiţiei o cerere privind declanşarea procedurilor legale pentru cercetarea penală a numiților: Z.N. şi C.T.A.

Prin rezoluția nr. 240/P/2007 din data de 28 ianuarie 2008, a fost începută urmărirea penală faţă de învinuiții: N.Z. şi C.T.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzute şi pedepsite de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248-248¹ din C. pen.

Rezultă, aşadar, din prezentarea succintă a procedurii desfăşurate anterior începerii urmăririi penale, că etapele parcurse s-au desfăşurat potrivit normelor în vigoare la acea dată.

Susţinerea că, în vederea punerii în mișcare a acţiunii penale, care a avut loc la 14 decembrie 2010, ar fi fost necesară o nouă cerere adresată Camerei Deputaţilor, datorită faptului că la acea dată inculpatul C.T.A. dobândise calitatea de deputat, este în afara dispoziţiilor legale.

Potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţie şi art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, cererea Preşedintelui României, a Camerei Deputaţilor sau a Senatului este necesară doar pentru a se putea începe urmărirea penală, punerea în mișcare a acţiunii penale nefiind condiţionată de vreun alt aviz din partea uneia din cele trei autorităţi.

Referitor la critica privind inexistenţa cererii Preşedintelui României deoarece aceasta nu a îmbrăcat forma unui decret care să fi fost publicat în M. Of., Înalta Curte Completul de 5 judecători, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Constituţia ţării: "În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în M. Of. al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului".

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea privind responsabilitatea ministerială nr. 115/1999: „În exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului, adresează ministrului justiţiei o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii."

Deşi legiuitorul constituant s-a exprimat generic, nu toate atribuţiile Preşedintelui, ci doar anumite atribuţii ale acestuia, urmează să fie exercitate prin emiterea de decrete. Atribuţiile preşedintelui pot fi exercitate prin acte juridice - decrete; prin acte politice - mesaje, declaraţii, apeluri, sesizări etc.; prin operaţiuni administrative - acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de multe ori, cu fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la şedinţele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare etc.

Alături de decrete, în exercitarea atribuţiilor, Preşedintele emite şi alte acte juridice cum sunt cererile de reexaminare a legilor înainte de publicare, cererile privind controlul constituţionalităţii legilor şi cererile privind soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională făcute în temeiul dispoziţiilor art. 77 şi 146 din Constituţie.

În doctrină, s-a arătat că aceste cereri, ca natură juridică, reprezintă acte juridice ale Preşedintelui, deoarece incumbă obligaţii constituţionale pentru subiectele cărora le sunt destinate, acestea fiind aduse la cunoştinţă nu prin publicare în M. Of., ci printr-o cerere scrisă, semnată de Preşedintele României.

Aceeaşi este şi situaţia cererii Preşedintelui formulată în temeiul dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie.

Procedura de exercitare a dreptului Preşedintelui de a solicita urmărirea penală a unui membru al Guvernului se regăseşte, astfel cum s-a arătat anterior, în dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, textul statuând că Preşedintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului, adresează ministrului de justiţie o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii.

De asemenea, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, hotărârea preşedintelui asupra raportului comisiei se comunică mijloacelor de informare în masă.

În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că forma pe care trebuie să o îmbrace actul preşedintelui prin care se solicită urmărirea penală a unui fost ministru este aceea a unei simple cereri adresată ministrului justiţiei, nu a unui decret publicat în M. Of., condiţie îndeplinită în situaţia de faţă, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. f) C. proc. pen.

C. Apărarea inculpatului N.Z. a mai susţinut, în cadrul motivelor de recurs, şi excepţia de nelegalitate a cererii de începere a urmăririi penale emisă de Preşedintele României sub nr. 214/2008.

Astfel, în opinia apărării, această excepţie este admisibilă, întrucât, potrivit textului de la art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: „Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate (…)”.

În acest context, s-a precizat că cererea de începere a urmăririi penale emisă de Preşedintele României sub nr. 214/2008 reprezintă un act administrativ individual, întrucât îi vizează pe inculpaţii N.Z. şi C.T.A. şi are legătură cu cauza şi produce efecte juridice, întrucât, în baza acestei cereri, a fost începută urmărirea penală faţă de inculpaţii N.Z. şi C.T.A.

Prin urmare, cererea de începere a urmăririi penale emisă de Preşedintele României sub nr. 214/2008, fiind un act administrativ, care produce efecte juridice, se impune a fi clarificat regimul juridic al acesteia.

În acest sens, apărătorul a arătat că instituţia Preşedintelui României este o instituţie atipică, reglementată exclusiv prin textele constituţionale, toate actele emise de Preşedintele României fiind redate în Constituţie: mesajele, acte politice (art. 88 din Constituţie) şi decretele, acte juridice (art. 100 din Constituţie).

Preşedintele a emis o „cerere” prin care a urmărit producerea unor anumite efecte juridice. Astfel, prin analiza conţinutului său, cererea nu poate a fi calificată ca fiind un act politic şi să fie interpretată ca „mesaj”. În consecinţă, a arătat apărarea, acest act trebuie să îmbrace forma unui decret prezidenţial.

Principala consecinţă juridică a acestei concluzii ţine de regimul juridic al decretelor, care, raportat la art. 100 din Constituţia României trebuie publicate în mod oficial pentru ca ele să aibă existenţă juridică valabilă.

Excepţia este inadmisibilă.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că analiza acestei excepţii, raportat la caracterul doctrinar al argumentelor apărării, presupune anumite consideraţii teoretice.

Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 544/2004 rezultă că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 44 C. proc. pen. raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ”Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă (…)”.

Unul dintre aspectele care comportă discuţii în prezenta speţă este natura juridică a cererii Preşedintelui, prin care acesta a solicitat începerea urmăririi penale faţă de inculpaţii C.T.A. şi N.Z., miniștrii la acea dată.

Astfel, folosind ca şi criteriu producerea de efecte juridice, având în vedere totodată şi jurisprudența administrativă, care acceptă în mod unanim că toate operaţiunile material tehnice administrative, anterioare emiterii unui act administrativ (acte preparatorii) nu sunt acte juridice, întrucât nu produc efecte juridice proprii, fiind simple elemente de procedură angrenate în emiterea unui act administrativ apt să producă efecte juridice, instanţa de control judiciar constată că, în mod evident, „cererea” preşedintelui este o operaţiune administrativă, întrucât luată separat, nu este capabilă să dea naştere, să modifice sau să schimbe raporturi juridice şi prin urmare nu este supusă controlului instanţei de contencios.

D. O ultimă critică ce se impune a fi analizată anterior motivelor de recurs ce vizează apărările formulate pe fondul cauzei, priveşte neaplicarea procedurii prevăzută de H.G. nr. 50/2005 în privinţa H.G. nr. 377/2007.

Inculpatul N.Z. a susţinut că, analizând natura juridică a H.G. nr. 377/2007, aceasta este un act administrativ individual şi, ca atare, că nu i se aplică regimul de elaborare prevăzut de H.G. nr. 50/2005, aceasta din urmă făcând trimitere exclusiv la acte normative.

Totodată, s-a susţinut că H.G. nr. 377/2007 este un act prin care organul administrativ îşi interpretează propriile acte, iar în lumina principiilor de drept administrativ şi în conformitate cu orientarea doctrinei, aceste tipuri de acte îşi produc efectele retroactiv.

Prin urmare, s-a concluzionat că, la adoptarea acesteia, nu era necesară urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actul neintrând nici sub incidenţa prevederilor H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, întrucât în titlul expres al normei se indică în mod clar că aceasta se aplică proiectelor de acte normative nu şi actelor individuale.

Critica este neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, în sensul Legii nr. 52/2003, art. 3 alin. (1), actul normativ (cel mai important izvor de drept) conţine reguli cu caracter obligatoriu, învestite cu forţă juridică superioară altor izvoare ale dreptului şi tinzând să acopere întreaga sferă a relaţiilor sociale ce necesită reglementare juridică (ex. legi, decrete, hotărâri de guvern, ordonanţe de guvern).

Totodată, conform prevederilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 544/2004, prin act administrativ se înţelege manifestarea juridică unilaterală de voinţă cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Distincţia între actele administrative individuale şi actele administrative normative se realizează în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc.

Actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele administrative individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte, creând, modificând sau desfiinţând drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina unor persoane dinainte determinate.

Totodată, se reţine că H.G. constituie instrumentul de transpunere şi de realizare în practica socială a atribuțiilor acestuia de aplicare a dispozițiilor constituționale şi ale altor legi, în virtutea unui program acceptat de reprezentanţa naționala. Hotărârea nu este altceva decât expresia manifestării de voință a organului colegial, făcută cu scopul de a produce anumite efecte juridice, urmărite de organul administrativ suprem, nefiind altceva decât un act administrativ de autoritate ce poate interveni, în orice domeniu, ramură sau sector de activitate, deoarece Guvernul are o competenţă materială generală.

Hotărârile Guvernului au caracter individual sau normativ. Hotărârea normativă este, ca şi legea, un act juridic normativ prin care se creează, modifică sau sting pe cale generală şi impersonală drepturi şi obligații.

Hotărârea este considerată în doctrina juridică ca expresie a unei competenţe originare a Guvernului, ce îşi are izvorul în Constituție, tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive, întrucât are ca scop executarea legilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că H.G. nr. 377/2007 este un act administrativ cu caracter individual din moment ce urmăreşte stabilizarea unei situaţii juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns şi determinat de subiecţi de drept.

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, în conformitate cu prevederile Regulamentului privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele instrumente de prezentare şi motivare:

a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi;

b) note de fundamentare - in cazul ordonanțelor, al ordonanțelor de urgenţă şi al hotărârilor Guvernului;

c) referate de aprobare - pentru celelalte acte normative.

Pentru obținerea avizului din punct de vedere al legalității, proiectul de act normativ se transmite Ministerului Justiției in condițiile art. 8 alin. (6), care statuează că „proiectele de acte normative se transmit Ministerului Justiției în original, împreună cu o copie şi numai după obținerea avizelor autoritarilor publice interesate.

Ministerul Justiției avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalității, încheind succesiunea operațiunilor din etapa de avizare.”

Totodată, alin. (7) al art. 8 prevede că „ Avizul Ministerului Justiției nu este obligatoriu în cazul hotărârilor Guvernului cu caracter individual ce au ca obiect exclusiv:

a) numiri şi revocări din funcție;

b) stabilirea unor date;

c) aprobarea de indicatori tehnico-economici de investiții;

d) aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale agenților economici şi ale instituțiilor publice, pentru cazurile prevăzute de lege, şi a rectificării acestora;

e) acordarea de ajutoare financiare şi de urgenţă;

f) alocarea de fonduri de la bugetul de stat, suplimentarea bugetelor instituțiilor publice din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului şi din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului;

g) aprobarea finanțării de proiecte şi acțiuni din fondurile pentru promovarea imaginii externe a României;

h) aprobarea stemelor pentru județe, municipii, orașe şi comune.”

Prin urmare, instanţa de control judiciar, în raport de textele de lege sus arătate, constată că, în ce priveşte elaborarea H.G. nr. 377/2007, era obligatoriu de parcurs procedura prevăzută de H.G. nr. 50/2005, fiind, de asemenea, obligatoriu şi avizul de legalitate al Ministerului Justiției.

E. Examinând materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătoreşti, prin raportare la criticile formulate de recurenţii intimaţi inculpaţi C.T.A. şi N.Z., dar şi de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, în cauză, în ceea ce-i priveşte pe aceşti inculpaţi, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., atât cele ce vizează latura obiectivă, cât şi cele care vizează latura subiectivă, iar corespondenţa acestor elemente în materialul probator administrat fac ca faptele săvârşite de inculpaţi să se înscrie în tiparul stabilit de norma incriminatoare.

Instanța de control judiciar confirmă valabilitatea argumentelor de fapt şi de drept reţinute prin actul de inculpare cu privire la acuzaţiile care formează obiectul analizei, constatând că probatoriul administrat în cauză a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii N.Z. şi C.T.A., în calitate de Ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi respectiv Ministru al Justiţiei, prin încălcarea obligaţiilor prevăzute de actele normative (art. 1 din Legea nr. 115/1999 raportat la H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005), au inițiat şi, respectiv avizat proiectul H.G. nr. 377/2007, consfinţind astfel definitiv trecerea imobilului situat în mun. Bucureşti, C.V. nr. 133 - 135, sector 1, în domeniul privat al statului, prin acestea obținându-se un avantaj patrimonial, în favoarea SC I.D. SA, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului din C.V., nr. 133 -135, cauzând astfel statului român un prejudiciu.

Referitor la probatoriul care susţine o atare concluzie, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine următoarele:

E.1. Prin decizia nr. 661 din 01 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casație şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis recursul declarat de ANAF, s-a casat sentința civilă nr. 1658 din 05 iulie 2006 a Curţii de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, aceasta fiind reînregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti, secția a VII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 martie 2007 având prim termen de judecată la data de 25 aprilie 2007.

Considerentele deciziei de casare şi îndrumările date prin aceasta sunt apreciate de către Înalta Curte, Completul de 5 judecători, extrem de importante în prezenta cauză, întrucât demonstrează de ce era necesar să se intervină URGENT în plan legislativ în vederea includerii imobilului din C.V. nr. 133-135 în domeniul privat al statului.

Astfel, instanţa supremă a statuat că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală avea competența legală de a efectua controlul, cu obiectivele prevăzute în actul de control, şi de a da îndrumările ce se impun pentru intrarea în legalitate, Companiei Naţionale Poşta Română.

Referitor la situaţia juridică a imobilului din C.V. 133-135, în considerentele deciziei s-a arătat că „din cuprinsul H.G. nr. 550 din 10 iulie 1996 rezultă că imobilul proprietate publică a statului, compus din teren şi construcţie, situat în Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sectorul 1, s-a transmis din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Regiei Autonome Poşta Română".

Prin H.G. nr. 1034 din 18 octombrie 2001, s-a modificat H.G. nr. 550/1996, în anexa 1 la hotărâre prevăzându-se expres că imobilul în discuţie, proprietate publică a statului, s-a transmis în administrarea Companiei Naţionale "Poşta Română" SA, el fiind compus din clădirea principală, clădirea anexă şi teren în suprafaţă de 8.218 mp.

Din cuprinsul actelor normative menţionate rezultă că imobilul în cauză s-a transmis intimatei în administrare, trecerea în proprietatea sa putându-se face numai după ce, prin hotărâre a Guvernului, este scos din domeniul public al statului, trecut în domeniul privat al statului şi apoi transmis în proprietatea intimatei, ceea ce nu s-a dovedit a se fi realizat până în prezent.

Ca atare, este discutabilă şi eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 01 martie 2002 eliberat de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în favoarea intimatei pentru terenul în suprafaţă de 8218,18 mp”.

S-a dispus totodată ca prima instanţă „să verifice dacă conţinutul înscrierilor din procesul verbal de control corespund realităţii, ocazie cu care va solicita informaţii suplimentare cu privire la calitatea în care intimata deţine imobilul, eventual dacă prin vreun act legal i s-a transmis dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi terenului aferent din C.V. nr. 133-135, dar să să verifice dacă măsura anulării licitaţiei a fost legal dispusă”.

Astfel cum a arătat martorul C.S., întrucât în cursul anului 2006 SC I.D. SA a încheiat o convenție cu lanțul hotelier L.M., aceştia, datorită reacțiilor apărute în presă, au solicitat în permanență garanţii privind dreptul de proprietate asupra terenului din C.V. 133-135 unde urma să fie construit hotelul, şi la rândul său, SC I.D. SA a cerut garanţii Companiei Naţionale Poşta Română SA.

Necesitatea acestor garanţii a devenit o urgenţă în contextul în care se pronunţase decizia nr. 661 din 01 februarie 2007 de către Înalta Curte de Casație şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care, astfel cum s-a arătat, a analizat şi problema titlului cu care Compania Naţională Poşta Română deţinea terenul, concluzionând că se află doar în administrarea acesteia, dând indicaţii primei instanţe să verifice dacă prin „vreun act legal i s-a transmis dreptul de proprietate”, iar cauza, reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 21 martie 2004, avea prin termen de judecată la 25 aprilie 2007.

În aceste circumstanţe, pentru eliminarea ambiguităţilor cu privire la natura juridică a imobilului, la data de 23 aprilie 2007, inculpatul Z.N., în calitate de Ministru al Comunicațiilor şi Tehnologiei Informației, a iniţiat nota de fundamentare şi proiectul H.G. nr. 377/2007 privind modificarea H.G. nr. 550/1996, privind transmiterea unui imobil, situat în Municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română” SA, prin care se confirma faptul că, la data emiterii H.G. nr. 550/1996, imobilul din C.V. 133-135 nu avea destinaţie publică şi nu era afectat uzului sau interesului public.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 550/1996, „Imobilul, proprietate publică a statului, compus din construcţie şi terenul aferent, situat în municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, identificat potrivit anexei, se transmite din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română”.

Proiectul H.G. nr. 377 din 25 iulie 2007 - iniţiator fiind Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei - avea următorul cuprins:

„Art. 1 - Imobilul, proprietatea statului, compus din construcţie şi terenul aferent, situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, identificat potrivit anexei, se transmite din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română” SA.

Art. 2 - se constată că la data adoptării H.G. nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în Municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale „Poşta Română”, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 150/17.07.1996, imobilul situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, care face obiectul acesteia, nu avea destinaţie publică şi nu era afectat vreunui uz sau interes public.

În nota de fundamentare la H.G. nr. 377/2007, inculpatul Z.N. face un scurt istoric al construcției ridicate pe terenul din C.V. nr. 133-135 şi motivează faptul că, la nivelul anului 1996, întrucât imobilul nu mai avea utilitate publică şi nu mai era de uz sau interes public, în accepțiunea Constituției sau a art. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, acesta a fost dat în administrare Regiei Autonome "Poșta Română" prin H.G. nr. 550/1996.

În aceeași notă de fundamentare, se arată faptul că, deși în art. 1 a H.G. nr. 550/1996 se vorbește despre imobil ca aparținând "proprietăţii publice", la acea dată terminologia folosită era în conformitate cu legislația în vigoare, care nu făcea distincție între proprietatea publică şi privată a statului.

Raportat la H.G. nr. 371/1998, s-a arătat că "întrucât, la nivelul anului 1998, imobilul respectiv exista în patrimoniul Companiei Naționale "Poşta Română”, iar executivul nu l-a considerat ca făcând parte din domeniul public, rezultă că terminologia folosită în H.G. nr. 550/1996 nu identifică bunul ca fiind de domeniul public, adică afectat unei destinații publice, apreciindu-se, totodată, a fi irelevant faptul că, în cadrul H.G. nr. 1034/2001 pentru modificarea H.G. nr. 550/1996, executivul foloseşte aceleaşi noţiuni de proprietate publică cu privire la imobilul din C.V. nr. 133-135.

Alăturat notei de fundamentare, respectiv proiectului hotărârii de guvern au fost anexate următoarele documente: extras de carte funciară, nota de fundamentare la H.G. nr. 550/1996, nota de fundamentare la H.G. nr. 1034/2001, certificatul constatator al SC I.D. SA, actul constitutiv al SC I.D. SA, adresa Direcţiei Impozite şi Taxe Locale” a sectorului 1 Bucureşti din 21 martie 2006, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis la data de 1 martie 2002 de M.C.T.I., încheierea de carte funciară din data de 16 aprilie 2002, documentaţia topografică pentru obţinerea numărului cadastral provizoriu, adresa Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală din 5 aprilie 2007, adresa Ministerului Finanţelor Publice -Cabinet secretar de stat din 6 octombrie 2006, au fost transmise spre avizare Ministerului Justiţiei şi Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Referitor la aspectele anterior reţinute, inculpatul a arătat că Nota de fundamentare pe care a semnat-o şi proiectul de hotărâre de Guvern ar fi fost întocmite de către Departamentul juridic din cadrul Secretariatului General al Guvernului (S.G.G.) şi i-ar fi fost transmise cu o săptămână înainte de 25 aprilie 2007. În cursul aceleiași declaraţii, dată în faţa instanţei de recurs, acesta a revenit şi a arătat că, de fapt, a luat cunoştinţă de conţinutul celor două acte în şedinţa de guvern ce a avut loc cu o săptămână înaintea datei de 25 aprilie 2007, când i-au fost prezentate de către Directorul Departamentului Juridic, redactate de către acel departament, pe care, după ce le-a citit, şi „constatând că acestea vizau situaţia juridică a imobilului din C.V. nr. 133-155, despre care, la nivelul ministerului pe care îl coordonam nu aveam nici un fel de dubii cu privire la apartenența acestuia, în aceste împrejurări, le-am semnat”. De asemenea, inculpatul a susţinut că Secretariatul General al Guvernului se putea substitui oricărei autorități căreia i-ar fi incumbat iniţierea unei hotărâri de Guvern, astfel încât nu i s-a părut nefiresc ca nota de fundamentare şi proiectul pentru H.G. nr. 377/2007 să fie întocmite de S.G.G.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că apărările formulate de inculpat sunt infirmate de către martorii I.N., directorul Direcţiei Juridice din cadrul Secretariatului General al Guvernului şi Z.C., director al Direcției de pregătire şedinţe de guvern din cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Ambii martori au arătat că, în baza legislației în vigoare la acea dată, Secretariatul General al Guvernului nu putea să iniţieze proiecte de acte normative decât strict în domeniul său de activitate, I.N. menţionând că „nici legal şi nici în fapt SGG nu a iniţiat H.G. nr. 377/2007”, şi că la nivelul direcţiei pe care o conducea nu erau cunoscute nici un fel de date referitoare la o posibilă controversă legată de regimul juridic al imobilului din Bucureşti, C.V. nr. 133-135, iar Z.C. arătând că „această variantă este exclusă, fiind permis de lege doar redactarea proiectelor de hotărâri care se referă la organizarea şi funcţionarea Secretariatului General al Guvernului sau a organismelor aflate în subordinea sa, precizând că pentru proiectul de H.G. nr. 377/2007, ministerul iniţiator era Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei informaţiilor”.

De altfel, împrejurarea că nu Secretariatul General al Guvernului a avut calitatea de iniţiator al H.G. nr. 377/2007 rezultă din agenda de lucru a şedinţei Guvernului României din data de 25 aprilie 2007, în care se menţionează că iniţiatorul proiectului de hotărâre este Ministerul Comunicațiilor şi Tehnologiei Informației; din faptul că notele de fundamentare transmise de Ministerul Economiei şi Finanţelor, au fost semnate doar de inculpatul Z.N.; din adresa din 24 aprilie 2007, prin care Ministerul Justiţiei restituie către Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, în calitate de minister iniţiator, proiectul de act normativ al H.G. nr. 377/2007, avizat favorabil.

Este adevărat că, datorită formaţiei sale profesionale, de inginer, este foarte probabil ca - astfel cum susţine inculpatul N.Z. - nu acesta a fost cel care a conceput conținutul notei de fundamentare şi a proiectului de hotărâre de guvern. Prin semnarea acestora, inculpatul N.Z. şi-a însuşit în totalitate conţinutul ambelor acte, iniţiind şi promovând o hotărâre de guvern, prin încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale care reglementau procedura de elaborare a actelor normative reglementată de H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005, prin care se consfințea definitiv, cu caracter retroactiv, trecerea imobilului din C.V. 133-135 în domeniul privat al statului.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare:

„1) În vederea elaborării proiectelor de acte normative, la toate autoritățile publice prevăzute la art. 4 alin. (2) se constituie, prin dispoziție a conducătorilor acestora, colective speciale în componenţa cărora sunt desemnați juriști, specialiști în domeniul integrării europene, precum şi specialiști din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare. Colectivul va fi coordonat de un secretar de stat, respectiv de secretarul general.

(2) Colectivul prevăzut la alin. (1) întocmește o primă formă a proiectului de act normativ, care este prezentată conducătorului autorității publice inițiatoare ori persoanei desemnate prin dispoziție a acestuia.

(3) În procesul de elaborare a proiectelor de acte normative autoritățile publice inițiatoare au obligația să respecte regulile procedurale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale, prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administrația publică”.

Art. 6 -„(1) Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele instrumente de prezentare şi motivare:

a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi;

b) note de fundamentare - în cazul ordonanțelor, al ordonanțelor de urgenţă şi al hotărârilor Guvernului;

c) referate de aprobare - pentru celelalte acte normative

Totodată, în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, se prevede că: „În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea administrației publice are obligația să publice un anunț referitor la această acțiune în site-ul propriu, să-l afișeze la sediul propriu, într-un spațiu accesibil publicului, şi să-l transmită către mass-media centrală sau locală, după caz (...)”.

Procedura existentă la nivelul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei a fost descrisă de martorul A.C., secretar general în cadrul acestui minister în perioada ianuarie 2008- iunie 2009, acesta arătând că „în raport de obiectul proiectului de HG, direcţia de specialitate din cadrul ministerului redacta, mai întâi, proiectul de hotărâre, precum şi nota de fundamentare, după care aceste documente se înaintau şefului de serviciu al acelei direcţii de specialitate, cât şi directorului direcţiei de specialitate, care semnau aceste documente în măsura în care şi le însuşeau. Etapa imediat următoare în cadrul procedurii de redactare a unui proiect de HG la nivelul ministerului era avizarea acelui proiect de HG de către celelalte direcţii de specialitate din cadrul ministerului, care aveau legătură prin natura activităţii desfăşurate cu conţinutul proiectului HG, apoi acel proiect mergea la direcţia economică şi la direcţia juridică, care îşi exprimau punctele de vedere cu privire la acel proiect, după care documentaţia era trimisă Secretarului General al Ministerului, iar apoi Secretarului de Stat coordonator, în raport de obiectul de reglementare al acelui proiect de hotărâre de guvern. Ultima etapă consta în înaintarea documentaţiei către ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor. Procedura la care m-am referit anterior a fost stabilită de ministrul Z.N., printr-un ordin intern dat în acest sens”.

Dincolo de faptul că toată această procedură nu a fost respectată, probatoriul administrat în cauză a demonstrat faptul că, la nivelul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, nici măcar nu au fost înregistrate proiectul hotărârii de guvern şi nota de fundamentare şi nicio persoană din cadrul acestui minister, exceptându-l pe inculpatul N.Z., nu cunoştea despre existenţa lor.

În acest sens, sunt relevante declaraţiile martorei G. (fostă V.) A.L., care a arătat că „în virtutea funcţiei pe care o deţinea, de director de avizare acte normative în cadrul Ministerului Justiţiei i-a solicitat consilierului R. să ia legătura cu ministerul iniţiator, intenţia fiind aceea de a lămuri aspecte majore legate de faptul că nu era lămurit regimul juridic al bunului ce constituia obiectul proiectului de H.G. nr. 377/2007”. Urmare demersurilor iniţiate de martor „s-a adus la cunoştinţă că nu exista înregistrat un astfel de proiect în cadrul ministerului, şi ca atare, nici nu a fost constituită o comisie de elaborare a proiectului de act normativ”. Totodată, martora N.C., director adjunct la Direcţia analiză şi avizare acte normative din cadrul Ministerului Justiţiei, a precizat că, întrucât existau „nelămuriri cu privire la proiectul de H.G. nr. 377/2007 s-a luat legătura cu omologii de la Ministerul Comunicaţiilor, mai concret cu direcţia juridică, presupunând că acest minister este iniţiatorul, aducându-mi-se la cunoştinţă faptul că nu ştiu nimic despre acest proiect şi că ne roagă să trimitem prin fax proiectul de hotărâre aflat la Ministerul Justiţiei. Din nota de fundamentare rezulta că iniţiatorul acestui proiect era Ministerul Comunicaţiilor, la momentul când a fost depus la Ministerul Justiţiei acest proiect purta semnătura ministrului N.Z.”.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că imobilul din C.V. nr. 133-135 reprezenta un bun important aflat în administrarea Companiei Naţionale Poşta Română, iar Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei era reprezentantul acţionarului unic Statul Român (devenit acţionar majoritar din anul 2006).

Inculpatul N.Z., în calitate de ministru al Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cunoștea toate problemele legate de natura juridică a dreptului de proprietate asupra terenului din C.V. nr. 133-135, semnând o serie de înscrisuri, concluzii scrise adresate instanţelor de judecată în litigiile aflate pe rol în legătură cu acest imobil.

Împrejurarea că, în recurs, martorul A.C. a recunoscut că îi aparţine semnătura evidenţiată sub numele ministrului N.Z. de pe actul reprezentând „Concluzii scrise cu privire la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 371/1998”, depuse într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, nu este de natură să înlăture cele mai sus reţinute, inculpatul N.Z., în calitate de ministru al Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cunoscând problemele legate de natura juridică a dreptului de proprietate asupra imobilului din C.V. nr. 133-135.

Totodată, se constată că o parte din actele ce au însoţit proiectul de hotărâre de guvern, transmise de Ministerul Justiţiei (certificatul constatator de la O.R.C., extrasul de carte funciară, adresa Ministerului Finanţelor Publice -Cabinet secretar de stat din 6 octombrie 2006), au fost obținute de reprezentanţii SC I.D. SA, împrejurare care confirmă ipoteza avansată de martorul C.S., care a arătat că este posibil ca hotărârea de guvern să fi fost promovată ”urmare a garanţiilor pe care le solicitam Companiei Naţionale Posta Română” cu privire la titlul de proprietate asupra imobilului.

În tot acest context probator, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, concluzionează că modalitatea în care a fost iniţiată hotărârea de guvern, urgenţa cu care s-a acţionat (pentru care nu poate exista o altă justificare în afara constatărilor Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiție din decizia 661/2007 referitoare la faptul că imobilul, proprietate publică, se afla doar în administrarea Companiei Naţionale Poşta Română, dându-se indicaţii primei instanţe să verifice dacă prin „vreun act legal i s-a transmis dreptul de proprietate”), demonstrează, în mod evident, faptul că inculpatul N.Z. a iniţiat şi promovat hotărârea de Guvern în interesul exclusiv al SC I.D. SA, în lipsa actului normativ prin care se confirma retroactiv faptul că imobilul aparţinea domeniului privat al statului, fiind previzibilă soluţia pe care urma să o pronunţe instanţa de rejudecare în litigiul dintre Compania Naţională Poşta Română şi ANAF.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, nu poate achiesa la punctul de vedere exprimat de prima instanţă, în sensul că inculpatul N.Z. ar fi acţionat din culpă, prin omisiunea de a înregistra nota de fundamentare şi proiectul hotărârii de guvern, la Ministerul Comunicațiilor şi Tehnologiei Informației şi de a o supune examinării de către comisia de specialitate din cadrul ministerului.

Toată procedura de elaborare a unui act normativ, astfel cum aceasta este reglementată de art. 5 din H.G. nr. 50/2005 şi cum a fost descrisă şi de martorul A.C., este în sens invers, ministrul fiind ultima persoană din cadrul ministerului la care ajunge proiectul unei hotărâri de guvern însoţit de nota de fundamentare, şi aceasta după ce existau toate verificările şi avizele necesare. Orice proiect de hotărâre de guvern (fie că reprezintă un act administrativ cu caracter individual sau act administrativ cu caracter normativ) trebuia redactat în cadrul direcţiei de specialitate, verificat de şeful de serviciu al acelei direcţii, avizat de celelalte direcţii care au legătură cu acesta, verificat de direcţia economică şi de cea juridică, transmis ulterior Secretarului General al Ministerului, iar apoi Secretarului de Stat coordonator, şi, în final, ministrului.

Nici apărarea formulată de inculpatul N.Z., în sensul că actele pe care le-a semnat nu produc prin ele însele consecinţe juridice, nu poate fi primită, întrucât, pentru adoptarea unei hotărâri de guvern, sunt obligatorii o serie de acte pregătitoare, care constau tocmai în întocmirea notei de fundamentare, a proiectului de hotărâre, respectiv obținerea unor avize prevăzute de lege, în lipsa cărora actul normativ nu poate fi adoptat.

Concluzionând, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, atât în privinţa laturii obiective cât şi a celei subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248-248¹ C. pen., inculpatul N.Z. efectuând activitățile specifice funcției, cu încălcarea condițiilor de fond și formă ale activității de inițiere, elaborare și avizare a actelor normative, prin aprecierea singulară și personală asupra utilității actului normativ, întocmind proiectul acestuia și solicitând avizele de legalitate fără aportul sau implicarea direcțiilor de specialitate din cadrul ministerului pe care-l conducea și fără a înregistra demersul la nivelul acestei instituții, elemente ce dovedesc şi atitudinea subiectivă a acestuia în săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa.

În acest fel, inculpatul a contribuit la producerea urmării imediate, constând în trecerea definitivă, cu caracter retroactiv, a bunului în domeniul privat al statului, prin aceasta obținându-se un avantaj patrimonial, în favoarea SC I.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului din C.V., nr. 133 -135, cauzându-se astfel statului român un prejudiciu.

Apărarea inculpatului N.Z. a mai susţinut că actele administrative cu caracter individual nu sunt supuse principiului neretroactivității. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că ceea ce a avut caracter retroactiv a fost schimbarea regimului juridic al terenului, care, din proprietatea publică a statului, a devenit prin H.G. nr. 377/2007, proprietate privată a statului din anul 1996.

E.2. Referitor la faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C.T.A., Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în urma analizării ansamblului probator administrat în cursul urmăririi penale, în faţa instanţei de fond şi în recurs, reţine următoarele:

Proiectul hotărârii de guvern a fost înregistrat în cadrul Ministerului Justiţiei, din 23 aprilie 2007, având următoarea viză: "La SG pt. înregistrare după care URGENT la Avizare", lucrarea fiind repartizată consilierului juridic R.C. din cadrul Direcţiei de Avizare Acte Normative.

După analiza efectuată de către consilierul juridic C.R. şi verificarea lucrării de directorul Direcţiei de Avizare Acte Normative, martora G. (fostă V.) A.L. şi directorul adjunct, martora N.C., s-a concluzionat că proiectul de act normativ nu poate fi avizat favorabil, întrucât nu era lămurit regimul juridic al imobilului, dispoziţiile hotărârii aveau un caracter retroactiv, existând totodată contradicţii între argumentele din nota de fundamentare şi obiectul ce se dorea a fi reglementat prin hotărârea de guvern. Totodată, luându-se legătura cu Direcţia Juridică din cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informației pentru a primi informaţii suplimentare despre proiectul de hotărâre de guvern, s-a constatat că nu se cunoştea de existența acestui proiect de act normativ.

În aceste condiţii, în seara aceleiaşi zile de 23 aprilie 2007 a fost redactată o adresă către Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor, prin care li se restituia întreaga lucrare ce a vizat Proiectul de hotărâre de guvern.

Întrucât inculpatul C.T.A., care deţinea la acea dată funcţia de ministru al Justiţiei, nu a fost de acord cu punctul de vedere exprimat de Direcţia Avizare Acte Normative, în dimineaţa zilei de 24 aprilie 2007 acesta i-a solicitat consilierului său personal, martorului Z.L.C., să aibă o discuţie cu Direcţia de Avizare Acte Normative şi să formuleze un punct de vedere cu privire la proiectul de act normativ.

În cadrul acestor discuţii, directorul Direcţiei de Avizare Acte Normative - martora G. (fostă V.) A.L., directorul adjunct - martora N.C. şi consilierul juridic R.C. şi-au menţinut poziţia, explicându-i martorului Z.L.C. motivele pentru care nu poate fi acordat avizul de legalitate proiectului de hotărâre de guvern, refuzând solicitarea acestuia de a emite un aviz favorabil.

În aceste circumstanţe, la aceeaşi dată, 24 aprilie 2007, Direcţia de Avizare Acte Normative a întocmit o notă referitoare la proiectul de Hotărâre a Guvernului privind modificarea H.G. nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în Municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale "Poşta Română", semnată de R.C., verificată de directorul adjunct N.C. şi avizată de directorul G. (fostă V.) A.L., în care s-au formulat următoarele observaţii cu privire la proiectul H.G. nr. 377/2007:

„1. Este necesară refacerea instrumentului de prezentare şi motivare conform structurii prevăzute în anexa la H.G. nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului.

2. La pct. 1 din cuprinsul art. 1 nu rezultă regimul juridic al imobilului, mai precis dacă acesta se află în domeniul public sau privat al statului.

Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 550/1996 rezultă cu claritate că imobilul compus din construcţie şi terenul aferent, situat în municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, se află în proprietatea publică a statului.

În ceea ce priveşte certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, Direcţia Avizare Acte Normative apreciază că, în conformitate cu art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, "prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public, precum şi terenurilor cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 (…)".

De asemenea, se precizează faptul că "eliminarea cuvântului "publică" din cuprinsul art. 1 alin. (1) nu este de natură să înlăture neconcordanţa existentă cu privire la regimul juridic al imobilului în discuţie, în continuare H.G. nr. 550/1996 urmând să prevadă că imobilul "este proprietatea statului", în vreme ce prin certificat se constată că acest teren este proprietatea privată a unei companii naţionale.

În concluzie, se arată, "prin urmare, având în vedere că, până în prezent, nu a intervenit, în condiţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia cu modificările şi completările ulterioare, niciun act normativ de modificare a regimului juridic al acestui imobil, acesta rămâne în proprietatea publică a statului, fiindu-i aplicabile dispoziţiile referitoare la caracterul inalienabil şi insesizabil al acestor bunuri", pentru considerentele mai sus arătate, Direcţia de Avizare Acte Normative refuzând avizarea favorabilă a proiectului propus.

În aceeaşi zi, respectiv 24 aprilie 2007, la solicitarea inculpatului C.T.A., consilierul său personal a întocmit o Notă de informare privind avizul negativ înaintat de Direcţia Avizare Acte Normative referitor la Proiectul de Hotărâre a Guvernului privind modificarea H.G. nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în municipiul Bucureşti, în administrarea Regiei Autonome "Poşta Română", în care se concluzionează că un aviz fundamentat din punct de vedere legal trebuie să ţină cont de două realităţi juridice incontestabile, şi anume: existenţa unui titlu de proprietate asupra imobilului în discuţie, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, de care nu se poate face abstracţie atâta timp cât nu a fost declarat nul şi, prin urmare, desfiinţat de o instanţă judecătorească; existenţa unui aviz emis în condiţii legale de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în cuprinsul căruia se confirmă faptul că imobilul în discuţie nu face parte din domeniul public al statului, neregăsindu-se în inventarul bunurilor din această categorie, considerente în raport cu care s-a apreciat că se impune avizarea favorabilă a proiectului de Hotărâre a Guvernului privind modificarea H.G. nr. 550/1996.

Având la baza acest punct de vedere exprimat de martorul Z.L.C., inculpatul C.T.A. a avizat favorabil proiectul de Hotărâre de Guvern, acesta fiind restituit prin adresa din 24 aprilie 2007.

În cursul aceleiaşi zile, martora G. (fostă V.) A.L. a fost chemată de către inculpatul C.T.A., care i-a atras atenţia că a greşit formulând un aviz negativ, întrucât existau argumente care susţineau punctul de vedere contrar, şi i-a solicitat demisia, demisie ce a fost depusă de martoră la data de 26 aprilie 2007, însoțită însă de o notă de informare de răspuns la nota de informare întocmită anterior de către consilierul Z.L.C., în care aceasta îşi menţinea punctul de vedere exprimat anterior în nota Direcţiei de Avizare Acte Normative.

Proiectul de hotărâre de guvern, având toate avizele prevăzute de lege, a fost inclus în prima parte a ordinii de zi a Şedinţei Guvernului din data de 25 aprilie 2007 şi a fost aprobat de către Guvernul României în cadrul aceleiași şedinţe, în forma propusă de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că analiza coroborată a materialului probator administrat este de natură să înlăture prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul C.T.A. şi confirmă învinuirea adusă acestuia prin actul de sesizare, criticile formulate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie fiind întemeiate.

În primul rând, astfel cum s-a arătat anterior, în analiza criticilor inculpaţilor legate de inaplicabilitatea procedurii prevăzută de H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, era obligatoriu avizul de legalitate al Ministerului Justiţiei în cazul Hotărârii de Guvern în discuţie, acesta neîncadrându-se în niciuna din categoriile de acte cu caracter individual prevăzute de art. 8 alin. (7) (numiri şi revocări din funcţie; stabilirea unor date; aprobarea de indicatori tehnico-economici de investiții; aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale agenților economici şi ale instituțiilor publice, pentru cazurile prevăzute de lege, şi a rectificării acestora; acordarea de ajutoare financiare şi de urgenţă; alocarea de fonduri de la bugetul de stat, suplimentarea bugetelor instituțiilor publice din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului şi din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului; aprobarea finanțării de proiecte şi acțiuni din fondurile pentru promovarea imaginii externe a României; aprobarea stemelor pentru județe, municipii, orașe şi comune).

În acest context, este de subliniat importanţa pe care o aveau avizele favorabile în ceea ce priveşte modalitatea de adoptare a proiectelor de acte normative în şedinţa de guvern.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (6) din H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005, în prima parte a agendei de lucru erau înscrise proiectele de acte normative şi alte documente, care aveau toate avizele ministerelor implicate, inclusiv formele refăcute conform avizelor Consiliului Legislativ, Consiliului Economic şi Social şi, după caz, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sau Consiliului Concurenţei, în scopul facilitării luării unei decizii rapide de către Guvern asupra actelor care sunt agreate de toate ministerele implicate şi care nu mai comportă discuții suplimentare pentru a fi adoptate de Guvern.

Martorii Z.C.; I.N.; V.M.A.; B.I., audiați în cauză, au evidențiat procedura adoptării actului în ședința de Guvern și importanța existenței avizelor favorabile emise de ministerele menționate pentru adoptarea hotărârii ”în bloc”, respectiv fără discuții și odată cu alte acte aflate în prima parte a ordinii de zi, aceasta fiind practica constantă la nivelul Guvernului. Chiar şi inculpatul N.Z. a arătat în declarația sa dată în fața instanței de fond, menţinută şi în faţa instanţei de control judiciar, utilitatea și importanța acestor avize susținând că: ”adoptarea oricărui act normativ este precedată de o dezbatere efectivă asupra actului pus în discuție în cazul în care nu există toate avizele”.

În al doilea rând, modul în care a acționat inculpatul C.T.A. în vederea avizării favorabile a proiectului H.G. nr. 377/2007 demonstrează faptul că acesta cunoştea interesul ca proiectul de hotărâre de guvern să fie adoptat cât mai repede şi în forma propusă.

Astfel, din declaraţiile constante ale martorei G. (fostă V.) A.L., care deţinea la acea dată funcţia de director al Direcției de Avizare Acte Normative din cadrul Ministerului Justiției, rezultă că ”lucrarea a fost adusă în cadrul direcţiei de către consilierul ministrului justiţiei de la acea vreme, respectiv de numitul L.Z.”, iar spre sfârşitul programului, a fost contactată telefonic de martorul L.Z.C. care „a întrebat de stadiul proiectului, reiterând urgenţa acestuia şi comunicându-se că este nevoie de formularea unui punct de vedere în aceeaşi zi”. Martora a mai precizat că, întrucât nu era lămurit regimul juridic al bunului ce constituia obiectul proiectului H.G. nr. 377/2007, punctul de vedere al Direcţiei a fost redactat și dat pe circuit, sub forma unei adrese de restituire a proiectului neavizat către ministerul iniţiator, respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor.

În acest context, martora G. (fostă V.) A.L. a fost chemată a doua zi de martorul L.Z.C., care nu a fost de acord cu punctul de vedere întocmit de către direcţie, solicitând să fie redactat un aviz favorabil simplu, fără observaţii. Ca urmare a refuzului său, au fost invitaţi în biroul consilierului Ministrului Justiţiei, atât directorul adjunct C.N., cât şi consilierul C.R., care a avut lucrarea repartizată în cadrul Direcţiei de Avizare Acte Normative. „Consilierul Z. a încercat să îi convingă pe aceştia să revină asupra punctului de vedere exprimat anterior şi să emită un aviz pozitiv pentru acel proiect de hotărâre de guvern, dar cei doi au adoptat o poziţie similară cu cea pe care mi-am exprimat-o faţă de consilierul L.Z. În aceste condiţii, după ce toţi trei am plecat din biroul consilierului L.Z., a fost redactată de către consilierul C.R. Nota existentă şi care mi-a fost prezentată, astăzi, în instanţă de către preşedintele completului de judecată, Notă pe care, de altfel, am semnat-o atât eu, cât şi directorul adjunct C.N., Notă în care am explicitat motivul pentru care nu am putut da un aviz favorabil sub aspectul legalităţii Proiectului H.G. nr. 377/2007. În final, urmare celor convenite cu consilierul L.Z., am căzut de acord ca Direcţia de Avizare Acte Normative să redacteze un aviz favorabil, dar doar să redacteze acel aviz favorabil, fără însă a purta vreo semnătură din partea directorului sau directorului adjunct al Direcţiei de Avizare Acte Normative sau semnătura vreunui consilier din cadrul acelei direcţii, având în vedere că niciunul dintre noi nu am îmbrăţişat vreun moment ideea avizării pozitive a acelui proiect de hotărâre de guvern. Această adresă, cu aviz favorabil pentru Proiectul de H.G. nr. 377/2007, fără a purta vreo semnătură din partea direcţiei noastre, împreună cu tot dosarul ce viza acest proiect de act normativ, au fost trimise de instituţia noastră consilierului L.Z.”.

Deşi inculpatul C.T.A. a invocat existenţa unei relații de duşmănie cu martora G. (fostă V.) A.L., Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, în cauză, declarațiile martorei au fost constante şi nu sunt izolate în ansamblul probator, acestea coroborându-se, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, cu declaraţiile martorilor N.C. şi Z.L.C., dar şi cu înscrisurile existente la dosar (nota întocmită de Direcţia Avizare Acte normative, nota întocmită de Z.L.C.). Ca atare, nu există nici un fel de date din care să rezulte un eventual subiectivism al martorei şi care să determine înlăturarea depoziţiilor acesteia, şi, de altfel inculpatul C.T.A. nici nu a contestat niciuna dintre afirmaţiile sale.

Martora N.C., director adjunct la Direcţia Analiză şi Avizare Acte Normative din cadrul Ministerului Justiţiei, a învederat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa primei instanţe, aspectele de nelegalitate care împiedicau darea unui aviz favorabil, acestea constând în încălcarea principiului neretroactivităţii în sensul că, prin hotărârea ce urma a fi adoptată de către guvern, se urmărea trecerea retroactivă a imobilului situat în C.V. nr. 133-135 din domeniul public al statului, în domeniul privat al statului, ceea ce încălca dispoziţiile art. 15 din Constituţia României; faptul că iniţiatorul proiectului de hotărâre nu făcea distincţia, în proiect, între domeniul public al statului şi domeniul privat al statului.

Martora a mai arătat că, având în vedere că existau nelămuriri cu privire la proiectul de H.G. nr. 377/2007, s-a luat legătura cu Direcţia juridică de la Ministerul Comunicaţiilor, însă la nivelul ministerului inițiator nu se cunoştea nimic despre acest proiect. Martora a confirmat faptul că, împreună cu R.C., au fost chemaţi de consilierul personal al ministrului justiţiei, martorul Z.L.C. „încercând să ne convingă că interpretarea noastră este greşită şi că Ministerul Justiției ar trebui să emită un aviz de legalitate asupra proiectului de hotărâre”.

Martorul Z.L.C., consilier al ministrului justiției C.T.A. şi direct subordonat acestuia, în declaraţiile sale, recunoaşte faptul că a purtat discuţii pe marginea avizului negativ cu directorul şi directorul adjunct al Direcţiei Avizare Acte Normative, comunicându-le contra-argumentele care îl determinau să aibă o poziţie diametral opusă celei exprimate de cele două martore.

De asemenea, martorul a arătat că a întocmit nota în care şi-a expus în scris punctul de vedere conform căruia proiectul de act normativ putea fi avizat favorabil, la solicitarea expresă a ministrului Justiției, împrejurări recunoscute, de altfel, de către inculpatul C.T.A.

Aspectele învederate de către martora G. (fostă V.) A.L. în faţa instanţei de recurs sunt extrem de relevante şi contribuie la conturarea vinovăţiei inculpatului C.T.A. Astfel, descriind procedura existentă în cadrul Ministerului Justiției, martora a arătat că, după avizarea unui proiect de act normativ, întreaga documentaţie se înainta de către Direcţia Avizare Acte Normative Secretarului de Stat coordonator al Direcţiei de Avizare Acte Normative de la nivelul Ministerului Justiţiei, iar după viza dată de către acesta, proiectul de act normativ se înainta Ministrului Justiţiei. „Fac precizarea că, în ceea ce priveşte Proiectul H.G. nr. 377/2007 nu a fost respectată această procedură, iar proiectul nu a fost trimis Secretarului de Stat coordonator al Direcţiei de Avizare Acte Normative de la nivelul Ministerului Justiţiei. În cazul Proiectului H.G. nr. 377/2007, direcţia noastră nu a mai înaintat documentaţia secretarului de stat coordonator, întrucât lucrarea a fost solicitată direct de consilierul personal al Ministrului Justiţiei. Din activitatea pe care personal am derulat-o la nivelul direcţiei pe care o coordonam şi în care a fost implicat şi consilierul personal al ministrului justiţiei, consilierul Z., fac precizarea că nu a mai existat vreo situaţie în care direcţia noastră să emită un aviz negativ cu privire la un proiect de act normativ, care, ulterior, să fi fost contestat printr-o notă redactată de către consilierul Z. sau de vreun alt consilier al ministrului justiţiei de la acea vreme, astfel încât punctul de vedere exprimat de către consilierul Z. pentru Proiectul H.G. nr. 377/2007, diferit de cel al direcţiei pe care o coordonam, a reprezentat o situaţie singulară.”

De asemenea, şi martorul Z.L.C. a precizat că a fost consultat de ministrul justiţiei în legătură cu mai multe proiecte de acte normative, însă o opinie scrisă a formulat doar în ceea ce priveşte această hotărâre de guvern.

În tot acest context probator, la care se adaugă şi solicitarea făcută ulterior martorei G. (fostă V.) A.L. de a-şi da demisia din funcţia de director al Direcţiei de Avizare Acte Normative, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, nu poate accepta apărarea inculpatului, care îşi justifică acţiunile sale prin aceea că nu s-ar fi indicat textele de lege care ar fi fost încălcate în ipoteza unui aviz favorabil şi că ar avut o opinie juridică diferită de cea expusă în avizul negativ.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că Nota Direcţiei de Avizare Acte Normative, întocmită de consilierul juridic R.C., verificată de Directorul adjunct, martora C.N. şi avizată de directorul direcției, martora G. (fostă V.) A.L., face referiri la toate dispozițiile legale care împiedicau darea unui aviz favorabil, fiind motivată atât în fapt cât şi în drept.

De asemenea, se constată, în mod evident, că, din punct de vedere al formei, instrumentul de prezentare şi motivare a hotărârii de guvern nu respecta structura impusă de Anexa la H.G. nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării guvernului, structură obligatorie conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Anexa impunea existenţa a 8 secţiuni, fiecare dintre acestea având mai multe subpuncte [secţiunea 1- titlul proiectului; secţiunea a 2-a - motivul emiterii actului normativ; secţiunea a 3-a impactul socioeconomic al actului; secţiunea a 4-a - impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani); secţiunea a 5-a - efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare; secţiunea a 6-a - consultările efectuate în vederea elaborării proiectului de act normativ; secţiunea a 7-a - activităţi de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ; secţiunea a 8-a - măsuri de implementare], existând menţiunea că, dacă proiectul de act normativ nu se referă la un subiect indicat într-o anumită secţiune, atunci la secţiunea respectivă se va nota "Proiectul de act normativ nu se referă la acest subiect".

Or, dincolo de opinia diferită asupra fondului problemei de drept, pe care inculpatul o invocă în apărarea sa, primul aspect învederat de către compartimentul de specialitate din minister era legat de forma actului, care, în mod vădit, nu îndeplinea condiţiile obligatorii anterior arătate, impunându-se restituirea proiectului în vederea refacerii lui, astfel cum a solicitat Direcţia de Avizare Acte Normative.

Modalitatea în care a procedat inculpatul, implicându-şi, încă de la primirea proiectului, consilierul său personal, insistenţa redactării unui aviz favorabil în pofida opiniei constante a direcției de specialitate din cadrul ministerului, care comunicase aspectele de nelegalitate atât în privinţa formei cât şi a fondului, solicitarea făcută consilierului său de redactare a unui punct de vedere care să susţină avizul favorabil, împrejurarea că acest mod de lucru a avut caracter singular, demonstrează, în opinia Înaltei Curţi că, în spatele acţiunilor inculpatului C.T.A. nu a stat „o opinie juridică diferită”, ci un interes în obţinerea rapidă a unui aviz favorabil din partea Ministerului Justiţiei.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, din probele administrate în cauză, astfel cum au fost evidenţiate în cele ce preced, rezultă că inculpatul C.T.A., în virtutea funcţiei deţinută, cunoştea necesitatea existenței acestor avize în vederea adoptării sigure și facile a hotărârii de guvern și a acționat în consecinţă.

Ca atare, în raport de toate considerentele anterioare, instanţa de recurs constată că, în cauză, atât din perspectiva laturii obiective, cât şi a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248-248¹ C. pen., inculpatul C.T.A. exercitându-şi atribuţiile specifice funcției de ministru deţinute cu încălcarea condițiilor de fond și formă ale activității de avizare a actelor normative, impunându-și propria voință unei întregi direcții de specialitate ce își asumase motivat un punct de vedere contrar celui urmărit de inculpat, iar prin ignorarea avizului negativ al acestei direcții, inculpatul a dispus efectuarea unui aviz favorabil, pe care l-a semnat alături de consilierul său, aviz ce confirma legalitatea modului de rezolvare a situației juridice a imobilului, deşi acesta era în mod vădit nelegal, încălcând principiul neretroactivităţii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În cadrul criticilor vizând temeiul soluţiei de achitare, inculpatul C.T.A. a susţinut că avizul dat de Ministerul Justiţiei este doar consultativ şi nu produce prin el însuși consecințe juridice de sine stătătoare, astfel că s-ar fi impus achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că procedura de elaborare şi apoi de avizare a unui act normativ descrisă de H.G. 50 din 13 ianuarie 2005 este una extrem de complexă, la nivelul fiecărei autorităţi publice fiind constituite colective speciale în componenţa cărora sunt desemnaţi jurişti şi specialişti în domeniu şi implică verificări ulterioare din partea compartimentelor de specialitate din mai multe ministere. În momentul în care proiectul unui act normativ ajunge pe agenda de lucru a Guvernului, având toate avizele favorabile, acesta este prezumat că este agreat de toate ministerele implicate şi nu există nicio problemă din perspectiva legalităţii sale. În aceste condiţii, în scopul facilitării luării unei decizii rapide, actele respective sunt trecute în prima parte a agendei de lucru şi adoptate în bloc, nemaifiind necesare alte discuţii suplimentare în Guvern, neputând fi imaginată, în mod rezonabil, situaţia ca toată această procedură anterioară să fie eludată, iar actul normativ să fie rezultatul voinţei câtorva persoane.

Ca atare, apărarea formulată nu poate fi primită, întrucât tocmai existența avizelor favorabile era cauza ce excludea şi a şi exclus dezbaterile în guvern pe marginea actului, acesta fiind aprobat în bloc cu celelalte acte de pe prima parte a ordinii de zi, fără obiecțiuni.

Tot în acest context, s-a arătat că Guvernul poate adopta o Hotărâre de guvern chiar şi în lipsa acestui aviz sau în ipoteza avizului negativ, iar în susţinerea acestei apărări s-a depus la dosar ordinea de zi din mai multe şedinţe de guvern, din care rezultă într-adevăr că, deşi a existat un aviz negativ din partea Ministerului Justiţiei sau acesta chiar a lipsit, actele normative respective au fost adoptate de către Guvernul României.

Situaţia invocată de către inculpatul C.T.A. nu este însă similară, întrucât existenţa avizelor negative sau lipsa acestora deschidea dezbaterile în Guvern asupra problemelor pe care le ridica actul normativ propus spre adoptare, acesta fiind trecut în partea a doua a agendei de lucru, conform art. 19 alin. (7) lit. b) din H.G. nr. 50/2005, respectiv în cazul în care existau „puncte de vedere divergente pentru care este necesară o decizie a Guvernului”.

S-a mai susţinut de către apărarea inculpatului că bunul imobil a trecut în patrimoniul SC I.D. SA la data de 26 iulie 2005, deci cu 2 ani anterior momentului adoptării H.G. nr. 377/2007, astfel că avantajul patrimonial a fost obţinut de această societate în anul 2005.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că fapta inculpatului a contribuit la producerea urmării imediate, constând în trecerea definitivă, cu caracter retroactiv, a bunului în domeniul privat al statului, prin aceasta obținându-se un avantaj patrimonial, în favoarea SC I.D. SA, constând în consolidarea dreptul de proprietate asupra terenului din C.V., nr. 133 -135.

Astfel cum s-a arătat anterior (IV.4.E1), în raport de îndrumările date instanţei de rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de constatările acesteia, prin decizia nr. 661/2007, în lipsa hotărârii de guvern care să statueze asupra regimului juridic al imobilului ca bun aflat în proprietatea privată a statului, era previzibilă soluţia ce urma să fie pronunţată de către instanţa de judecată în contestația promovată de către Compania Naţională Poşta Română SA împotriva raportului de control întocmit de A.N.A.F., prin care se constatase că licitaţia a purtat asupra unui bun aflat în proprietatea publică a statului. Acesta a fost contextul în care a fost promovat de urgenţă actul normativ, iar modul în care inculpatul C.T.A. a acţionat, descris în cele de preced, demonstrează faptul că acesta cunoștea interesul în adoptarea hotărârii de guvern.

În raport de toate considerentele anterioare, având în vedere concluzia la care a ajuns instanţa de recurs, urmare analizării coroborate a întregului material probator administrat şi a criticilor formulate de recurenţi - respectiv că activitatea inculpaților C.T.A. și N.Z., membrii ai guvernului, care au acționat pentru a confirma retroactiv și cu putere de lege operațiunea de translatare a dreptului de proprietate a imobilului din C.V. nr. 133 -135, în patrimoniul SC I.D. SA, folosind în acest scop funcțiile deținute și implicând Guvernul României, aparține ilicitului penal - Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, urmează a admite, sub acest aspect, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind pe intimaţii inculpaţi C.T.A. şi N.Z., apreciind că soluţia dispusă de prima instanţă este nelegală sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului N.Z., precum şi sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului C.T.A. în raport de infracţiunea reţinută în sarcina sa.

IV.5 Referitor la criticile formulate sub aspectul laturii civile, prin care se contestă modul în care a procedat prima instanţă, dispunând restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, arătând că aceasta nu mai este posibilă întrucât imobilul existent anterior a fost demolat, fiind demarate lucrări pentru o nouă construcție, Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine următoarele:

Potrivit art. 14 C. proc. pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente [alin. (1)], în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate prin infracţiune.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Potrivit textului invocat, există două modalităţi de reparare a pagubelor produse prin infracţiune şi anume repararea în natură şi plata unor despăgubiri băneşti.

Între cele două modalităţi, are prioritate -atunci când este posibil - reparaţia în natură, deoarece despăgubirile civile se acordă numai dacă prima modalitate nu este posibilă.

În ceea ce priveşte recuperarea pagubei în natură, dispoziţiile C. proc. pen. prevăd patru modalităţi: a) restituirea bunului; b) restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi d) prin orice alt mijloc de reparare în natură.

Atunci când săvârşirea infracţiunii atrage o modificare a situaţiei de fapt anterioare, producătoare de prejudiciu material părţii civile, repararea pagubei se va face în natură prin restabilirea situaţiei anterioare comiterii faptelor.

În contextul cauzal, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor au produs un prejudiciu, iar acest prejudiciu a fost evaluat, fiind actual la momentul la care s-a pretins repararea.

Prejudiciul a rezultat, aşadar, din activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor, fiind generat prin aportul în natură adus de Compania Naţională Poşta Română SA la constituirea societăţii nou înfiinţate, respectiv terenul situat în Municipiul Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1.

Instanţa de control judiciar reţine că partea civilă a solicitat, în principal - astfel cum rezultă din precizările cererii de constituire de parte civilă depuse în cursul cercetării judecătoreşti - în temeiul art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., repararea pagubei în natură prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii prin desfiinţarea parţială a Actului constitutiv al SC I.D. SA, în ceea ce priveşte aportul în natură adus de Compania Naţională Poşta Română SA la constituirea societăţii nou înfiinţate, respectiv terenul situat în Mun. Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1.

În atare condiţii, constatând că recuperarea pagubei este posibilă prin restabilirea situaţiei anterioare, instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (3) lit. a) coroborat cu art. 348 C. proc. pen., în mod corect a admis acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F., respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, dispunând restabilirea situaţiei anterioare prin aducerea imobilului situat în Mun. Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, în proprietatea publică a statului, cu drept de administrare asupra acestuia în favoarea Companiei Naţionale Poşta Română SA şi anularea parţială a actului constitutiv al SC I.D. SA.

În raport de dispoziţiile art. 14 alin. (3) lit. a) teza a III-a C. proc. pen., care se referă la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris (nu anularea), pentru acurateţe juridică se impune desfiinţarea parţială a actului constitutiv al SC I.D. SA - pct. 3.1.5. până la 3.1.5.2., inclusiv - autentificat prin încheierea de autentificare din 26 iulie 2005, prin înlăturarea dispoziţiei instanţei de fond, de anulare parţială a acestui înscris.

În ceea ce priveşte solicitarea parchetului de anulare a H.G. nr. 377/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, deşi a constatat că aceasta a fost adoptată urmare a vicierii votului celorlalţi membri ai Guvernului, datorită conduitei infracţionale a inculpaților N.Z. şi C.T.A., apreciază că o atare soluţie nu este posibilă, întrucât ar conduce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Urmează ca, luând act de prezenta hotărâre de condamnare a inculpaţilor N.Z. şi C.T.A. şi de faptele reţinute în sarcina acestora, instituţia emitentă, Guvernul României, să ia măsuri în vederea revocării actului administrativ individual prin care a fost schimbat regimul juridic al terenului din C.V. nr. 133-135.

IV.6. Cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor N.Z., C.T.A., T.D.M. şi M.A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, are în vedere criteriile enumerate de art. 72 C. pen., care prevăd că la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român, în art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

În contextul cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine, de asemenea, faptul că aplicarea şi executarea pedepselor pot conduce la atingerea scopurilor urmă­rite, dacă efectuarea lor are loc în timp util. În general, sancţionarea infractorilor prin aplicarea pedepsei devine cu atât mai eficace şi contribuie cu atât mai intens la reali­zarea scopurilor de mai sus, cu cât ea intervine într-un interval de timp cât mai scurt şi cât mai apropiat de momentul infracţiunii.

Exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce imediat după condamnare. În aceste condiţii, conştiinţa socială are încă vie şi exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta şi făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârşite şi va reacţiona mai adecvat.

Cu referire la speță, în raport de toate aceste considerații și, mai ales, de materialul probator administrat în cauză, instanța de control judiciar reține că inculpații, prin conjugarea eforturilor proprii, au creat cadrul optim pentru atingerea scopului și obţinerea beneficiului infracţional, contribuţia efectivă a fiecărui inculpat şi nivelul înalt de instruire al acestora fiind, de asemenea, criterii utile aspectului analizat, inculpaţii dovedind un real dispreţ pentru valorile apărate de legea penală.

Astfel, instanța de control judiciar are în vedere eforturile proprii ale inculpatului C.T.A., care, în contextul unor opoziţii exprese ale salariaţilor din subordine, a dat dispoziţii în vederea efectuării avizului favorabil Hotărârii de Guvern, dar și contribuţia efectivă a fiecăruia dintre inculpaţi, precum şi împrejurarea că toţi inculpaţii au profitat de funcţiile deţinute, în exercitarea cărora au săvârșit faptele și care, de fapt, îi obligau la diligenţe sporite.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine, totodată, faptul că acţiunile infracţionale au fost desfășurate de inculpaţii autori, N.Z. şi C.T.A. în funcţia de ministru, iar de inculpaţii autori T.D.M. şi M.A., în funcţiile de conducere pe care aceștia le deţineau în cadrul Companiei Naţionale Poşta Română, de director general, preşedinte al Consiliului de Administraţie şi respectiv, de director executiv al Direcţiei de Dezvoltare strategică a Companiei Naţionale Poşta Română.

În acest context, se constată că, prin atitudinea de folosire abuzivă, în dispreţul normelor de drept şi a moralei, a autorităţii cu care au fost investiți, inculpaţii N.Z., C.T.A., T.D.M. şi M.A. au creat nu doar prejudicii de imagine autorităţii din care au făcut parte, dar şi o stare de neîncredere a societăţii în autorităţile statului, cu privire la care inculpaţii au lăsat să se creadă că sunt aservite intereselor lor personale.

Conduita inculpaţilor N.Z., C.T.A., T.D.M. şi M.A. în cursul procesului penal s-a înscris în aceiaşi parametri de negare a acţiunilor ilicit penale sau de încercare de diminuare a contribuţiei infracţionale ori a elementelor esenţiale angajării răspunderii penale.

Din altă perspectivă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că durata procedurii, calculată de la data epuizării activităţii infracţionale (2005 şi respectiv 2007) sau a actului de începere a urmăririi penale (2008), trebuie să se reflecte în modul de individualizare a pedepselor şi generează reducerea cuantumului acestora, precum şi orientarea spre o modalitate de executare a pedepsei mai puţin severă.

Astfel, se apreciază că modalitatea în care inculpații au desfășurat activitatea infracțională, gravitatea concretă a faptelor, poziția procesuală a inculpaților, care nu au recunoscut săvârșirea faptelor, refuzând practic să își asume răspunderea pentru propriile fapte, perseverând în a considera că modalitatea în care au acționat ar fi fost una legală, justifică aplicarea pedepsei închisorii în cuantum de câte 4 ani pentru inculpaţii N.Z. şi T.D.M. şi de câte 3 ani şi 6 luni pentru inculpaţii C.T.A. şi M.A., precum și a pedepsei complementare constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. de câte 3 ani pentru inculpații C.T.A., T.D.M. şi M.A. și de 4 ani pentru inculpatul N.Z., pedepse apte a asigura îndeplinirea scopului de exemplaritate și educativ al pedepsei.

La stabilirea acestui cuantum, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va ţine seama, aşadar, şi de durata procesului, împrejurarea că, în cauză, prejudiciul este acoperit prin restabilirea situaţiei anterioare prin aducerea imobilului situat în Municipiului Bucureşti, C.V. nr. 133-135, sector 1, în proprietatea publică a statului, cu drept de administrare asupra acestuia în favoarea Companiei Naţionale Poşta Română SA, circumstanţe care se încadrează în dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen.

Totodată, pornind de la aceleaşi dispoziţii legale mai sus menţionate - art. 72 C. pen. - care obligă instanţa ca, la stabilirea şi aplicarea pedepsei, să aibă în vedere toate criteriile generale de individualizare, în raport de rezonanţa socială negativă redusă a manifestării infracţionale, faţă de timpul scurs de la data săvârşirii infracţiunii şi faţă de circumstanțele personale ale inculpaţilor (faptul că nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, nivelul lor înalt de instrucție), instanţa apreciază că se justifică aplicarea prevederilor art. 86¹ C. pen. care reglementează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 86² C. pen., apreciind că pedepsele astfel individualizate sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare sunt îndestulătoare pentru a-i determina pe inculpaţii din prezenta cauză să conştientizeze consecinţele conduitei lor ilicite şi să adopte, pe viitor, o atitudine de respect faţă de valorile sociale ocrotite de lege, realizându-se, astfel, scopul pedepsei, aşa cum este reglementat de art. 52 C. pen.

În aceeași ordine de idei, cu referire la pedeapsa complementară aplicată inculpaților, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reține, totodată, că, nesocotirea de către inculpați a atribuţiilor de serviciu ce le reveneau în virtutea funcţiilor deţinute, atrage o nedemnitate nu numai în ce privește dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunilor, dar și a dreptului de sufragiu pasiv, lipsa reperelor morale legate de interesul general, public, justificând această concluzie.

Ca urmare, se va constata nedemnitatea inculpaţilor în exercitarea:

1. dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.;

2. dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., aceste drepturi urmând a fi avute în vedere atât pentru stabilirea conţinutului pedepsei complementare cât și accesorii.

Totodată, văzând dispoziţiile art. 71 alin. (5) C. pen., conform cărora în cazul în care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii sau suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere, pe durata suspendării, se suspendă şi executarea pedepsei accesorii, instanţa de recurs va dispune suspendarea executării pedepsei accesorii stabilite faţă de inculpaţi.

Prin urmare, pentru considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în baza dispozițiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi recurenţii - inculpaţi T.D.M., M.A., L.E. şi F.I., împotriva sentinţei penale nr. 1568 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 10330/1/2010, va casa, în parte, sentinţa penală recurată şi, în rejudecare:

1. Va condamna pe inculpatul N.Z. pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., prin reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 4 (patru) ani închisoare şi 4 (patru) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., prin înlăturarea dispoziţiei primei instanţe vizând schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina acestui inculpat, precum şi a condamnării acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.

Va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 8 (opt) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul N.Z. va fi obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ilfov;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

2. Va condamna pe inculpatul C.T.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

Va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 (şase) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul C.T.A. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

3. Va fi descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., aplicate inculpatului T.D.M., în pedepsele componente, care vor fi repuse în individualitatea lor.

Va fi redusă pedeapsa stabilită inculpatului T.D.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., de la 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., la 4 (patru) ani închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., va achita pe inculpatul T.D.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Va fi aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 7 (şapte) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul T.D.M. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

4. Va fi descontopită pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., aplicate inculpatului M.A., în pedepsele componente, care vor fi repuse în individualitatea lor.

Va fi redusă pedeapsa stabilită inculpatului M.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., de la 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., la 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., va achita pe inculpatul M.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Va fi aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 (şase) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul M.A. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

5. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., va achita pe inculpatul L.E., pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi recurenţii - inculpaţi T.D.M., M.A., L.E. şi F.I., împotriva sentinţei penale nr. 1568 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 10330/1/2010.

Casează, în parte, sentinţa penală recurată şi, în rejudecare:

1. Condamnă inculpatul N.Z., pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., prin reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 4 (patru) ani închisoare şi 4 (patru) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., prin înlăturarea dispoziţiei primei instanţe vizând schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina acestui inculpat, precum şi a condamnării acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 8 (opt) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul N.Z. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ilfov;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

2. Condamnă inculpatul C.T.A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 (şase) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul C.T.A. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

Înlătură dispoziţia primei instanţe, prin care onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul C.T.A., în sumă de 150 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., obligă inculpatul C.T.A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în faţa primei instanţe, din care suma de 150 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

3. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., aplicate inculpatului T.D.M., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

Reduce pedeapsa stabilită inculpatului T.D.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., de la 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., la 4 (patru) ani închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul T.D.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 7 (şapte) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul T.D.M. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

4. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., aplicate inculpatului M.A., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

Reduce pedeapsa stabilită inculpatului M.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen., prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., de la 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., la 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 (trei) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul M.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 (şase) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul M.A. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

5. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul L.E., pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Înlătură dispoziţia primei instanţe privind obligarea inculpatului L.E. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 3.000 RON.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul L.E., pentru judecata în faţa instanţei de fond, în sumă de 150 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

6. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a II-a C. proc. pen., raportat la art. 122 lit. d) şi art. 124 C. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului F.I., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Dispune desfiinţarea parţială a Actului Constitutiv al SC I.D. SA - pct. 3.1.5. până la 3.1.5.2, inclusiv, autentificat prin încheierea de autentificare din 26 iulie 2005 şi înlătură dispoziţia de anulare parţială a acestui înscris.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către recurenţii - intimaţi - inculpaţi N.Z. şi C.T.A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenţii - intimaţi - inculpaţi N.Z. şi C.T.A. la plata sumelor de câte 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în recurs, din care sumele de câte 200 RON, reprezentând onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în recurs, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru recurenţii - inculpaţi F.I., M.A., L.E. şi T.D.M., în sumă de câte 200 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2014.