Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Ucidere din culpă. Asigurător

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei   

Indice alfabetic: Drept penal

- ucidere din culpă

- asigurător

                       C. pen., art. 192

Legea nr. 136/1995, art. 54

 

         1. Fapta conducătorului unui autoturism care nu a respectat regimul legal de viteză stabilit pentru sectorul de drum pe care circula, încălcând dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 48 din O. U. G. nr. 195/2002, şi a accidentat victima care traversa neregulamentar strada, producând decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., care are corespondent în prevederile art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, instanţa stabilind proporţia culpelor în producerea accidentului. 

         2. În cazul accidentelor produse de autoturisme, prin care s-a cauzat decesul victimei, asigurătorul de răspundere civilă este obligat în mod direct, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în limitele prevăzute de dispoziţiile legale, la repararea prejudiciului cauzat părţii civile prin infracţiunea de ucidere din culpă săvârşită de asigurat, inclusiv la plata sumelor reprezentând daune morale. 

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 352/A din 30 octombrie 2014

 

Prin sentinţa nr. 93/F din 31 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, achitarea inculpatului C.M., avocat, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile părţilor civile Z.A., P.A., R.A. şi Spitalul Clinic de Urgenţă S.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, analizând coroborat materialul probator administrat în cauză, a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 22 martie 2012, în jurul orelor 13, inculpatul C.M. a condus autoturismul marca F. pe strada B., în direcţia de deplasare spre strada D. din municipiul Galaţi. După ce a ajuns pe strada D., a trecut de magazinul W., având direcţia de deplasare spre Teatrul D., după care s-a încadrat pe banda a doua de circulaţie. La acea oră traficul era intens, iar pe prima bandă de circulaţie se afla un microbuz.

La un moment dat, victima P.S., care se deplasa greoi, cu ajutorul unui baston, s-a angajat în traversarea străzii prin loc nepermis, trecând prin spatele microbuzului (ce se deplasa pe prima bandă), după care a ajuns pe banda a doua. În acel moment, când victima a ajuns pe cea de-a doua bandă, în faţa autoturismului condus de inculpat, acesta a încercat să o evite, a acţionat sistemul de frânare şi a încercat să vireze, însă nu a reuşit să evite impactul. În aceste împrejurări, victima a fost lovită cu partea frontală a autoturismului, fiind proiectată pe carosabil la o distanţă de 20-30 cm de maşină. În zona unde s-a produs accidentul, erau amplasate indicatoare rutiere „limitare de viteză 60 Km/h” şi „oprirea interzisă”, neexistând un loc prin care s-ar permite pietonilor o angajare în traversarea străzii (trecere de pietoni, semafoare).

La locul accidentului au venit martorii O.V. şi M.M., precum şi alte persoane care au încercat să-i acorde primul ajutor victimei, una dintre acestea apelând numărul unic de urgenţă 112.

A mai reţinut curtea de apel că victima P.S. a fost transportată cu salvarea la Spitalul Clinic de Urgenţă S., unde i s-au acordat îngrijiri medicale, însă, la data de 22 martie 2012, a decedat. Conform raportului medico-legal de necropsie din 23 martie 2012, moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat şocului traumatic şi hemoragiei, consecinţa unui politraumatism cu traumatism vertebro-medular toracal, cu fractura T 10, cu ruptură pleură parietală dreaptă în dreptul focarului de fractură vertebral, hemotorax drept, posibil prin rupturi vasculare venoase paravertebrale drepte şi discretă contuzie medulară subiacentă, fractură de bazin şi fractură ambe oase gamba stângă, pe fondul unor tare organice preexistente - cardiopatie hipertensivă, ateroscleroză coronară şi aortică. S-a mai arătat că politraumatismul a putut fi produs prin lovire, basculare şi proiectare de către un autoturism în mişcare, iar între politraumatism şi moartea victimei există legătură directă de cauzalitate condiţionată de fondul patologic preexistent.

După producerea accidentului, s-a efectuat cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor O.V. şi M.M.; au fost, de asemenea, efectuate fotografii, întocmindu-se schiţa locului faptei şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Inculpatul a rămas la locul accidentului, iar din buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie din 23 martie 2012 a rezultat că nu consumase băuturi alcoolice.

Făcând referire la probele administrate pe parcursul procesului penal, instanţa de fond a menţionat că inculpatul, audiat fiind, a avut o atitudine sinceră şi a descris modalitatea în care s-a produs accidentul, menţionând că a depus tot efortul pentru a evita impactul. A mai arătat, de asemenea, că a observat victima abia în momentul în care aceasta a ajuns pe banda a doua, întrucât pe prima bandă se afla un microbuz, era trafic intens şi nu avea vizibilitate bună.

Cu privire la martora O.V., s-a arătat că, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei, aceasta a declarat că, la momentul accidentului, traficul era intens, circulând mai multe maşini. A mai arătat martora că „a văzut o bătrânică care s-a angajat neregulamentar pentru a traversa” şi care „nu a stat niciun pic pe gânduri şi pur şi simplu a trecut.” Referitor la modalitatea producerii accidentului, martora a susţinut că atât pe banda întâi, cât şi pe banda a doua circulau mai multe autoturisme, victima fiind lovită pe banda a doua, deşi inculpatul a frânat, însă „totul fiind prea scurt” nu a avut posibilitatea să o evite. A apreciat, totodată, că inculpatul nu avea posibilitatea să observe victima, întrucât pe prima bandă se afla un microbuz, aceasta s-a angajat în traversare fără a se asigura şi, mai mult, nu a urmat un drum drept, ci şerpuit, printre maşinile care circulau, iar urmare a impactului, autoturismul a lovit-o, a ridicat-o un pic, după care a căzut pe carosabil.

Martorul M.M. a precizat că se afla într-o librărie şi, întrucât a auzit o bufnitură, a ieşit şi s-a deplasat la locul accidentului. Deşi nu a perceput nemijlocit momentul accidentului, după ce a ajuns la locul de impact, a văzut victima căzută la pământ la o distanţă de circa 40 cm de autoturism.

În continuare, curtea de apel a făcut referire la raportul de expertiză tehnică-auto, care a stabilit că viteza autoturismului condus de inculpat putea fi de circa 66 km/h şi care a conturat două opinii diferite cu privire la posibilitatea de evitare a accidentului, respectiv cea a expertului desemnat, D.D., şi cea a expertului recomandat, C.C.

S-a menţionat că diferenţa dintre cele două opinii, concretizate în posibilitatea evitării accidentului de către ambii participanţi la trafic, inculpat şi victimă (expert D.D.), respectiv doar de către victimă (expert C.C.), a avut la bază modul diferit de calcul raportat la câmpul de vizibilitate a pericolului în funcţie de locul în care se afla victima. Astfel, expertul tehnic D.D. a susţinut că accidentul putea fi evitat atât de inculpat, cât şi de victimă, dacă inculpatul ar fi circulat cu o viteză mai mică de 61 km/h, iar victima nu s-ar fi angajat în traversare prin loc nepermis. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că timpul necesar pentru oprirea autoturismului a fost de 4,114 secunde (din care o secundă este timpul de întârziere involuntară, iar 3,114 secunde durata de frânare), iar accidentul tot s-ar fi produs la o viteză de 62 km/h.

Expertul tehnic recomandat C.C. a susţinut că accidentul putea fi evitat numai de victimă, dacă nu se angaja în traversarea drumului prin loc nepermis şi se asigura temeinic înainte de a angaja traversarea. În acest sens, a arătat că timpul necesar pentru oprirea autoturismului a fost de 3,832 secunde, iar accidentul s-ar fi produs şi la o viteză a autoturismului de 31 km/h, putând fi evitat doar la viteze mai mici de 31 km/h.

A reţinut, astfel, judecătorul fondului că diferenţa de opinii a fost dată de indicativul „Sp” din formula de calcul necesară stabilirii posibilităţii de evitare a accidentului, în sensul că expertul D.D. a avut în vedere un spaţiu de 4,4 metri parcurs de victimă de la bordura din dreapta, de unde a plecat (de pe trotuar), şi până la impact, iar expertul C.C. a reţinut un spaţiu de 2,8 metri parcurs de victimă din banda întâi până la impact, aşa încât cei doi experţi au luat în calcul momente diferite de la care inculpatul putea sesiza pericolul. Aşa cum rezultă din raportul de expertiză (situaţie necontrazisă de actele dosarului), locul în care a căzut victima pe carosabil nu a fost evidenţiat în schiţa accidentului, deşi acest aspect prezenta relevanţă în cauză.

Făcând referire la prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, şi pornind de la faptul că, în cadrul procesului penal, nu se poate da o valoare probantă ridicată unei anumite probe în detrimentul altor probatorii, fiind necesar ca justa soluţionare a cauzei să se bazeze pe întreg materialul probator, respectiv pe acele probe ce se coroborează între ele şi sunt în măsură să asigure aflarea adevărului, curtea de apel a considerat că opinia expertului recomandat de parte, C.C., se coroborează cu restul materialului probator, şi anume cu declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor O.V. şi M.M. şi cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

În concret, s-a arătat că posibilitatea inculpatului de a percepe nemijlocit pericolul iminent, respectiv apariţia victimei pe carosabil, în scopul traversării străzii prin loc nepermis, a intervenit în momentul în care aceasta s-a aflat pe banda a doua, după ce a fost ocolită pe prima bandă de un alt autovehicul (microbuz). În opinia primei instanţe, nu se poate reţine împrejurarea că inculpatul putea observa victima încă din momentul în care aceasta se afla pe bordură şi s-a angajat în traversarea neregulamentară, parcurgând prima bandă şi apoi ajungând pe cea de-a doua, întrucât vizibilitatea lui era obturată de celelalte autoturisme ce circulau pe banda întâi şi, în special, de microbuzul care a ocolit victima.

Totodată, judecătorul fondului a avut în vedere şi încălcările dispoziţiilor legale reţinute în sarcina fiecărui participant (aşa cum rezultă din situaţia de fapt) şi care au corespondent direct în rezultatul produs, respectiv legătura de cauzalitate dintre culpa participanţilor şi decesul victimei. În acest sens, s-a menţionat că, de regulă, nerespectarea vitezei legale atrage răspunderea conducătorului auto pentru accidentul produs atunci când acesta nu a putut evita obstacolul prin oprirea maşinii, deşi l-a observat, a luat fără întârziere hotărârea de a opri şi a acţionat imediat sistemul de frânare. Ca urmare, în ceea ce-l priveşte pe inculpat, s-a considerat că trebuie stabilit dacă, respectând limita de viteză de 60 km/h, în condiţiile concrete ale cauzei, ar fi avut posibilitatea să oprească autovehiculul în condiţii de siguranţă înainte de a lovi victima. Or, din probele dosarului, s-a reţinut că inculpatul nu putea observa victima la momentul iniţial al pătrunderii pe carosabil, întrucât acesta circula pe banda a doua, iar pe banda întâi se afla un microbuz, ce a ocolit victima şi care i-a obturat vizibilitatea. Astfel, s-a apreciat că timpul de reacţie pentru inculpat (timpul în care victima s-a deplasat din locul unde inculpatul putea sesiza pericolul şi până la locul impactului) a fost mai mic şi permitea oprirea autoturismului înainte de impact doar dacă ar fi circulat cu 31 km/h. În consecinţă, având în vedere că situaţia de pericol nu era previzibilă pentru inculpat (în zonă neexistând indicatoare care să-I oblige la reducerea preventivă a vitezei, la sporirea atenţiei în raport cu anumite pericole, neexistând nicio zonă ce permitea pietonilor să se angajeze în traversare), s-a considerat de către instanţă că nu se poate stabili vreo legătură de cauzalitate între depăşirea limitei de viteză şi producerea accidentului, căci, chiar în condiţiile în care acesta ar fi circulat cu 60 km/h, accidentul tot s-ar fi produs. În acelaşi sens, s-a mai arătat că, faţă de zona de drum pe care se deplasa inculpatul, era imposibil ca acesta să presupună, să prevadă că alţi participanţi la trafic se vor comporta imprudent, respectiv traversarea străzii de către victimă prin loc nepermis şi fără a se asigura. Totodată, s-a ţinut seama de împrejurarea că inculpatul a efectuat două din manevrele necesare evitării evenimentului rutier, respectiv încercarea de ocolire a victimei şi frânarea.

Concluzionând, curtea de apel a apreciat că prezumtiva încălcare de către inculpat a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 48 din O. U. G. nr. 195/2002 şi a dispoziţiilor art. 1 şi art. 121 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O. U. G. nr. 195/2002 nu a influenţat în mod direct rezultatul produs prin presupusa activitate infracţională, respectiv decesul victimei.

În ceea ce o priveşte pe victima P.S., prima instanţă a constatat că aceasta s-a angajat în traversarea drumului public prin loc nepermis, nemarcat, semnalizat, fără a se asigura, încălcând dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi art. 72 alin. (3) din O. U. G. nr. 195/2002, potrivit cărora pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate şi semnalizate corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor; traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locuri special amenajate şi semnalizate corespunzător, iar, în lipsa acestora, în localităţi, pe la colţul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic.

Evaluând toate aceste aspecte anterior menţionate, instanţa de fond a considerat că producerea accidentului rutier din data de 22 martie 2012 s-a produs din culpa exclusivă a victimei P.S., probatoriile administrate excluzând orice culpă a inculpatului. Ca urmare, curtea de apel a apreciat că pentru infracţiunea dedusă judecăţii (ucidere din culpă) lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv latura subiectivă, fiind incidente dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, având în vedere soluţia adoptată pe latură penală, s-a considerat că pretenţiile formulate de părţile civile Z.A. (fiica victimei), R.A. şi P.A. (nepoţii victimei) sunt neîntemeiate. În concret, s-a arătat că, în condiţiile în care nu poate fi reţinută culpa inculpatului în producerea accidentului de circulaţie şi, implicit, în urmarea produsă, respectiv decesul victimei, este imposibilă obligarea acestuia la plata despăgubirilor materiale şi morale pretinse de părţile civile, în scopul acoperirii prejudiciului generat de respectivul deces al victimei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, procurorul, precum şi părţile civile Z.A., P.A. şi R.A., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În şedinţa publică din data de 13 februarie 2014, având în vedere modificările intervenite prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a acestuia, a recalificat căile de atac promovate în cauză de procuror şi de părţile civile Z.A., P.A. şi R.A. ca fiind apeluri, cadrul procesual în care s-a realizat, în continuare, judecarea acestora fiind dat de prevederile art. 411- art. 425 C. proc. pen.

La acelaşi termen de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adus la cunoştinţa intimatului inculpat dreptul prevăzut în art. 83 lit. a) C. proc. pen., ocazie cu care acesta a refuzat să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei de control judiciar, prevalându-se de dreptul la tăcere. Totodată, a încuviinţat procurorului, potrivit art. 420 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 100 alin. (2) C. proc. pen., proba testimonială constând în reaudierea martorei O.V., probă ce a fost administrată la data de 4 septembrie 2014.

De asemenea, în şedinţa de judecată din 4 septembrie 2014, la cererea procurorului, încuviinţată de instanţa de apel, s-a procedat, conform art. 179 C. proc. pen., la audierea celor doi semnatari ai raportului de expertiză tehnică auto întocmit în cursul urmăririi penale, respectiv a expertului desemnat D.D. şi a expertului parte C.C.

Examinând cauza atât în privinţa motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că apelurile declarate de procuror şi de părţile civile Z.A., P.A. şi R.A. sunt fondate, în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

Astfel, realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, cât şi, nemijlocit, cu ocazia soluţionării apelurilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt eronată, acordând o valoare probantă superioară opiniei exprimate de expertul parte C.C. şi anumitor declaraţii date de inculpat şi de martora O.V. pe parcursul procedurii judiciare şi înlăturând, astfel, în mod nejustificat şi fără a oferi o explicaţie pertinentă, depoziţiile iniţiale ale acestora, precum şi concluziile formulate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto de expertul desemnat D.D., probe din care rezulta culpa concurentă a inculpatului C.M. şi a victimei P.S. în producerea evenimentului rutier din data de 22 martie 2012, soldat cu decesul celei din urmă.

Deşi s-a reţinut de către curtea de apel că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, instanţa de control judiciar, dimpotrivă, constată că intimatul a manifestat un comportament oscilant, adoptând poziţii diferite cu privire la momentul în care a perceput prezenţa victimei pe carosabil, aspect esenţial pentru determinarea posibilităţii acestuia de a evita impactul şi, implicit, pentru stabilirea vinovăţiei lui în producerea accidentului de circulaţie.

În acest sens, se observă că, în prima sa declaraţie dată în faţa organelor de anchetă penală chiar la 22 martie 2012, inculpatul a arătat că a observat victima angajată în traversare în timp ce aceasta se afla pe banda întâi a sensului de mers, menţionând că, după ce a fost depăşit pe prima bandă de un autoturism, a „sesizat că de pe trotuarul din apropierea Societăţii S. era deja în traversare pe banda nr. 1 spre imobilul nr. X o femeie în vârstă, cu un baston în mână, care mergea normal.” Ulterior, însă, inculpatul a revenit asupra acestei declaraţii, susţinând, atât cu ocazia audierii sale de către procuror în data de 4 aprilie 2012, cât şi în faţa primei instanţe, că vizibilitatea pe prima bandă de circulaţie i-a fost obturată de un alt autoturism (maxi-taxi), astfel încât nu a putut observa prezenţa victimei pe carosabil decât în momentul în care aceasta se afla deja pe banda a doua a sensului de mers.

Aceeaşi atitudine oscilantă a manifestat şi martora O.V., care, deşi iniţial (declaraţii din 23 martie 2012 şi 4 iulie 2012) a menţionat că victima s-a angajat în traversare după ce a trecut microbuzul de pe banda întâi („.... am văzut că după ce a trecut pe banda nr. 1, spre Universitate, un microbuz, din spatele acestuia am sesizat că, de pe trotuarul din partea dreaptă, s-a angajat în traversare o bătrână care mergea mai greoi sprijinindu-se într-un baston”), ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, a susţinut că, în momentul în care s-a produs impactul, pe prima bandă circula un maxi-taxi, iar inculpatul, aflat pe banda a doua de circulaţie, nu a avut posibilitatea să observe victima angajată în traversare (declaraţie din 14 martie 2013), poziţie menţinută, cu unele nuanţări, şi în faţa instanţei de apel.

Într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conferă o valoare probatorie superioară depoziţiilor date în faza de urmărire penală, însă, pentru ca acestea să poată fi înlăturate din examinarea materialului probator, este necesar ca declaraţiile de retractare să fie susţinute de o justificare valabilă.

În cauză, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că martora O.V. nu a oferit nicio explicaţie pentru schimbarea declaraţiilor iniţiale, menţiunile făcute în faţa instanţei de fond şi a celei de control judiciar cu privire la momentul în care inculpatul a observat prezenţa victimei pe carosabil punând la îndoială sinceritatea ei sub acest aspect, întrucât este greu de crezut că după un an, respectiv 2 ani şi jumătate de la producerea accidentului, martora şi-a adus aminte şi a fost în măsură să redea elemente de fapt pe care nu Ie-a menţionat şi la care nu a făcut trimitere în depoziţiile iniţiale, cu atât mai mult cu cât acestea aveau un caracter esenţial în stabilirea vinovăţiei persoanei cercetate.

Pe de altă parte, se observă că declaraţia dată de inculpat în 22 martie 2012, deci chiar în ziua producerii evenimentului rutier, conţine o expunere completă şi credibilă a modului în care s-au derulat evenimentele, din interpretarea coroborată a acesteia, a depoziţiilor iniţiale ale martorei O.V. şi a menţiunilor procesului-verbal de cercetare la faţa locului, care evidenţiază prezenţa pe carosabil (pe banda a doua) a două urme de frânare în lungime de 26,6 metri fiecare, rezultând cu certitudine că inculpatul a observat victima în timp ce aceasta s-a angajat în traversare pe banda întâi de circulaţie şi, deşi a încercat să evite producerea impactului prin frânare şi ocolire prin viraj stânga, din cauza vitezei situată peste limita legală, nu a reuşit acest lucru, lovind-o cu partea din faţă a autoturismului. Deşi, ulterior, aşa cum s-a arătat, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că a perceput prezenţa pe carosabil a numitei P.S. abia când aceasta se afla pe banda a doua de circulaţie, nu poate fi omis faptul că, în declaraţia din data de 4 aprilie 2012, intimatul a menţionat că victima „s-a angajat în traversare ... în diagonală”, aspect pe care nu putea să îl observe decât în situaţia în care ar fi văzut-o pe aceasta în momentele anterioare impactului, şi anume în timp ce se deplasa pe banda întâi a sensului de mers, aşa cum a relatat în declaraţia din 22 martie 2012.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, contrar celor reţinute de prima instanţă, că declaraţiile date iniţial de inculpatul C.M. (din 22 martie 2012) şi martora O.V. (din 23 martie 2012 şi 4 iulie 2012), chiar în ziua sau la un interval scurt de timp de la momentul producerii accidentului, sunt cele care reflectă întru-totul adevărul, depoziţiile ulterioare ale acestora fiind parţial nesincere şi făcute în scopul evident de a obţine exonerarea acuzatului de răspundere penală.

În ce priveşte opinia de specialitate exprimată de expertul recomandat C.C., se observă că aceasta s-a fundamentat în mod esenţial pe susţinerile făcute în apărare de inculpat, pornindu-se de la premisa greşită că vizibilitatea conducătorului auto a fost obturată de un microbuz care se deplasa pe prima bandă, sens în care s-a concluzionat că intimatul nu a putut să perceapă pericolul reprezentat de prezenţa numitei P.S. pe carosabil decât în momentul în care aceasta s-a aflat la o distanţă de 1,3 metri de marcajul ce despărţea cele două benzi de circulaţie. Or, aşa cum însuşi expertul parte a menţionat în cuprinsul raportului şi a confirmat cu ocazia audierii sale de către instanţa de apel, aspect subliniat şi de către expertul desemnat D.D. în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, microbuzul de pe banda întâi a ocolit-o pe victimă prin partea dreaptă (înspre bordură), ceea ce înseamnă că vizibilitatea inculpatului în momentul în care aceasta s-a angajat în traversare nu a fost obturată de respectivul autovehicul, conducătorul auto având posibilitatea reală de a percepe pericolul încă din momentul pătrunderii victimei pe carosabil. În acelaşi sens sunt şi precizările făcute de expertul desemnat în cuprinsul depoziţiei date în apel, acesta arătând că, deşi autoturismul condus de inculpat şi microbuzul au plecat în acelaşi timp de la semafor, primul pe banda a doua, iar cel din urmă pe prima bandă, cele două vehicule nu au circulat în paralel şi cu aceeaşi viteză, astfel încât inculpatul să nu aibă vizibilitate spre trotuarul din dreapta.

Ca urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, întrucât se bazează pe o împrejurare de fapt eronată, concluziile formulate de expertul recomandat nu pot fi valorificate în plan probator, cu atât mai mult cu cât acesta nu a determinat, cu ocazia întocmirii lucrării de specialitate, anumiţi parametri esenţiali, consideraţi importanţi pentru stabilirea posibilităţii inculpatului de a evita producerea accidentului (distanţa la care se afla acesta de locul în care era situată victima în momentul în care a observat-o pe carosabil).

În acest context, instanţa de control judiciar consideră că prezintă relevanţă pentru justa soluţionare a cauzei concluziile formulate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto efectuat în cursul urmăririi penale de către expertul desemnat D.D., acestea fundamentându-se pe realitatea faptică descrisă în declaraţiile iniţiale ale inculpatului şi martorei O.V. - singurele care, aşa cum s-a arătat, reflectă adevărul - şi coroborându-se pe deplin cu acestea, precum şi cu împrejurările ce rezultă din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului întocmit Ia data de 22 martie 2012.

Astfel, luând în calcul o viteză de deplasare a victimei de 4,1 km/oră (valoarea medie indicată în lucrările de specialitate pentru o persoană în etate de peste 70 de ani), respectiv 1,13 m/secundă, şi raportându-se la spaţiul parcurs de aceasta de la bordura din dreapta de unde a plecat până la locul impactului (4,4 metri), expertul a arătat că timpul de deplasare a victimei pe distanţa respectivă a fost de 3,89 secunde, situaţie în care, faţă de distanţa de 61,6 metri pe care inculpatul o mai avea de parcurs din momentul angajării pietonului în traversare şi până la locul impactului, acesta trebuia să circule cu o viteză situată sub 61,3 km/oră pentru a putea evita impactul. Ca urmare, pornind de la faptul că inculpatul a avut posibilitatea de a observa prezenţa victimei pe carosabil încă din momentul angajării ei în traversare pe banda întâi (aşa cum a precizat şi cu ocazia audierii sale de către instanţa de apel) şi ţinând seama de împrejurarea că acesta a circulat cu o viteză de 66 km/oră (necontestată nici de expertul parte), precum şi de existenţa pe cea de-a doua bandă, ulterior impactului, a două urme de frânare în lungime de 26,6 metri fiecare, evidenţiate ca atare în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, expertul a concluzionat că accidentul putea fi evitat de către conducătorul auto dacă acesta s-ar fi deplasat cu o viteză inferioară limitei legal admisă pe acel sector de drum, respectiv 60 km/oră, şi dacă ar fi circulat cu atenţie, precum şi de către victimă dacă nu s-ar fi angajat în traversare fără a fi trecere de pietoni şi fără a se asigura temeinic înaintea pătrunderii pe carosabil.

Având în vedere toate aceste probe anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în mod greşit, judecătorul fondului a reţinut culpa exclusivă a numitei P.S. în producerea evenimentului rutier din data de 22 martie 2012, condiţiile în care a avut loc impactul relevând faptul că ambii participanţi la trafic s-au expus riscului în mod voluntar, din moment ce conducătorul auto a circulat cu o viteză mai mare de limita legală de 60 km/oră, iar pietonul s-a angajat în traversare prin loc nepermis şi fără a se asigura, accidentul având, deci, loc din culpa comună a inculpatului şi a victimei.

Acţionând astfel, cele două părţi au încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care îi obligau să aibă în trafic un comportament de natură să asigure siguranţa circulaţiei şi să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor, iar, în plus, inculpatul a nesocotit şi dispoziţiile art. 48 din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 121 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestuia, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006, care instituie obligaţia conducătorilor de vehicule de a respecta regimul legal de viteză, respectiv viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus.

Totodată, victima a ignorat şi obligaţia legală de a traversa drumul public numai prin locuri special amenajate şi semnalizate corespunzător, instituită de art. 72 alin. (2) şi (3) din aceeaşi ordonanţă şi de art. 167 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia.

În drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că fapta inculpatului C.M. care, în data de 22 martie 2012, în jurul orelor 1315, în timp ce conducea autoturismul marca F. pe strada D. din municipiul Galaţi, cu direcţia de deplasare dinspre magazinul W. spre Teatrul D., nu a respectat regimul legal de viteză admis pentru sectorul de drum respectiv, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 48 din O. U. G. nr. 195/2002, precum şi cele ale art. 121 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, şi a accidentat­ pe victima P.S., care traversa neregulamentar strada, provocându-i leziuni ce au avut ca urmare decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie sub forma culpei cu prevedere, realizând că, prin nerespectarea regimului legal de viteză, poate pune în pericol viaţa altor persoane şi cauza decesul acestora, fără, însă, a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce.

Având, însă, în vedere împrejurările concrete în care s-a produs evenimentul rutier soldat cu decesul numitei P.S., cauzat în mare măsură de comportamentul acesteia, care s-a angajat în traversarea drumului public prin loc nepermis, în condiţii de maximă aglomeraţie şi fără a se asigura, precum şi faptul că inculpatul C.M., deşi a încălcat regimul circulaţiei pe tronsonul respectiv, s-a deplasat, totuşi, cu o viteză situată cu puţin peste limita legală admisă, instanţa de apel va reţine un grad de contribuţie mai mare al victimei la producerea accidentului, stabilind culpa acesteia în proporţie de 75%, iar a inculpatului în proporţie de 25%.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că există identitate de conţinut şi de regim sancţionator în ceea ce priveşte forma agravată a infracţiunii de ucidere din culpă în cele două reglementări succesive (art. 178 alin.1 şi 2 C. pen. anterior şi art. 192 alin. 1 şi 2 C. pen.), însă vechea codificare, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, apare ca fiind mai favorabilă, prin prisma împrejurărilor ce pot constitui circumstanţe atenuante judiciare şi a efectelor lor asupra pedepsei principale, dar şi a dispoziţiilor ce consacră modalitatea de executare a suspendării condiţionate (ce s-a solicitat a fi aplicată de către procuror), ce nu se mai regăseşte în noul Cod penal, care conţine, în această materie, prevederi mult mai severe, ca şi conţinut şi efecte.

Ca urmare, realizând o evaluare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 alin. (1) C. pen. anterior, prin luarea în considerare atât a gradului de pericol social concret al faptei, generat, în principal, de urmarea produsă constând în moartea victimei P.S., cât şi a datelor ce circumstanţiază persoana inculpatului (avocat, care şi-a conformat până în prezent atitudinea exigenţelor legii penale, cu o conduită ireproşabilă în familie şi în relaţiile de serviciu), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea din urmă se învederează ca fiind suficient de relevante pentru a justifica reţinerea în favoarea intimatului, ca şi circumstanţe atenuante judiciare, a împrejurărilor prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu consecinţa reducerii sancţiunii penale sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior, considerându-se că o pedeapsă de 3 luni închisoare este aptă să asigure reeducarea acestuia şi prevenirea săvârşirii de noi fapte penale în viitor.

De asemenea, contribuţia redusă a inculpatului la producerea evenimentului rutier şi, implicit, a rezultatului socialmente periculos, în comparaţie cu cea a victimei, va fi valorificată sub aspectul tratamentului sancţionator aplicat acestuia prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. anterior şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în condiţiile art. 81 C. pen. anterior, apreciindu-se, prin raportare la împrejurările în care a avut loc accidentul şi la datele favorabile intimatului, astfel cum au fost anterior expuse, că scopul preventiv-educativ al sancţiunii penale, prevăzut în art. 52 C. pen. anterior, poate fi atins şi fără executarea acesteia.

Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în termenul prevăzut de lege, s-au constituit părţi civile în cauză fiica victimei, Z.A., precum şi nepoţii acesteia, P.A. şi R.A., solicitând obligarea inculpatului şi a asigurătorului de răspundere civilă societatea A. la plata sumei de 7.943 lei reprezentând daune materiale (102,92 lei taxă de cimitir, 146 lei taxa de îmbălsămare şi cosmetizare, 500 lei contravaloarea materialelor funerare, 5.000 lei cheltuieli efectuate cu pomenirea şi 2.195 lei cheltuieli ocazionate de efectuarea parastasului de 40 de zile), precum şi a sumei 500.000 lei, cu titlu de daune morale, din care 250.000 lei pentru Z.A. şi câte 125.000 lei pentru P.A. şi R.A. Aceleaşi pretenţii au fost reiterate şi în cuprinsul motivelor de apel, solicitându-se, însă, obligarea exclusivă a asigurătorului de răspundere civilă la suportarea acestora.

În dovedirea prejudiciului material şi moral reclamat, părţile civile au depus la dosar înscrisuri şi au solicitat audierea martorelor T.A. şi Ş.A., probă încuviinţată de instanţă la termenul din 18 februarie 2013. În şedinţa publică din 14 martie 2013 a fost administrată proba testimonială cu T.A., iar la data de 4 aprilie 2013, părţile civile au renunţat la martora Ş.A., propusă anterior spre audiere.

Analizând toate aceste probe la care s-a făcut anterior referire, instanţa de apel constată că pretenţiile materiale formulate de partea civilă P.A. sunt doar parţial dovedite, iar cele reclamate de părţile civile Z.A. şi R.A. nu au fost probate, din actele ataşate la dosar şi depoziţia martorei T.A. nerezultând că acestea din urmă au suferit vreun prejudiciu material ca urmare a faptei ilicite comisă de inculpat.

Astfel, potrivit chitanţelor din 24 martie 2012 eliberată de Spitalul Clinic de Urgenţă S. şi din 26 martie 2012 eliberată de societatea G., precum şi a facturii din 24 martie 2012, taxa de îmbălsămare şi cosmetizare în sumă de 146 lei, taxa de cimitir în valoare de 102,92 lei şi suma de 500 lei reprezentând contravaloarea materialelor funerare au fost suportate exclusiv de partea civilă P.A., rezultând un prejudiciu material suferit de aceasta în valoare totală de 748,92 lei.

În ce priveşte despăgubirile materiale în sumă de 5.000 lei reprezentând pretinse cheltuieli efectuate cu pomenirea şi 2.195 lei contravaloarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea parastasului de 40 de zile, instanţa de control judiciar constată că acestea nu au fost dovedite, neexistând documente (chitanţe, bonuri fiscale, facturi) care să ateste achiziţionarea de către părţile civile a bunurilor la care au făcut referire în memoriul depus şi listele ataşate la acesta. Este adevărat că apelanţii au invocat existenţa unui înscris sub semnătură privată ce atestă faptul că au împrumutat la data de 24 martie 2012 de la martora T.A. suma de 5.000 lei, însă, prin el însuşi, acesta nu poate face dovada că respectiva sumă a fost cheltuită în scopul precizat de părţile civile, în lipsa unor înscrisuri care să demonstreze cumpărarea produselor alimentare şi a obiectelor de îmbrăcăminte menţionate, înscrisuri care ar fi trebuit să existe dacă bunurile în discuţie ar fi fost efectiv achiziţionate.

Referitor la prejudiciul nepatrimonial suferit de apelanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că existenţa lui este, în mod firesc, prezumată, având în vedere legăturile de rudenie existente între aceştia şi victimă, dar este şi dovedit cu depoziţia martorei T.A., din care rezultă că părţile civile locuiau împreună cu mama, respectiv bunica lor, care reprezenta un real sprijin material şi moral pentru întreaga familie, fiind o persoană dragă şi foarte apropiată de acestea.

Toate împrejurările menţionate formează convingerea instanţei cu privire la suferinţa deosebită cauzată apelanţilor prin decesul victimei P.S., însă se apreciază că despăgubirile solicitate de aceştia pentru acoperirea prejudiciului moral sunt exagerate, situaţie în care, pentru a evita îmbogăţirea lor fără justă cauză, va limita cuantumul daunelor la suma de câte 30.000 lei pentru fiecare parte civilă, considerată ca reprezentând un echivalent rezonabil al suferinţei pricinuite.

Având în vedere aceste considerente, faptul că despăgubirile solicitate şi dovedite în speţă se încadrează în categoria celor ce pot forma obiectul reparaţiei, conform art.  1381  raportat la art.  1391 alin. (2) şi art. 1392 C. civ., precum şi materialul probator administrat în cauză, astfel cum a fost expus pe larg în dezvoltările anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt întrunite în persoana inculpatului C.M. toate condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute în art. 1357 C. civ., însă, faţă de împrejurarea că faptul prejudiciabil a fost comis din culpa comună a acestuia şi a victimei, intimatul nu poate răspunde decât în măsura în care a contribuit la producerea pagubei, proporţional cu culpa sa (stabilită la 25%), fiind incidente sub acest aspect dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. Astfel, referitor la despăgubirile materiale, inculpatul este ţinut să răspundă faţă de apelanta P.A. doar pentru suma de 187,25 lei (25% din 748,92 lei), iar în ce priveşte daunele morale trebuie să răspundă pentru suma de 7.500 lei în raport cu fiecare parte civilă (25% din 30.000 lei).

Aşa cum rezultă, însă, din actele dosarului, la data de 22 martie 2012, când s-a produs evenimentul rutier, autoturismul condus de inculpat era asigurat de răspundere civilă obligatorie la societatea A. (poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA din 28 iunie 2011 valabilă până la 30 iunie 2012), astfel încât asigurătorul, în baza contractului de asigurare, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, trebuie să răspundă direct faţă de terţele persoane păgubite prin accidentul de circulaţie produs de asigurat, despăgubirile acordându-se, astfel cum se prevede în art. 49 şi art. 50 din acelaşi act normativ, pentru sumele pe care inculpatul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin decesul victimei, respectiv părţilor civile Z.A., P.A. şi R.A.

Ca urmare, având în vedere că despăgubirile pentru care inculpatul este ţinut să răspundă faţă de părţile civile, în limitele prevăzute în art. 1371 alin. (1) C. civ. şi art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, sunt incluse în categoria celor acoperite de contractul de asigurare, iar daunele materiale au fost dovedite cu documente justificative, conform prevederilor art. 49 pct. 2 lit. a), b) şi d) din acelaşi Ordin, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi solicitarea expresă făcută în acest sens în cuprinsul motivelor de apel, apreciază că îşi găsesc aplicabilitatea în cauză dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul societatea A. urmând a fi obligat în mod direct la repararea prejudiciului cauzat părţilor civile prin fapta culpabilă a inculpatului.

Totodată, în raport cu prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care stabilesc că despăgubirile se acordă inclusiv pentru cheltuielile de judecată efectuate de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces şi având în vedere că, în faţa primei instanţe, părţile civile au solicitat în total 1.500 lei, cheltuieli de judecată conform chitanţei depusă la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, făcând aplicarea art. 276 C. proc. pen., va obliga asigurătorul şi la plata sumei de câte 125 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în fond, către fiecare din părţile civile, la stabilirea acestui cuantum ţinând, de asemenea, seama de proporţia culpelor în producerea faptului prejudiciabil (câte 25% din 500 lei).

Având în vedere că, potrivit art. 27 pct. 6 din Ordinul nr. 14/2011, asigurătorul nu poate acorda despăgubiri pentru cheltuielile penale la care este obligat proprietarul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, instanţa, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat aferente judecăţii în fond a prezentei cauze.

Faţă de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de procuror şi de părţile civile Z.A., P.A. şi R.A. împotriva sentinţei nr. 93/F din 31 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

În baza art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul C.M. la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. A făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 2 ani şi 3 luni stabilit în condiţiile art. 82 alin. (1) C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1381, art. 1391 alin. (2) şi art. 1392 C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995, a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile Z.A., P.A. şi R.A. şi, în consecinţă, a obligat asigurătorul de răspundere civilă societatea A. la plata către acestea a următoarelor sume: către partea civilă Z.A. la 7.500 lei reprezentând daune morale; către partea civilă P.A. la 187,25 lei reprezentând despăgubiri civile materiale şi la 7.500 lei reprezentând daune morale; către partea civilă R.A. la 7.500 lei reprezentând daune morale, respingând restul pretenţiilor civile formulate de părţile civile.

A luat act că Spitalul Clinic de Urgenţă S. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 276 C. proc. pen., a obligat asigurătorul de răspundere civilă societatea A. la plata sumei de câte 125 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în fond, către fiecare din părţile civile Z.A., P.A. şi R.A.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul C.M. la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli judiciare către stat în fond, onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 50 lei urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului rămânând în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu în apel pentru intimatul inculpat C.M., în sumă de 50 lei, avansându-se din fondul Ministerului Justiţiei.