Trafic de influenţă. Dare de mită. Provocare
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- trafic de influenţă
- dare de mită
- provocare
C. pen., art. 290, art. 291
Legea nr. 78/2000, art. 7
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6
1. Fapta de trafic de influenţă, săvârşită de persoana care are calitatea de ofiţer de poliţie din categoria organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, se încadrează în varianta agravată a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, indiferent dacă fapta are sau nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, pentru reţinerea dispoziţiilor art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 fiind suficientă întrunirea cerinţei ca făptuitorul să aibă calitatea de organ de cercetare penală.
2. Fapta de dare de mită săvârşită în legătură cu o persoană care are calitatea de director executiv adjunct în cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură se încadrează în dispoziţiile art. 290 C. pen., iar nu în dispoziţiile art. 290 raportat la art. 308 C. pen. privitoare la varianta atenuată a infracţiunii de dare de mită, întrucât directorul executiv adjunct din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (1) C. pen.
3. În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu există o provocare a colaboratorului care acţionează pentru organele judiciare, dacă iniţiativa comiterii faptei i-a aparţinut persoanei acuzate şi nu există niciun indiciu că fapta nu ar fi fost comisă în absenţa intervenţiei colaboratorului.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 404/A din 27 noiembrie 2014
Prin sentinţa nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a dispus, în temeiul art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale), condamnarea inculpatului T.S. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat Ia art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale), acelaşi inculpat a fost condamnat Ia pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele astfel aplicate, stabilindu-se ca inculpatul T.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.
După sesizarea instanţei cu rechizitoriul procurorului, prin încheierea din 25 octombrie 2013, curtea de apel a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.S., motivat de faptul ca inculpatul G.V. a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută în art. 3201 C. proc. pen. anterior, sens în care, prin sentinţa penală nr. 581 din 1 noiembrie 2013, acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. anterior.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului T.S., comisar de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Călăraşi - Serviciul de Investigare a Fraudelor, care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august-septembrie 2013, a pretins de la P.Ş., prin intermediul lui G.M., suma de 100.000 de euro, din care câte 25.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. şi lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B., director executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi, asupra căruia a afirmat că are influenţă, pentru a-l determina să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societăţile administrate de P.Ş. la A.P.I.A. Călăraşi, precum şi suma de 40.000 de euro, din care câte 10.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. şi lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B., asupra căruia a afirmat că are influenţă, pentru a-l determina să elibereze trei adeverinţe pentru societăţile reprezentate de P.Ş., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale).
Cu privire la fapta inculpatului care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august-septembrie 2013, după ce s-a convins că D.B. este dispus să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu sau să şi le îndeplinească în mod necorespunzător, în schimbul unor sume de bani, a promis lui P.Ş. că îl va ajuta să îi ofere lui D.B. suma de 25.000 de euro pentru ca acesta să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societăţile administrate de martor la A.P.I.A. Călăraşi şi suma de 10.000 de euro pentru ca acesta să elibereze trei adeverinţe pentru societăţile reprezentate de P.Ş., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, fapte urmate de demersurile necesare (identificarea unei persoane care să îi faciliteze contactul cu D.B., stabilirea unor întâlniri cu acesta, prezentarea întregii situaţii, oferirea sumelor de bani menţionate, confirmarea seriozităţii ofertei), s-a considerat că aceasta constituie complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, între alţii, inculpatul T.S., pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând cauza atât în privinţa motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază apelul declarat de inculpatul T.S. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens, între altele, următoarele considerente:
1. În deplin acord cu judecătorul fondului şi contrar susţinerilor apelantului, instanţa de ultim control judiciar apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. anterior, activitatea desfăşurată de cei doi denunţători şi de martorul G.M. neputând fi subsumată noţiunii de „determinare” a inculpatului să săvârşească sau să continue comiterea faptelor penale de care este acuzat, în scopul obţinerii de probe, aşa cum prevede textul de lege invocat de apărare.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. anterior, activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este martorul denunţător, respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată, neexistând o provocare, dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României).
În jurisprudenţa sa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul de „provocare” distinct de folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.
În ceea ce priveşte prima condiţie în raport cu care instanţele naţionale apreciază asupra existenţei provocării în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la probarea situaţiei infracţionale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la existenţa unei invitaţii exprese la comiterea faptei din partea unui denunţător ori a unui martor anonim, se constată, din probele administrate în cauză în ambele faze procesuale, că, dimpotrivă, inculpatului T.S. i-a aparţinut iniţiativa comiterii faptelor penale de care este acuzat, acesta fiind cel care, în vederea satisfacerii unui interes personal, constând în înstrăinarea către martorul P.Ş. a terenului agricol pe care îl deţinea în satul C., anterior sesizării organelor judiciare de către denunţători şi a efectuării cu mijloace tehnice proprii a înregistrărilor de către martorul G.M., a conceput întregul angrenaj infracţional, iar, ulterior, a condus discuţiile între participanţi şi a stabilit întâlnirile cu aceştia, sumele de bani ce urmau a fi primite/date/traficate, dar şi modul în care ele urmau a fi împărţite şi disimulate în preţul contractului de vânzare-cumpărare a terenului, fără ca cei trei martori să aibă vreo contribuţie în luarea şi punerea în executare a rezoluţiei infracţionale de către apelant.
Astfel, în declaraţiile sale, confirmate de cele ale denunţătorului P.Ş., martorul G.M. a arătat că inculpatul a fost cel care, în virtutea relaţiei de prietenie pe care martorul o avea cu P.Ş., l-a abordat de mai multe ori în cursul anului 2013 pentru a vorbi cu acesta din urmă în vederea cumpărării terenului agricol, T.S. fiind cel care, cu ocazia unei întâlniri avute înaintea datei de 2 septembrie 2013, când a procedat la efectuarea primei înregistrări ambientale, i-a spus că îl cunoaşte pe directorul A.P.I.A. Călăraşi, oferindu-se să vorbească cu el pentru a rezolva diferendele pe care denunţătorul Ie avea cu respectiva instituţie.
Totodată, aşa cum reiese din depoziţiile martorului D.B., pentru a-şi pune, în continuare, în aplicare planul infracţional şi a obţine rezolvarea problemelor lui P.Ş., ceea ce i-ar fi permis să-i vândă acestuia terenul, T.S., în paralel, a apelat la coinculpatul G.V. pentru a-l pune în legătură cu directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi, spunându-i, totodată, că P.Ş. este dispus să remită suma de 100.000 euro pentru soluţionarea litigiilor pe care le avea cu instituţia menţionată (cu toate că nu purtase vreo discuţie în acest sens cu martorul G.M. şi, cu atât mai puţin, cu denunţătorul P.Ş.). A mai precizat, de asemenea, martorul D.B. că, în data de 20 august 2013, a purtat o discuţie cu coinculpatul G.V. în legătură cu respectivele aspecte şi s-a întâlnit personal cu acesta, ocazie cu care coinculpatul a dezvăluit identitatea persoanei care doreşte să apeleze la el şi, pentru a-l convinge să accepte propunerea, i-a prezentat, în plus, modalitatea de disimulare a sumei de 100.000 euro stabilită de T.S.
Rezultă, aşadar, că hotărârea infracţională era luată de inculpatul T.S. cu mult timp înaintea datei de 23 august 2013, când a fost formulat primul denunţ de către martorul D.B., organele judiciare având, astfel, motive rezonabile să suspecteze activităţile ilicite ale acestuia, care justificau pe deplin supravegherea convorbirilor şi comunicărilor sale telefonice, precum şi a întâlnirilor cu celelalte persoane suspecte, în baza autorizaţiilor emise de judecător. Mai mult, se observă, din declaraţiile aceluiaşi martor denunţător, confirmate implicit de coinculpatul G.V., care şi-a recunoscut faptele şi şi-a însuşit probatoriul administrat în faza de urmărire penală, că T.S. a iniţiat cele două întâlniri din datele de 25 şi 28 august 2013, din discuţiile purtate cu aceste ocazii reieşind că inculpatul a fost cel care a condus dialogul cu interlocutorii săi, explicându-i lui D.B. modalitatea în care va ajunge la el suma de bani ce urma a-i fi remisă pentru a-şi îndeplini necorespunzător atribuţiile de serviciu.
În mod similar, T.S. a iniţiat cele două întâlniri cu martorul G.M. din datele de 2 şi 4 septembrie 2013 (ultima dată deplasându-se personal la domiciliul celui din urmă) pentru a pune la punct detaliile referitoare la circumstanţele în care urmau a fi rezolvate problemele cu A.P.I.A. pe care le avea P.Ş., inculpatul, în mod tranşant, pretinzând de la acesta, prin intermediul martorului, iniţial suma de 100.000 euro (ce urmau a fi împărţiţi între cei doi, martorul D.B. şi coinculpatul G.V.), iar, în plus, suma de 40.000 euro pentru eliberarea de către directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi a celor trei adeverinţe care să ateste o situaţie nereală cu privire la firmele lui P.Ş., astfel că nu se poate susţine că aspectele la care a făcut referire inculpatul cu ocazia celor două întâlniri, înregistrate cu mijloace tehnice proprii de către martorul G.M., ar fi rezultatul acţiunilor de provocare ale acestuia din urmă, aşa cum s-a susţinut de către apărare.
Aşadar, inculpatul T.S. a fost cel căruia i-a aparţinut iniţiativa efectuării demersurilor ilegale pentru soluţionarea favorabilă a litigiilor martorului P.Ş. cu A.P.I.A. Călăraşi, cel care a intermediat aşa-zisa înţelegere între cel din urmă şi D.B., implicându-l în acest sens şi pe martorul G.M., cel care a stabilit suma de bani ce urma a fi dată şi primită, precum şi modalitatea în care trebuia împărţită între participanţi, context în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că activitatea celor doi denunţători, precum şi a martorului G.M. respectă garanţiile dreptului la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. anterior, neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.
În acelaşi sens, instanţa de apel arată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a provocării, respectiv existenţa unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârşită fără intervenţia martorului denunţător. Astfel, aşa cum s-a arătat, din materialul probator administrat rezultă că activitatea infracţională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorii denunţători au sesizat organele judiciare, iar martorul G.M. a înregistrat convorbirile purtate cu ocazia întâlnirilor avute cu acuzatul. După formularea denunţurilor, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupţie şi cu privire la o posibilă implicare a celor doi inculpaţi (T.S. şi G.V.), au efectuat activităţile specifice pentru stabilirea adevărului şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorii denunţători sunt confirmate de probatoriul administrat. Pe de altă parte, folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, realizate de către martorul G.M., nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpatul T.S. a luat hotărârea să comită şi a comis faptele de trafic de influenţă în forma autoratului şi a complicităţii la dare de mită fără vreo intervenţie a denunţătorilor sau a martorului G.M. Prin urmare, din momentul în care acuzatul şi-a dat seama că îndeplineşte un act ce cade sub incidenţa legii penale, şi-a asumat riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-l demaşte (cauza Ludi c. Elveţiei) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia acesta intenţionează să-i dea mită sau care a cumpărat influenţă.
2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen.
Ca urmare, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri şi, respectiv din legea specială, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, cea anterioară, aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul T.S.
Astfel, apelantul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru comiterea, în formă continuată, a infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 12 ani, ce îşi găseşte corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni.
Totodată, inculpatul a mai fost acuzat de săvârşirea, în formă continuată, a infracţiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, pentru care se prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni Ia 7 ani, în timp ce, în noua reglementare, respectiv art. 48 C. pen. raportat Ia art. 290 alin. (1) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., limitele pedepsei au fost modificate, fiind cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.
Deşi apelantul inculpat a susţinut că, în mod nelegal, a fost trimis în judecată şi condamnat de curtea de apel pentru variantele agravate ale infracţiunilor de trafic de influenţă şi dare de mită (ultima în forma complicităţii), prevăzute în art. 7 alin. (3) şi, respectiv, alin. (2) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, dimpotrivă, la data comiterii infracţiunii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, acesta îndeplinea atribuţii de constatare şi urmărire a infracţiunilor, făcând parte, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 26 august 2013, din categoria organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare (conform avizului de numire al procurorului), iar, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat Ia art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, aceasta a fost săvârşită faţă de un funcţionar cu atribuţii de control (denunţătorul D.B. fiind director executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi), situaţie în care, aşa cum, în mod corect, a considerat şi judecătorul fondului, erau incidente dispoziţiile legii speciale (art. 7 din Legea nr. 78/2000) privind forma calificată a infracţiunilor de corupţie reţinute în sarcina inculpatului.
Pentru aceleaşi considerente, prevederile art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 (astfel cum au fost modificate prin art. 79 pct. 4 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) trebuie reţinute şi în încadrarea juridică a infracţiunii de trafic de influenţă conform noii reglementări penale generale, urmând să se ţină seama în procesul de stabilire a legii mai favorabile de regimul sancţionator prevăzut de aceste dispoziţii din legea specială, care prevăd majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă instituite de art. 291 alin. (1) C. pen. Având în vedere aceste aspecte, dar şi împrejurarea că infracţiunea de dare de mită, în forma complicităţii, a fost comisă de către inculpat faţă de un funcţionar public propriu-zis, prevăzut în art. 175 alin. (1) C. pen. (director executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi), iar nu faţă de un funcţionar privat, în sensul art. 308 alin. (1) C. pen., instanţa de ultim control judiciar constată că, în speţă, nu se regăseşte varianta atenuată a infracţiunii reglementată de respectivele dispoziţii legale, nefiind incidente prevederile alin. (2) al art. 308 C. pen. referitoare la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, aşa cum, în mod neîntemeiat, a susţinut apelantul.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată, contrar susţinerilor inculpatului, că, pentru reţinerea variantei agravate prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000, nu prezintă nicio relevanţă dacă acuzatul a comis infracţiunile de trafic de influenţă sau de dare de mită în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, textul de lege neprevăzând o asemenea condiţie, ci doar cerinţa întrunirii în persoana făptuitorului (în situaţia infracţiunii de trafic de influenţă) sau, după caz, a celui faţă de care se săvârşeşte darea de mită a uneia dintre calităţile expres enumerate în conţinutul său (cu menţiunea că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent Legea nr. 78/2000 nu mai prevede în art. 7 o variantă calificată a infracţiunii de dare de mită).
Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în aceste cazuri, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi Codul penal în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prima instanţă nu a dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei, iar apelul parchetului nu vizează aspectul respectiv, astfel încât, în concret, raportarea trebuie făcută la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunile deduse judecăţii.
Ca urmare, având în vedere că, pentru ambele infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale, prima instanţă a aplicat câte o pedeapsă orientată spre minimul special, iar, potrivit noii reglementări, acest minim este mai mare decât cel prevăzut de codificarea anterioară (2 ani şi 8 luni închisoare faţă de 2 ani închisoare în cazul infracţiunii de trafic de influenţă; 2 ani închisoare faţă de 6 luni închisoare în ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la dare de mită), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama şi de prevederile care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, constată că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpatul T.S. este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării prezentelor apeluri.
În acest sens, instanţa de apel arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. anterior), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpatului ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârea primei instanţe, în temeiul legii penale anterioare.
În plus, faţă de faptul că apelantul inculpat T.S. a solicitat pronunţarea unei soluţii de renunţare Ia aplicarea pedepsei sub aspectul ambelor infracţiuni de care este acuzat, în conformitate cu prevederile art. 80 C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face o analiză din perspectiva art. 5 C. pen. şi cu privire la cele două instituţii ce se regăsesc în legile penale succesive şi care ar putea avea incidenţă în speţa dedusă judecăţii în raport cu critica formulată în acest sens de către acuzat.
Astfel, ca o consecinţă a reglementării în art. 17 C. pen. anterior a pericolului social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea achitării inculpatului atunci când fapta comisă nu prezenta, în concret, un asemenea pericol (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. b1 C. proc. pen. anterior); or, în noul Cod penal, ca efect al renunţării la noţiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de infracţiune (art. 15), acest caz de stingere a acţiunii penale nu a mai fost consacrat, fiind reglementată în art. 80 - 81 C. pen. instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, Ia care judecătorul poate apela în cazul îndeplinirii cumulative a condiţiilor expres prevăzute de aceste texte de lege.
Realizând o comparaţie, în abstract, a celor două instituţii, se constată că cea prevăzută de legea anterioară oferea o situaţie mai avantajoasă pentru inculpat a cărui faptă, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 181 C. pen. anterior, nu mai constituia infracţiune, urmând a se pronunţa o soluţie de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. anterior, spre deosebire de noul Cod penal potrivit căruia, deşi fapta constituie infracţiune, instanţa apreciază, pe baza unor criterii prevăzute expres de lege, că nu se impune aplicarea unei pedepse, existând, totodată, şi posibilitatea anulării măsurii de clemenţă conferită de judecător în situaţia în care se constată, în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii, că persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei săvârşise anterior o altă infracţiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă.
Ca urmare, şi din această perspectivă, tot dispoziţiile Codului penal anterior (art. 181) se învederează ca fiind mai favorabile şi, deşi apelantul nu le-a invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verificând, în raport cu dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, aplicabilitatea lor, constată, pe baza materialului probator administrat, că acestea nu sunt incidente în speţă, întrucât faptele inculpatului, prin gravitatea lor dată de împrejurările în care au fost comise, numărul actelor materiale săvârşite şi consecinţele produse, prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, acţiunile ilicite reţinute în sarcina acestuia, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege şi prin conţinutul lor concret, justificând aplicarea unor pedepse, iar nu a unei sancţiuni cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 C. pen. anterior.
În consecinţă, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.