Contestaţie în anulare. Decizii rămase definitive în recurs
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestaţia în anulare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- contestaţie în anulare
C. proc. pen., art. 426 lit. i)
Contestaţia în anulare împotriva deciziilor rămase definitive în recurs, prin care a fost invocată încălcarea principiului non bis in idem, se judecă în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură penală în materia contestaţiei în anulare. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. i) din noul Cod de procedură penală, referitor la ipoteza în care „împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă”, nu este incident, dacă faptele cu privire la care s-au pronunţat două hotărâri definitive de condamnare sunt diferite, neexistând identitate de faptă, indiferent dacă încadrarea juridică a faptelor este aceeaşi.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1479 din 29 aprilie 2014
Prin motivele scrise contestatorul E.I., în esenţă, arată că a fost condamnat de două ori pentru aceleaşi fapte, emiţându-se mandatele de executare din 1 martie 2013, respectiv din 10 aprilie 2013.
Contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen.
Analizând contestaţia formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 625 din 7 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 214/A din 29 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi decizia nr. 722 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, inculpatul E.I. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 15 ani pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, reţinându-se în sarcina acestuia că, în perioada aprilie-mai 2007, a recrutat cetăţeni români pe care i-a pregătit şi trimis în Turcia pentru a transporta droguri de mare risc, respectiv heroină, iar de acolo, în Italia.
Prin sentinţa nr. 236 din 27 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, definitivă prin decizia nr. 259 din 2 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală şi decizia nr. 1228 din 9 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, inculpatul E.I. a fost condamnat la 13 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 39/2003, art. 10 raportat la art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000. În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în perioada noiembrie 2009-noiembrie 2010, împreună cu mai multe persoane, la rândul lor inculpaţi în cauză, au constituit o grupare infracţională organizată având ca obiectiv recrutarea, finanţarea, instruirea de persoane în vederea realizării unor transporturi de droguri de mare risc din ţări ale Africii şi Americii de Sud în ţări din Europa şi Asia.
Examinând contestaţia în anulare prin prisma dispoziţiilor, legale Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind, deci, o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relative la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuindu-se astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale de atac extraordinară al contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., instanţa, constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute în art. 426 C. proc. pen. şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Prin încheierea din 18 martie 2014 a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de condamnatul contestator, instanţa constatând îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 431 alin. (2) C. proc. pen. şi fixând, totodată, termen pentru soluţionarea cauzei la data de 29 aprilie 2014, cu citarea contestatorului.
Pe fondul contestaţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen. sunt expresia regulii „non bis in idem”, potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, cazul de contestaţie, prevăzut de textul de lege anterior menţionat, fiind incident în situaţia în care faţă de o persoană „s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.”
Prin urmare, acest motiv de contestaţie în anulare este incident numai în cazul în care există două sau mai multe hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Verificând actele şi lucrările dosarului se constată că activitatea infracţională a condamnatului E.I. a făcut obiectul cercetării judecătoreşti desfăşurate de instanţa de judecată în cele două dosare, finalizate prin condamnarea acestuia la pedepse cu închisoarea, în prezent acesta fiind încarcerat. Instanţa constată, însă, că faptele care au fost deduse judecăţii în aceste dosare nu sunt aceleaşi, chiar dacă au aceleaşi încadrări juridice, actele materiale din primul dosar fiind comise în perioada mai-aprilie 2007, iar cele din al doilea dosar, în perioada noiembrie 2009-noiembrie 2010. În acelaşi timp, se constată că nici persoanele implicate în activităţile infracţionale deduse judecăţii nu sunt aceleaşi.
Aşadar, contestatorul E.I. a fost condamnat pentru fapte diferite, iar activitatea infracţională s-a desfăşurat pe perioade diferite ca interval de timp.
În acest context, constatând că nu există identitate în ceea ce priveşte obiectul dosarelor şi părţile implicate, nu se poate afirma că, prin condamnarea suferită de contestator în al doilea dosar, a fost încălcat principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârii date de instanţa de judecată în primul dosar.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul E.I. împotriva deciziei nr. 1228 din 9 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.