Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Apel formulat de una dintre părțile litigiului față de care se luase act de renunțarea la judecată. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de reclamant. Pronunțarea unei soluții pe fondul apelului în lipsa analizei excepției. Nelegalitate.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic : lipsa calității procesuale pasive

- renunțare la judecată

-  vătămare procesuală

          -   apel

                           C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 137, art. 298, art. 304 pct. 5

 

Admițând apelurile pârâților și infirmând în totalitate sentința fondului, prin care se luase act de renunțarea la judecată față de unul dintre pârâții chemați în judecată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., în condițiile în care a pronunțat hotărârea fără a analiza excepția invocată de intimata reclamantă, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului față de care renunțase la judecată.

Astfel, instanța de apel avea obligaţia, în temeiul art.298 cu referire la art.137 alin. (1)

C.proc.civ., să examineze şi să se pronunţe, prealabil cercetării motivelor de apel formulate de acest pârât, asupra excepţiei invocate, cu atât mai mult cu cât apelul nu punea în discuţie alte aspecte care să trebuiască a fi analizate anterior excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi (eventuale alte excepţii de procedură sau de fond).

De asemenea, nu s-ar putea reţine nici lipsa de interes a intimatei reclamante în invocarea, în apel, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a unui pârât pe care tot această parte l-a chemat în judecată, deoarece, în ipoteza unei soluţii favorabile date de către Curte excepţiei în discuţie, în mod procedural, instanţa de apel nu ar mai fi examina criticile pârâtului, vizând fondul litigiului.

 

Secția I civilă, decizia nr.1414 din 15 mai 2014 

                                                                                       

Prin sentinţa civilă nr. 20334 din 16 noiembrie 2013, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Asociaţia M.R., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra imobilului, teren şi construcţie, situat în Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.2118 din 29 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a admis acţiunea aceleiaşi reclamante în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General; s-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului, construcţie şi teren, compus din teren în suprafaţă de 590,34 mp, şi construcţie compusă din subsol, parter, etaj şi un corp secundar-parter; s-a omologat expertiza topo-cadastrală şi expertiza tehnică construcţii.

În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că reclamanta a depus la dosar cerere prin care a arătat că înţelege să renunţe la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în temeiul dispoziţiilor art.246 C.proc.civ., cerere de care Tribunalul a luat act. Prima instanţă a menţionat că, urmare a soluţiei pronunţate, apărările acestui pârât, formulate prin întâmpinare, nu au mai format obiect al judecăţii, cu excepţia celor însuşite de către celelalte părţi.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul, teren şi construcţie, a aparţinut, iniţial, în proprietate E.S., care 1-a lăsat prin testament Eforiei Spitalelor Civile. A urmat punerea în posesie a acestei instituţii, iar, după instaurarea regimului comunist, imobilul a fost preluat de către fostul Comitet executiv al Sfatului popular al Capitalei şi atribuit Societăţii Ş.M., cu titlu de folosinţă. Această societate a suferit mai multe modificări, devenind Uniunea S.Ş.M., pentru ca, ulterior, în şedinţa Consiliului din 26 iulie 1991, să-şi schimbe denumirea în Asociaţia M.R.

Prima instanţă a constatat că a avut loc o posesiune asupra imobilului în litigiu de către reclamanta din prezenta cauză, prin joncţiunea posesiilor, întrucât schimbarea denumirii petentei, prin transformarea Uniunii S.Ş.M. în Asociaţia M.R., reprezintă o transmisiune legală a personalităţii juridice.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că imobilul a făcut parte din fondul privat al Statului, iar potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 şi art. 36 din Legea nr.18/1991, când se pune în discuţie dreptul de proprietate privată al statului, calitatea de pârât o are Municipiul Bucureşti prin Primarul General, deoarece terenul se află în raza administrativ-teritorială a acestuia.

În raport de probele administrate, Tribunalul a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie achizitivă de 30 ani, prevăzut de art. 1890 C.civ., neexistând nicio întrerupere a prescripţiei, că reclamanta, în calitate de continuatoare a personalităţii juridice a autoarei sale, a preluat posesiunea, prin joncţiunea posesiilor, fiind succesor în drepturi, potrivit art.1859-1860 C.civ., şi că a exercitat o posesie utilă, neviciată şi sub nume de proprietar.

În consecinţă, a admis acţiunea şi a constatat că reclamanta, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 ani, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, teren şi construcţie, situat în Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 190/A din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 24 aprilie 2014, s-au admis apelurile formulate de apelanţii pârâţi, a fost schimbată, în tot, sentinţa atacată, în sensul că s-a respins acţiunea, ca nefondată.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:

În mod greşit s-a luat act de renunţarea la judecată a acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de dispoziţiile art.246 alin.(4) C.proc.civ.

Cererea de renunţare la judecată a fost depusă la termenul la care a fost soluţionată cauza în fond, fiind încheiate dezbaterile, ipoteză în care, conform textului de lege enunţat, era necesar acordul acestui pârât pentru a se putea lua act de renunţare, acord inexistent în speţă,

În ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în legătură cu fondul litigiului, Curtea a constatat invocarea împrejurării că imobilul este proprietatea Ministerului Sănătăţii, care a cedat folosinţa bunului Uniunii S.Ş.M., în anul 1960. Ulterior, aceasta şi-a schimbat denumirea în Asociaţia M.R., ca organizaţie profesională ştiinţifică a cadrelor medicale din România,

Din adresa din 14 martie 2008 a Primăriei municipiului Bucureşti, rezultă că, începând cu anul 1986, Asociaţia M.R., fostă Societatea Ş.M.R., a fost înscrisă cu un imobil în Bucureşti, cu o suprafaţă de teren de 544 m.p., din care 230 m.p., şi 72 m.p. ocupaţi de construcţii, reprezentând proprietate de stat, categoria de folosinţă - dotări sanitare.

Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive, invocată de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Curtea a reţinut că art.4 din Legea nr.213/1998 statuează că domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Apelantul pârât are calitate procesuală pasivă, fiind persoana juridică care ar putea să pretindă un drept asupra bunului, raportat la dispoziţiile art.21 din Legea nr.215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Pe fond, conform art.1890 C.civ., pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile referitoare la posesia utilă şi neviciată timp de 30 de ani a reclamantului, precum şi exercitarea acesteia sub nume de proprietar.

Din probele administrate, rezultă că Asociaţia M.R. a primit imobilul cu o suprafaţă de 229 m.p. conform anexei nr.6, prin hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române din 07 ianuarie 1989, când purta denumirea de Societatea Ş.M., imobil având destinaţia de birou. Începând din anul 1986, în evidenţele cadastrale a fost înscris imobilul cu o suprafaţă de teren de 554 m.p., din care 230 m.p. + 72 m.p. construcţii, ca fiind proprietate de stat, folosită pentru dotări sanitare, în folosinţa Filialei Bucureşti a Societății Ş.M.

Din înscrisul aflat la dosarul de fond, rezultă că, în anul 1959, Secretariatul General al Consiliului de Miniştri a comunicat Uniunii Societății Ş.M. că, prin hotărârea Consiliului de Miniştri nr.2/1959, i-a fost repartizat spaţiul din str. P. nr.8-10, deţinut de către Consiliul Central al Sindicatelor. Din aceeaşi adresă reiese că partea situată la nr.8 este proprietate particulară, iar partea situată la nr.10 este proprietatea Ministerului Sănătăţii şl cedată Uniunii Societății Ş.M., în anul 1960. De asemenea, conform certificatului de atestare fiscală din 06 martie 2008, rolul fiscal al Asociaţiei M.R. figurează pentru un teren primit în folosinţă, în suprafaţă de 519,40 m.p.

În concluzie, intimata reclamantă nu a exercitat o posesie utilă, neviciată şi sub nume de proprietar asupra imobilului în litigiu, ci a deţinut numai folosinţa acestuia, chiar dacă a fost înregistrată la administraţia financiară şi a achitat taxele şi impozitele aferente bunului respectiv. Reclamanta a cunoscut că imobilul se află în proprietatea Ministerului Sănătăţii şi că deţine numai folosinţa acestuia.

Ca atare, în mod greşit, prima instanţă a considerat că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de 30 de ani, ceea ce determină admiterea apelurilor, în baza art.296 C.proc.civ. şi schimbarea hotărârii Tribunalului, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de reclamantă, excepţie ce tindea la respingerea apelului acestei părţi, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală pasivă (art.304 pct.6 C.proc.civ.).

Pe de altă parte, excepţia în discuţie a fost invocată şi de apelantul pârât, prin întâmpinarea

depusă la data de 18 februarie 2009, în faţa primei instanţe, dar soluţionarea acesteia nu a mai fost necesară, întrucât reclamanta a înţeles să renunţe la judecată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În sprijinul excepţiei invocate, recurenta a arătat ca imobilul în litigiu a fost lăsat, prin testament, Eforiei Spitalelor Civile, iar, după instaurarea regimului comunist, a fost preluat de către fostul Comitet executiv al Sfatului popular al Capitalei.

Potrivit dispoziţiilor art.36 din Legea nr.18/1991, bunul a devenit proprietatea Primăriei municipiului Bucureşti, aspect reţinut şi de instanţa de apel, situaţie în care singurul pârât ce are calitate procesuală pasivă în cauză este Municipiul Bucureşti prin Primar.

2.   Instanţa de apel a analizat anumite înscrisuri şi nu tot probatoriul administrat în cauză; cu referire la cele analizate, le-a dat o interpretare greşită, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acestora (art.304 pct.8 C.proc.civ.).

Curtea a analizat adresa din 14 martie 2008 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, din care reieşea că, din anul 1986, imobilul a fost înscris ca fiind proprietate de stat, categoria de folosinţă, cu posesor de parcelă Filiala Bucureşti a Societății Ş.M.; au fost avute în vedere doar declaraţii, fără să se verifice actele de proprietate.

De asemenea, instanţa de apel a ţinut seama şi de adresa din care reiese contrariul celor constatate de Curte, respectiv că imobilul în litigiu a fost cedat Uniunii Ş.M., din anul 1960, fără un document scris din care să rezulte această cedare, că imobilul cedat a fost înscris în evidenţa contabilă cu suma de 439.000 lei şi că se solicită un titlu de proprietate.

Curtea a analizat doar aceste două înscrisuri, făcând abstracţie de celelalte documente şi probe administrate în cauza, mai mult, apreciind că nu are relevanţă plata impozitului, că recurenta este doar un detentor precar şi că a cunoscut împrejurarea că imobilul aparţine Ministerului Sănătăţii, „neexercitând posesia sub nume de proprietar"; toate aceste aprecieri ale instanţei doar în baza a două adrese nu pot atesta realitatea de fapt.

3. Hotărârea atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art.1846 şi urm.; art.1890 C.civ. (art.304 pct.9 C.proc.civ.).

Instanţa de apel a apreciat că posesia reclamantei nu a fost exercitată sub nume de proprietar, întrucât aceasta cunoştea care este adevăratul proprietar, şi anume Ministerului Sănătăţii.

Imobilul în litigiu nu aparţine Ministerului Sănătăţii, ci Municipiului Bucureşti prin Primar, aşa cum a constatat instanţa de apel, când a stabilit calitatea procesuală pasivă a acestei părţi,

Curtea a interpretat în mod eronat dispoziţiile art.1890 C.civ., întrucât posesia exercitată, chiar de rea-credinţă, nu poate fi opusă celui care invocă prescripţia de treizeci de ani.

Dacă instanţa ar fi analizat declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, ar fi constatat că aceştia au susţinut că „societăţile de ştiinţe medicale nu au fost tulburate în folosinţa imobilului" şi „nimeni nu a invocat vreun drept cu privire ia imobil", iar „Asociaţia M.R. a făcut o igienizare a imobilului şi reparaţii interioare, securizare a clădirii, s-au montat gratii la ferestre, sistem de alarmă şi geamuri termopan".

Pe de altă parte, Curtea a apreciat în mod greşit că reclamanta este doar un detentor precar, întrucât imobilul i-a fost dat în folosinţă şi, ca atare, nu putea să exercite o posesie utilă, nefiind îndeplinite, în opinia instanţei, condiţiile art.1890 C.civ.

Detenţia nu este o simplă stare de fapt, ci reprezintă o situaţie bine definită, delimitată printr-un titlu, care, în situaţia de faţă, nu există.

Inexistenţa unui înscris din care să rezulte că imobilul a fost repartizat în folosinţă reiese şi din faptul că niciodată nu s-a achitat chirie vreunei instituţii (fiind de esenţa precarităţii), iar imobilul a fost trecut în patrimoniul recurentei, având o valoarea contabilă aferentă anului 1969, de 439,000 lei.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Susţinerile referitoare la nepronunţarea Curţii asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată în apel de recurentă, vor fi analizate din perspectiva art.304 pct.5 C.proc.civ., iar nu a art.304 pct.6 din acelaşi cod, întrucât vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2). Cazul de modificare reglementat de art.304 pct.6 C.proc.civ., în ipoteza lui „minus petita" (instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut) nu este incident în ipoteza deciziei recurate, întrucât motivul de modificare respectiv constă în omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, iar nu

asupra unei excepţii procesuale invocate, astfel cum se critică în recurs.

Prin urmare, susţinerile respective nu vor fi examinate raportat la cazul de modificare sus-menţionat, ci la cazul de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., care sancţionează încălcarea oricărei forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Cum s-a arătat deja, recurenta a invocat nepronunţarea de către Curte asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţie de fond, care vizează legitimarea părţii de a sta în proces, invocată de intimata reclamantă în apel.

Conform art.137 alin.(1) C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, analiza în fond a pricinii.

Prin întâmpinarea depusă la 27 mai 2013, în dosarul Curţii de Apel, intimata reclamantă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând excepţia şi cu ocazia cuvântului acordat în dezbaterea apelurilor.

Este adevărat că solicitarea intimatei reclamante, în ceea ce priveşte această excepţie, a fost în sensul respingerii apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală pasivă, soluţie incompatibilă cu calitatea de apelant, care presupune, pentru declararea apelului, îndeplinirea condiţiei de exerciţiu a calităţii procesuale active, nu pasive, iar sancţiunea respingerii căii de atac intervine în cazul în care apelantul nu justifică îndeplinirea acestei condiţii de exerciţiu.

Pe de altă parte, însă, din argumentele invocate de intimata reclamantă în susţinerea excepţiei, aceleaşi cu cele din prezentul recurs, este lipsit de dubiu că aceasta a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în cadrul cererii de chemare în judecată, excepţie pe care, de altfel, şi pârâtul o formulase în dosarul primei instanţe şi care nu a mai fost analizată de Tribunal ca urmare a soluţiei pronunţate în legătură cu acest pârât, prin care s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii, în temeiul art.246 C.proc.civ.

Cum, în apel, s-a infirmat sentinţa în ceea ce priveşte renunţarea la judecată faţă de pârâtul menţionat, iar intimata reclamantă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, Curtea avea obligaţia, în temeiul art.298 cu referire la art.137 alin. (1) C.proc.civ., să examineze şi să se pronunţe, prealabil cercetării motivelor de apel formulate de Statul Român asupra excepţiei invocate de intimata reclamantă. Aceasta în condiţiile în care apelul declarat de Statul Român nu punea în discuţie alte aspecte care să trebuiască a fi analizate anterior excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi (eventuale alte excepţii de procedură sau de fond).

De asemenea, nu s-ar putea reţine nici lipsa de interes a intimatei reclamante în invocarea, în apel, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a unui pârât pe care tot această parte l-a chemat în judecată, deoarece, în ipoteza unei soluţii favorabile date de către Curte excepţiei în discuţie, în mod procedural, instanţa de apel nu ar mai fi examina criticile apelantului pârât Statul Român, vizând fondul litigiului, prin care se contestă sentinţa din perspectiva constatării dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă, prin uzucapiunea de lungă durată.

Neanalizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.137 alin.(1) C.proc.civ.

Totodată, este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie din art.304 pct.5 C.proc.civ., şi anume ca forma de procedură încălcată de instanţa a cărei hotărâre se atacă să fie prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin. (2), în consecinţă, sub condiţia producerii unei vătămări părţii, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

Or, vătămarea subzistă în speţă, de vreme ce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi soluţionată direct, în prezentul recurs, nefiind pe deplin stabilit în fapt, în raport de probele administrate de către instanţele anterioare, cine este adevăratul proprietar al imobilului la data introducerii acţiunii, în contradictoriu cu care se soluţionează cererile de tipul celei de faţă (Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Sănătăţii, persoane fizice).

Astfel, prima instanţă reţine, în raport de înscrisul depus la dosarul de fond, că partea din imobil de la nr.8 este proprietate particulară, iar partea de la nr.10 este proprietatea Ministerului Sănătăţii, după care menţionează că bunul a fost preluat, în timpul regimului comunist, de către fostul Comitet executiv al Sfatului Popular al Capitalei (actuala Primărie a municipiului Bucureşti), concluzionând că „rezultă cu certitudine că imobilul în litigiu a făcut parte din fondul privat al Statului", astfel încât calitate procesuală pasivă justifică Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Instanţa de apel reţine că, „începând cu anul 1986, Asociaţia M.R. ... a fost înscrisă cu un imobil în Bucureşti, str. I.P. nr.10, cu o suprafaţă de teren de 544 m.p., din care 230 m.p. şi 72 m.p. ocupaţi de construcţii, reprezentând proprietate de stat", constatând că apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă în raport de dispoziţiile art.4 din Legea nr. 213/1998, text de lege al cărui conţinut îl redă în considerentele deciziei atacate şi care se referă în mod distinct la bunurile din domeniul privat al statului faţă de cele din domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale.

Ulterior, şi instanţa de apel face referire la probele avute în vedere de către instanţa de fond, din care rezultă că, „începând cu anul 1986, în evidenţele cadastrale a fost înscris imobilul cu str. I.P.... cu o suprafaţă de 554 mp, din care 230 m.p. + 72 m.p. construcţii ca fiind proprietate de stat...", în continuare, menţionează că, din adresa aflată la dosarul de fond „rezultă că partea situată la nr.8 este proprietate particulară, iar partea situată la nr. 10 este proprietatea Ministerului Sănătăţii… ". Mai reţine, în analiza îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii, că intimata reclamantă nu a stăpânit bunul sub nume de proprietar, „cunoscând faptul că imobilul este proprietatea Ministerului Sănătăţii".

În concluzie, instanţa de apel este oscilantă în ceea ce priveşte calitatea de proprietar al imobilului, care să poată fi atras într-un proces în materie de uzucapiune, nu stabileşte această calitate la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nici diferenţiat pentru imobilul în discuţie, de vreme ce, în considerente, a reţinut că o parte din bun se află în proprietate particulară (nr.8) şi o parte în proprietatea Ministerului Sănătăţii (nr.10). De asemenea, consideră că justifică legitimare procesuală pasivă Municipiul Bucureşti prin Primarul General, prin raportare la dispoziţiile art.4 din Legea nr. 213/1998, deşi, cum s-a arătat deja, textul de lege enunţat distinge între domeniul privat al statului şi cel al unităţilor administrativ teritoriale.

Cum situaţia de fapt în ceea ce priveşte persoana sau persoanele care pot fi considerate adevăratul proprietar al imobilului, la data introducerii acţiunii, nu a fost pe deplin stabilită, Înalta Curte nu poate soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În consecinţă, în baza art. 312 alin.(1)-(3) cu referire la art.304 pct.5 C.proc.civ., a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru ca această instanţă să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sens în care va administra toate probele necesare pentru lămurirea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte persoana sau persoanele care aveau în patrimoniu, cu titlu de proprietate, imobilul în litigiu, la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Dispoziţia de casare a prezentei instanţe vizează întreaga decizie atacată, întrucât, pe de-o parte, nefiind stabilit, prin decizia recurată, cine este titularul dreptului de proprietate la data sus-menţionată, acest aspect interesează şi soluţionarea apelului formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în care se susţine lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi, problemă ce trebuie dezlegată alături de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de intimata reclamantă.

Pe de altă parte, ambii apelanţi au un motiv de apel comun, privind fondul litigiului, şi anume cel referitor la imposibilitatea dobândirii bunurilor proprietate de stat prin uzucapiune, în perioada regimului politic trecut, cu consecinţa neîmplinirii termenului prescripţiei achizitive, în raport de momentul de la care acesta a început să curgă, respectiv după anii 1989-1990.

În prezentul recurs, faţă de soluţia de casare pentru ca instanţa de apel să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi să reanalizeze calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, care nu este lămurită, Înalta Curte nu poate examina criticile de fond ale recurentei, privind îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de lungă durată în persoana acesteia.

În mod firesc, la acest moment al judecării litigiului nu se poate estima soluţia ce se va pronunţa de către Curte, în rejudecare, asupra calităţii procesuale pasive a părţilor chemate în judecată, dar, în ipoteza în care instanţa de apel va proceda la înlăturarea susţinerilor privind cele două excepţii şi va reţine că ambii pârâţi justifică legitimare procesuală pasivă, va trebui să procedeze la analiza criticilor de fond din cadrul celor două apeluri.

Cum unul dintre motivele prezentate în apeluri este comun, casarea deciziei recurate nu poate fi decât totală, neputând fi păstrată hotărârea Curţii sub aspectul admiterii apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Aceasta, deoarece motivul respectiv din cele două apeluri nu a fost analizat prin decizia, atacată şi presupune o rezolvare unitară, în rejudecare, asupra aceleiaşi probleme de drept.

Pe de altă parte, cum motivul de apel în discuţie este comun celor două apeluri, în plus, este şi singurul motiv de apel al Municipiului în ceea ce priveşte fondul litigiului, soluţia de păstrare a deciziei recurate, din perspectiva admiterii apelului declarat de Municipiul Bucureşti, ar fi contradictorie pentru ipoteza în care, în apelul Statului Român, instanţa de rejudecare va considera că acest motiv este neîntemeiat. În cele din urmă, sub acest aspect, casarea parţială ar fi pur formală, întrucât ar limita instanţa de rejudecare să se pronunţe asupra motivului de apel al Statului, vizând problema întreruperii prescripţiei achizitive în perioada regimului politic anterior, doar în sensul admiterii, pentru a nu contrazice soluţia dată apelului Municipiului Bucureşti. Or, o astfel de limitare a soluţiei, impusă instanţei de apel, în rejudecare, nu poate fi acceptată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin.(1)-(3) cu referire la art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, sub aspectul ambelor apeluri exercitate în cauză.

Criticile prezentate în cadrul motivelor 2 şi 3 din cererea de recurs, vizând fondul acţiunii în uzucapiune, nu au mai fost examinate de această instanţă, faţă de soluţia şi motivului casării, urmând a fi avute în vedere de Curte, în rejudecare, alături de motivele de apel formulate de apelanţi.