Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 20 noiembrie 2012, reclamantul T.M.C. a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, N.P. şi I.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 65.000 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 14851 din 27 iunie 2013 pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a constatat că, echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro, cerute cu titlu de daune morale, la cursul Băncii Naţionale a României de la data introducerii acţiunii, este suma de 453.420 RON.
Instanţa a constatat şi că ambele capete de cerere au aceeaşi finalitate, urmărind protejarea aceluiaşi drept, astfel încât, la stabilirea competenţei materiale a instanţei, a fost avută în vedere suma ce a rezultat din cumularea cuantumului daunelor materiale şi a celor morale, respectiv suma de 518.420 RON, cuantum care, faţă de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., atrage competenţa tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 297 din 28 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, a fost declinată competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul la Curtea de Apel pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecata a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cât şi pe răspunderea civilă delictuală.
Atât reclamantul cât şi pârâţii C. şi N. au apreciat că judecătoria este competentă să judece acest litigiu, indiferent de valoare, faţă de incidenţa prevederilor art. 676 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora instanţa competenta să soluţioneze litigiile prevăzute de prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorial a avut loc actul de malpraxis reclamat.
Instanţa a constatat că, din analiza coroborată a dispoziţiilor Titlului XV Capitolul VI şi VII ale Legii nr. 95/2006, a rezultat că litigiile la care se refera actul normativ vizează situaţia în care persoana interesată, anterior declanşării procedurii contencioase, s-a adresat Comisiei de monitorizare şi competentă profesional pentru cazurile de malpraxis, constituită potrivit art. 668 din lege, în vederea constatării actului de malpraxis, decizia comisiei putând fi atacată în condiţiile art. 673 alin. (1) din lege.
Or, în prezenta cauza, reclamantul s-a adresat direct instanţei de judecată, în condiţiile dreptului comun, în acest sens fiind prevederile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care stabilesc că „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedica liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor C. proc. civ. cu privire la competenţa după valoare, motiv pentru care tribunalul a analizat competenţa sa în funcţie de valoarea pretenţiilor solicitate.
Așadar, s-a constatat că cererea de chemare în judecată cuprinde două capete de cerere, ambele fiind principale, având finalitate diferită, (pentru despăgubirile materiale prejudiciul este diferit de cel moral, acestea fiind analizate in mod diferit, prin probatoriu diferit) competenţa materială a instanţei se stabileşte în funcţie de valoarea fiecărui capăt de cerere şi nu prin însumarea valorii obiectelor acestora.
Niciunul dintre aceste capete de cerere nu are o valoare care să depăşească suma de 500.000 RON, pentru atragerea competenţei tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., rezultând că, în speţă, competenţa material este judecătoria, potrivit plenitudinii sale de competenţă, în conformitate cu disp. art. 1 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 34F din 26 martie 2014 Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, a reţinut că prezentul conflict de competenţă materială vizează opinia diferită a instanţelor asupra posibilităţii de cumulare a cuantumului daunelor materiale şi a celor morale solicitate de către reclamant în temeiul răspunderii civile delictuale, în cele două capete de cerere, pentru a se efectua ulterior raportarea la limita de valoare dată de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
În speţă, deşi natura daunelor solicitate este diferită, cauza acestora este comună, izvorând din răspunderea civilă delictuală determinată de aceeaşi situaţie de fapt.
Curtea de apel a reținut că petitele formulate în cele două capete ale cererii de chemare în judecată reprezintă capete distincte de cerere, cu finalitate distinctă, iar sumele solicitate prin fiecare astfel de cerere se cumulează, în vederea stabilirii valorii obiectului litigiului şi a competenţei de primă instanţă
Împotriva acestei decizii atât pârâtul C.I., cât şi pârâtul N.P. au formulat recurs, criticile fiind identice.
Pârâții au susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 676 din Legea nr. 95/2006, care instituie o competenţă specială a cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect malpraxis medical.
În susținerea motivelor de recurs, pârâții au făcut referire la practica instanței, invocând decizia nr. 578/2014, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că litigiile care ca obiect malpraxis medical, independent de valoarea despăgubirilor, sunt de competenţa judecătoriei.
Cererile de recurs au fost întemeite în drept pe art. 304 pct. 9 şi 1 C. proc. civ.
Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Cele două cereri de recurs cuprind critici identice, așa încât Înalta Curte urmează să le analizeze împreună.
Instanța reține că obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie prejudiciul material şi moral izvorât dintr-un act medical greşit, fiind invocate ca temei al răspunderii prevederile Legii nr. 95/2006, OMS nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală al colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005, dar şi cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art. 1385 C. civ.
Prin cererea formulată, reclamantul a arătat că „temeiul pretenţiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere civilă generală, legală, pentru unităţile sanitare” şi că solicitarea de reparare integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în plus faţă de textele legale menţionate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 C. civ., cu luarea în considerare a calităţii de profesioniști a medicilor C.I. şi N.P.
Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul şi-a întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile speciale în materie, în complinirea cărora a apelat la dispoziţiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006 „instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.
Înalta Curte reține că textul legal anterior citat instituie o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.
Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recuenților pârâți, cu privire la greșita aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 676 din Legea nr. 95/2006, care instituie o competenţă specială a cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect malpraxis medical.
Aceasta deoarece curtea de apel a reținut că, deşi natura daunelor solicitate este diferită, cauza acestora este comună, izvorând din răspunderea civilă delictuală determinată de aceeaşi situaţie de fapt.
Înalta Curte constată și că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale, trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui temei juridic, aşa încât şi norma de competenţă se regăseşte în aceeaşi lege specială.
În consecință, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greșita aplicare a art. 676 din Legea nr. 95/2006, așa încât urmează să modifice decizia atacată, în sensul că va stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii C.I. şi N.P. împotriva sentinţei civile nr. 34 din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul T.M.C. în contradictoriu cu pârâţii C.I., N.P. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.