Mandat european de arestare. Motiv opţional de refuz al executării. Dovada rezidenţei continue şi legale pe teritoriul României. Arestarea persoanei solicitate în vederea predării
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
Legea nr. 302/2004, art. 98 alin. (2) lit. c), art. 103 alin. (11)
1. Potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, ipoteza în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, cetăţean străin, care trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent reprezintă un motiv opţional de refuz al executării mandatului european de arestare. Aplicarea art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 în cazul cetăţeanului străin presupune dovada rezidenţei continue şi legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
2. În raport cu dispoziţiile art. 103 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare, instanţa dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură preventivă.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3157 din 17 decembrie 2014
Prin sentinţa nr. 222/PI din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, în baza art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
S-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Dusseldorf, Germania, pe numele persoanei solicitate H.M. şi, de asemenea, predarea acesteia către organele judiciare din Germania.
S-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa organelor judiciare din Germania şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.
În baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea persoanei solicitate H.M., pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 12 decembrie 2014, până la data de 10 ianuarie 2015, inclusiv, în vederea predării către autorităţile judiciare din Germania.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea formulată de autorităţile judiciare din Germania, comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare, emis pe numele persoanei solicitate H.M., de către Procuratura Dusseldorf, Germania.
Din cuprinsul actelor şi lucrărilor dosarului, judecătorul fondului a reţinut următoarea stare de fapt:
La baza emiterii mandatului european de arestare stă sentinţa aplicată de Tribunalul de Primă Instanţă şi Judeţean Dusseldorf, prin care s-a stabilit o pedeapsă de 2 ani şi 3 luni minus 68 zile arest preventiv.
Faptele pentru care a fost emis mandatul constau în aceea că, în data de 4 iulie 2014, condamnatul avea în locuinţa sa din Dusseldorf 120 g cocaină brută, cu un conţinut de substanţă activă de 67 g hidroclorid de cocaină, precum şi 20,4 g heroină brută, cu un conţinut de substanţă activă de 2,39 g hidroclorid de heroină şi o punguţă cu 6 bucăţi de amfetamină sub formă de pastile, având o greutate totală de 3,5 g. Condamnatul avea substanţele halucinogene în locuinţa sa pentru a le vinde în scopul obţinerii de profituri. Încadrarea penală a faptelor reţinute este cea de comercializare ilegală cu substanţe halucinogene în cantităţi semnificate, prevăzută de paragrafele 1 în legătură cu Anexa I, III, 29 a paragraf 1, numărul 2, 33 din Legea substanţelor halucinogene, paragraf 73 şi urm. C. pen. german.
În şedinţa publică din 12 decembrie 2014, persoanei solicitate i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare, iar din declaraţia dată în faţa judecătorului s-a reţinut că persoana solicitată a arătat că nu doreşte să fie predată autorităţilor judiciare din Germania şi că nu renunţă la beneficiul regulii specialităţii.
Analizând sesizarea formulată şi actele depuse, instanţa de fond a constatat că sunt respectate dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 302/2004 referitoare la conţinutul şi forma mandatului european de arestare; art. 96 alin. (1) pct. 5 din aceeaşi lege, cu privire la infracţiunea de trafic ilicit de droguri şi faptul că pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune de legea statului emitent este mai mare de 3 ani; nu au fost formulate obiecţii privind identitatea, persoana solicitată recunoscând că este cea menţionată în mandat; nu este incident niciunul dintre motivele de refuz obligatoriu prevăzute în art. 98 alin. (1) din aceeaşi lege, iar termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit.
Totodată, s-a ţinut seama de faptul că mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 110 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi că audierea persoanei solicitate, când nu consimte la predare, este limitată la două aspecte, respectiv motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare şi eventualele obiecţii privind identitatea, astfel cum prevede art. 103 alin. (7) din aceeaşi lege.
Referitor la cerinţele reglementate în art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a reţinut că persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni în ceea ce priveşte identitatea, admiţând că este persoana menţionată în mandat. De asemenea, potrivit raportului criminalistic din 2 decembrie 2014, în urma comparaţiilor dactiloscopice efectuate celor două impresiuni digitale aparţinând numitului H.M., primite de la autorităţile germane, s-a stabilit că cele două impresiuni conţin elementele dactiloscopice caracteristice de coincidenţă.
Instanţa de fond a ţinut seama de poziţia exprimată de către persoana solicitată cu ocazia audierii sale, aceasta menţionând că nu este de acord cu predarea sa în Germania, precum şi de motivele de refuz la executare invocate, persoana solicitată arătând că nu doreşte a fi predată în Germania, întrucât soţia sa se află în România.
Cât priveşte motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, instanţa de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de lege, deoarece nu sunt inserate în dispoziţiile art. 98 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, care prevăd, în mod expres şi limitativ, motivele obligatorii şi, respectiv, opţionale, de refuz al executării.
În analiza acestui aspect, s-a avut în vedere că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, principiu enunţat şi în art. 84 alin. (2) din legea specială internă.
S-a reţinut că în cuprinsul mandatului european de arestare este descrisă fapta pentru care s-a dispus condamnarea şi se menţionează că a fost săvârşită în Dusseldorf, Germania.
De asemenea, s-a constatat că nu este incident nici motivul opţional de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, chiar dacă persoana solicitată a indicat că refuză executarea pedepsei în Germania, întrucât, deşi mandatul a fost emis pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, persoana solicitată nu este cetăţean român şi nici nu trăieşte în România cu o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României de cel puţin 5 ani.
A fost avut în vedere că, potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Pentru aceste motive, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale mai sus amintite şi că nu este incident în cauză niciunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz al executării, în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
S-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Dusseldolf, Germania, pe numele persoanei solicitate H.M. şi predarea acesteia către organele judiciare din Germania.
De asemenea, s-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa organelor judiciare din Germania şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.
În baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea persoanei solicitate H.M., pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 12 decembrie 2014, până la data de 10 ianuarie 2015, inclusiv, în vederea predării către autorităţile judiciare din Germania.
Faţă de dispoziţiile exprese ale art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, s-a reţinut că măsura arestării apare ca fiind singura măsură preventivă instituită de legiuitor în cazul întrunirii condiţiilor predării în baza mandatului european de arestare, din dispoziţiile art. 103 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004 rezultând că arestarea în vederea predării constituie modalitatea de executare a mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare dispunându-se şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, nefiind astfel posibilă luarea altor măsuri preventive cum este cea a controlului judiciar, măsurile preventive alternative arestării fiind posibile doar pe parcursul derulării procedurii instituite de art. 101 din Legea nr. 302/2004.
Împotriva hotărârii anterior menţionate a formulat contestaţie persoana solicitată H.M., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apărătorul contestatorului a solicitat admiterea căii de atac şi punerea în libertate a contestatorului, arătând că există un motiv opţional de refuz al executării mandatului european de arestare, respectiv cel prevăzut în dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Examinând contestaţia formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu este fondată, pentru următoarele considerente:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că, pe numele persoanei solicitate H.M., a fost emis un mandat european de arestare, de către Procuratura Dusseldolf, Germania (având la bază sentinţa aplicată de Tribunalul de Primă Instanţă şi Judeţean Dusseldorf), în vederea executării unei pedepse cu închisoarea (de 2 ani şi 3 luni minus 68 zile arest preventiv), aplicată persoanei solicitate pentru comiterea unor fapte penale pe teritoriul Germaniei, încadrate în infracţiunea de comercializare ilegală cu substanţe halucinogene în cantităţi semnificate, prevăzută de paragrafele 1 în legătură cu Anexa I, III, 29 a paragraf 1, numărul 2, 33 din Legea substanţelor halucinogene, paragraf 73 şi urm. C. pen. german. Din examinarea prevederilor legale aplicabile, se constată că infracţiunea imputată se regăseşte printre cele enumerate în dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu ocazia pronunţării asupra executării mandatului european de arestare, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare.
Analizând actele dosarului, se constată că mandatul european de arestare are conţinutul şi forma prevăzute în art. 86 din legea anterior menţionată, că faptele imputate persoanei solicitate dau loc la predare, conform art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi că nu există motive de refuz dintre cele menţionate în art. 98 din aceeaşi lege.
Potrivit art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, dacă nu este incident vreunul din motivele de refuz al executării prevăzute în art. 98 din acelaşi act normativ, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate. Conform alin. (7) al aceluiaşi articol, dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.
Procedându-se de către instanţa de fond la ascultarea persoanei solicitate, la termenul din 12 decembrie 2014, aceasta nu a formulat obiecţiuni în ceea ce priveşte identitatea, admiţând că este persoana menţionată în mandat. A precizat, însă, că nu consimte la predarea sa către autorităţile judiciare germane şi că nu renunţă la beneficiul regulii specialităţii.
În ceea ce priveşte susţinerea persoanei solicitate, că nu doreşte să fie predată în Germania întrucât soţia sa se află în România, în mod corect instanţa de fond a apreciat că acesta nu poate constitui un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în sensul dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 302/2004.
În calea de atac a contestaţiei, s-a arătat că sunt incidente prevederile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, în condiţiile în care soţia contestatorului este cetăţean român, iar cei doi sunt căsătoriţi de patru ani, anterior trăind, timp de peste un an, în concubinaj.
Dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 prevăd că autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.
Întrucât dispoziţiile legale anterior menţionate vizează exclusiv situaţia în care persoana solicitată este cetăţean român sau, dacă este cetăţean străin, are rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României de cel puţin 5 ani şi cum, din actele dosarului, nu se pot identifica dovezi în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prevederile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 nu sunt incidente, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
De asemenea, nu poate fi primită nici solicitarea contestatorului, formulată prin apărător, în sensul de a fi lăsat în libertate, având în vedere dispoziţiile art. 103 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, din care rezultă că atunci când instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare, se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului de arestare emis de Procuratura Dusseldolf, Germania cu privire la persoana solicitată H.M., hotărârea atacată, de predare a persoanei solicitate către autorităţile judiciare solicitante, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie, astfel că motivele de contestaţie invocate şi opoziţia la predare nu sunt întemeiate.
Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată H.M. împotriva sentinţei nr. 222/PI din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.