Abuz în serviciu. Elemente constitutive. Notar public
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- abuz în serviciu
C. pen. anterior, art. 246
C. pen., art. 297
1. Fapta notarului public, săvârşită cu intenţie, de a autentifica un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, contact încheiat prin mandatar în numele vânzătorului, în lipsa extrasului de carte funciară, cauzând o vătămare a intereselor legitime ale proprietarului imobilului prin transferarea dreptului de proprietate, în condiţiile în care proprietarul a notat în cartea funciară o interdicţie de vânzare a imobilului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.
2. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen., eliminarea cerinţei ca fapta să fie săvârşită „cu ştiinţă”, care stabilea ca formă a vinovăţiei intenţia sub imperiul reglementării anterioare, rezultă din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C. pen. - potrivit cărora fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie, iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres -, dispoziţii din care rezultă că forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu este intenţia.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 171/A din 13 mai 2015
Prin sentinţa nr. 132 din 22 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatei T.M., notar public, pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. anterior, faptă din data de 12 august 2011, parte vătămată O.N. şi de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen. anterior (două fapte din datele de 12 august 2011 şi 5 septembrie 2011), toate cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. anterior.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, între alţii, procurorul, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
La primul termen de judecată din data de 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere inculpatei T.M. dacă doreşte să dea declaraţii în faţa instanţei de apel sau înţelege să se prevaleze de dreptul la tăcere, inculpata învederând instanţei că nu doreşte să facă declaraţii suplimentare în cauză şi îşi menţine declaraţiile date anterior, poziţia sa procesuală fiind consemnată în cuprinsul încheierii.
La acelaşi termen de judecată, în temeiul art. 420 alin. (4) C. proc. pen., a acordat cuvântul părţilor cu privire la cererile de probatorii, iar după deliberare, au fost încuviinţate cererile de probatorii formulate de procuror şi inculpată privind audierea martorilor G.G., T.F., F.E., M.I. şi H.E., fiind acordat termen la data de 21 ianuarie 2015 când s-a dispus citarea martorilor G.G., T.F. şi F.E.
La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2015 s-a procedat la audierea martorilor G.G., T.F. şi F.E.
La termenul din data de 4 martie 2015 s-a procedat la audierea martorilor M.I. şi H.E., fiind acordat termen pentru dezbaterile pe fond la data de 15 aprilie 2015.
Examinând apelul declarat de procuror, prin prisma dispoziţiilor art. 417 şi art. 420 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile formulate de procuror, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt întemeiate, având în vedere că prima instanţă a interpretat în mod eronat probatoriul administrat în cauză şi, pe cale de consecinţă, a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual (2 fapte) pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei T.M.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, deşi prima instanţă a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi cea care a fundamentat actul de acuzare, respectiv că în calitate de notar public, la data de 12 august 2011, inculpata T.M. a procedat la perfectarea actului de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat între G.G., mandatar al vânzătoarei O.N. şi G.I., în calitate de cumpărător, fără a avea extrasul de carte funciară, în mod eronat a reţinut, în baza adresei din 20 noiembrie 2013 comunicată de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, că obţinerea extrasului de carte funciară nu era o condiţie pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare şi că notarul s-a asigurat că sunt îndeplinite cerinţele legii civile - consimţământul părţilor - şi, având în vedere informaţiile primite de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, a reţinut că nu sunt notate sarcini în cartea funciară în legătură cu imobilul ce face obiectul tranzacţiei, precum şi împrejurarea că procura specială dată de vânzătoarea O.N. mandatarului nu a fost revocată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numita O.N. a dobândit terenul arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009, în baza sentinţei civile nr. 7646 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei Buzău şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 11 martie 2010, prin care G.G. i-a vândut cota sa indiviză de 1/2, obţinută prin sentinţa civilă menţionată, în scopul reîntregirii proprietăţii.
După dobândirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren, prin procura specială de vânzare autentificată la 24 august 2010 la Biroul Notarilor Publici Asociaţi L.S. şi V.D., numita O.N. l-a mandatat pe G.G., concubinul său la acea dată, să vândă în condiţiile cele mai favorabile şi cui va crede de cuviinţă terenul în suprafaţă totală de 3.681 mp, mandat special de care G.G. a uzat abia după ce relaţia de concubinaj dintre cei doi a încetat.
În acest context, la data de 10 august 2011, G.G. s-a prezentat la biroul notarului public T.M. pentru a obţine informaţii privind actele necesare realizării perfectării contractului de vânzarea asupra terenului, pe care intenţiona să-l vândă, în baza procurii speciale de vânzare, numitei G.I., mama sa. După ce inculpata T.M. i-a comunicat care sunt actele necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a doua zi, martorul G.G. a prezentat actele în completare cerute de inculpată, care i-a solicitat să revină la data de 12 august 2011, împreună cu mama sa, pentru încheierea contractului.
La data de 11 august 2011, inculpata T.M. a emis două adrese, una către Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Procurilor şi a Revocării acestora pentru a verifica dacă nu s-a realizat o revocare a procurii speciale de vânzare autentificată şi a constatat că nu există niciun act juridic de revocare, potrivit certificatului din 11 august 2011 şi una către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău prin care a solicitat emiterea unui extras de carte funciară, pentru autentificare, referitor la terenul ce urma să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
În legătură cu solicitarea de eliberare a extrasului de carte funciară, din actele şi lucrările dosarului rezultă că cererea inculpatei a fost înregistrată la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău la 11 august 2011, ora 11:12, termenul pentru comunicarea extrasului fiind fixat automat, la data de 16 august 2011.
Se mai reţine, tot în baza probatoriului administrat, că în aceeaşi zi, 11 august 2011, orele 11:08, a fost înregistrată şi cererea formulată de O.N. de notare a declaraţiei notariale din 11 august 2011 emisă de Biroul Notarilor Publici Asociaţi F.E. şi F.I., prin care s-a notat interdicţia de înstrăinare a imobilului prin mandatar, pentru care s-a fixat termen automat de rezolvare, tot în sistem informatic, data de 17 august 2011. Demersul de notare a acestei interdicţii de vânzare a numitei O.N. a fost determinat de încetarea relaţiei de concubinaj cu G.G. şi aflarea de către partea vătămată a activităţilor întreprinse de G.G. pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Relevantă în acest sens este declaraţia notarului public F.I. care a arătat că, la data de 11 august 2011, s-a prezentat la biroul său notarial numita O.N. pentru revocarea unei procuri speciale de vânzare pe care nu o avea la ea şi nici nu a putut oferi informaţii privind numărul şi data autentificării ei, ci doar a precizat numele notarului public care a întocmit-o, cu referire la L.S., împrejurare în care s-a notat declaraţia notarială a lui O.N. de interdicţie a înstrăinării imobilului.
De asemenea, partea vătămată O.N. a arătat în declaraţiile date că a dorit să revoce procura specială de vânzare dată lui G.G., însă biroul notarului public unde a autentificat-o era închis, fiind perioada concediilor, astfel că s-a prezentat la Biroul Notarilor Publici Asociaţii F.E. şi F.I. pentru întocmirea declaraţiei notariale în legătură cu instituirea interdicţiei de înstrăinare şi depunerea acestei declaraţii notariale autentificate la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău pentru notarea în cartea funciară, în scopul împiedicării vânzării.
După înregistrarea cererii formulate de inculpată la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, lucrarea a fost repartizată spre soluţionare martorei T.F., asistent registrator, care după efectuarea verificărilor necesare a constatat că sistemul informatic nu îi permite procesarea cererii, întrucât pe flux exista în lucru o altă cerere înregistrată sub numărul anterior cu privire la acelaşi imobil, împrejurare în care s-a procedat la decalarea termenelor de soluţionare, cererea inculpatei fiind soluţionată la data de 17 august 2011, iar cea a părţii vătămate la data de 16 august 2011, astfel cum rezultă din registrul general de intrare electronic şi centralizatorul zilnic al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, eliberarea extrasului de carte funciară către biroul notarial al inculpatei fiind realizată la data de 18 august 2011.
În aceste împrejurări, cu ocazia soluţionării cererii numitei O.N., registratorul desemnat cu soluţionarea lucrării, martora F.E., a apreciat în baza cererii, a actelor depuse şi a verificărilor efectuate de asistentul registrator M.T. că se impune notarea în cartea funciară a declaraţiei notariale autentificate la 11 august 2011 emisă de Biroul Notarilor Publici Asociaţii F.E. şi F.I. privind interdicţia de înstrăinare a imobilului, prin mandatar, sens în care a dispus admiterea cererii numitei O.N. prin încheierea nr. 35157 din 16 august 2011.
Prin urmare, la data de 17 august 2011, când s-a soluţionat cererea formulată de inculpata T.M. având ca obiect eliberarea extrasului de carte funciară asupra aceluiaşi imobil, exista în lucru cererea părţii vătămate O.N. de notare a interdicţiei de înstrăinare a bunului ce făcea obiectul contractului de vânzare-cumpărare, aspect de care inculpata T.M. nu a luat cunoştinţă la data de 12 august 2011, întrucât cererea sa nu a fost soluţionată, potrivit centralizatorului de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău unde este menţionată data de 18 august 2011 şi nici nu a primit relaţii de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău prin alte modalităţi de comunicare, împrejurare în care, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, a procedat la încheierea şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului menţionat (12 august 2011), deşi nu avea extrasul de carte funciară al terenului ce forma obiectul vânzării.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinute de apărare în legătură cu împrejurarea că notarul public nu avea obligaţia de a deţine extrasul de carte funciară la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci doar obligaţia de a se informa cu privire la situaţia juridică a imobilului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, în vigoare la momentul încheierii şi autentificării contractului de vânzare-cumpărare şi ale art. IV „Atribuţii ce revin UNNPR şi notarilor publici” din Ordinul nr. 309/2010 pentru aprobarea Protocolului de colaborare încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operaţiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, text în vigoare din data de 13 aprilie 2011, notarul public avea obligaţia legală ca la momentul autentificării actului prin care se constituie, se modifică sau se stinge un drept real imobiliar să solicite un extras de carte funciară pentru autentificare sau, după caz, certificat de sarcini, iar pe perioada valabilităţii extrasului de carte funciară pentru autentificare, registratorul nu putea efectua niciun fel de înscriere în cartea funciară, cu excepţia aceleia pentru care a fost eliberat extrasul.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. IV pct. 1 alin. 2 din Protocolul de Colaborare nr. 429312/2010 din 26 aprilie 2010 încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operaţiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că autentificarea actelor prin care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting drepturile reale imobiliare se face numai după obţinerea extrasului de carte funciară pentru autentificare sau, după caz, a certificatului de sarcini şi a documentaţiei cadastrale, contrar celor reţinute de judecătorul fondului care a apreciat că la autentificarea actului de vânzare-cumpărare nu era necesară obţinerea extrasului de carte funciară, ci exista doar obligaţia notarului public de a se informa cu privire la situaţia imobilului ce urma să facă obiectului contractului de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar în interpretarea dată de instanţa de fond şi susţinută de apărare privind existenţa doar a obligaţiei de informare a notarului public în legătură cu situaţia imobilului ce urma să facă obiectului contractului de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispoziţiile art. III pct. 4 din Ordinul nr. 309/2010 - potrivit cărora oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară are printre obligaţii şi pe cea de eliberare la cererea notarilor publici de extrase sau, după caz, copii ale cărţilor funciare ori certificate de sarcini, care pot fi transmise între notarul public şi birourile de cadastru şi publicitate imobiliară prin fax sau prin altă modalitate de comunicare, însă eliberarea extrasului nu va fi condiţionată de primirea cererilor în original, care vor fi transmise ulterior -, se constată că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că inculpata T.M. s-a informat cu privire la situaţia juridică a terenului, ci doar a solicitat informaţii de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău în legătură cu stadiul soluţionării cererii de eliberare a extrasului de carte funciară.
Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor normative enunţate rezultă în mod clar obligaţia inculpatei T.M. ca, în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau, în calitate de notar public, să solicite, la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare a imobilului - teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009 - un extras de carte funciară. Obligaţia existenţei unui extras de carte funciară la momentul perfectării şi autentificării contractului de vânzare-cumpărare nu a fost îndeplinită de către inculpată, fapt ce a condus la îndeplinirea defectuoasă a unui act în exercitarea activităţilor de serviciu, după cum nu s-a putut dovedi nici împrejurarea că au fost obţinute relaţii prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău cu privire la situaţia juridică a imobilului ce forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea inculpatei în sensul că a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 12 august 2011, ca urmare a insistenţelor lui G.G. care a şi asigurat-o că nu este niciun impediment la vânzare, în contextul în care chiar martorul a arătat în mod constant în depoziţiile sale că a fost programat la data de 12 august 2011 pentru întocmirea contractului de vânzare-cumpărare de către notarul T.M., iar, după ce s-a prezentat, contractul era deja întocmit de aceasta din urmă, fiind doar semnat de către părţi, după cum a relatat şi faptul că nu cunoştea nimic în legătură cu împrejurarea că ar fi fost necesar un extras de carte funciară, aceste aspecte fiind confirmate şi de martorele G.I. şi B.A.
De altfel, împrejurarea invocată de inculpată în apărare nu are relevanţă sub aspectul îndeplinirii obligaţiei care îi revenea în calitate de notar public la momentul autentificării actelor prin care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting drepturile reale imobiliare de a obţine extrasul de carte funciară pentru autentificare; prin urmare, nerespectarea obligaţiei impuse de lege şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă o îndeplinirea defectuoasă a unui act ce intra în atribuţiile sale de serviciu. Mai mult, prin modalitatea în care a acţionat, T.M. a nesocotit dispoziţiile legale care reglementează activitatea notarilor publici, care instituie în sarcina notarului public obligaţia de a desluşi raporturile reale între părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, de a verifica dacă intenţia părţilor este de a face tranzacţia şi cunosc efectele actelor întocmite, precum şi dacă scopul pe care-l urmăresc este în conformitate cu legea; or, în contextul în care exista notată o interdicţie de vânzare din partea proprietarului bunului imobil pe care martorul G.G. îl reprezenta în baza unei procuri speciale, aspect ce putea fi verificat de către notar doar la primirea extrasului de carte funciară, este evident că, prin autentificarea contractului de vânzare-cumpărare în lipsa extrasului de carte funciară, şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţia de a verifica voinţa părţilor.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării privind notarea în mod eronat în cartea funciară a interdicţiei de vânzare, argument însuşit şi de judecătorul fondului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că notarea în cartea funciară a unei clauze de inalienabilitate exista şi în vechea reglementare din legea specială, fiind instituită în mod expres şi în noul Cod civil (art. 902 alin. 1 şi art. 881 alin. 1 teza a II-a) şi, spre deosebire de înscrierea provizorie şi intabulare care au ca obiect drepturi reale imobiliare, reprezintă înscrierea ce are ca obiect şi alte drepturi decât cele tabulare, în sensul că obiectul notării îl pot constitui şi alte drepturi decât cele tabulare, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilul şi ea poate fi înscrisă în cartea funciară numai în cazurile ordonate de lege, având ca efect opozabilitatea faţă de terţi şi, numai în mod excepţional, efectul doar de informare. De asemenea, art. 38 din Legea nr. 7/1996, în vigoarea la data de 11 august 2011 (abrogat prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011), definea obiectul notării ca fiind actele şi faptele juridice privitoare la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară, care puteau fi înscrise în cartea funciară la cerere, cu efect de opozabilitate pentru terţe persoane.
Totodată, în conţinutul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) B lit. b) din Legea nr. 7/1996 şi art. 19 alin. (1) C lit. b) din Legea nr. 7/1996, printre categoriile de înscrieri în cartea funciară în cuprinsul părţii a II-a şi a III-a erau menţionate şi faptele, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile referitoare la celelalte drepturi tabulare. Mai mult, notarea interdicţiei de vânzare în cartea funciară era prevăzută în mod expres şi în conţinutul art. 42 alin. (2) lit. h) (interdicţia de înstrăinare sau grevare a imobilului, precum şi modalităţile interdicţiei de strămutare sau grevare) din Ordinul nr. 633 din 13 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, publicat în M. Of. nr. 1049 din 29 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data de 11 august 2011 (ordin abrogat prin art. 2 lit. a din Ordinul nr. 700 din 9 iulie 2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, publicat în M. Of. nr. 571 din 31 iulie 2014).
Stabilind limitele şi acestui tip de înscriere, în conţinutul art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 se prevede că notarea are ca obiect înscrierea drepturilor persoanelor, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, a acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară; prin urmare, se instituie condiţia existenţei unei legături între actul sau faptul ce se solicită a fi notat şi imobilul pentru care se solicită efectuarea notării.
În cauză se constată, pe de o parte, că înscrierea interdicţiei de vânzare a fost făcută în baza unor dispoziţii legale expres prevăzute de lege, cu efecte de opozabilitate faţă de terţi şi nu cu efect de informare; pe cale de consecinţă, dacă notarul public T.M. ar fi obţinut extrasul de carte funciară, ar fi putut constata existenţa acestei interdicţii de vânzare făcute chiar de titularul dreptului de proprietate al imobilului, în baza menţiunilor consemnate în foia a III-a a cărţii funciare şi nu ar fi încheiat/autentificat actul de vânzare-cumpărare dintre G.G., mandatar special, şi G.I., cumpărător, iar pe de altă parte, între demersul făcut de O.N., proprietarul imobilului, de notare a interdicţiei de vânzare şi imobilul teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009, există o legătură, în sensul că interdicţia de vânzare a vizat tocmai acest imobil.
Nu se poate aprecia, astfel cum a reţinut judecătorul fondului, că prin notarea acestei interdicţii de vânzare a terenului în cartea funciară s-a limitat dreptul de dispoziţie în sensul inalienabilităţii sau indisponibilizării bunului imobil chiar de către proprietar care în această modalitate îşi impune o interdicţie de înstrăinare, având în vedere că legea cadastrului a renunţat la efectul constitutiv al înscrierilor de carte funciară, reglementând cu caracter de principiu fundamental efectul de opozabilitate în materia publicităţii imobiliare, iar prin notarea interdicţiei de vânzare nu s-a instituit în cauză o interdicţie de vânzare pentru proprietar, ci o interdicţie de vânzare pentru cel ce era împuternicit în baza procurii speciale să efectueze vânzarea imobilului, în împrejurările faptice descrise anterior (timpul scurt de la momentul aflării de către O.N. a demersurilor efectuate de G.G., fostul concubin, de a înstrăina terenul în baza procurii speciale de vânzare, fapt ce nu i-a mai permis proprietarului imobilului să revoce procura respectivă în timp util şi să-l încunoştinţeze despre revocarea mandatului). Prin urmare, notarea interdicţiei de vânzare reprezenta voinţa proprietarului bunului imobil de a nu mai permite ca vânzarea terenului să se realizeze de către martorul G.G., în respectarea principiului disponibilităţii recunoscut proprietarului bunului, fără a considera că prin acesta s-a instituit o interdicţie de vânzare chiar pentru O.N.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi nici susţinerea instanţei de fond în legătură cu împrejurarea că singura modalitate de a împiedica vânzarea terenului era aceea de revocare expresă sau tacită a procurii speciale dată lui G.G. de către O.N. şi care trebuia adusă la cunoştinţa mandatarului, având în vedere, pe de o parte, argumentele expuse în cele ce preced cu privire la posibilitatea notării în cartea funciară a interdicţiei de vânzare, iar pe de altă parte, efectele notării în cartea funciară a acestei interdicţii de vânzare şi scopul instituirii ei de către titularul dreptului de proprietate, de a împiedica vânzarea terenului până la revocarea de către mandant a procurii speciale de vânzare.
Această apreciere este susţinută, contrar celor reţinute de prima instanţă referitor la pasivitatea părţii vătămate, chiar de demersurile realizate de O.N. care, iniţial, a solicitat unui notar revocarea procurii speciale de vânzare, însă, întrucât nu avea actul asupra ei, a procedat la întocmirea unei declaraţii notariale de notare a interdicţiei de înstrăinare a imobilului, pentru care a solicitat notarea în cartea funciară. Ulterior, partea vătămată a făcut demersurile necesare pentru revocarea procurii speciale de vânzare, sens în care a şi revocat procura dată lui G.G. la data de 17 august 2011, astfel cum rezultă din declaraţia notarială autentificată la Biroul Notarilor Publici Asociaţi L.S. şi V.D.
Revenind la activitatea infracţională desfăşurată de inculpata T.M., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, după încheierea şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare din 12 august 2011, prin care s-a transmis dreptul de proprietate a imobilului - teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009, către G.I., contrar obligaţiei legale cuprinse în prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. II pct. 4 din Ordinul nr. 309/2010, aceasta nu a solicitat înscrierea contractului la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, având în vedere că nu i-a fost eliberat extrasul de carte funciară, prin atitudinea sa inculpata făcând dovada că a autentificat un act, îndeplinindu-şi, cu ştiinţă, în mod defectuos atribuţiile ce îi reveneau în calitate de notar public.
Ulterior, după comunicarea extrasului de carte funciară de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, inculpata, pentru a da aparenţa de legalitate contractului încheiat, a menţionat împrejurări nereale în conţinutul încheierii de completare cu privire la situaţia imobilului ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării, în sensul că bunurile vândute nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini conform extrasului de carte funciară din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău. În acest context, a inserat în încheierea de completare din 5 septembrie 2011 a contractului de vânzare-cumpărare menţiunea că „bunurile vândute nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini cu excepţia declaraţiei autentificate (…) din 11 august 2011 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi F.E. şi F.I., conform extrasului de carte funciară (…) din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău” şi împrejurarea că această încheiere de completarea a fost dispusă urmare a solicitării lui G.G.
Or, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că martorul G.G. a formulat o cerere de completare a contractului de vânzare-cumpărare, aspect confirmat şi de către martor în depoziţiile date în cursul procesului penal, acesta arătând că a luat cunoştinţă de acest act abia în anul 2012, după cum din materialul probator administrat rezultă că martorul G.G. nici nu mai putea formula o astfel de cerere având în vedere că procura specială de vânzare i-a fost revocată prin declaraţia autentificată la 17 august 2011 de către partea vătămată O.N.
Nu poate fi acceptată nici ipoteza susţinută de apărare că o astfel de completare putea fi realizată şi din oficiu de către notarul public care a întocmit actul, având în vedere dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 36/1995 care stabilesc atât condiţiile în care, din oficiu, pot fi îndreptate erorile materiale sau completate actele notariale ce cuprind omisiuni vădite, respectiv, cu acordul părţilor, acord care a lipsit în cauza de faţă, cât şi aspectele ce pot face obiectul acestor îndreptări/completări, respectiv, acele erori materiale sau omisiuni vădite ce rezultă din conţinutul actului şi cuprinsul lucrărilor existente la momentul perfectării actului şi nu cu referire la aspecte noi ce rezultă din alte lucrări ulterioare acestui moment. Or, în cauză, încheierea de completare a contractului de vânzare-cumpărare conţine referiri la aspecte noi privind situaţia juridică a imobilului care nu au fost cunoscute la momentul perfectării actului; prin urmare, nu se putea dispune o astfel de completare din oficiu, scopul întocmirii ei de către inculpata T.M. fiind de a da aparenţa de legalitate unui act ce cuprindea menţiuni nelegale făcute chiar de către inculpată, în lipsa extrasului de carte funciară, la momentul autentificării contractului.
După întocmirea încheierii de completare, inculpata a depus, la data de 6 septembrie 2011, o cerere la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău de înscriere în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare din 12 august 2011 şi a încheierii completatoare, înregistrată la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, respinsă prin încheierea din 19 septembrie 2011, rămasă definitivă prin necontestare.
În consecinţă, faţă de situaţia de fapt expusă, reţinută pe baza declaraţiilor martorilor, declaraţiei părţii vătămate O.N., actelor şi lucrărilor care au stat la baza întocmirii şi autentificării contractului de vânzare-cumpărare şi încheierii de completare a contractului autentificată la 5 septembrie 2011, registrelor, evidenţelor în sistem informatic, actelor transmise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta inculpatei T.M. care, în calitate de notar public, a autentificat la data de 12 august 2011 contractul de vânzare-cumpărare prin care G.G., în calitate de mandatar al numitei O.N. a vândut imobilul - teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009 - numitei G.I., mama sa, în calitate de cumpărător, în lipsa extrasului de carte funciară, cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare, încălcându-şi astfel atribuţiile de serviciu şi cauzând vătămarea intereselor legale ale părţii vătămate O.N., ca urmare a transferării dreptului de proprietate asupra unui imobil asupra căruia partea vătămată a notat în cartea funciară interdicţia de vânzare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. anterior.
Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că infracţiunea prevăzută în art. 246 C. pen. anterior se comite numai cu intenţie, directă sau indirectă, iar din materialul probator administrat în cauză rezultă dincolo de orice îndoială că, la data de 12 august 2011, inculpata T.M., cu ştiinţă, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare în lipsa extrasului de carte funciară, acţionând cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia indirectă - în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a urmărit, dar a acceptat posibilitatea producerii lui. Apărarea inculpatei că prin menţionarea în cuprinsul actului autentificat a numărului extrasului de carte funciară se presupune în mod raţional că aceasta a obţinut informaţii prin telefon despre situaţia juridică a imobilului şi doar dintr-o lipsă de diligentă echivalentă culpei (culpa levisima) a procedat la întocmirea/autentificarea contractului, fără a aştepta primirea, în formă scrisă, a extrasului de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, nu poate fi primită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contextul în care numărul menţionat în cuprinsul actului este numărul cererii formulate de inculpată pentru eliberarea extrasului, cunoscut de aceasta încă de la momentul înregistrării la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, care, într-adevăr, este şi numărul lucrării în baza căreia s-a eliberat extrasul de carte funciară, însă la data de 17 august 2011 şi nu la data 11 august 2011, astfel cum s-a menţionat de către inculpată.
Urmarea imediată a faptei inculpatei de a autentifica contractul de vânzare-cumpărare în lipsa extrasului de carte funciară s-a produs, în sensul vătămării intereselor legale ale părţii vătămate O.N. prin transmiterea dreptului de proprietate către martora G.I., contrar voinţei părţii vătămate. Totodată, din probele administrate rezultă că, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de notar, prin autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, proprietatea imobilului - teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009 - a fost transmisă în patrimoniul lui G.I., cauzând, astfel, o vătămare a intereselor legale a părţii vătămate.
În legătură cu infracţiunile de fals intelectual, prevăzute în art. 289 C. pen. anterior, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, se constată că, prin atestarea în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare din data de 12 august 2011 a împrejurării că bunurile vândute nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini conform extrasului de carte funciară din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, în condiţiile în care inculpata nu avea un extras de carte funciară, aşa cum rezultă din probele administrate, la acea dată (cererea nici nu a fost soluţionată, întrucât în sistemul informatic al Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău figura în lucru o altă cerere cu privire la acelaşi imobil, respectiv, cea de notare a interdicţiei de vânzare formulată de partea vătămată O.N.), inculpata T.M. a alterat adevărul prin atestarea unor împrejurări neconforme cu realitatea.
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în cazul infracţiunii de fals intelectual alterarea adevărului nu priveşte materialitatea înscrisului în forma şi sursa acestuia, ci menţiunile inserate în înscrisul întocmit de funcţionarul public competent. În cauză, inculpata T.M., deşi cunoştea obligaţia ce îi revenea în exercitarea atribuţiilor de serviciu la autentificarea unui contract de vânzare-cumpărare, a menţionat în cuprinsul actului împrejurări necorespunzătoare în legătură cu situaţia terenului ce face obiectul vânzării, în sensul că nu este grevat de sarcini, deşi nu avea un extras de carte funciară emis de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, împrejurare care ulterior s-a dovedit a fi neconformă cu realitatea, asupra bunului fiind instituită interdicţia de vânzare, prin mandatar, chiar de către proprietarul terenului, O.N.
Sub aspectul laturii subiective, se constată că prin modalitatea în care a acţionat, atestând în mod nereal, cu ştiinţă, că imobilul nu este grevat de sarcini, inculpata T.M. a comis fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia directă.
În baza probatoriul administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin menţionarea în conţinutul încheierii de completare din 5 septembrie 2011 a contractului de vânzare-cumpărare, a împrejurării că actul a fost întocmit la solicitarea lui G.G., că aspectele completate au fost omise la momentul autentificării actului şi a împrejurării că două exemplare ale încheierii au fost remise lui G.G., în condiţiile în care încheierea de completare a fost efectuată de inculpata T.M. după primirea extrasului de carte funciară în care era notată interdicţia de vânzare a imobilului, instituită de O.N., aspecte care nu au fost omise la momentul încheierii/autentificării contractului, întrucât nu exista un extras de carte funciară eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău la acea dată, iar martorului G.G. nu i-au fost înmânate cele două exemplare ale actului, este realizat elementul material al infracţiunii de fals intelectual în forma atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului în conţinutul încheierii de completare, fiind periclitată încrederea publică acordată unui act oficial întocmit de către notar şi chiar valabilitatea actului.
Argumentele judecătorului fondului că menţionarea în cuprinsul încheierii a împrejurării că au fost remise două exemplare martorului G.G. la momentul autentificării nu este o împrejurare esenţială şi producătoare de consecinţe juridice, deoarece nu alterează substanţa/esenţa actului nu poate fi primită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că în cazul infracţiunii de fals intelectual nu este prevăzută condiţia esenţială ca înscrisul respectiv să fie apt să producă consecinţe juridice; prin urmare, atestarea în conţinutul actului a unor împrejurări nereale cu privire la situaţia de fapt ce a condus la întocmirea acelui act este suficientă pentru realizarea elementului material al laturii obiective.
Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin modalitatea în care a acţionat, inculpata T.M. a avut reprezentarea subiectivă a faptei şi a comis-o cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia directă, inserarea acelor împrejurări neconforme cu realitatea în conţinutul încheierii de completare fiind făcută tocmai pentru a da aparenţa de legalitate unui contract autentificat de inculpată prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de notar public.
Pe cale de consecinţă, materialul probator administrat, astfel cum a fost analizat pe larg în cele ce preced, a dovedit fără putinţă de tăgadă că inculpata T.M., la data de 12 august 2011, a atestat, în mod nereal, în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare împrejurarea că bunurile vândute nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini conform extrasului de carte funciară din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, în condiţiile în care inculpata nu avea un extras de carte funciară, iar, la data de 5 septembrie 2011, a menţionat în mod nereal, în conţinutul încheierii de completare a contractului de vânzare-cumpărare, împrejurarea că actul a fost întocmit la solicitarea lui G.G., că aspectele completate au fost omise la momentul autentificării actului şi împrejurarea că două exemplare ale încheierii au fost remise lui G.G., faptele inculpatei întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual prevăzute în art. 289 C. pen. anterior.
Stabilind vinovăţia inculpatei sub aspectul comiterii faptelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelul procurorului, va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată, urmând să dispună condamnarea inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual (2 fapte).
Având în vedere că de la data sesizării instanţei şi până la pronunţarea hotărârii în apel, 13 mai 2015, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Se reţine că inculpata T.M. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. anterior şi a două infracţiuni de fals intelectual prevăzute în art. 289 C. pen. anterior, toate aflate în concurs real, art. 33 lit. a) C. pen. anterior, incriminate în continuare în noul Cod penal în art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 321 C. pen.
Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, analiza comparativă a normelor de incriminare nu a evidenţiat deosebiri esenţiale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii care să atragă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 187/2012 (fapta comisă sub imperiul legii vechi să nu mai constituie infracţiune sub imperiul legii noi datorită lipsei unui element constitutiv ori formei de vinovăţie cerută de lege), textul art. 297 C. pen. eliminând cerinţa ca fapta să fie săvârşită „cu ştiinţă” care stabilea doar forma de vinovăţie - intenţia - în condiţiile în care forma de vinovăţie a infracţiunilor este instituită de dispoziţiile art. 16 alin. (6) C. pen. - fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie, iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres; prin urmare, legea nouă nu va retroactiva sub acest aspect.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatei, se constată că, sub aspectul limitelor speciale de pedeapsă, în noua reglementare minimul special a fost majorat de la 6 luni la 2 ani închisoare, iar maximul special al pedepsei închisorii a fost majorat de la 3 ani la 7 ani închisoare, corelativ fiind stabilită aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, astfel că lege nouă nu va retroactiva nici sub acest aspect.
În ceea ce priveşte infracţiunile de fals intelectual, se constată că textul art. 321 C. pen., în esenţă, reia textul art. 289 C. pen. anterior; singura modificare o reprezintă referirea la un „funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu” - persoană care poate întocmi un înscris oficial, precizarea fiind făcută pentru a înlătura deficienţa din reglementare unde se menţiona doar „funcţionar”, deşi, în considerarea art. 150 alin. (2) C. pen. anterior, numai funcţionarul public putea întocmi un înscris oficial; ca atare, lege nouă nu va retroactiva nici sub acest aspect.
Sub aspect sancţionator, se constată că în noua reglementare minimul special al pedepsei închisorii a fost majorat de la 6 luni la 1 an închisoare; prin urmare, legea penală mai favorabilă este tot legea penală anterioară.
Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie are în vedere, totodată, în aprecierea legii penale mai favorabile, faptul că cele trei infracţiuni au fost comise în concurs real, iar potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., în cazul concursului se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (în vechea reglementare, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 1 lit. b C. pen. anterior, în cazul concursului, se aplica pedeapsa cea mai grea, iar aplicarea sporului în cuantum de până la 5 ani era facultativă); astfel, legea nouă nu va retroactiva, întrucât s-ar putea ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante mai mari inculpatei.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei nr. 132 din 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
În baza art. 246 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata T.M. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor la pedeapsa de 15.000 lei amendă penală.
În baza art. 289 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat pe aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, la pedeapsa de 5.000 lei amendă penală (fapta din data de 12 august 2011).
În baza art. 289 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat pe aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, la pedeapsa de 5.000 lei amendă penală (fapta din data de 5 septembrie 2011).
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate inculpatei şi a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai mare, de 15.000 lei amendă penală.