Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act. Cauză ilicită. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : acţiune în constatare
- nulitate absolută
- clauză ilicită
- principiul securităţii raporturilor juridice
- autoritatea de lucru judecat
C. civ. din 1864, art. 966, art. 968, art. 1201
Legea nr. 15/1990, art. 20
H.G. nr. 391/1995, art. 1
Îndeplinirea unei obligații legale, a unei conduite impuse subiectelor de drept care intră sub incidența celor stabilite printr-o hotărâre de guvern, ca act care concretizează voinţa autorităţii publice, subiect de drept special, învestit cu putere publică, nu poate constitui motiv de anulare pentru cauză ilicită a unui act încheiat în executarea respectivei obligaţii, astfel încât este corectă soluţia instanţei de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a respectivului act pentru acest motiv.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 893 din 24 martie 2015
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 02.05.2012, sub nr. xx456/3/2012, reclamanta SC W.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC A.I. Bacău SA şi SC P. SA, solicitând instanţei: să constate nulitatea absolută a Protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996, a Anexei nr. 1 (procesul-verbal de predare-primire din aceeaşi dată) şi a Anexei 2 ale aceluiaşi protocol, încheiate între SC D. SA şi SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P. SA şi SC A.I. Bacău SA, cu privire la spaţiul comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, Bucureşti; - să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor mai-sus menţionate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietar al imobilului-spaţiu comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, Bucureşti, în urma divizării societăţii comerciale SC H.T. SRL, astfel cum rezultă din Protocolul nr. 2 autentificat sub nr. 1730/29.11.2007 de BNP I.M. şi D.A.M. La rândul său, SC H.T. SRL a dobândit proprietatea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC G. SA şi autentificat sub nr. 1037/08.04.2002 de către BNP M.M.
A arătat reclamanta că în anul 1990 imobilul s-a aflat în patrimoniul fostei întreprinderi de stat ICL A. 2, devenită ulterior SC D. SA (actualmente SC P. SA), fiind transmis în urma adoptării H.G. nr. 765/1990 către M. - IPCC Bucureşti - Popeşti Leordeni, transformată ulterior în societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990 şi devenită SC G. SA. Fosta IPCC Bucureşti, devenită ulterior SC G. SA a dobândit proprietatea imobilului în cauză prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
În baza actelor normative mai-sus menţionate, spaţiul comercial în litigiu a fost predat către IPCC Bucureşti prin Protocolul de predare - primire nr. 15317/12.11.1990, iar dreptul de proprietate asupra spaţiului a fost recunoscut în mod expres şi pe cale judiciară, respectiv, prin sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în contradictoriu cu SC D. SA în dosarul nr. xx31/1995. Prin această hotărâre, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că SC G. SA este proprietara spaţiului comercial aflat în litigiu. Cu toate acestea, ignorând efectele unei hotărâri judecătoreşti ce îi era pe deplin opozabilă, fosta SC D. SA (actualmente pârâta SC P. SA) a predat fictiv acelaşi spaţiu către fosta SC A. SA Bacău (actuala SC A.I. Bacău SA).
În acest sens, a susţinut reclamanta că au fost încheiate în mod fraudulos Protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 cu Anexele nr. 1 şi 2, prin care s-a consemnat, contrar realităţii faptice si juridice, că „s-a predat de către SC D. SA către SC A. SA Bacău spaţiul comercial cu profil de comercializare produse carne situate în C.M. nr. 294, bl. 42". În cuprinsul protocolului şi anexelor aferente s-a menţionat ca temei juridic art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995, deşi actul normativ menţionat nu a produs prin simpla lui adoptare efecte translative de proprietate, aspect ce rezultă în mod expres din art. 4 alin. (2) din acelaşi act. În conformitate cu această dispoziţie, „transferul proprietăţii se va face în condiţiile legii", ceea ce însemna că transmiterea proprietăţii unităţilor ce intrau sub incidenţa H.G. nr. 391/1995, inclusiv spaţiul din C.M. specializat în comercializarea de produse din carne, putea opera doar dacă era conformă legii.
În speţă, o nouă transmitere a dreptului de proprietate de la SC D. SA către alţi subdobânditori nu se putea efectua. Niciuna din instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare nu a putut cerceta, însă, validitatea titlului exhibat de revendicatoarea SC A.I. Bacău SA, pentru că, în caz contrar, ar fi însemnat să soluţioneze cauza extra petita, cu depăşirea limitelor în care au fost învestite. Instanţele care au soluţionat cererea de revendicare au procedat doar la compararea celor două titluri opuse reciproc de ambele părţi litigante, pornind de la premisa aparentei lor validităţi.
În urma comparării, instanţele sesizate au dat eficienţă titlului invocat de SC A. SA Bacău, pentru simplul considerent că acesta ar fi fost transcris la data 11.07.1996, anterior transcrierii titlului autorului subscrisei efectuată la data de 30.06.1998. Pe aceeaşi linie de gândire, s-a conchis că titlul revendicatoarei SC A.I. Bacău SA este preferabil, întrucât a fost intabulat la data de 13.12.2000, prin comparaţie cu titlul reclamantei, care s-a intabulat la data de 24.04.2002.
Aşadar, unicul criteriu de preferabilitate avut în vedere de instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare a fost acela al anteriorităţii transcrierii şi intabulării, fără ca acestea să fi analizat validitatea sau nevaliditatea titlului de care s-a prevalat SC A.I. Bacău SA, respectiv Protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996, cu anexele aferente.
S-a invocat de către reclamantă faptul că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României din 1991, reluat şi în forma Constituţiei din 2003, tratatele internaţionale ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. La data de 01.04.1996, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului beneficia de aplicare prioritară, directă si imediată în dreptul intern, consfinţind alături de Constituţie, drepturi fundamentale, cum este şi dreptul de proprietate, de care se bucură atât persoanele fizice, cât şi cele juridice.
SC G. SA dispunea de un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum această noţiune a fost explicitată în jurisprudenţa CEDO.
Actele contestate sunt contrare ordinii de drept, fiind emise cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 15/1990, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a puterii lucrului judecat, decurgând din sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995 a Judecătoriei sect. 2 Bucureşti.
Sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995 a Judecătoriei sect. 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a stabilit cu putere de lege, confirmând, de altfel, situaţia faptică şi juridică preexistentă, că dreptul de proprietate al SC G. SA s-a născut încă din anul 1990.
În considerentele aceleiaşi hotărâri, pronunţate în contradictoriu cu SC D. SA - considerente care nu mai pot fi rediscutate - s-a reţinut că reclamanta SC G. SA a devenit proprietara spaţiului comercial în litigiu, „prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece la data promulgării legii acestea se aflau în patrimoniul reclamantei”.
Actele contestate au fost emise cu încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi" şi „nimeni nu poate da ceea ce nu are".
Reclamanta a arătat, totodată, că actele contestate s-au fondat pe o cauză ilicită. În speţă, această exigenţă a legalităţii cauzei nu a fost satisfăcută, în contextul în care semnatarii Protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 şi anexelor din aceeaşi dată au ignorat efectele H.G. nr. 765/1990, ale Legii nr. 15/1990 şi ale unei hotărâri judecătoreşti prin care cel care pretindea transmiterea spaţiului - fostul SC D. SA - fusese declarat în mod expres non-dominus.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 cu raportare la art. 44 din actuala Constituţie, art. 481 din vechiul Cod civil cu raportare la art. 555 NCC, art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 966-968 din vechiul Cod civil cu raportare la art. 1235-1238 NCC, H.G. nr. 765/1990, precum şi toate celelalte norme juridice şi principii mai-sus invocate.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 4778 din 11.06.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta SC W.T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC A.I. Bacău SA SA şi SC P. SA, având drept obiect constatarea nulităţii absolute a Protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 şi a Anexelor nr. 1 şi nr. 2, încheiate între SC D. SA şi SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P. SA şi SC A.I. Bacău SA, cu privire la spaţiul comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2 Bucureşti şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Instanţa de fond a reţinut că prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea, fără plată, din patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate de producţie din domeniile morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne, a spaţiilor comerciale, precum şi a terenurilor, dotărilor, utilajelor şi a altor bunuri aferente acestora, prevăzute în anexele 1-4 la acest act normativ. În anexa nr. 3 la pct. 57 se menţionează trecerea spaţiului comercial din Bucureşti, C.M. nr. 42, sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.
Societăţile nominalizate au încheiat la 1.04.1996 protocolul de predare-primire nr. 1956 cu anexele acestuia, act trecut în registrul de transcripţiuni sub. nr. 8828/11.07.1996 şi intabulat în cartea funciară nr. 15303/15.11.2000, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. xx828/2/2010 prin decizia civilă nr. 259/08.06.2011.
Din punctul de vedere al identităţii imobilului, tribunalul a reţinut că şi acest aspect a fost considerat ca fiind tranşat prin decizia menţionată anterior, în sensul că, deşi se contestase iniţial, susţinerea nu a fost considerată întemeiată faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit în acea cauză.
De asemenea, prin protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996, SC D. SA, în calitate de predator, şi SC A. SA Bacău, în calitate de primitor, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 privind transmiterea unor spaţii comerciale în patrimoniul societăţilor comerciale cu activităţi de producţie, s-a transmis fără plată din patrimoniul primei societăţi în patrimoniul celei de-a doua spaţiul comercial cu profil de comercializare preparate din carne situat în Bucureşti, C.M. nr. 294, bl.42, sector 2. La acest proces-verbal a fost întocmită şi Anexa 1 şi Anexa 2 ce confirmă predarea efectivă a spaţiului cu întregul inventar.
Potrivit susţinerilor părţilor, actelor de la dosar, dar şi a considerentelor hotărârilor pronunţate anterior între părţi, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte succesiunea societăţilor implicate, SC A. SA Bacău a fost supusă unei fuziuni prin absorbţie, fiind absorbită de SC A.I. SA, aşa cum rezultă din hotărârea A.G.A. SC A. SA din 24.11.2005 şi din actul adiţional la contractul de societate şi statutul SC A.I. SA autentificat sub nr. 2922/5.12.2005 de BNP I.Ş.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut şi că IPCC Bucureşti, Popeşti-Leordeni, a devenit SC G. SA care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1037/8.04.2002 de BNP M.M. şi înscris în cartea funciară la 08.05.2002, a înstrăinat imobilul revendicat pârâtei SC H.T. SRL. Ulterior, SC H.T. SRL s-a divizat, imobilul revenind SC W.T. SRL conform proiectului de divizare din 13.08.2007 şi protocolului de predare-primire subsecvent, precum şi protocolului nr. 2 autentificat sub nr. 1730/29.11.2007 de BNP I.M. şi D.A.M.
Referitor la spaţiul comercial în litigiu, prin H.G. nr. 765/09.07.1990 - act normativ ce a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 280 la data de 9.11.1992 - s-a prevăzut la art. 1 că "pe data prezentei hotărâri unităţile comerciale specializate de lapte, pâine, peşte, carne şi preparate din carne trec din subordinea comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei” iar conform art. 2 alin. (1) : "Unităţile specializate de lapte, pâine, peşte, carne şi preparate din carne se predau-preiau pe bază de protocol încheiat între părţi”. Potrivit art. 7, predarea şi preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/3.07.1990.
În considerentele sentinţei civile nr. 13002/27.09.2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. xx18/3/2007 în litigiul dintre reclamanta SC A.I. Bacău SA şi pârâta SC H.T. SRL, având ca obiect „revendicare”, instanţa a reţinut şi că o altă dovadă care atestă faptul că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra spaţiului de la SC D. SA către SC G. SA o reprezintă şi împrejurarea că ulterior, prin H.G. nr. 391/1995, în mod expres se transfera dreptul de proprietate de la D. SA către SC A. SA Bacău.
Apărarea pârâtei sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat a fost considerată întemeiată, cu atât mai mult cu cât s-a statuat că în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995, prin care s-a admis cererea formulată de SC G. SA şi s-a constatat că aceasta este proprietara spaţiului comercial situat în C.M. nr. 42, sector 2, aceasta a fost obţinută în contradictoriu cu SC D. SA care la acel moment nu mai avea proprietate asupra spaţiului, dreptul de proprietate fiind transferat prin H.G. nr. 391/06.06.1995, anterior protocolului propriu-zis.
S-a mai reţinut şi că titlul autorului reclamantei – SC A. SA Bacău este anterior titlului autorului pârâtei - SC G. SA, este mai bine caracterizat şi a fost înscris în cartea funciară şi făcut opozabil terţilor anterior efectuării publicităţii titlului autorului pârâtei. De asemenea, s-a constatat că pentru imobilul din C.M. nr. 294, bl. 42 cu destinaţie de spaţiu comercial figurează înregistrat la Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 reclamanta SC A.I. Bacău SA.
Astfel, instanţa de fond a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul în litigiu. Apelul declarat împotriva sentinţei nr. 13002/27.09.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a fost respins ca neîntemeiat. În considerentele deciziei nr. 4210/16.12.2011 pronunţată de ÎCCJ, Secţia a II-a civilă, dată în soluţionarea recursului declarat împotriva acestei decizii, s-a reţinut că hotărârea judecătorească prin care autoarea pârâtei şi-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga omnes şi că numai transcrierea în registrul de transcripţiuni conferă opozabilitatea faţă de terţi a dreptului, iar reclamanta şi-a înscris dreptul său la data de 11.07.1996, în timp ce pârâta din acea cauză, autoarea pârâtei din cauza de faţă, la 30.06.1998. Totodată, intabularea titlului reclamantei s-a realizat în 13.12.2000, iar cea a pârâtei la data 24.04.2002.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că H.G. nr. 765/1990 a realizat un transfer administrativ al unor unităţi specializate din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, însă H.G. nr. 391/1995 a transferat active din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat şi, pe cale de consecinţă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat judicios actele normative menţionate, momentul transferului dreptului de proprietate şi acela al opozabilităţii faţă de terţi, concluzionând asupra titlului mai bine caracterizat al reclamantei.
Prin urmare, dată fiind analiza titlurilor părţilor prin hotărârile pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi, nu se poate spune că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată, în soluţionarea acţiunii în revendicare dându-se eficienţă criteriilor de comparaţie a titlurilor.
În plus, deşi reclamanta a înţeles să invoce nulitatea protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 şi a anexelor acestuia, s-a reținut că prin hotărârile menţionate s-a oferit răspuns şi cu privire la susţinerile reclamantei conform cărora nu ar fi fost posibilă predarea spaţiului către fosta SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării documentelor contestate – 01.04.1996, SC D. SA nu mai avea calitatea de proprietar. Nu s-a putut, astfel, susține că anterior nu s-a dat relevanţa juridică titlului invocat de reclamantă, sentința nr. 8990/14.11.1995, în condiţiile în care în analiza lor instanţele s-au aplecat asupra efectelor juridice ale acestei sentinţe.
Este de principiu, potrivit doctrinei şi practicii constante, că actul săvârşit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit, fiind sancţionat cu nulitatea absolută. Însă, aşa cum s-a arătat şi în jurisprudenţa instanței supreme, se socoteşte „fraudă la lege”, atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte aceasta reprezintă o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3577 din 28 noiembrie 2008).
Or, cele arătate mai sus, inclusiv în hotărârile judecătoreşti anterioare, descriu situaţia juridică a imobilului în litigiu, dar statuează şi din punct de vedere al titlurilor părţilor, şi, reţinând că nu s-au probat alte împrejurări de fapt, tribunalul a apreciat că toate aceste elemente nu sunt de natură a concluziona asupra incidenţei „fraudei la lege”, astfel cum susţine reclamanta.
În plus, a mai reţinut tribunalul că nu s-a făcut dovada nici a intentării vreunei acţiuni în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică prin care o parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră nelegal, poate cere ca instanţa de contencios să verifice legalitatea actului, în situaţia în care actul este declarat nelegal, acesta devenind inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat. Admiterea excepţiei de nelegalitate are drept consecinţă blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea, astfel încât actul în discuţie, deşi valid, odată ce a fost declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv. Nu s-a probat nici dovada intentării vreunei acţiuni în condiţiile art. 8 din aceeaşi lege.
Mai mult decât atât, faţă de celelalte argumente invocate de reclamantă în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea unui astfel de act, în structura acesteia intervenind două elemente: causa proxima sau scopul imediat - scopul obligaţiei - şi causa remota, adică scopul actului juridic, motivul determinant pentru care acesta a fost încheiat. Art. 966 C. civ. stabileşte că „obligarea fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”. Aşadar, pentru a fi valabilă cauza unui act juridic civil, deci şi a unei convenţii trebuie să îndeplinească în mod cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Referitor la condiţia cauzei de a fi licită, cerinţa cu privire la care reclamanta a arătat că nu este îndeplinită în privinţa protocolului şi a anexelor contestate în cauza de faţă, aceasta este consacrată de dispoziţiile art. 968 C. civ., potrivit cu care „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În acelaşi sens, fraudarea intereselor reclamantei presupune existenţa unei înţelegeri în acest scop între semnatarii protocolului, or acest lucru nu poate fi constatat în cauza de faţă, în contextul existenţei H.G. nr. 391/1995, necontestată de altfel de către reclamantă.
2.1. Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel, pentru soluţionarea căruia la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la data de 23.09.2013 a fost înregistrat dosarul nr. xx23/2013 (nr. unic xx456/3/2012).
2.2. Apelanta-reclamantă a considerat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică deoarece prima instanță de fond a aplicat în mod greşit efectul pozitiv al lucrului judecat. S-a reţinut, astfel, că aspectul validităţii Protocolului nr. 1956/1996 ar fi fost tranşat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul de revendicare (dosar nr. xx18/3/2007), ignorându-se cu desăvârşire efectele sentinţei civile nr. 8990 din 14.11.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti prin care s-a constatat că SC G. SA, autoarea reclamantei, dobândise dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial din C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, nu mai putea fi transmis de autoarea intimatei SC P. SA prin Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 a cărui nulitate absolută a fost invocată în prezenta cauză. Puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 8990 din 14.11.1995 era, deci, anterioară hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul de revendicare și nicio altă instanţă nu s-a pronunţat cu privire la valabilitatea Protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 şi nici nu a analizat cauzele de nulitate absolută invocate în prezentul litigiu. Astfel, instanţele învestite cu revendicarea au procedat doar la compararea titlurilor părţilor.
Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 trebuia considerat nul absolut deoarece au fost încălcate următoarele norme imperative: a) art. 1 Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 41 Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ.; b) art. 20 din Legea nr. 15/1990, principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul puterii lucrului judecat în raport de sentinţa civilă nr. 8990 din 14.11.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti; c) principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are; d) art. 966 şi art. 968 C. civ.; e) art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995.
Anterioritatea datei înscrierii Protocolului nr. 1956 din 1.04.1996 în cartea funciară nu înlătură şi nu produce nici un efect asupra cauzelor de nulitate absolută.
Apelanta a susținut că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO. SC G. SA era proprietara spaţiului din C.M. la data la care autoarele intimatelor au încheiat Protocolul de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 cu anexele aferente. De vreme ce SC G. SA era proprietarul spaţiului comercial transmis de SC D. SA încă din anul 1990, conform sentinţei civile nr. 8990/1995, este evident că SC D. SA, autoarea intimatei SC P. SA nu mai putea transmite acelaşi imobil în anul 1996 către SC A. SA Bacău prin Protocolul de predare-primire nr. 1956 şi anexele aferente.
Sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a principiilor securităţii raporturilor juridice şi a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 8990 din 14.11.1995.
Astfel, instanţa de fond nu a examinat efectele sentinţei civile nr. 8990 din 14.11.1995 asupra valabilităţii actului contestat deşi a fost sesizată în acest sens, limitându-se în a reţine că „relevanţa juridică a acestui titlu ar fi fost analizată de instanţele sesizate anterior cu litigiul în revendicare”. Instanţa de fond nu a analizat cauzele de nulitate absolută invocate. Instanţele sesizate cu soluţionarea litigiului în revendicare s-au raportat doar la dispoziţiile H.G. nr. 765/1990, nu şi cu privire la efectele art. 20 din Legea nr. 15/1990 în temeiul cărora spaţiul comercial din C.M. a intrat în proprietatea autoarei apelantei.
Sentința a mai fost criticată și, susținându-se că s-a încălcat dreptul reclamantei la examinarea cauzei şi la motivarea hotărârii judecătoreşti garantat de art. 6 din CEDO şi art. 261 C. proc. civ., întrucât tribunalul nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra unor cauze de nulitate absolută, invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cu privire la încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi” şi „nimeni nu poate da ceea ce nu are” şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 care prevedeau în mod expres încheierea protocolului şi a anexelor la peste 7 luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, şi nu în termen de 30 de zile, astfel cum era stipulat. Instanţa de fond nu a motivat respingerea acţiunii în raport de cele două motive de nulitate menţionate cu privire la acest motiv de apel, apelanta-reclamantă solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei civile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
Din punctul de vedere al apelantei, sentinţa apelată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 966 şi art. 968 C. civ. şi încălcarea deciziei nr. XV/2005 a Î.C.C.J. Protocolul de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1994 s-a încheiat prin fraudarea dreptului de proprietate al SC G. SA, autoarea apelantei, iar situaţia juridică a fost cunoscută de SC D. SA care a fost parte în dosarul nr. xx31/1995 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995.
Deşi autoarele intimatelor cunoşteau la data de 1.04.1996 că dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial din C.M. nu putea fi transmis de SC D. SA către SC A. SA Bacău, acestea au încheiat totuşi protocolul nr. 1956 cu anexele aferente, prin fraudarea dreptului de proprietate al autoarei apelantei.
Aspectul predării fictive a imobilului nu a fost analizat de prima instanţă, care a ignorat faptul că Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 s-a fondat pe atestarea unei împrejurări necorespunzătoare, având la bază o cauză falsă şi ilicită.
S-a mai referit apelanta la împrejurarea că instanţa de fond nu a acordat relevanţă probatorie interogatoriilor administrate în cauză, în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., cu privire la refuzul SC P. SA de a răspunde la întrebările nr. 1, 6, 7 şi 8, că s-a respins în mod greşit cererea reclamantei de administrare a probei testimoniale pentru dovedirea fictivităţii predării-primirii și că tribunalul nu s-a pronunţat asupra unor înscrisuri depuse de reclamantă, respectiv, decizia civilă nr. 414 din 26.02.1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia civilă, în dosarul nr. xx11/1998; sentinţa comercială nr. 1073 din 7.03.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. xx33/2004, certificat fiscal, procesul-verbal de predare-primire a imobilului din 16.01.2010 încheiat între SC W.T. SRL şi SC A. SA Bacău.
În fine, s-a mai arătat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii în sensul că din considerentele sentinţei apelate rezultă că instanţa a pornit de la premisa eronată că apelanta ar fi contestat valabilitatea H.G. nr. 391/1995, iar nu a protocolului nr. 1956 din 1.04.1996 cu cele 2 anexe aferente.
2.3. Intimatele-pârâte, legal citate, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
2.4. Prin decizia civilă nr. 334 din 05.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei SC W.T. SRL și obligată această parte la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a Protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 şi a Anexelor nr. 1şi nr. 2, încheiat între SC D. SA şi SC A. SA Bacău, având drept obiect transmiterea proprietăţii, în baza H.G. nr. 391/1995 Anexa 3 poziţia 57, asupra spaţiului comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 8990 din 14.11.995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12.11996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, s-a constatat că reclamanta SC G. SA, autoarea apelantei, este proprietara spaţiilor comerciale situate în C.M. nr. 42, sector 2 în temeiul H.G. nr. 765 din 9.07.1990 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 (dosar nr. xx31/1995).
Prin sentinţa comercială nr. 13002 din 27.09.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, având drept obiect acţiunea în revendicare formulată de SC A.I. Bacău SA, instanţa, comparând titlurile reclamantei şi ale pârâtei, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, C.M. nr. 294, bl. 42, parter, sector 2, intabulat în Cartea funciară 15304, cu nr. cadastral 982/03. Această sentință a rămas definitivă prin decizia comercială nr. 295 din 12.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă. Prin decizia nr. 4030 din 23.11.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de SC W.T. SRL, decizia civilă nr. 295 din 12.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În apel după casare, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia comercială nr. 259 din 8.06.2011, a respins din nou ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă SC W.T. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 13002 din 8.11.2007. Prin decizia civilă nr. 4210 din 16.12.2011 pronunţată de Î.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC W.T. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 259 din 8.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Din succesiunea hotărârilor judecătoreşti menţionate, s-a stabilit că titlul apelantei-reclamante, respectiv sentința civilă nr. 8990 din 14.11.1995, definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12.11.1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, s-a constatat că autoarea acesteia, SC G. SA, era proprietara spaţiilor comerciale situate în C.M. nr. 42, sector 2, în temeiul H.G. nr. 765 din 9.07.1990 şi a art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin sentinţa comercială nr. 13002 din 27.06.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16.12.2011 pronunţată de Î.C.C.J., Secţia a II-a civilă, s-a recunoscut dreptul de proprietate al autoarei intimatei-pârâte SC A. SA Bacău asupra spaţiului situat în Bucureşti, C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, dobândit în temeiul H.G. nr. 391/1995, şi a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase reclamantei SC A.I. Bacău SA, în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.
În considerentele sentinţei comerciale nr. 13002 din 8.11.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, tribunalul a reţinut, între altele, că prin H.G. nr. 765/1990 nu se putea transfera dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu deoarece acesta a avut cu totul alt obiect, respectiv, „trecerea unor unităţi comerciale specializate de produse alimentare din subordinea Ministerului Comerţului, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei”, spaţiile comerciale urmând a fi predate-primite pe bază de protocol încheiat de părţi, iar întrucât această hotărâre de guvern nu cuprinde o anexă cu enumerarea unităţilor respective nu s-a putut stabili dacă unitatea care funcţiona în spaţiul comercial în cauză a trecut în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Dovada că H.G. nr. 765/1990 nu a avut drept scop transmiterea dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial de la SC D. SA către SC G. SA a reprezentat-o chiar împrejurarea că ulterior a fost emisă H.G. nr. 391/1995 prin care a avut loc, în mod expres, transferul dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău. S-a mai reţinut și că, în privinţa sentinţei civile nr. 8990 din 14.11.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti prin care a fost admisă cererea formulată de SC G. şi s-a constatat că aceasta era proprietara spaţiului comercial situat în Bucureşti, C.M. nr. 42 sector 2, tribunalul a reţinut că aceasta a fost obţinută în contradictoriu cu SC D. SA, care la momentul respectiv nu mai avea proprietatea asupra spaţiului, deoarece dreptul de proprietate fusese deja transferat către SC A. SA Bacău prin H.G. nr. 391 din 6.06.1995. Prin procedeul comparației de titluri s-a considerat, astfel, că titlul autorului reclamantei SC A. SA Bacău - fiind anterior titlului autorului pârâtei - SC G. SA, era mai bine caracterizat, iar înscrierea în Cartea funciară l-a făcut opozabil terţilor anterior efectuării publicităţii titlului autorului pârâtei. Aceste argumente au fost reţinute şi de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în decizia comercială nr. 259 din 8.06.2011 care, în plus, în raport de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 765 din 9.07.1990, a concluzionat că prin respectivul act normativ unităţile comerciale specializate în produse alimentare au fost transferate cu titlu gratuit prin excepţie de la regula transferului cu plată prevăzută de art. 14 din H.G. nr. 740/1990 - din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.
S-a mai reţinut de Curtea de apel şi faptul că în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine prin ce protocol ar fi fost transmis spaţiul în aplicarea H.G. nr. 765/1990, chiar dacă SC W.T. SRL a depus două protocoale, nr. 12837 din 4.09.1990 şi nr. 15317 din 12.11.1990 despre care a susţinut că prin fiecare s-ar fi preluat spaţiul în cauză, însă acestea nu au putut fi puse în relație cu anexa nr. 1 a H.G. nr. 765 despre care se făcea vorbire. Chiar dacă împreună cu protocolul nr. 12837 din 4.09.1990 s-a depus anexa nr. 8 (fără precizarea actului căruia aparţine) în care se prezenta situaţia mijloacelor predate la IPCC Bucureşti, la pg. 3 apărând „Moşilor bl. 42, mezanin”, Curtea de apel, în lipsa unor precizări din partea pârâtei referitoare la apartenenţa fragmentelor de înscrisuri şi a valorii lor probatorie în raport cu părţile dosarului, nu le-a acordat relevanţă juridică.
Pe de altă parte, prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea fără plată, din patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate de producţie din domeniile morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne (…) a spaţiilor comerciale, terenurilor şi dotărilor, prevăzute la anexele 1-4, iar în anexa nr. 3 la pct. 57, se menţionează trecerea spaţiului comercial din Bucureşti, C.M. nr. 42 sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.
Prin decizia nr. 4210 din 16.12.2011 pronunţată de Î.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească nr. 8990 din 14.11.1995 rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 a Tribunalului Bucureşti, prin care autoarea pârâtei şi-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga omnes, astfel încât în mod corect s-a statuat asupra priorităţii dreptului de proprietate şi s-a apelat la criteriul transcrierii în registrul de transcripţiuni pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat.
În raport cu această dezlegare dată de trei instanţe judecătoreşti în mod irevocabil problemelor de fapt şi de drept care vizau efectele juridice ale H.G. nr. 765/1990 şi H.G. nr. 391/1995, ale sentinţei civile nr. 8990 din 14.11.1995 rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 934/2006, a opozabilităţii dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial menţionat faţă de terţi din momentul transcrierii respectivului drept în registrul de transcripţiuni imobiliare, ale protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 cu anexele nr. 1 şi nr. 2 şi titlului mai bine caracterizat, Curtea a considerat că instanţa de fond în mod corect a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, aplicând prezumţia potrivit căreia hotărârile judecătoreşti analizate exprimă adevărul, care nu trebuie să fie contrazis de o altă hotărâre. Aşa cum se cunoaşte, efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat şi lato sensu, puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu ar mai putea fi contrazisă de o altă hotărâre.
Deci, pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci este necesară doar existenţa unei identităţi între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judiciata a puterii de lucru judecat. În cauza de faţă, Curtea constată că obiectul acţiunii în revendicare, cât şi criticile formulate în motivele de apel antamează aceleaşi probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin sentinţa comercială nr. 13002 din 8.11.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16.12.2011 pronunţată de Î.C.C.J., Secţia a II-a civilă.
Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu între aceleaşi părţi a fost soluţionată irevocabil pe fond întru-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor, trebuie avute în vedere de instanţa sesizată ulterior.
În acest context, instanța de apel a reţinut faptul că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că proprietarul spaţiului situat în C.M. nr. 294, bl. 42, parter, sector 2 este intimata-pârâtă; că titlul acestuia, protocolul de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 întemeiat pe H.G. nr. 391/1995 este perfect valabil şi mai bine caracterizat decât titlul apelantei-pârâte; că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate autoarei apelantei; că sentinţa civilă nr. 8990 din 14.11.1995, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 prin care autoarea apelantei şi-a constituit dreptul, nu poate avea opozabilitate ergo omnes şi că principiul priorităţii transcrierii în registrul de transcripţiuni imobiliare este aplicabil în speţă. Cu privire la aceste probleme de drept deja analizate, instanţa de fond nu avea obligaţia reevaluării efectelor juridice ale actelor normative menţionate şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior.
A fost avută în vedere şi sentinţa civilă nr. 733 din 24.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care instanţa învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 351/1995, prin care, în raport cu sentinţele analizate, de situaţia juridică a spaţiului comercial din C.M. şi a protocolului nr. 1956 din 1.04.1996, s-a respins excepţia invocată, pentru considerentul că H.G. nr. 391/1995 a fost adoptată conform art. 108 din Constituţia României, iar problema transferului dreptului de proprietate nu poate fi tranşată decât de instanţa de drept comun.
Astfel, curtea de apel a apreciat că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că, de vreme ce normele care se pretind că ar fi fost încălcate au fost folosite în scopul pentru care au fost elaborate, şi nu pentru eludarea altor norme imperative, dispoziţiile H.G. nr. 391/1995 şi ale Anexei 3 fiind folosite exact în scopul transmiterii dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău, autoarea intimatei-pârâte SC A.I. Bacău SA.
În aceste condiții nu s-a putut reține o fraudare a legii în condiţiile în care actele menţionate, respectiv Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 şi Anexele 1 şi nr. 2 au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 391/1995. Cu atât mai mult, nu se putea reţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO, art. 41 din Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată.
Chiar dacă apelanta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată a înţeles să invoce nulitatea protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 şi a anexelor acestuia, solicitare care nu a format obiectul vreunei alte cereri supuse anterior judecăţii, curtea a considerat, că atâta timp cât prin hotărârile judecătoreşti analizate s-a oferit o dezlegare juridică şi afirmaţiei apelantei referitoare la imposibilitatea predării spaţiului de către SC D. SA către SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării actelor contestate – 1.04.1996, SC D. SA nu ar mai fi avut calitatea de proprietar, conform efectului pozitiv al lucrului judecat instanţa de fond nu putea să dea interpretare contrată celei făcută prin hotărârile judecătoreşti menţionate.
Cât priveşte normele legale aplicabile în speţă, curtea de apel a considerat că acestea sunt cele în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Referitor la susţinerile apelantei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi nemotivată, în raport cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a constatat că acestea au fost respectate, și a fost respins ca nefondat acest motiv de apel, apreciindu-se că argumentaţia instanţei de fond este coerentă, logică şi în deplină concordanţă cu soluţia pronunţată.
În privinţa motivului de apel referitor la nepronunţarea instanţei de fond asupra tuturor motivelor de nulitate invocate şi a celor două principii de drept menţionate, s-a constatat că aceste aspecte au fost tratate şi dezlegate juridic de instanţa inferioară. În contextul argumentelor menţionate, au fost respinse ca nefondate şi susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ., în lipsa dovezilor din care să rezulte caracterul fictiv al predării-primirii spaţiului din C.M. nr. 294, bl. 42.
În privinţa încălcării deciziei nr. XV/2005 a Î.C.C.J., instanța de apel a reţinut că aceasta nu este aplicabilă în speţă, întrucât protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 nu a făcut obiectul unei cercetări penale. Nici dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. nu au putut fi apreciate ca incidente în cauză, deoarece nu apelanta nu s-a înscris în fals împotriva respectivului protocol.
Cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., s-a reţinut că, de vreme ce legiuitorul a lăsat la latitudinea judecătorului posibilitatea de a socoti refuzul nejustificat al părţii de a răspunde la interogatoriu sau lipsa acesteia de la termenele de judecată, ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice, neaplicarea acestora nu poate fi considerată drept o neacordare a relevanţei cuvenite acestei probe încuviinţate. Cum, în materia administrării probelor, nici uneia dintre probe nu i se acordă o importanţă legală deosebită faţă de celelalte, neaplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., în concurs cu înscrisurile şi hotărârile judecătoreşti existente în dosarul de fond, nu constituie un motiv temeinic pentru schimbarea sau anularea sentinţei atacate.
Referitor la refuzul instanţei de fond de a încuviinţa cererea apelantei de administrare a probei testimoniale, s-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ., instanţa a dispus corect numai administrarea acelor probe care sunt concludente, pertinente şi utile cauzei. În acest context, respingerea cererii în raport de obiectul cauzei, nulitatea absolută a unui act, este corectă şi legală. S-a mai considerat că toate înscrisurile administrate au fost evaluate probator de către prima instanță și că nu poate fi nici vorba despre o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, din perspectiva neintentării unei acţiuni vizând nelegalitatea H.G. nr. 391/1995, în raport cu sentinţa nr. 733 din 24.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a, prin care a fost respinsă excepţia de nelegalitate a HG nr. 391/1995 ca neîntemeiată.
3.1. Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel reclamanta SC W.T. SRL a formulat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței civile nr. 4778/11.06.2013 în sensul admiterii acțiunii promovate.
După prezentarea istoricului raportului litigios din cauză, recurenta a dezvoltat motive de recurs încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Astfel, o primă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atrasă prin încălcarea principiului puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 8990/1995 pronunțată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar a SC G. SA asupra spațiului comercial situat în Bucureşti, C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2 în contradictoriu cu SC D. SA și a depășirii limitelor aceluiași principiu, prin aprecierea relevanței sentinței civile nr. 13002/29.09.2007 în privința cauzelor de nulitate absolută afirmate cu privire la protocolul nr. 1956/01.04.1996 atacat prin această acțiune.
Se relevă că sențința civilă nr. 8990/14.11.1995 a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât s-a statuat pe cale jurisdicțională că la 14.11.1995 SC G. SA, autoarea reclamantei, era titularul dreptului de proprietate al imobilului cu destinație comercială în litigiu, că acest drept a fost dobândit prin protocolul de predare primire nr. 15317/12.11.1990.
Acest lucru impune cu evidență că SC D. SA, parte în primul litigiu, nu mai putea transmite valabil dreptul de proprietate asupra spaţiului, deoarece nu mai era, la data încheierii protocolului atacat, proprietara bunului care a făcut obiectul transmiterii.
Se susține că instanța de apel a persistat în greșeala de a înlătura efectul de lucru judecat al sentinței inițiale, nr. 8990/14.11.1995, deși a susținut cu caracter teoretic că autoritatea de lucru judecat impune oricui prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu mai poate fi contrazisă printr-o hotărâre contrară. Dat fiind criteriul anteriorității sentinței civile nr. 8990/1995 față de sentința civilă nr. 13007/2007, cea dintâi este prevalentă potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, în mod greșit instanța de apel a valorificat efectul autorității lucrului judecat generat prin sentința comercială nr. 13002/2007, definitivă prin decizia comercială nr. 259/08.06.2011 și irevocabilă prin decizia comercială nr. 4210/16.12.2011, limitându-se la reproducerea considerentelor acestor decizii, fără a face o analiză critică a motivelor de nulitate evocate în litigiul de faţă. S-a reţinut greşit că obiectul acțiunii în revendicare și criticile din apel antamează aceleași probleme de drept, deja soluționate prin hotărâri irevocabile.
Recurenta subliniază că în speță nu există identitate între problema definitiv soluționată și cea dedusă judecății în cauză, iar cauza prezentei cereri s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, art. 481 C. civ., art. 41 (actual art. 44) din Constituția României, art. 20 din Legea nr. 15/1990 , art. 966 și art. 968 C. civ. și pe principiile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet și nemo dat quod non habet.
Astfel, nu s-a explicat cum a fost posibil ca SC D. SA să transmită succesiv același drept unor subiecte de drept diferite, în baza unor acte normative diferite, instanța de apel nu a analizat cauza ilicită decurgând din caracterul fictiv al predării-primirii spațiului între autoarele intimatelor, în contextul în care acest spațiu se afla în posesia SC G. SA încă din 01.04.1996. De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra încălcării art. 4 alin. (1) și art. 1 din H.G. nr. 391/1995.
O a treia critică vizează greșita aplicare a principiilor statuate prin art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, a art. 44 din Constituția României și art. 481 C. civ.
Se susține, în dezvoltarea acestui motiv, că niciuna dintre instanțele de fond nu a analizat validitatea protocolului de predare, ignorându-se că potrivit sentinţei civile nr. 8990/14.11.1995 SC G. SA i s-a recunoscut calitatea de proprietar, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Astfel, în lumina Convenției, SC G. SA și succesorii acesteia au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Rezultă că prin nici un act ulterior anului 1990, transmițătorul bunului în patrimoniul SC G. SA nu mai putea dispune asupra aceluiași bun, de aceea încheierea Protocolului nr. 1956/1996 nu poate fi valabilă.
Decizia din apel a mai fost atacată și pentru greșita aplicare a legii, respectiv a art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a principiului securității raporturilor juridice decurgând din sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995.
Se arată că primele instanțe au ignorat complet aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a efectelor Protocolului de predare nr. 15317/12.11.1990 dintre SC D. SA și SC G. SA, care, conformându-se efectelor actului normativ, consfințesc că bunul care face obiectul litigiului se afla în anul 1995 în patrimoniul autoarei reclamantei.
Recurenta revine la critica potrivit căreia prin eludarea efectelor conținute de autoritatea de lucru judecat se aduce o gravă atingere principiului securității raporturilor juridice, securitate care trebuie să fie efectivă. Instanțele nu au observat că această garanție a fost afectată atunci când au apreciat că SC D. SA putea face o dublă transmisiune succesivă a dreptului de proprietate asupra aceluiași bun.
Se critică și încălcarea dreptului apelantei la o examinare efectivă și exhaustivă a cauzei, arătându-se că instanța de apel nu a exercitat un control efectiv și nu a analizat cauzele de nulitate supuse judecății. A susținut reclamanta-recurentă că prin neanalizarea motivului de apel prin care se critica sentința de primă instanță din perspectiva neanalizării motivelor de nulitate, Curtea, pe de-o parte nu a analizat, la rândul său, aceste motive și, pe de altă parte, nu a răspuns unei critici care reprezenta cauza apelului, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Se mai arată, subsumat aceluiași motiv, că decizia atacată este contradictorie, deoarece, se reține, pe de-o parte, că titlul de proprietate al reclamantei constă în sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995, iar ulterior se reține, într-un paragraf succesiv, că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a putut transmite reclamantei dreptul de proprietate, iar această contradicție a avut un rol esențial în pronunțarea soluției. De asemenea, se susține că decizia cuprinde și considerente străine de natura pricinii, în măsura în care se reține că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, acestea nefiind proprii unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic.
Se mai susține și că Protocolul atacat cu nulitate încalcă regula potrivit căreia nimeni nu poate transfera ceea ce nu are sau mai mult decât are, dar și că acesta a fost încheiat cu încălcarea art. 1 și 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995, adică la mai mult de 7 luni de la data adoptării actului, deși trebuia încheiat în termen de 30 de zile.
O altă critică formulată împotriva deciziei se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., raportate la cele ale art. 1235 și 1238 NCC.
Se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada caracterului fictiv al predării bunului din C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, Bucureşti între SC P. SA și SC A. SA Bacău, deși numeroase probe ale cauzei demonstrau fictivitatea predării, probe de care instanța a făcut totală abstracție. Astfel, se interpune în plan probator sentința comercială nr. 1073/07.03.2005 prin care a fost respinsă acțiunea în evacuare a autoarei SC A.I. Bacău SA demarată în contradictoriu cu SC W.T. SRL. Acest înscris atestă că în anul 2005 imobilul era deținut de către reclamantă, premisă de la care pornesc și considerentele sentinței nr. 13002/2007. Bunul a fost predat de către reclamantă intimatei SC A. SA Bacău numai la 16.01.2012, de unde rezultă că această predare nu a fost real realizată prin efectul protocolului nr. 1956/1996 atacat în cauză, de unde fictivitatea sa. Aceeași concluzie subzistă și din analiza listei spațiilor comerciale care au fost predate în baza H.G. nr. 391/1995. Se menționează în această listă, la pct. 7, că imobilul situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, Bucureşti a fost predat de către SC D. SA în baza protocolului nr. 7075/25.10.1995, iar la pct. 22 al listei se specifică faptul că imobilul a fost predat prin protocolul nr. 7014/23.10.1995, de unde rezultă că nu mai putea fi predat real prin protocolul nr. 1956/01.04.1996. Totodată, fictivitatea actului este demonstrată și cu releveul întocmit de SC A. SA Bacău confirmând o atestare fictivă a transmisiunii posesiei bunului în discuție.
Se mai critică și aplicarea greșită a dispozițiilor deciziei nr. XV/2005 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și a dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., neanalizarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, ignorarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. și neevaluarea probei cu interogatoriu și refuzul administrării probei cu martori.
În fine, se impută și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, sens în care nu a fost apreciată corect relevanța deciziei nr. 334/05.05.2014 prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995. Dacă prima instanță a considerat că acest lucru a avut un rol esențial la pronunțarea sentinței de respingere a acțiunii, rezultă că prezentarea și analizarea acestei decizii în apel trebuia să modifice soluția inițială. Mai mult, motivarea eliptică a instanței de apel pleacă de la premisa greșită că SC W.T. SRL a contestat în acest litigiu H.G. nr. 391/1995, iar nu protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996.
3.2. Împotriva recursului au formulat întâmpinare intimatele SC P. SA și SC A.I. Bacău SA solicitând respingerea acestuia. Intimatele au dezvoltat pe larg răspunsuri pentru contracararea fiecărui motiv de recurs.
3.3. În cadrul recursului, părțile au administrat probe cu înscrisuri.
3.4. Analizând recursul promovat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a considerat nefondat și l-a respins, pentru argumentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Încă din debutul considerentelor, Înalta Curte arată că substanța motivelor acestuia pleacă, regăsindu-se ulterior în expunerea argumentelor tuturor motivelor de recurs, de la ideea că instanța de apel a reconfirmat prin soluția dată, greșita aplicare a principiului autorității lucrului judecat și, pe cale de consecință, a încălcat garanțiile esențiale protejate de art. 6 din CEDO referitoare la securitatea raporturilor juridice și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, referitor la bunurile a căror protecție este efectiv garantată prin acest Protocol.
De aceea, prin răspunsul dat acestor motive, instanța de recurs va avea în vedere suma criticilor referitoare la aceste aspecte, prezentate în mod particular în cadrul motivelor de recurs vizând nelegalitatea.
Se impune, de asemenea, încă de la început precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în cauză sunt și rămân aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864, astfel că nu vor fi avute în vedere dispozițiile referitoare la nulitate conținute de Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009.
Astfel, în cauza dedusă judecății în acest litigiu, reclamanta SC W.T. SRL (succesoarea cu titlu universal a SC H.T. SRL, la rândul său, succesoare cu titlu particular a SC G. SA) a solicitat în capătul principal al cererii constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 pentru fraudarea legii, încălcarea normelor de drept și cauză ilicită.
Cum nulitatea presupune nesocotirea unor cerințe ale legii la data încheierii, acțiunea în nulitate trebuie delimitată la cercetarea concomitenței acestor încălcări cu data încheierii actului. Astfel, trebuia verificat în ce măsură pârâta, prin autoarea sa primordială SC D. SA, a încălcat conduita prescrisă de lege la data încheierii actului atacat, prin verificarea contextului instituțional în care acesta s-a creat.
Aceasta a presupus analiza, de către instanțele de fond, a succesiunii modului în care raporturile juridice au fost generate, recurenta considerând că prin aceasta s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice și al efectului autorității de lucru judecat pe care o conținea și impunea, în tot acest context, sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995.
Prin această sențință Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acțiunea autoarei primordiale a reclamantei, SC G. SA, constatând, în contradictoriu cu SC D. SA, că cea dintâi este proprietara spațiilor comerciale situate în C.M. nr. 42, sector 2, Bucureşti. Unicul temei al admiterii acestei acțiuni în constatare a fost, potrivit considerentelor sentinței evocate, art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Rămasă definitivă prin respingerea ca tardivă a apelului, sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995 a intrat în puterea lucrului judecat care se reflectă în planul efectelor ca o prezumție absolută și irefragabilă de adevăr care, potrivit art. 1201 C. civ., nu ar mai putea fi contrazis printr-o hotărâre judecătorească contrară și care se impune cu această putere între părțile litigante. Fără doar și poate că intră în puterea lucrului judecat nu doar ceea ce instanța dezleagă în dispozitivul unei hotărâri judecătorești, ci și suma considerentelor necesare în vederea explicării soluției adoptate prin acest dispozitiv.
Prin urmare, între părțile litigiului și succesorii lor cu titlu universal (continuatori ai autorului) sau cu titlu particular (avânzi-cauză care preiau poziția juridică a autorului pentru actele autorului făcute anterior în legătură cu bunul sau dreptul transmis) se constată cu autoritate de lucru judecat că SC G. SA are calitate de proprietar în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, care reglementează situația bunurilor din patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat. Se impune cu această ocazie și observația că sentința arătată nu se referă în considerentele sale de natură a explica dispozitivul la reglementările impuse prin H.G. nr. 765/1990 sau la protocoalele încheiate de părți în legătură cu imobilul în discuție.
În acest context, în opinia reclamantei-recurente, încheierea protocolului nr. 1956/01.04.1996 a reprezentat o retransmitere de către SC D. SA a aceluiași bun, deși acesta nu se mai afla în patrimoniul său.
La nivel jurisprudențial, înstrăinarea bunului de către un neproprietar nu atrage nulitatea actului de înstrăinare decât în măsura în care acesta s-a făcut în frauda intereselor proprietarului, adică, prin afectarea actului de o cauză ilicită, în caz contrar, legitimarea titlului adevăratului proprietar fiind posibilă printr-o acțiune petitorie, în revendicare.
Această acțiune a fost demarată la cererea SC A.I. Bacău SA în contradictoriu cu SC H.T. SRL, autoarea reclamantei, și soluționată prin sentința comercială nr. 13002/27.09.2007 și a dedus instanței de judecată problema comparației titlurilor. Sentința a devenit definitivă prin decizia comercială nr. 259/08.06.2011 și irevocabilă prin decizia nr. 4210/16.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acest cadru s-a analizat proveniența titlurilor părților stabilindu-se că prin efectele H.G. nr. 765/1990 nu s-a realizat decât un transfer cu caracter administrativ al unor unități specializate din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației și că oricum nu s-a făcut dovada că spațiul revendicat în cauză a intrat sub incidența actului normativ. S-a mai stabilit, în justificarea dispozitivului, că cele două protocoale depuse de către pârâta din acea cauză, reclamanta de astăzi, privesc transmiterea aceluiași bun și că prin acestea se face referire la anexa 1 a hotărârii de guvern, anexă care nu a fost depusă. În egală măsură s-a stabilit că prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea fără plată, din patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat cu activitate de producție din domeniul morăritului, panificației, carne și produse din carne, a spațiilor comerciale, terenurilor, dotărilor și utilajelor, iar imobilul în discuție figura pe lista anexei 3 la pct. 57 acesta urmând să treacă din patrimoniul SC D. SA în patrimoniul SC A. SA Bacău. Toate acestea au justificat, alături de examenul anteriorității înscrierii în cartea funciară, concluzia instanțelor că în examenul comparativ al titlurilor părților este preferabil titlul SC A.I. Bacău SA, în calitate de continuator al SC A. SA Bacău.
Or, această hotărâre nu doar că înglobează analiza și efectul obligatoriu impus între părți prin sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995, dar relevă și efectele pe care cele două acte normative l-au produs pentru a putea fi considerate izvor al titlului fiecăreia dintre acestea.
În concluzie, această din urmă hotărâre nu neagă existența, nici autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8990/14.11.1995, cum greșit susține recurenta. În egală măsură, sentința comercială nr. 13002/27.09.2002 impune, de asemenea, autoritatea de lucru judecat și se opune părților după același mecanism stabilit în art. 1201 C. civ., explicat anterior.
Raportarea celor două instanțe de fond la această sentință și la considerentele conținute de aceasta care intră, de asemenea, în autoritatea lucrului judecat a fost necesară din perspectiva analizei cauzei ilicite a actului atacat în prezenta acțiune.
În măsura în care cauza ilicită reprezintă deturnarea scopului contractului de la cel prevăzut ori permis de lege pentru operațiunea juridică încheiată, instanțele de fond s-au raportat la sentința nr. 13002/2007, printr-o corectă apreciere a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Corect s-a considerat că nu se mai pot reevalua aspectele dezlegate referitoare la efectele H.G. nr. 765/1990 și H.G. nr. 391/1995 cu privire la bunul transmis, la faptul că deși provin de la același autor, titlul SC A. SA Bacău este preferabil și pentru argumentul că prin H.G. nr. 765/1990 s-a realizat numai un transfer administrativ al bunurilor între două autorități ale administrației publice centrale și că, în lipsa altor probe, acest act nu poate fi evocat ca izvor al transmiterii dreptului de proprietate de la SC D. SA la SC G. SA. Se conservă deplin, însă, și autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8990/14.11.1995 care, în considerentele sale nu evocă argumente în sens contrar.
De aici s-a tras concluzia că la data încheierii protocolului nr.1956, 01.04.1996 SC D. SA nu a acționat în fraudarea intereselor legitime și drepturilor SC G. SA, ci a dat curs obligației de a aduce la îndeplinire dispozițiile H.G. nr. 391/1995, stabilite prin art. 1.
Nu s-a putut reține, așadar, că este cauză ilicită pentru anularea actului atacat îndeplinirea unei obligații legale, a unei conduite impuse subiectelor de drept care intră sub incidența celor stabilite într-o hotărâre de guvern, ca act care concretizează voinţa autorităţii publice, subiect de drept special, învestit cu putere publică.
De aceea, nu se poate reține că prin aceste dezlegări, prin evocarea considerentelor de necontrazis ale unei hotărâri judecătorești anterioare s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri judecătorești intrate, cum este cazul în speță, în puterea lucrului judecat.
Tot în acest context se cuvine a răspunde și criticii recurentei referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel.
Analiza comparativă a pasajelor deciziei redate de recurentă pentru susținerea acestui motiv s-a făcut prin desprinderea lor din întregul context al situației analizate.
În contextul celor mai sus prezentate, Înalta Curte arată că nu exista nicio contradicție între aspectele reținute în decizia instanței de apel. Recunoașterea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8890/14.11.1995 s-a delimitat și prin înglobarea, în această autoritate, a considerentelor sentinței, cu caracter decisiv pentru soluția dată prin dispozitiv. Din lectura acestora, se desprinde concluzia că Judecătoria sector 2 Bucureşti s-a limitat a considera că acțiunea este întemeiată, potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990. Este nereală susținerea recurentei că prin aceste considerente instanța a avut în vedere și dispozițiile H.G. nr. 765/1990, iar, pe cale de consecință, este nereal că instanța de apel s-a contrazis prin încălcarea autorității sentinței menționate atunci când, referindu-se la aceeași hotărâre de guvern, a apreciat că nu justifica transferul patrimonial pretins de reclamantă.
Nu se poate susține nici că garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului au fost încălcate. Principiul general al respectării dreptului de proprietate este egal pentru ambele părți litigante, în sensul că trebuie recunoscut că absolutismul acestui drept nu poate fi garantat dacă partea care îl afirmă nu reușește, finalmente, să îl facă opozabil altor subiecte de drept. În acest sens, statul este obligat la respectarea dreptului de proprietate legal recunoscut, principiu pe care instanțele inferioare l-au conservat prin modalitatea în care au apreciat asupra temeiniciei pretențiilor.
Nu se poate reține nici critica recurentei referitoare la neanalizarea exhaustivă a motivelor de nulitate în cadrul deciziei atacate. Prin examenul realizat instanța de apel s-a limitat la analiza cauzei ilicite și a fraudei la lege invocate de reclamanta-apelantă. Nu făcea domeniul cauzei cererii analiza art. 20 din Legea nr. 15/1990, care a reprezentat unicul temei al admiterii acțiunii în constatare a SC G. SA, soluționată prin sentinţa civilă nr. 8990/14.11.1995, deoarece nu-i era îngăduită instanței reevaluarea acestei sentințe sau reanalizarea caracterului preferabil al titlului reclamantei comparativ cu titlul celeilalte părți. Invocarea acestui temei de drept nu a avut justificarea de a susține cauza ilicită sau frauda la lege la încheierea protocolului nr. 1956/1996, ci de a caracteriza legalitatea titlului reclamantei, aspect care exceda obiectului litigiului.
În ceea ce privește greșita aplicare a legii, respectiv a art. 184 C. proc. civ. și a deciziei nr. XV pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod riguros instanța de apel a considerat că ele nu se pot integra cauzei cererii de chemare în judecată. Art. 184 C. proc. civ. conține o normă de drept procesual referitoare la administrarea probei cu înscrisuri și reglementează dreptul părții de a se înscrie în fals împotriva unui înscris administrat ca probă, iar decizia dată în recursul în interesul legii se referă la aplicabilitatea articolului în discuție, atunci când acțiunea penală corespondentă nu poate continua. Nefiind o normă de drept material, art. 184 C. proc. civ. nu poate subzista ca motiv de nulitate a unui act juridic atacat prin intermediul acțiunii civile, de aceea s-a considerat corect de către instanța inferioară că aceasta, în lipsa unei înscrieri în fals, nu este legată de cercetarea falsului material în înscrisul atacat cu nulitate pentru cu totul alte motive de nelegalitate.
Nici critica recurentei referitoare la neanalizarea tuturor probelor reclamantei nu este fondată. Se susține că proba cu interogatoriu administrată la cererea reclamantei a fost înlăturată de către prima instanță și că instanța de apel a menținut această măsură, prin respingerea aplicării dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., fără prezentarea vreunei justificări în acest sens.
Aceste susțineri nu sunt reale. În considerentele deciziei din apel se regăsesc explicațiile instanței referitoare la lipsa relevanței acestei probe, instanța plecând de la premisa că aplicarea art. 225 C. proc. civ. conferă o posibilitate instanței și că aceasta nu este automată, ci trebuie evaluată în contextul întregului complex al probelor administrate. S-a motivat astfel corect că de vreme ce valoarea probelor în plan procesual nu este prestabilită, incidența dispozițiilor art. 225 trebuie apreciată în contextul evaluării concertate a tuturor probelor, ceea ce nu semnifică de plano înlăturarea normei de drept procesual arătate.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța nu a dat relevanța cuvenită răspunsului la interogatoriu formulat de către SC A.I. Bacău SA și că nu a sesizat caracterul nesincer și contradictoriu al răspunsurilor date de această parte la o suită a întrebărilor formulate în cadrul acestei probe, Înalta Curte arată că examenul cauzei în recurs se limitează la un control de nelegalitate, iar nu la unul de temeinicie. Astfel, dispozițiile art. 304 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs reexaminarea stării de fapt prin reevaluarea modului de interpretare a probelor în fața instanței de apel au fost abrogate prin Legea nr. 138/2000, iar începând cu acea dată analizarea modului de interpretare a probelor în recursul succesiv apelului nu a mai fost admisibilă, de aceea, pe fondul său, această critică nu va fi analizată.
Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la încuviințarea probei testimoniale. Potrivit consemnărilor din încheierea de ședință din 17.03.2014, această probă a fost solicitată de reclamanta-apelantă SC W.T. SRL pentru dovedirea motivelor de nulitate, admisibilitatea probei fiind întemeiată de parte pe dispozițiile art. 184 C. proc. civ. Această probă a fost respinsă ca nefondată, în raport cu înscrisurile din dosar.
Înalta Curte reamintește că dispozițiile de drept procesual evocate se referă la procedura cercetării falsului înscrisului administrat ca probă și nu reprezintă, în sine, temeiul de nulitate de drept substanțial de natură a justifica solicitarea probei testimoniale, dincolo de argumentul deja explicat, referitor la lipsa înscrierii în fals împotriva vreunui înscris administrat ca probă.
Cât privește motivul de apel referitor la respingerea greșită a probei testimoniale în prima instanță, Înalta Curte arată că acesta a făcut obiectul cercetării în faza apelului, instanța răspunzând apelantei prin considerente, cu evocarea dispozițiilor art. 167 C. proc. civ.
În fine, nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat. În măsura în care acesta se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, prin schimbarea naturii sale juridice ori a înțelesului său lămurit, Înalta Curte arată că invocarea acestui motiv presupune raportarea părții la un act juridic civil prin a cărui calificare sau interpretare instanța a deturnat însăși voința părților litigante, ca element esențial al conținutului raportului juridic.
Nu intră sub incidența acestui motiv asimilarea acțiunii în anularea actului juridic, procesul de predare-primire nr. 1965/1996, cu acțiunea în anularea sau contestarea H.G. nr. 391/1995, dincolo de observația că, oricum, această critică nu corespunde realității.
Se observă că recurenta invocă acest motiv de recurs și pentru a susține, de fapt, că instanța de apel nu a observat că respingerea acțiunii în primă instanță s-a fundamentat pe lipsa atacării cu excepție de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995, iar, prin depunerea în apel a deciziei nr. 733/24.02.2004 a Curții de Apel Bucureşti, soluția pe fond se impunea schimbată.
Or, o asemenea premisă ar putea induce cel mult ideea unei evaluări greșite a probatoriului, ceea ce nu s-ar mai putea verifica în recurs, dincolo de împrejurarea că recurenta este în eroare referitor la argumentele care au fundamentat soluția de respingere a acțiunii în primă instanță și în apel.
Restul susținerilor recurentei, referitoare la faptul că analiza nelegalității H.G. nr. 391/1995 după regulile aplicabile oricărui act între particulari, la necondiționarea prin lege a parcurgerii unei proceduri prealabile sau la incidența dispozițiilor Legii nr. 554/2004 sunt chestiuni care nu au legătură cu cauza acțiunii ce a făcut obiectul litigiului, prezentate pentru prima dată în această fază a procesului și care, excedând litigiului, nu au fost analizate.
De aceea, pentru toate considerentele prezentate, recursul a fost respins ca nefondat, iar, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă și cererea accesorie vizând plata cheltuielilor de judecată.
A fost admisă, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cererea intimatei SC A.I. SA și a fost obligată recurenta la plata sumei de 15.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, sumă demonstrată cu factura și ordinul de plată atestând plata onorariului de avocat.