Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Contract de lucrări. Clauză compromisorie impusă de lege. Dispoziţii legale aplicabile în stabilirea competenţei de atribuţiune

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

  • contract de lucrări
  • clauză compromisorie
  • achiziţie publică

 

C. proc. civ. din 1865, art. 158 alin. (3), art. 282, art. 340, art. 3434

O.U.G. nr. 34/2006, art. 286

Ordin nr. 915/2008

 

În cazul în care într-un contract de lucrări părţile au prevăzut o clauză compromisorie, impusă de necesitatea respectării unei dispoziţii legale imperative, stipularea acesteia nefiind, deci, manifestarea lor de voinţă liber exprimată, instanţa nu poate contesta validitatea unei astfel de clauze impuse de lege.

Prin urmare, este greşită soluţia instanţei care a reţinut incidenţa prevederilor din O.U.G. nr. 34/2006 în detrimentul prevederilor art. 340 şi urm. C. proc. civ., considerând în mod eronat inaplicabilitatea în cauză a clauzei compromisorii stipulate în contractul încheiat între părţi, o astfel de cenzură, precum şi analiza măsurii în care clauza compromisorie produce efecte faţă de tipul de interes proteguit şi de natura dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 putând să aibă loc exclusiv în cazul în care clauza compromisorie ar fi fost expresia voinţei liber exprimate a părţilor.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1167 din 29 aprilie 2015

 

Notă : Ordinul ministrului economiei şi finanţelor, al ministrului transporturilor şi al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice şi locuinţei nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condiţiilor contractuale generale şi speciale la încheierea contractelor de lucrări a fost abrogate prin Ordinul nr. 555/2009, Ordinul nr. 1059/2009 şi Ordinul nr. 306/2009 la data de 22 mai 2009.

 

Prin sentinţa nr. 76 din 5 martie 2013, Tribunalul Satu Mare a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanta SC U. SA Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Satu Mare, având ca obiect pretenţii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat Acordul Contractual de Lucrări nr. 7339 din 20 mai 2009, denumit în continuare contract, reclamanta având calitatea de executant, iar pârâta pe cea de beneficiar.

Clauzele 14.1 şi 14.2 din Condiţiile speciale suplimentare la contract instituie obligativitatea parcurgerii procedurii de mediere strict în disputele legate de realizarea obligaţiilor contractuale.

Potrivit acestora, „14.1 Beneficiarul şi Antreprenorul vor face toate eforturile pentru a rezolva pe cale amiabilă, prin tratative directe, orice neînţelegere sau dispută care se poate ivi între ei în cadrul sau în legătură cu îndeplinirea contractului. Dacă, după 15 zile de la începerea acestor tratative neoficiale, Beneficiarul şi Antreprenorul nu reuşesc să rezolve în mod amiabil o divergenţă contractuală, fiecare poate solicita medierea şi, în caz de nefinalizare a acesteia, ca disputa să se soluţioneze pe cale contencioasă”.

Clauzele mai sus menţionate, a reţinut instanţa de fond, obligă părţile contractuale la efectuarea procedurii de mediere în cazul existenţei unei dispute în realizarea obligaţiilor contractuale ale părţilor.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează obligarea pârâtului la plata unor pretinse lucrări suplimentare, lucrări pe care reclamanta le pretinde a nu fi fost cuprinse în documentele contractului din litigiu, instanţa a apreciat că nu sunt incidente în speţa de faţă clauzele invocate de reclamantă, dat fiind faptul că reclamanta nu emite pretenţii privind îndeplinirea unor lucrări cuprinse în documentele contractului.

În cauza de faţă, prima instanţă a stabilit că sunt incidente alte prevederi, cu caracter special, respectiv clauza 20.1 din Condiţiile de Contract pentru Echipamente şi construcţii, inclusiv proiectare, FIDIC 1999 (anexa 2a la Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008, potrivit cărora:

„20.1 Dacă Antreprenorul se consideră îndreptăţit la o prelungire a Duratei de Execuţie şi/sau la plăţi suplimentare, potrivit prevederilor oricărei Cauze din aceste condiţii sau conform altor prevederi legate de Contract, Antreprenorul va transmite inginerului o înştiinţare în care să descrie evenimentele sau circumstanţele care au determinat apariţia revendicării. Înştiinţarea va fi trimisă cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 28 de zile din momentul în care Antreprenorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască evenimentele sau circumstanţele respective.

Dacă Antreprenorul nu reuşeşte să transmită înştiinţarea cu privire la o revendicare în termen de 28 de zile, Durata de Execuţie a Lucrărilor nu va fi prelungită, Antreprenorul nu va avea dreptul la plăţi suplimentare, iar Beneficiarul va fi exonerat de orice responsabilitate legată de revendicarea respectivă”.

Conform instanţei fondului, în speţa de faţă antreprenorul (reclamanta) a solicitat instanţei de judecată să oblige beneficiarul (judeţul Satu Mare) la plata unor plăţi suplimentare, însă nu a făcut dovada că ar fi parcurs procedura prevăzută la clauza 20. Revendicări, Dispute şi Arbitraj din Condiţii de Contract pentru Echipamente şi Construcţii, inclusiv proiectare, FIDIC 1999 (anexa 2a la Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008).

Soluţionarea pretenţiilor privind plăţile suplimentare este reglementată de părţile contractuale prin Clauzele 20.6 – 20.8 din Condiţiile Contractuale Generale (Proiectare şi Execuţie), conform anexei 2 din Ordinul MEF/MT/MDLPL nr.915/465/415/2008, anexă la Acordul Contractual de Lucrări, inclusiv Proiectare nr. 7339 din 20 mai 2009. Potrivit acestor prevederi contractuale părţile au înţeles în mod obligatoriu şi imperativ că orice dispută în legătură cu contractul va fi soluţionată prin arbitraj internaţional. În acest sens părţile au hotărât de comun acord în mod expres că disputa va fi soluţionată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ.

Alin. 3 şi 4 din Clauza 20.6 menţionată mai sus reglementează existenţa şi derularea procesului de arbitraj, iar orice proces de arbitraj are ca finalitate o decizie arbitrală. De altfel, constată prima instanţă, chiar reclamanta recunoaşte acest fapt prin documentul Înştiinţare de nemulţumire nr.2707 din 25 octombrie 2011, înregistrată la Consiliul Judeţean Satu Mare sub nr.19941 din 26 octombrie 2011. Prin acel document înştiinţează pârâtul că se va adresa direct arbitrajului în condiţiile art. 20.6 din contract.

Astfel, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a soluţiona orice dispută în legătură cu contractul pe calea arbitrajului internaţional în cadrul unui proces de arbitraj finalizat cu o hotărâre de arbitraj.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 340 – art. 3434 C. proc. civ., instanţa de fond a constatat că nu este competentă să judece prezenta acţiune şi în consecinţă a respins-o ca inadmisibilă.

A omis acordarea cheltuielilor de judecată, acestea nefiind solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta-reclamantă SC U. SA Baia Mare, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca primă instanţă competentă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 45/C/2013–A din 20 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul formulat de apelanta SC U. SA împotriva sentinţei nr. 76 din 5 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a anulat-o şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru o nouă judecare, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere cheltuielile de judecată.

Curtea de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat Acordul Contractual de Lucrări nr. 7339 din 20 mai 2009, apelanta având calitatea de executant, iar intimatul pe cea de beneficiar. Apelanta a pretins efectuarea unor lucrări suplimentare faţă de cele prevăzute în contractul încheiat între părţi, solicitând plata acestor lucrări de către intimat. Dat fiind faptul că părţile nu au ajuns la un consens cu privire la existenţa sau inexistenţa unei obligaţii de plată a contravalorii pretinselor lucrări suplimentare efectuate de apelantă, aceasta a recurs la calea acţiunii în justiţie. Potrivit art. 20.6 din condiţiile de contract pentru echipamente şi construcţii inclusiv proiectare „exceptând cazurile în care disputele se soluţionează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală şi obligatorie va fi soluţionată prin arbitraj internaţional”.

Curtea de apel a constatat că în mod greşit a admis prima instanţă excepţia necompetenţei generale a instanţei, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibile.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că între părţi a fost încheiat un contract de achiziţie publică, respectiv un contract de lucrări, regimul juridic al acestui contract fiind guvernat de prevederile O.U.G. nr. 34/2006.

Potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi, „procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.

Conform prevederilor aceluiaşi text de lege în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, „procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.

Din interpretarea acestei prevederi legale rezultă că, deşi concepţia legiuitorului a cunoscut o evoluţie în timp cu privire la caracterul administrativ sau comercial al contractelor de achiziţie publică, viziunea acestuia nu s-a schimbat în ceea ce priveşte competenţa generală de soluţionare a litigiilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi a celor privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică, această competenţă revenind în mod exclusiv instanţelor judecătoreşti.

Astfel, aşa cum ambele părţi afirmă în mod corect, prevederile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 au caracter imperativ.

Inserarea unei clauze compromisorii într-un astfel de contract nu este posibilă, având în vedere că de esenţa sa este prevalenţa interesului public faţă de interesele private.

Potrivit art. 340 C. proc. civ. vechi, aplicabil în speţă în temeiul art. 3 din Legea nr. 76/2012, persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că una dintre condiţiile cumulative pentru validitatea oricărei clauze compromisorii este aceea ca în litigiul respectiv părţile să aibă posibilitatea de a dispune cu privire la drepturile deduse judecăţii prin încheierea unei tranzacţii.

În speţă, instanţa de apel a constatat că această condiţie nu este îndeplinită, având în vedere natura contractului încheiat între părţi, contract care are la bază realizarea unor obiective de interes public şi cu privire la care se utilizează resurse financiare publice.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond ar fi trebuit să constate inaplicabilitatea în cauză a clauzei compromisorii stipulate în contractul încheiat între părţi ca urmare a caracterului nearbitrabil al litigiului.

În sensul caracterului nearbitrabil al unor astfel de litigii este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-a pronunţat asupra acestei probleme de drept prin mai multe hotărâri, printre care decizia nr. 3483/2010 şi decizia nr. 2991/2012, prin care a stabilit că stipularea unei clauze compromisorii în contractele de achiziţie publică nu este posibilă, litigiile izvorâte din astfel de contracte fiind de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite apărările formulate de intimat în sensul că prezentul litigiu nu ar fi dintre cele la care face referire art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, având în vedere că nu priveşte executarea contractului încheiat între părţi, ci priveşte anumite lucrări suplimentare efectuate de apelantă, lucrări care au un caracter extracontractual.

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că efectuarea unor lucrări suplimentare faţă de cele prevăzute în contractul încheiat între părţi priveşte executarea contractului, astfel încât litigiul izvorât din neînţelegerea dintre părţi privind existenţa obligaţiei de plată a acestor lucrări este unul în legătură cu executarea contractului, intrând astfel în sfera de incidenţă a art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006. Astfel, instanţa de apel constată că lucrarea suplimentară pretinsă a fi fost efectuată de apelantă, constând într-un bazin de retenţie a apelor meteorice, a fost executată în contextul efectuării celorlalte lucrări executate de apelantă în temeiul contractului încheiat între părţi şi în vederea îndeplinirii obiectivului de investiţii prevăzut în contract.

 S-a apreciat că nu este întemeiată susţinerea intimatului referitoare la caracterul extracontractual al unor astfel de lucrări, având în vedere că acestea au fost efectuate tocmai cu prilejul îndeplinirii obligaţiilor contractuale ale apelantei şi în vederea realizării depline a scopului contractului. Pe de altă parte, caracterul contractual al acestor lucrări rezultă şi din faptul că părţile, prevăzând posibilitatea ivirii necesităţii de efectuare a unor astfel de lucrări, au stipulat în contractul încheiat între ele procedura de rezolvare a disputelor privind efectuarea unor astfel de lucrări.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti ca urmare a stipulării în contractul încheiat între părţi a unei clauze compromisorii ar fi trebuit respinsă ca nefondată.

 Pe cale de consecinţă, având în vedere că în mod greşit a soluţionat instanţa de fond cauza pe excepţie, fără a intra în judecata fondului, văzând că în prezentul dosar nu a mai existat anterior o trimitere a cauzei spre rejudecare şi că apelanta a solicitat în mod expres prin cererea de apel anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel a admis apelul şi a anulat sentinţa atacată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Satu Mare, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere şi cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Judeţul Satu Mare şi chematul în garanţie Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (denumit ulterior Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor).

Prin recursul declarat de pârâtul Judeţul Satu Mare, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au formulat următoarele critici:

 Recurentul-pârât consideră că instanţa de apel a soluţionat cauza prin înlăturarea prevederilor legale privind arbitrajul, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, precum şi fără temei legal în materia dreptului procesual.

Arată că prin Clauzele 20.1 – 20.8 din Condiţiile de Contract pentru Echipamente şi Construcţii inclusiv Proiectare F.I.D.I.C. 1999 Anexa 2 din Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condiţiilor contractuale generale şi speciale, părţile au reglementat inclusiv modul de soluţionare a unor revendicări şi dispute privind plăţi suplimentare.

Potrivit acestor clauze, părţile au înţeles în mod imperativ că orice dispută privind plăţi suplimentare va fi soluţionată prin arbitraj, acceptând existenţa unei clauze compromisorii, care exclude competenţa generală a instanţelor de judecată. Aliniatele 3 şi 4 din Clauza 20.6 din contract reglementează existenţa şi derularea procesului de arbitraj.

Astfel că părţile au încheiat un contract cu respectarea prevederilor art. 340 C. proc. civ., pe considerentul că pretenţiile la plăţi suplimentare sunt de natură patrimonială şi că obiectul unui astfel de litigiu se referă la drepturi asupra cărora legea permite a se face tranzacţie.

Menţionează că legalitatea clauzelor contractuale, respectiv sfera drepturilor şi obligaţiilor contractate de părţi, deci a tuturor documentelor (proiectare, lucrări) contractului, inclusiv asupra clauzei compromisorii privind chestiunile extra contractuale, a fost analizată cu ocazia judecării cauzei în dosarul nr. xx284/83/2011 al Tribunalului Satu Mare prin sentinţa civilă nr. 152/LC/2012, definitivă şi irevocabilă.

Raportat la cele de mai sus, clauza compromisorie înserată în contract este independentă de drepturile şi obligaţiile contractate de părţi în cadrul procedurilor de atribuire a contractului de achiziţie publică şi nu generează, dimpotrivă, exclude în mod expres aplicarea prevederilor imperative invocate de instanţa de apel.

Recurentul-pârât consideră că instanţa de apel a constatat în mod eronat că apelanta, efectuând cu de la sine putere lucrări suplimentare faţă de cele contractate, respectiv că lucrările având o oarecare legătură cu executarea contractului, generează, prin similitudine, o obligaţie de plată care ar intra sub incidenţa prevederilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.    

Apelanta nu avea nici cadrul contractual de a pretinde plata unor lucrări suplimentare realizate, deoarece a avut obligaţia realizării concepţiei tehnice (proiectare), precum şi de executare a lucrărilor concepute şi proiectate, iar dacă există neconcordanţe între ceea ce a conceput (proiectare) şi ceea a executat (lucrări), aceasta  se datorează culpei sale exclusive; în plus, nu avea nici cadrul legal de a executa unilateral lucrări suplimentare şi de a emite pretenţii de plată a acestora, deoarece legiuitorul, prin art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, a reglementat limitativ posibilitatea efectuării de lucrări suplimentare adiţionale.

În opinia recurentului-pârât, instanţa de apel nu putea să înlăture clauza compromisorie şi să constate aplicabilitatea prevederilor legale care reglementează competenţa generală a instanţelor de judecată decât dacă ar fi constatat că acele lucrări suplimentare cad sub incidenţa prevederilor legale menţionate, respectiv că aceste lucrări s-au realizat în urma unei proceduri de negociere fără publicarea prealabilă prevăzută de lege şi că, în condiţiile existenţei unui act adiţional, autoritatea refuză plata lor în mod nejustificat.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a limitat în mod nelegal efectele contractului, încălcându-se prevederile art. 28710 din O.U.G nr. 34/2006, potrivit cărora instanţa de judecată poate limita efectele contractului doar cu titlu de sancţiune, în cadrul unui proces ce are ca obiect nulitatea contractului de achiziţie publică şi doar în situaţia în care constată că motive imperative de interes general impun menţinerea efectelor contractului de achiziţie publică.

În plan procesual, a arătat că aplicabilitatea clauzei compromisorii este reglementată prin prevederile art. 340 C. proc. civ., potrivit cărora persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

Prevederile art. 3434 C. proc. civ. obligă instanţa de fond să-şi verifice competenţa şi, constatând existenţa unei clauze compromisorii între părţile din litigiu, să se declare necompetentă.       

Conform prevederilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., dacă instanţa de judecată se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.

Analizând actele deduse judecăţii, apreciază recurentul că instanţa de fond a soluţionat corect cauza, respingând ca inadmisibilă acţiunea reclamantei în condiţiile existenţei unui arbitraj ad-hoc, respectiv al unui prim tribunal arbitral (C.A.D. – Comisia de Adjudecare a Disputelor), care ia naştere doar când părţile se adresează cu o cerere în acest sens şi deci a unui tribunal arbitral care se constituie prin voinţa părţilor, iar ulterior acestuia a unui arbitraj instituţionalizat. În acest context, instanţa de fond nu avea posibilitatea legală să identifice şi să decline competenţa de soluţionare a revendicărilor reclamantei către o entitate care nu exista la momentul pronunţării soluţiei sale.

După înlăturarea prevederilor art. 340 C. proc. civ., instanţa de apel a pronunţat hotărârea judecătorească fără a indica temeiul legal, respectiv norma juridică de drept procesual civil care reglementează soluţia adoptată în apel, respectiv norma legală prevăzută de Codul de procedură civilă.

Apreciază că, potrivit prevederilor art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel nu avea temeiul legal să dispună anularea hotărârii instanţei de fond pentru motive ce privesc competenţa instanţelor judecătoreşti, decât în situaţia în care instanţa de fond s-ar fi declarat competentă, iar în urma judecării apelului instanţa de apel ar fi constatat şi stabilit necompetenţa instanţei de fond, consecinţa procedurală a constatării necompetenţei instanţei de fond fiind cea a trimiterii cauzei spre rejudecare altei instanţe judecătoreşti competente.

În cauza de faţă, instanţa de fond s-a declarat necompetentă să judece pretenţiile reclamantei, constatând inadmisibilitatea acţiunii în faţa instanţei judecătoreşti, cu alte cuvinte dezînvestindu-se de judecata pricinii şi, pe cale de consecinţă, apelul declarat era inadmisibil, cu atât mai mult cu cât nicio normă juridică de drept procesual nu reglementează legalitatea promovării unei căi de atac ordinare împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a declarat necompetenţa instanţei de judecată.

Prin urmare, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei civile recurate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal.

Recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (denumit ulterior Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cuprinde următoarele critici:

Recurentul – chemat în garanţie susţine că la data încheierii contractului prevederile legale aplicabile erau cele ale O.U.G. nr. 34/2006, precum şi cele ale Ordinului nr. 915/2008.

Consideră că dispoziţiile art. 286 din O.UG. nr. 34/2006 nu reprezintă o normă de competenţă exclusivă a instanţelor de drept comun în raport cu instanţele arbitrale, ci reprezintă o normă de competenţă teritorială exclusivă a tribunalului de pe lângă sediul autorităţii contractante în raport cu dispoziţiile generale de competenţă teritorială a instanţelor naţionale.

Recurentul apreciază că dispoziţiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 permit arbitrabilitatea litigiilor privind contractele de achiziţii publice.

Arată că, din perspectiva dispoziţiilor Codului de procedură civilă, regula instituită prin art. 5 C. proc. civ. nu este absolută. Astfel, în anumite situaţii, creditorul obligaţiei are posibilitatea de a alege către care instanţă se va îndrepta din punct de vedere teritorial. Aceste excepţii sunt reglementate prin intermediul art. 10 C. proc. civ. care instituie competenţa alternativă a instanţelor de drept comun. Astfel, dacă obligaţia rezultă dintr-un contract, creditorul are posibilitatea de a alege din punct de vedere teritorial instanţa de drept comun în baza articolului menţionat.

Normele O.U.G. nr. 34/2006 din materia competenţei teritoriale a instanţelor de drept comun au instituit regula potrivit căreia, în privinţa contractelor de achiziţie publică, creditorul nu va mai avea posibilitatea să aleagă instanţa de drept comun potrivit regulilor art. 10 C. proc. civ., ci va fi limitat la a se îndrepta către tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Cu toate acestea, faptul că legiuitorul a instituit o regulă ce derogă de la competenţa teritorială de drept comun a instanţelor naţionale nu înseamnă că a derogat implicit de la competenţa instanţelor arbitrale. Creditorul are posibilitatea de a se adresa unui tribunal arbitral în măsura în care o clauză contractuală a fost semnată în acest sens.

Recurentul susţine că în mod greşit a considerat curtea de apel că dispoziţiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, imperative fiind, interzic părţilor accesul la o instanţă arbitrală. Acestea interzic într-adevăr părţilor, în măsura în care acestea nu au ales procedura arbitrală ca mecanism de soluţionare a litigiilor, accesarea prevederilor ce reglementează competenţa teritorială a instanţelor naţionale – competenţa teritorială reglementată prin art. 5 şi art. 10 C. proc. civ.

Astfel, art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 instituie doar regula generală potrivit căreia, în lipsa acordului părţilor, competent va fi „tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”. Niciunde în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006 nu se prevede în mod expres că procedura arbitrală este interzisă părţilor. Aşa fiind, cât timp în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006 legiuitorul nu a distins în privinţa excluderii procedurii arbitrale, nici Curtea de Apel Oradea nu ar fi trebuit să distingă, în măsura în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude procedura arbitrală, aceasta ar fi fost exclusă în mod expres: în aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationis textul de lege prin care se instituie o excepţie de la norma de competenţă teritorială nu poate fi interpretat ca reglementând norme de competenţă generală.

Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006, adoptate prin Hotărârea de Guvern nr. 71/2007 conţin prevederi exprese: arbitrabilitatea litigiilor privind contractele de achiziţii publice este permisă (art. 55).

În timp ce art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 nu face referire la procedura arbitrală şi, pe cale de consecinţă, nu o interzice, Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 fac referire expresă la această procedură, dispunând că părţile au libertatea de a alege o instanţă arbitrală ca instanţă competentă.

Este evident că Normele metodologice de aplicare a unei legi nu pot fi ignorate de către instanţa de judecată, întrucât, având putere de lege atribuită de către Constituţie, trebuie aplicate (art. 108, art. 146, art. 147 alin. 4 şi art. 216 din Constituţia României).

Ordonanţa nr. 34/2006 se va aplica potrivit Normelor de Aplicare, în sensul că părţile au posibilitatea de a insera în contract o clauză arbitrală sau compromisorie. Aşa fiind, clauza compromisorie semnată de către părţi este valabilă şi trebuie să îşi producă efectele în condiţiile art. 55 alin. (2) din H.G. nr. 71/2007.

Recurentul a mai arătat şi faptul că litigiul dedus judecăţii nu face parte din categoriile excluse de către art. 340 C. proc. civ. Obiectul contractului priveşte drepturi patrimoniale, asupra cărora părţile pot dispune liber, inclusiv tranzacţiona, izvorâte dintr-un contract de prestări servicii, iar părţile contractante au capacitate de exerciţiu deplină pentru a agrea soluţionarea litigiilor izvorâte din litigiile patrimoniale pe calea arbitrajului.

Art. 341 alin. (2) C. proc. civ. instituie posibilitatea părţilor de a semna clauze arbitrale cât timp acestea nu contravin ordinii publice sau bunelor moravuri. Or, este fără putinţă de tăgadă că în cazul de faţă această condiţie nu este îndeplinită. De asemenea, persoanele juridice de drept public au capacitatea de a semna convenţii arbitrale potrivit art. II pct. 1 din Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, de la Geneva din 1968 privind litigiile internaţionale. Această aplicabilitate a Convenţiei a fost acceptată de un Tribunal Arbitral instituit conform regulilor Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

În concluzie, recurentul – chemat în garanţie a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului promovat de reclamantă şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului.

Examinând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru următoarele considerente, prin care va răspunde în comun criticilor similare din cele două recursuri, respectiv punctual criticilor distincte:

Sintetic, instanţa supremă constată că recurentele critică în comun greşita aplicare, respectiv încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 şi pe cele ale art. 340 şi urm. C. proc. civ. din 1865, în susţinerea acestei critici subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aducând argumente convergente şi argumente complimentare, care interferă.

Recurentul-pârât Judeţul Satu Mare critică suplimentar soluţia prin prisma asimilării de către instanţa de apel a regimului juridic al pretenţiilor extracontractuale cu cel al pretenţiilor contractuale.

Acelaşi recurent ridică şi problema inadmisibilităţii apelului îndreptat împotriva unei hotărâri prin care nu s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, ci s-a respins cererea ca inadmisibilă.

Pentru logica argumentaţiei, această din urmă critică va fi luată în analiză, întrucât ea vizează principiul legalităţii căilor de atac şi, în cazul în care ar fi găsită întemeiată, ar face de prisos analiza criticilor vizând fondul motivelor de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că recurentul-pârât nu a ridicat excepţia inadmisibilităţii apelului în faţa instanţei de apel. Cu toate acestea, fiind în discuţie o problemă de ordine publică, legată de legalitatea căii de atac, Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi invocată direct în recurs, aşa încât o va lua în analiză.

Critica este nefondată. Din examinarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. se poate lesne conchide că nu este supusă niciunei căi de atac hotărârea prin care instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei. În speţă, însă, aşa cum în mod judicios a remarcat recurentul-pârât, instanţa de fond nu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea arbitrajului, întrucât într-o primă etapă era vorba despre un arbitraj ad hoc, care urma a se constitui conform voinţei şi în condiţiile stabilite de părţi, acest lucru realizându-se abia ulterior pronunţării hotărârii de fond.

Pe cale de consecinţă, singura soluţie pe care o putea adopta instanţa de fond şi pe care a şi adoptat-o era respingerea cererii ca inadmisibilă, soluţie care, însă, scapă dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea de primă instanţă fiind supusă căii de atac ordinare, reglementate de dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.

Reţine instanţa supremă şi că în cauză se impune analiza cu prioritate şi a criticii relative la regimul juridic al pretenţiilor extracontractuale, întrucât recurentul-pârât susţine în esenţă că, dată fiind independenţa clauzei compromisorii, aceste pretenţii sunt arbitrabile şi asupra lor nu poate fi extinsă sfera de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, care vizează doar pretenţiile contractuale.

Critica nu este fondată. Aşa cum rezultă din contractul părţilor, în art. 20. Revendicări, Dispute şi Arbitraj s-a prevăzut modalitatea de rezolvare a oricărui litigiu în legătură cu prelungirea duratei de execuţie şi/sau cu plăţile suplimentare, ceea ce face ca susţinerea recurentului pârât să apară ca lipsită de orice temei, fiind de domeniul evidenţei că la stabilirea clauzei compromisorii părţile au avut în vedere şi soluţionarea litigiilor legate de pretenţiile suplimentare celor contractate. Ca urmare, această clauză compromisorie vizează deopotrivă pretenţiile contractate şi pe cele suplimentare, dar derivând din acelaşi contract, distincţia propusă de recurent fiind manifest artificială.

Critica formulată în comun de către recurenţi este fondată.

În esenţă, în raport de situaţia relevată în cauză, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 şi a încălcat dispoziţiile art. 340 şi urm. C. proc. civ., considerând în mod eronat inaplicabilitatea în cauză a clauzei compromisorii stipulate în contractul încheiat între părţi.

Este necontestat că la 20 mai 2009 între Judeţul Satu Mare, în calitate de beneficiar şi consorţiul Joint Venture Satu Mare E.G.U., în calitate de antreprenor, prin E.S. Gmbh, în calitate de lider al consorţiului s-a încheiat Acordul contractual de lucrări, inclusiv proiectare nr. 7339/20.05.2009, contract cu condiţii speciale obligatorii pentru F.I.D.I.C. GALBEN 1999.

Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condiţiilor contractuale generale şi speciale la încheierea contractelor de lucrări a fost publicat în M. Of. nr. 424 din 5 iunie 2008 şi a fost abrogat la data de 22 mai 2009.

Prin urmare, la data încheierii contractului prevederile legale aplicabile erau cele ale Ordinului MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condiţiilor contractuale generale şi speciale la încheierea contractelor de lucrări.

Condițiile contractuale F.I.D.I.C. (Red Book 1999, Yellow Book 1999 și Green Book 1999) au fost introduse în legislația românească prin Ordinul nr. 915/2008, care instituia obligația autorităților contractante de a le folosi la încheierea tuturor contractelor de lucrări (exista o limitare privind Green Book, care putea fi folosit doar la contractele de până la 5 milioane de euro).

Ordinul a avut ca scop armonizarea legislației românești cu practica de la nivelul Uniunii Europene și cu prevederile Federației Internaționale a Inginerilor Consultanți în domeniul Construcțiilor (F.I.D.I.C.) și, totodată, a impus clauze minime obligatorii privind termenele intermediare de execuție, garanția de bună execuție, plata avansului sau penalitățile de întârziere.

Conform Ordinului comun nr. 915/465/415/2008, autoritățile contractante, astfel cum sunt definite in O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aveau obligația de a folosi aceste condiții contractuale, la încheierea unui contract de lucrări. Condițiile contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări au fost incluse în anexele ordinului.

Litigiul între părţi nu se referă la procedura de atribuire şi nici nu o contestă, ci este un diferend legat de o prevedere contractuală care are un regim de reglementare particular faţă de O.U.G. nr. 34/2006, fiind reglementat de Ordinul nr. 915/2008 de aprobare a Condițiilor Generale și Speciale la încheierea contractelor de lucrări.

Conform art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 915/2008, „Prin prezentul ordin se aprobă condiţiile contractuale generale şi speciale la încheierea contractelor de lucrări, prevăzute în anexele nr. 1-3”, iar la alin. (2) se prevede că „de la data intrării în vigoare a prezentului ordin, autorităţile contractante, (…) au obligaţia de a folosi condiţiile contractuale prevăzute la art.1 la încheierea unui contract de lucrări, astfel cum este acesta definit la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 34/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare”. 

În cauza de faţă sunt incidente prevederi cu caracter special, respectiv clauza 20.1 din Condiţii de Contract pentru Echipamente şi construcţii, inclusiv proiectare, F.I.D.I.C. 1999 (anexa 2 la Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008), potrivit cărora:

„20.1 Dacă Antreprenorul se consideră îndreptăţit la o prelungire a Duratei de Execuţie şi/sau la plăţi suplimentare, potrivit prevederilor oricărei Cauze din aceste condiţii sau conform altor prevederi legate de Contract, Antreprenorul va transmite inginerului o înştiinţare în care să descrie evenimentele sau circumstanţele care au determinat apariţia revendicării. înştiinţarea va fi trimisă cât mai curând posibil dar nu mai târziu de 28 de zile din momentul în care Antreprenorul a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoască evenimentele sau circumstanţele respective.

Dacă Antreprenorul nu reuşeşte să transmită înştiinţarea cu privire la o revendicare în termen de 28 de zile, Durata de Execuţie a Lucrărilor nu va fi prelungită, Antreprenorul nu va avea dreptul la plăţi suplimentare, iar Beneficiarul va fi exonerat de orice responsabilitate legată de revendicarea respectivă”.

De asemenea, clauza 20.2 prevede obligaţia numirii Comisiei de Adjudecare a Disputelor (CAD), iar clauza 20.6 stipulează faptul că, „exceptând cazurile în care disputele se soluţionează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală şi obligatorie va fi soluţionată prin arbitraj internaţional”.

În acest context, soluţionarea pretenţiilor privind plăţile suplimentare este reglementată de părţile contractuale prin Clauzele 20.6 - 20.8 din Condiţiile Contractuale Generale (Proiectare şi Execuţie), conform anexei 2 din Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008, anexă la Acordul Contractual de Lucrări, inclusiv Proiectare nr. 7339/20.05.2009.

            Contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit prevederilor contractuale menţionate părţile au înţeles că au obligaţia legală, şi nu facultatea de a stipula clauza compromisorie în contractul încheiat, ceea ce conduce la concluzia că stipularea acestei clauze nu este manifestarea lor de voinţă liber exprimată, ci expresia modului în care au înţeles să se supună unei dispoziţii legale imperative.

            În acest context, instanţa de apel nu putea contesta validitatea unei clauze compromisorii impuse de lege.

O astfel de cenzură, precum şi analiza măsurii în care clauza compromisorie producea efecte faţă de tipul de interes proteguit şi de natura dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 puteau să aibă loc exclusiv în cazul în care clauza compromisorie ar fi fost expresia voinţei liber exprimate a părţilor, ceea ce nu este cazul în speţă.

De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel a ignorat obligativitatea normelor instituite de Ordinul nr. 915/2008, reţinând în mod greşit incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 în detrimentul dispoziţiilor art. 340 şi urm. C. proc. civ.

Astfel, în mod corect tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 3434 C. proc. civ., verificându-şi competenţa şi constatând că părţile au stipulat în convenţie soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, a apreciat incidenţa art. 340 şi urm. C. proc. civ. şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3), raportat la art. 296 C. proc. civ., a admis recursurile declarate de pârâtul Judeţul Satu Mare şi de chematul în garanţie Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC U. SA Baia Mare împotriva sentinţei nr. 76/05.03.2013, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a menţinut-o.

Cu privire la solicitarea recurentului-pârât Judeţul Satu Mare de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâtul nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât Judeţul Satu Mare.

            În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).