Reproducerea și punerea la dispoziția publicului pentru a fi ascultate sau descărcate a unor piese muzicale fără consimțământul titularilor de drepturi conexe. Încălcarea drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme. Prejudiciu. Condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a furnizorului de servicii de internet tip hosting pentru faptele titularilor de site care au utilizat neautorizat informațiile incriminate.
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturile conexe dreptului de autor. Răspunderea furnizorului pasiv de servicii de internet
Index alfabetic : drepturi patrimoniale ale producătorilor de fonograme
-răspundere civilă delictuală
-prejudiciu
-fonograme
-servicii de internet
-stocare-hosting
-furnizor pasiv
Legea nr. 8/1996, art. 105, art. 139
Legea nr. 365/2002, art. 11, art. 14
Din coroborarea dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, rezultă că mecanismul antrenării răspunderii furnizorului pasiv de servicii de internet [care, conform înțelesului conceptual descris de CJUE în Hotărârea pronunțată în cauza L’Oréal SA c. eBay, este cel care nu intervine asupra informaţiei, având deci o poziţie neutră faţă de informaţia postată, întrucât oferă clienţilor săi exclusiv un suport tehnic prin punerea la dispoziţie a unui spaţiu virtual de postare a unor informaţii accesibile publicului] se grefează pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, în contextul instituţiilor de drept material din legea naţională, şi se activează doar în cazul în care nu sunt incidente cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 365/2002..
Prin urmare, răspunderea civilă delictuală a furnizorului pasiv de servicii constând în stocarea permanentă a informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, poate fi antrenată chiar atunci când informaţia nu este difuzată de el însuși, ci este doar furnizată pe seama sa, adică de titularii site-urilor care au postat informaţia prin care se încalcă în mod direct drepturile unui terţ.
În consecință, în condițiile în care a oferit titularilor unor site-uri, prin intermediul cărora au fost reproduse și puse la dispoziția publicului înregistrări sonore - fără consimțământul titularilor de drepturi conexe - un spaţiu virtual de stocare permanentă a acestor informaţii, prin care, în absenţa autorizării de către producătorii de fonograme, se încălcau drepturile conexe dreptului de autor aparţinând acestora (prevăzute ca atare de art. 105 alin. (1) lit. a) şi g) din Legea nr. 8/1996), furnizorul pasiv de servicii de internet răspunde potrivit celor prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, în timp ce exonerarea sa de răspundere putea interveni doar în situația în care s-ar fi demonstrat că a acționat în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002, respectiv dacă, după ce a luat cunoştinţă fie de caracterul nelegal al informaţiei (ori al activităţii), fie doar de caracterul potenţial vătămător al acesteia, ar fi acţionat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
Secția I civilă, decizia nr. 1610 din 12 iunie 2015
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 25 martie 2011, reclamanta Asociaţia Industriei Muzicale din România (AIMR), în numele şi pe seama M.S., U.M.R., A.A., N.D.I., N.M.E.R., C.M., M.P.M.E., a chemat în judecată pe pârâta SC C.T. SRL, privind reproducerile neautorizate după produsele membrilor AIMR, ce se regăsesc sau sunt accesibile prin intermediul site-urilor: www.netxplor.ro; www.allmuzica.com; www.mp3alese.info; www.musicmp3.ws; www.muzica.onlinefree.ro; www.muzicalove.ro; www.muzicazu.net; www.vitanclub.net, solicitând :
a) să se constate încălcarea drepturilor patrimoniale ale membrilor AIMR de a autoriza sau interzice reproducerea şi punerea la dispoziţia publicului a propriilor produse;
b) obligarea pârâtei la înlăturarea reproducerilor neautorizate după produsele ce aparţin membrilor AIMR, precum şi a link-urilor către aceste reproduceri sau, după caz, blocarea accesului la aceste reproduceri şi/sau linkuri, ce se regăsesc în conţinutul site-urilor indicate mai sus;
c) acoperirea daunelor materiale în cuantum de 60.000 euro, pricinuite de pârâtă, prin refuzul acesteia de a acţiona rapid în vederea eliminării reproducerilor ilegale indicate în site-urile arătate, respectiv pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale şi pentru neaplicarea masurilor solicitate de AIMR;
d) indicarea persoanelor titulare ale site-urilor indicate mai sus (dacă este cazul);
e) aplicarea în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecţie a produselor membrilor AIMR, cu scopul identificării şi filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.
Reclamanta, după prezentarea situaţiei de fapt, a invocat prevederile art. 1385, art. 1387, art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, ca şi dispoziţiile Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic.
Prin sentinţa civilă nr. 914 din 09 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta este o a asociaţie a producătorilor de muzică, înfiinţată în baza Legii nr. 8/1996, republicată, cu avizul ORDA nr. 6628/2008, calitate în care este îndreptăţită să solicite respectarea drepturilor conexe privind fonogramele (înregistrările sonore), asupra cărora membrii săi au drepturi exclusive, împotriva oricăror persoane care încalcă aceste drepturi, inclusiv prin reproducerea neautorizată a fonogramelor, postarea pe site-uri, punerea la dispoziţia publicului a reproducerilor neautorizate etc.
În ce o priveşte pe pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este o societate ce are ca obiect de activitate efectuarea unor servicii specifice societăţii informaţionale : web hosting site-uri, VDS, server dedicat, colocare, înregistrare şi reînnoire domenii streaming radio, mentenanţă/administrare server.
Răspunderea furnizorilor de servicii din cadrul cărora face parte pârâta, este reglementată în Legea nr. 365/2002, Cap. IV. Stocarea permanentă a informaţiei, unde stocarea-hosting este reglementată de art. 14 din lege, potrivit căruia dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, cu condiţia ca furnizorul de servicii să nu aibă cunoştinţă despre faptul că activitatea stocată este nelegală şi ar putea vătăma drepturile unui terţ; de asemenea, furnizorul de servicii, având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală, ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, să acţioneze rapid în vederea eliminării sau blocării accesului la aceste servicii.
Prima instanţă a reţinut că pârâta, care desfăşoară activitatea de găzduire web către diferiţi clienţi a informaţiilor furnizate de către aceştia, a dat curs notificărilor emise de către AIMR, în sensul că a precizat că nu este proprietarul respectivului domeniu sau site, iar activitatea sa se rezumă la furnizarea de servicii de internet (găzduire şi alocarea de adresă IP).
În aceste condiţii, s-a apreciat că sunt întemeiate susţinerile pârâtei în sensul că aceasta nu are dreptul, potrivit contractului încheiat cu clienţii săi, să intervină în vreun fel asupra conţinutului site-ului găzduit, astfel că întreaga răspundere asupra conţinutului informaţiei pe care o găzduieşte pârâta o poartă beneficiarul serviciilor sale; în plus, un beneficiar poate găzdui în baza unui contract mai multe site-uri, fără să fie proprietarul acestora. În acest sens, legea precizează că proprietarul unui site nu este răspunzător pentru un link, dacă el nu are cunoştinţă că acel link promovează o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.
Prima instanţă a considerat că împrejurarea că respectivul site conţine diverse link-uri către pretinsele reproduceri neautorizate a produselor ce aparţin membrilor AIMR, nu poate fi imputată pârâtei, având în vedere că aceasta nu poate interveni în niciun fel asupra conţinutului site-ului, cu atât mai puţin, prin blocarea respectivului site. De asemenea, s-a reţinut că potrivit art.15 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, răspunderea furnizorului de servicii este antrenată în situaţia în care caracterul nelegal al activităţii furnizorului a fost constatat printr-o decizie a unei autorităţi publice, iar această autoritate publică către care pârâta a îndrumat-o pe reclamantă, este Autoritatea de reglementare în comunicaţii şi tehnologia informaţiei.
De asemenea, s-a constatat că pârâta a întreprins acţiunile pe care legea i le pune la dispoziţie, transmiţând clienţilor săi informări asupra faptului semnalat de către AIMR şi precizându-le că aceştia sunt, conform contractului, singurii răspunzători pentru conţinutul materialelor şi informaţiilor stocate; în urma acestor informări s-a constatat că o bună parte dintre aceşti clienţi nu au mai găzduit respectivele site-uri în cadrul serviciilor de găzduire contractate de la pârâtă (practic, un număr de patru site-uri din cele opt semnalate), sau au răspuns că au şters toate legăturile din cadrul site-ului lor prin care se făcea trimitere spre alte site-uri unde, eventual, erau postate pentru „download” materiale ce ar fi putut fi protejate de drepturile de autor ale unor terţi.
Având în vedere cele anterior redate, prima instanţă a apreciat că, în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei şi, în consecinţă, aceasta nu poate fi obligată la repararea prejudiciului material pe care reclamanta a pretins că l-a suferit (60.000 euro), în cauză nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ce decurg din dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ.; de asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, modificată.
Referitor la cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la indicarea persoanelor deţinătoare ale site-urilor, tribunalul a constatat că aceasta vine în contradicţie cu obligaţia pârâtei, în calitate de operator de date cu caracter personal, care conform dispoziţiilor Legii nr. 506/2004 şi Legii nr. 677/2001 poate efectua operaţiuni de prelucrare a datelor cu caracter personal, în care se include şi dezvăluirea către terţi a datelor respective, numai dacă persoana vizată şi-a dat acordul în mod expres şi neechivoc şi numai către autorităţile expres stabilite de lege.
În ce priveşte cererea reclamantei privind măsurile tehnice de protecţie, întemeiată pe dispozițiile art. 1385 din legea dreptului de autor, s-a constatat că aceste măsuri pot fi instituite de titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe, indicaţi prin dispoziţiile Legii nr. 8/1996, aceştia fiind singurii îndreptăţiţi la aplicarea acestor măsuri.
Pârâta a susţinut, din acest punct de vedere, că deja are implementate măsuri tehnice de protecţie, prin faptul că nu se permite găzduirea pe respectivele echipamente de materiale de tip multimedia (fişiere audio, video) pentru a putea fi puse la dispoziţie spre download, indiferent de proprietarul acestora.
În ce priveşte echipamentele închiriate, precum şi cele ce aparţin clienţilor săi, s-a susţinut că nu este posibilă o asemenea intervenţie, nici din punct de vedere tehnic şi nici din punct de vedere legal, întrucât aceasta ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate. În consecinţă, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile de la art.1385 şi nici cele ale art. 139 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 modificată, invocate de reclamantă.
În ce priveşte practica internaţională în materie, faţă de faptul că reclamanta a invocat dispoziţiile legii comerţului electronic din România, Legea nr. 365/2002, care a transpus în legislaţia română prevederile normelor europene în materie, tribunalul a constatat că potrivit Hotărârii de Justiţie a Curţii Europene din 16 februarie 2012, în cauza C-360/10 (Belgische Vereniging van Auteurs…SABAM vs. Netlog NV) s-a statuat că Directivele : 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă („Directiva privind comerţul electronic”) ; 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională şi 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, coroborate şi interpretate în raport de cerinţele care rezultă din protecţia drepturilor fundamentale, trebuie interpretate în sensul că se opun unei somaţii adresate unui furnizor de servicii de stocare de a institui sistemul de filtrare a informaţiilor stocate pe serverele sale de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fişiere electronice care conţin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale, cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală, în vederea blocării punerii la dispoziţia publicului a respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 234/A din 5 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel:
Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prealabil, s-a considerat a fi prioritară tranşarea disputei dintre părţi cu privire la natura activităţii pârâtei şi la normele legale aplicabile, în raport cu care se determină atât întinderea drepturilor şi obligaţiilor acesteia din urmă, cât şi acţiunile ori inacţiunile ce pot constitui fapte ilicite şi care pot aduce prejudicii terţilor.
Astfel, s-a reţinut că art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic prevede că: „furnizor de servicii (este, n.red.) orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale.”
Noţiunea de „serviciu al societăţii informaţionale” este definită de art. 1 alin. (1) pct. 1 din aceeaşi lege, ca fiind „orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice şi prezintă următoarele caracteristici: a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar; b) nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc; c) este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului”; mijloacele electronice sunt definite la pct.1 al textului ca fiind „echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei.”
Instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate, a rezultat că intimata-pârâtă este înregistrată la autorităţile competente drept furnizor de servicii de acces internet, respectiv de servicii hosting, ce constau în găzduirea pe serverul său a site-urilor create de către diferiţi clienţi ai săi.
În aceste coordonate, curtea de apel a reţinut că activitatea intimatei pârâte este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic; pentru speţă s-au reţinut ca prezintă relevanţă dispoziţiile art.11 din acest act normativ, care se referă la angajarea răspunderii furnizorilor de servicii, text care prevede că aceştia „sunt supuşi dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală şi contravenţională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel”, „răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor”, cu excepţia informaţiei „transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12 - 15”.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în materia ce interesează în speţă (civilă), răspunderea furnizorilor de servicii urmează regulile generale ale răspunderii delictuale (răspunderea pentru fapta proprie) şi contractuale, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.12 - 15 din lege, ce constituie dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Art. 12 din lege se referă la intermedierea prin simpla transmitere într-o reţea de comunicaţii a informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv sau în asigurarea accesului la o reţea de comunicaţii, art. 13 reglementează situaţia stocării temporare a informaţiei, stocarea-caching (stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiei transmise, exclusiv în scopul de a face mai eficientă transmiterea informaţiei către alţi destinatari), iar art. 14 priveşte stocarea permanentă a informaţiei, stocarea-hosting (când serviciul societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv).
Pe de altă parte, art. 15, invocat de către intimata-pârâtă şi reţinut ca aplicabil cauzei de prima instanţă, prevede răspunderea furnizorului unui serviciu al societăţii informaţionale care facilitează accesul la informaţia furnizată de alţi furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de alţi furnizori, prin punerea la dispoziţie destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini de web.
Instanţa de apel a apreciat că, având în vedere că legea statuează distinct asupra fiecăruia dintre tipurile de servicii ale societăţii informaţionale, (art.12-15 din lege), rezultă că regulile specifice fiecărui tip de activitate nu sunt aplicabile prin analogie şi altui tip de serviciu, de vreme ce normele în discuţie sunt norme speciale, deci de excepţie, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 11 din lege.
În consecinţă, s-a constatat de către curtea de apel că deşi şi prima instanţă a încadrat serviciile desfăşurate de pârâtă în dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, în mod greşit tribunalul a reţinut incidenţa art. 15 din lege, text care reglementează un alt tip de activitate şi care nu constituie o normă generală aplicabilă tuturor activităţilor desfăşurate de furnizorii de servicii ale societăţii informaţionale.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut că cerinţele angajării răspunderii intimatei pentru încălcarea drepturilor titularilor de drepturi conexe ale producătorilor de fonograme pe care apelanta îi reprezintă sunt cele descrise de art. 14 din Legea nr. 365/2002, completate cu dreptul comun în materia răspunderii pentru fapta ilicită, cuprinse în art. 998-999 C.civ. 1864 sau, după caz, în art. 1349 şi urm. din Codul civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, în funcţie de momentul săvârşirii faptei ilicite.
Astfel, potrivit art. 14 din legea cadru: „Dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii:
a) furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ;
b) având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care destinatarul acţionează sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.
(3) Prevederile acestui articol nu vor afecta posibilitatea autorităţii judiciare sau administrative de a cere furnizorului de servicii să înceteze ori să prevină violarea datelor şi, de asemenea, nu pot să afecteze posibilitatea stabilirii unor proceduri guvernamentale de limitare sau întrerupere a accesului la informaţii.”
În privinţa noţiunii de cunoaştere, curtea de apel a apreciat că se impune luarea în considerare şi a dezlegărilor cuprinse în Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 12 iulie 2011 în cauza C-324/09, L’Oréal SA împotriva eBay International AG ş.a.
În această cauză, CJUE a avut de soluţionat, între altele, întrebări preliminare referitoare la interpretarea prevederilor art. 14 din Directiva 2000/31 a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă, potrivit cu care: „(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
(a) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în daune, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită sau
(b) furnizorul, din momentul în care ia cunoştinţă despre acestea, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină şi nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informaţiilor sau a blocării accesului la acestea.”
În cauza menţionată, CJUE a arătat că: „pentru ca furnizorul unui serviciu al societăţii informaţionale să nu mai beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva 2000/31, este suficient să aibă cunoştinţă despre faptele sau despre împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea în cauză şi să acţioneze în conformitate cu alineatul (1) litera (b) al articolului 14 menţionat.”
Cu privire la modalitatea de a lua la cunoştinţă despre împrejurările în discuţie, s-a constatat că „deşi, desigur, o comunicare nu poate înlătura automat beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 din Directiva nr.2000/31, întrucât o comunicare privind activităţi sau informaţii pretins ilicite poate să nu fie suficient de precisă şi de susţinută, în general, aceasta constituie totuşi un element de care instanţa naţională trebuie să ţină seama pentru a aprecia, în raport cu informaţiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoştinţă de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.”
În lumina acestor dezlegări, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, este necesar a se stabili dacă pârâta intimată, furnizor de servicii de stocare a informaţiei furnizată de destinatarul serviciului, a cunoscut caracterul nelegal al informaţiei stocate sau a cunoscut împrejurări din care să rezulte că informaţia respectivă ar putea vătăma un terţ, iar în cazul în care a cunoscut aceste aspecte, dacă a acţionat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la această informaţie.
Intimata-pârâtă a susţinut că simpla informare din partea terţului vătămat (în speţă, reclamanta reprezentantă a titularilor de drepturi conexe asupra fonogramelor) nu era suficientă, deoarece ea însăşi nu era abilitată a evalua caracterul nelegal al informației în discuţie, fiind deci necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care să constate o atare nelegalitate.
Instanţa de apel a înlăturat aceste apărări ale pârâtei, întrucât, pe de o parte, prin argumentele expuse anterior s-a reţinut deja că necesitatea unei asemenea constatări (din partea unei autorităţi publice) este o condiţie specifică altui tip de serviciu, reglementat de art.15, care nu este aplicabil în speţă, iar nu în contextul art. 14.
Pe de altă parte, s-a considerat că a permite ca încălcarea să continue până la momentul la care o instanţă constată prin hotărâre irevocabilă caracterul nelegal al informaţiei, contravine însuşi spiritului legii şi necesităţii asigurării unor mecanisme de reacţie rapidă în situaţia existenţei încălcării.
Dimpotrivă, faptul afirmat de pârâta intimată (că nu este în măsură a aprecia asupra existenţei dreptului terţului şi asupra pretinsei încălcări) este un argument în sensul contrar susţinerilor sale, şi anume că era ţinută a acţiona fără a cenzura legitimitatea dreptului afirmat de terţ, atât timp cât exista aparenţa că acesta este real.
În plus, şi interpretarea dată de Curtea de Justiţie normei corespunzătoare din Directiva 2000/31 (care are un conţinut mai strict, în opinia instanţei de apel) prevede că existenţa unei comunicări suficient de precise din partea celui vătămat este un factor relevant pentru evaluarea condiţiei cunoaşterii.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că, de vreme ce nici litera şi nici spiritul legii nu impun condiţia constatării încălcării prin hotărâre judecătorească, rezultă că, în mod nefundat, a afirmat pârâta intimată că simpla sa notificare nu o punea în situaţia de a cunoaşte existenţa faptelor din care rezulta posibilitatea vătămării drepturilor reclamantei ; dimpotrivă, formularea unei comunicări suficient de precise şi susţinute este aptă a aduce la cunoştinţa unui profesionist diligent caracterul ilicit al informaţiilor stocate.
De aceea, instanţa de apel a considerat că relevantă, din acest punct de vedere, este analizarea probatoriului administrat sub aspectul determinării momentului de la care pârâta intimată a cunoscut aceste împrejurări, dată la care se năştea în sarcina sa obligaţia pe care o prevede art.14 alin.(1) lit. b) din Legea nr. 365/2002; drept urmare, s-a procedat în consecinţă, astfel că instanţa de apel a evaluat corespondenţa dintre părţi din această perspectivă (a cunoaşterii faptelor relevante de către intimată).
Urmare a acestei aprecieri a probatoriului, instanţa de apel a concluzionat cu privire la momentul la care pârâta intimată a fost efectiv înştiinţată despre existenţa informaţiilor nelegale.
Astfel, s-a reţinut că la data de 20 iulie 2009, notificarea adresată de reclamantă a privit exclusiv site-ul www.vitanclub.net, care nu a fost însă ridicată de la serviciul poştal de către intimată, următoarea scrisoare fiind însă primită de către intimată la data de 15 martie 2010; întrucât această comunicarea cuprindea şi lista fonogramelor asupra cărora justificau drepturi conexe producătorii acestora, membri ai asociaţiei reclamante, s-a apreciat că, de la acea dată, pârâta nu mai poate invoca necunoaşterea împrejurării că pe acest site se găseau postate informaţii folosită fără drept.
În privinţa celorlalte site-uri, s-a reţinut că prima notificare a fost primită de intimata-pârâtă la data de 05 mai 2010, după cum a arătat şi reclamanta în cererea sa precizatoare, astfel că, această dată a fost reţinută ca relevantă sub aspectul momentului cunoaşterii de către pârâtă a caracterului ilegal al informaţiilor stocate de clienţi pe serverele sale.
În raport cu această situaţie de fapt, curtea de apel a apreciat că obligaţia prevăzută de art.14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002 în sarcina intimatei de a acţiona rapid pentru eliminarea sau blocarea accesului la informaţia folosită în mod nelegal, s-a născut la momentul notificării sale de către titularul de drepturi vătămat, în speţă reclamanta, ca reprezentant al membrilor săi.
Din acest punct de vedere, evaluând conduita pârâtei, instanţa de apel a reţinut că aceasta a rămas în pasivitate timp de două luni după primirea primei notificări (15 martie 2010) şi până la momentul emiterii notificărilor către clienţii săi (datate 12 mai 2010); totodată, s-a apreciat că nici trimiterea acestor înştiinţări nu reprezintă o acţiune rapidă destinată eliminării sau blocării accesului la informaţiile stocate în beneficiul clienţilor, în sensul celor prevăzute de art.14 alin. (1) lit. b) din lege, deoarece corespondenţa depusă la dosar atestă că intimata a subliniat doar excluderea răspunderii sale.
O asemenea notificare, ce nu cuprinde nicio solicitare de a se lua vreo măsură pentru înlăturarea informaţiei nelegale şi niciun punct de vedere cu privire la caracterul legal sau ilegal al informaţiei găzduite, nu reprezintă măsuri rapide menite a bloca accesul la această informaţie sau a o înlătura.
Mai mult decât atât, s-a constatat că pârâta a refuzat primirea notificărilor expediate prin curier în perioada 16 august 2010 - 11 ianuarie 2011, împrejurare ce vine în sprijinul susţinerii apelantei în sensul că pârâta nu a acţionat cu buna-credinţă specifică unui profesionist, care este prezumat a cunoaşte limitele interne şi externe în care se poate desfăşura activitatea sa, precum şi că aceasta nu a intenţionat, în realitate, să ia măsurile cerute de lege pentru a se atinge rezultatul cerut, anume de a elimina sau de a bloca accesul la informaţia ilegal folosită.
În acest context, reclamanta a susţinut, totodată, că pârâta avea obligaţia de a lua măsurile tehnice apte a înlătura conţinutul nelegal al site-urilor găzduite pe serverul său.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că legea internă (art. 14 alin. 3) permite ca autoritatea judiciară sau administrativă să ceară furnizorului de servicii să înceteze ori să prevină violarea datelor şi, de asemenea, prevede posibilitatea stabilirii unor proceduri guvernamentale de limitare sau întrerupere a accesului la informaţii, însă mecanisme concrete în acest sens nu sunt prevăzute ca răspuns la notificarea titularului sau ca reacţie a furnizorului în momentul când ia cunoştinţă despre caracterul ilicit al informaţiei pe care o găzduieşte.
Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, furnizorii de servicii sunt obligaţi să întrerupă, temporar sau permanent, transmiterea într-o reţea de comunicaţii ori stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informaţiei sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o reţea de comunicaţii ori prestarea oricărui alt serviciu al societăţii informaţionale, dacă aceste măsuri au fost dispuse de autoritatea publică prevăzută de art. 17 alin. (2) din lege, respectiv autorităţi ale administraţiei publice sau, acolo unde este cazul, instanţe de judecată, a căror competenţă în materia respectivă este stabilită prin dispoziţiile legale în vigoare, aplicabile în fiecare caz.
Cum o astfel de dispoziţie nu a fost dată în cauză, curtea de apel a constatat că art. 16 din lege nu este incident.
În verificarea cerinţelor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 365/2002, instanţa de apel a apreciat că în nicio situaţie conduita pârâtei nu a fost orientată spre scopul prevăzut de lege, pentru a se reţine exonerarea de răspundere, chiar dacă este disputată măsura în care aceasta putea interveni în conţinutul site-urilor găzduite pentru clienţii săi.
Din acest punct de vedere, curtea de apel a reţinut conţinutul pur formal al corespondenţei purtate de intimată cu clienţii săi, fără exprimarea vrunei intenţii clare de luare a măsurilor legale şi fără solicitarea unui punct de vedere ferm şi asumat din partea clienţilor respectivi cu privire la caracterul licit sau ilicit al informaţiei stocate ori a unei dovezi în sensul legitimării utilizării de către aceştia a informaţiilor în discuţie.
În plus, indiferent de conţinutul contractelor încheiate cu aceştia, s-a apreciat că intimata nu se poate prevala de existenţa unor obligaţii contractuale pentru a justifica încălcarea legii, motiv pentru care au fost înlăturate ca nefondate aceste susţineri ale intimatei.
În aceste coordonate şi având în vedere şi lipsa unui răspuns al clienţilor din care ar fi putut rezulta caracterul eficient al măsurilor luate de intimata pârâtă, instanţa de apel a considerat că demersurile sale nu îndeplinesc exigenţele art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 365/2002.
Ca atare, s-a reţinut că inacţiunea pârâtei a durat de la data primirii notificărilor (15 martie 2010 pentru vitanclub.net şi 05 mai 2010 pentru celelalte site-uri) şi până la momentul încetării raporturilor contractuale cu clienţii în discuţie, în împrejurările arătate pe larg de intimata-pârâtă prin documentul depus la dosar la solicitarea instanţei de apel.
Totodată, s-a reţinut că potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în apel, serviciile prestate de pârâta intimată clienţilor care deţineau site-urile în discuţie au continuat până la diferite date, identificate de expert: www.muzicalove.ro - 08 decembrie 2012, www.mp3alese.info şi www.muzica-onlinefree.ro - 11 ianuarie 2011, www.netxplor.ro - 25 noiembrie 2011, www.vitanclub.ro - 06 octombrie 2011, www.allmuzica.com şi www.muzicazu.net - 14 octombrie 2011, www.muzicmp3.ws - 30 martie 2011.
Cu toate acestea, a mai constatat instanţa de apel, apelanta a arătat, în cererea prin care şi-a precizat câtimea pretenţiilor, că solicită stabilirea despăgubirilor constând în beneficiul realizat pe nedrept de pârâtă doar pe perioada dintre data primirii notificărilor prin care o anunţa pe pârâtă despre caracterul ilicit al informaţiilor aflate pe paginile găzduite de aceasta şi până la introducerea cererii de chemare în judecată, anume 25 martie 2011.
Prin urmare, cu respectarea principiului disponibilităţii, despăgubirile constând în beneficiul realizat pe nedrept de pârâtă, s-a apreciat că, din punct de vedere temporal, trebuie raportate doar la perioada dintre momentul primirii notificării şi data introducerii acţiunii, 25 martie 2011.
În privinţa clientului titular al site-urilor www.mp3alese.info şi www.muzica-onlinefree.ro, ale cărui relaţii contractuale cu pârâta intimată au încetat la 11 ianuarie 2011 (anterior sesizării primei instanţe), curtea de apel a avut în vedere acest moment, reţinând că până la 25 martie 2011 intimata-pârâtă nu a mai realizat venituri din prestarea serviciilor de web hosting către acest client.
Ca atare, în baza concluziilor din raportul de expertiză, pentru perioadele menţionate, instanţa de apel a reţinut că pârâta, prin prestarea de servicii de web hosting către titularii site-urilor indicate de reclamantă, a realizat venituri în sumă totală de 8.144 (8.143,77) lei, din care : 5.502,47 lei pentru clientul D.R.G. cu site-ul asociat www.vitanclub.net, în perioada 15 martie 2010 - 25 martie 2011; 83,99 lei pentru clientul C.L., cu site-ul asociat www.muzicalove.ro, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 151,51 lei pentru clientul SC O. SRL, cu site-urile asociate www.mp3alese.ro şi www.muzica.onlinefree.ro, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 175,01 lei pentru clientul B.L., cu site-ul asociat www.netxplor.ro, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 1750,13 lei pentru clientul B.A., cu site-urile asociate www.allmuzica.com şi www.muzicazu.net, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 480,66 lei pentru clientul C.C.M., cu site-ul asociat www.muzicmp3.ws, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011.
Constatând că pârâta a omis a acţiona în acord cu obligaţiile stabilite de lege în sarcina sa, instanţa a reţinut că de la data primirii notificărilor şi până la momentul introducerii acţiunii, aceasta răspunde faţă de titularul drepturilor încălcate, prejudiciul cauzat prin atingerea adusă drepturilor conexe asupra fonogramelor urmând a fi reparat prin plata sumei reprezentând beneficiul realizat pe nedrept de aceasta prin prestarea de servicii care au facilitat încălcarea amintită de către clienţii titulari ai site-urilor găzduite.
În consecinţă, reţinând că prima instanţă a aplicat un text neincident pentru raportul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a constatat caracterul parţial fondat al acţiunii, ceea ce a atras admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, astfel că, pe fond, pârâta a fost obligată la plata sumei de 8.144 lei către reclamantă cu titlu de despăgubiri.
În privinţa sumei de 61.679,2 lei pretinsă de reclamantă ca reprezentând câştigul nerealizat prin descărcarea celor 11.034 fonograme identificate pe site-urile incriminate, fără plata preţului mediu de 1,3 euro/fonogramă, curtea de apel a considerat că între acest prejudiciu şi fapta ilicită săvârşită de pârâta nu există o legătură de cauzalitate directă, care să permită obligarea pârâtei la repararea lui.
S-a apreciat că acest prejudiciu poate fi pus în discuţie în raport cu autorul faptei de a pune la dispoziţia publicului fonogramele fără a avea un drept în acest sens, însă fapta ilicită reţinută în cauză în sarcina pârâtei este alta; prin urmare, această cerere a reclamantei a fost respinsă.
Aceleaşi argumente au fost avute în vedere şi pentru soluţionarea capătului de cerere având ca obiect solicitarea reclamantei de a se constata încălcarea drepturilor patrimoniale ale membrilor AIMR de a autoriza sau interzice reproducerea şi punerea la dispoziţia publicului a propriilor produse, apreciindu-se că eventuala încălcare a acestui drept nu constituie fapta proprie a pârâtei intimate, ci a celor care efectiv au reprodus sau au pus la dispoziţia publicului fonogramele.
S-a considerat că această pretinsă faptă ilicită nu poate fi evaluată în litigiul de faţă, în cadrul procesual stabilit de reclamantă, ce o include numai pe intimata-pârâtă, în calitate de furnizor de servicii de web hosting, având în vedere că existenţa acestei fapte ilicite poate fi stabilită exclusiv în contradictoriu cu persoana căreia îi este imputată o asemenea încălcare.
În consecinţă, pentru argumentele arătate, ce substituie considerentele sentinţei, curtea de apel a apreciat că este corectă, şi sub acest aspect, soluţia de respingere a primului capăt de cerere din acţiunea reclamantei.
În privinţa celui de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârâtei la înlăturarea reproducerilor neautorizate după produsele ce aparţin membrilor AIMR, precum şi a linkurilor către aceste reproduceri sau, după caz, blocarea accesului la aceste reproduceri şi/sau linkuri, ce se regăsesc în conţinutul site-urilor indicate în acţiune, curtea de apel a reţinut ca fiind corectă susţinerea reclamantei apelante, în sensul că, la data judecăţii în primă instanţă, la dosar nu existau dovezi certe cu privire la încetarea raporturilor juridice cu toţi clienţii ale căror site-uri au fost găzduite de pârâtă, astfel încât în mod eronat s-a reţinut o atare situaţie de către tribunal; această situaţie de fapt a fost clarificată însă prin dovezile administrate în apel, potrivit cărora la data de 08 octombrie 2012 a încetat şi ultimul raport contractual al intimatei pârâte cu titularii site-urilor incriminate; în consecinţă, s-a confirmat şi soluţia dată de prima instanţă asupra acestui capăt de cerere.
În privinţa solicitării reclamantei de indicare a persoanelor titulare ale site-urilor arătate în acţiune, instanţa de apel a reţinut ca fiind pertinentă apărarea intimatei în sensul că în activitatea sa de furnizor de servicii al societăţii informaţionale este ţinută şi de prevederile Legii nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal, după cum în mod expres prevede Legea nr. 365/2002 în art. 2 alin. (4) lit. b).
Prin urmare, s-a considerat că apelanta-reclamantă a susţinut în mod greşit că Legea nr. 365/2002 şi activitatea desfăşurată sub imperiul acesteia derogă de la prevederile Legii nr. 677/2001; or, dimpotrivă, legea prevede în mod expres că şi furnizorul de servicii este ţinut de obligaţiile de protecţie a datelor cu caracter personal, astfel că numai la solicitarea instanţei sau a unei alte autorităţi abilitate de lege, pârâta era ţinută a furniza informaţiile în discuţie; în plus, pe parcursul procedurii judiciare, în cadrul administrării probelor (inclusiv cu ocazia efectuării expertizei), intimata a furnizat instanţei informaţiile solicitate privind identitatea persoanelor fizice sau juridice titulare ale site-urilor incriminate, astfel că această solicitare a apelantei a fost deja satisfăcută.
S-a înlăturat ca nefondată şi critica privitoare la greşita soluţionare a ultimului capăt de cerere.
Astfel, s-a cerut obligarea pârâtei la aplicarea în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecţie a produselor membrilor reclamantei, cu scopul identificării şi filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.
Instanţa de apel a reţinut în sensul celor constatate şi de tribunal, anume, incidenţa în cauză a Hotărârii Curţii (Camera a treia) din 16 februarie 2012 în cauza C-360/10, dintre Belgische Vereniging van Auteurs, Componisten en Uitgevers CVBA (SABAM) şi Netlog NV.
Deşi prin cererea de apel s-a arătat că această măsură a fost solicitată exclusiv în privinţa site-urilor ce au făcut obiectul acţiunii, curtea de apel a reţinut că din formularea acţiunii introductive nu a rezultat o astfel de limitare a solicitării; prin urmare, a fost înlăturat acest argument prin care se tindea a se susţine că Hotărârea din cauza C-360/10 nu este aplicabilă, deoarece ea are în vedere imposibilitatea instituirii obligativităţii de a instala un filtru, cu titlu preventiv, care să privească toate informaţiile stocate pe serverele furnizorului; dimpotrivă, argumentarea acestui capăt de cerere prin acţiunea introductivă a avut un caracter general, nelimitat în timp şi nici din punct de vedere al unei anumite părţi a informaţiilor stocate pe serverul pârâtei.
Au fost înlăturate şi celelalte argumente ale apelantei cu privire la neincidenţa în cauză a celor statuate de CJUE în Hotărârea SABAM vs. Netlog. Contrar afirmaţiilor apelantei, cauza în discuţie a privit tocmai un furnizor de servicii de stocare (reţinându-se că Netlog este administrator al unei platforme de reţea socială online, precum Netlog, stochează pe serverele sale informaţii furnizate de utilizatorii acestei platforme, referitoare la profilul lor), iar instanţa europeană s-a pronunţat cu privire la interpretarea art.14 din Directiva 2000/31, care are în vedere tocmai acest tip de serviciu.
În consecinţă, curtea de apel a reţinut că, în mod corect, a dat prima instanţă eficienţă, sub acest aspect, chestiunilor dezlegate de CJUE în cauza menţionată, respingând ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect solicitarea de aplicare de către pârâtă în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecţie a produselor membrilor reclamantei, cu scopul identificării şi filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.
Au fost înlăturate şi cele susţinute de către apelantă în sensul că prima instanţă a apreciat greşit situaţia de fapt în privinţa conţinutului site-urilor găzduite de intimată (în sensul că acestea nu conţineau doar link-uri către alte pagini web, unde era posibilă descărcarea operelor, ci exista şi o funcţie care permitea ascultarea fişierelor), întrucât instanţa de apel a considerat că aceste chestiuni sunt lipsite de relevanţă sub aspectul obiectului dedus judecăţii, respectiv al răspunderii pârâtei furnizor de servicii de web hosting, argumentele respective prezentând importanţă în privinţa eventualei răspunderi a titularilor acelor site-uri.
Urmare a admiterii apelului, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 şi art. 276 C.proc.civ., constatând că în faţa primei instanţe reclamanta a declarat că va solicita pe cale separată rambursarea cheltuielilor efectuate, astfel că măsura dispusă de curtea de apel a privit doar cheltuielile efectuate în apel.
În consecinţă, s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 4.520 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa de timbru pentru cererea de apel (20 lei), onorariul expertizei judiciare contabile (3.500 lei) şi 1.000 lei onorariu avocaţial parţial (din totalul de 4.730,6 lei achitaţi).
S-a mai reţinut că suma reprezentând onorariul pentru expertiza extrajudiciară efectuată de ORDA a reprezentat o cheltuială efectuată în faţa primei instanţe (cheltuieli ce nu au fost acordate, faţă de declaraţia reclamantei privind solicitarea lor pe cale separată), astfel încât nu poate fi inclusă în suma acordată în etapa apelului.
Totodată, curtea a considerat că nu se impune nici despăgubirea reclamantei apelante cu suma achitată expertului consilier, deoarece această cheltuială nu a fost una pe care legea sau împrejurările să o impună părţii în discuţie, deci ea nu este în mod direct determinată de atitudinea culpabilă a pârâtei, care a generat litigiul pendinte.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.
Pârâta a promovat recurs şi împotriva încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2013 şi din 31 octombrie 2013.
1. Recurenta pârâtă, în ce priveşte calea de atac declarată împotriva încheierii de şedinţă din 19 septembrie 2013, a arătat că se prevalează de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Recursul având ca obiect încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2013 a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 [raportat la art. 34 alin. (2)] C.proc.civ., dar şi pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ.
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel asupra apelului reclamantei, recurenta pârâtă a arătat că se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
a) În ce priveşte recursul împotriva încheierii de şedinţă din 19 septembrie 2013, recurenta-pârâtă arată următoarele:
La termenul din data de 05 septembrie 2013, dată la care au avut loc dezbaterile în fond, apelanta-reclamantă a depus o cerere precizatoare prin care şi-a majorat cuantumul pretenţiilor, instanţa menţionând în cuprinsul încheierii că la momentul deliberării, va verifica „în ce măsura aceasta conţine elemente noi”; pronunţarea a fost amânată de două ori, pentru data de 12 septembrie 2013 şi, respectiv 19 septembrie 2013.
Prin încheierea din 19 septembrie 2013, instanţa, constatând existenţa unor elemente noi în cererea precizatoare a decis, în temeiul art. 151 C.proc.civ., repunerea cauzei pe rol, dispunând, totodată, completarea expertizei contabile, în ce priveşte defalcarea veniturilor obţinute de pârâtă în perioadele 20 iulie 2009 - 25 martie 2011, respectiv 05 mai 2010 - 25 martie 2011; de asemenea, s-a dispus obligarea sa să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte datele la care clienţii indicaţi în expertiză au încetat folosirea IP-urilor.
Având în vedere aceste măsuri dispuse de instanţa de apel prin încheierea de repunere pe rol a cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs a constata că a fost încălcat unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil - contradictorialitatea.
Acest principiu consacră dreptul părţilor aflate pe poziţii cu interese contrare de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al judecătorului; corelativ acestui drept, instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul: excepţii, cereri, împrejurări de drept şi de fapt invocate, instanţa urmând a-şi întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părţilor; de altfel, principiul contradictorialităţii primează faţă de principiul rolului activ.
Prin urmare, nu doar probatoriul în sine, ci şi suplimentarea acestuia trebuie pusă în discuţia părţilor, mai ales că în speţă era vorba despre o expertiză tehnică destul de complexă, iar nu despre un element neesenţial al probatoriului. Mai mult decât atât, a susținut recurenta că faptul de a se emite direct adresă către expertul contabil, doar în baza cererii precizatoare a unei părţi, prin încheierea de repunere pe rol, fără niciun fel de dezbatere, contravine clar principiului contradictorialităţii, fiindu-i negat dreptul la apărare, consacrat prin art. 24 din Constituţia României.
În concluzie, prin repunerea cauzei pe rol şi completarea probatoriului, fără ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor, recurenta pretinde că i-au fost grav prejudiciate drepturile procesuale, iar sancţiunea ce trebuie aplicată în acest caz este nulitatea.
b) Cu privire la recursul împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 octombrie 2013 prin care a fost respinsă cererea sa prin care a recuzat preşedintele completului de judecată.
Recurenta-pârâtă a arătat că pentru asigurarea neutralităţii judiciare, imparţialitatea presupune două elemente: lipsa oricărei prejudecăţi şi lipsa oricărui interes din partea judecătorului (CEDO, cauza Piersack vs. Belgia, hotărârea din 1 oct.1982).
Potrivit Curţii de la Strasbourg - jurisprudenţa din cauzele Hauschildt vs. Danemarca (1989), Sainte Marie vs. Franţa (1992), Padovani vs. Italia (1993), Bulut vs. Austria (1996), Morel vs. Franţa (2000), Didier vs. Franţa (2002) - abordarea care priveşte primul element al imparţialităţii trebuie să constea într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât şi conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul şi-a format, mai înainte de a pronunţa hotărârea, o opinie în legătură cu modul de desfăşurare şi soluţionare a cazului, aspecte ce dau conţinut imparţialităţii instanţei inserate în prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau a părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6§1 se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză; [...] (a se vedea, interalia, Fey c. Austriei şi Wettstein c. Elveţiei).
Prin urmare, cu adevărat importantă este percepţia despre realizarea actului de justiţie, fiind relevante statuările CEDO din cauza Micalle : „Ceea ce este în discuţie reprezintă încrederea pe care un tribunal al unei societăţi democratice trebuie să o inspire publicului. De aceea, un judecător asupra căruia planează o frică legitimă de imparţialitate este necesar a fi retras.”
În aceasta privinţă, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă sau, altfel spus, „justiţia nu trebuie doar făcută, ci trebuie a fi văzută că este făcută.”
Recurenta pârâtă a făcut referire şi la normele constituţionale ce consacră acelaşi principiu - art. 124 alin. (3): „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”; art. 125 şi art. 16 alin. (1) şi (2) din legea fundamentală.
Or, aplicând aceste principii la cauza de faţă, recurenta a susţinut că având în vedere obiectul litigiului, calcularea veniturilor obţinute de pârâtă, fără a se mai pune în discuţia părţilor cererea precizatoare a apelantei reclamante (depuse la ultimul termen) şi obiectivele suplimentării de probatoriu, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că preşedintele de complet stabilise deja existenţa unei legături de cauzalitate între fapta presupus ilicită şi prejudiciul cauzat şi îi lipsea doar suma pe care să o menţioneze în hotărâre. Altfel spus, suplimentarea expertizei contabile, fără a pune în discuţia părţilor necesitatea acesteia, nu se poate corobora decât cu faptul că judecătorul îşi formase deja o opinie în această cauză (lucru dovedit ulterior) şi a dispus expertului stabilirea cu exactitate a prejudiciului, astfel cum a menţionat în încheierea de şedinţă, prin încălcarea flagrantă a principiului contradictorialităţii.
Recurenta a solicitat instanţei de recurs a observa că perioadele pentru care s-a solicitat expertului contabil defalcarea veniturilor pe intervalele 20 iulie 2009 (data notificării iniţiale) - 25 martie 2011, respectiv 05 mai 2010 (data notificării pentru celelalte site-uri) - 25 martie 2011, se suprapun perioadelor analizate de către instanţă în considerentele deciziei în vederea cuantificării prejudiciului.
Pe de altă parte, dacă instanţa de apel şi-ar fi format o opinie, nu ar fi fost necesară repunerea pe rol (şi, implicit, antepronunţarea), deoarece cuantificarea prejudiciului presupunea un simplu calcul matematic, de vreme ce expertiza contabilă a acoperit iniţial toate aceste perioade.
Aşa după cum lesne se poate observa, instanţa de apel nu a avut altă intenţie decât de a cuantifica prejudiciul, astfel încât repunerea pe rol şi completarea probatoriului au fost dispuse pro causa; de asemenea, atitudinea generală şi părtinitoare a instanţei de apel, de după repunerea pe rol, a ridicat recurentei-pârâte serioase semne de întrebare asupra imparţialităţii.
Recurenta consideră că în mod neîntemeiat a fost respinsă cererea de recuzare, motiv pentru care solicită admiterea recursului împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 octombrie 2013.
c) Recursul formulat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 234/A pronunţată la data de 05 decembrie 2013 de Curtea de Apel Bucureşti, dezvoltă următoarele argumente, în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prima critică a vizat faptul că instanţa de apel deşi identifică natura serviciului prestat de recurentă, nu face nicio diferenţă între diversele tipuri de stocări de tip hosting.
Recurenta a susţinut că, încă de la înfiinţare are calitatea de furnizor de servicii IT, în speţă - servicii acces internet şi servicii hosting, aspect pe care l-a recunoscut şi, ca atare nu era necesar a fi probat, în cauză neexistând nicio dispută între părţi cu privire la acest aspect, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
Ceea ce ar fi putut analiza însă instanţa de apel, dar nu a făcut-o, privea analiza activităţii sale din perspectiva distincţiilor din paragraful 42 al considerentelor Directivei 2000/31 a Parlamentului European şi a Consiliului (pe care îl citează), anume dacă pârâta era furnizor activ sau pasiv.
Paragraful anterior menţionat se corelează cu paragraful 47 din considerente, reluat prin art. 15 din Directiva 2000/31, intitulat „Absenţa obligaţiei generale în materie de supraveghere”, text redat de recurentă:
„(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligaţia generală de supraveghere a informaţiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12,13 şi 14 şi nici obligaţia generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activităţile sunt ilicite.”
În plus, CJUE a decis că art. 14 din Directiva 2000/31/CE trebuie interpretat în sensul că norma prevăzută la acest articol se aplică furnizorului unui serviciu de referenţiere pe internet, atunci când acest furnizor nu a jucat un rol activ de natură să îi confere o cunoaştere sau un control al datelor stocate, acesta fiind un prim element esenţial în angajarea răspunderii civile.
S-a mai arătat de către recurentă că societăţile de hosting (inclusiv recurenta) furnizează în general spaţiu pe un server propriu în vederea folosirii acestuia de către clienţi, oferind în acelaşi timp și conexiune internet, în special într-un data center.
Prin urmare, această activitate a sa are un caracter pur tehnic, întrucât recurenta nu are posibilitatea să intervină activ în acel spaţiu virtual unde clientul îşi încarcă informaţiile şi materialele proprietate personală.
În concluzie, de esenţa încadrării juridice corecte şi implicit a aplicării corecte a dispoziţiilor legale (naţionale şi europene) cu privire la răspunderea civilă delictuală, este analizarea rolului activ sau pasiv a furnizorului de servicii de hosting, lucru pe care instanţa de apel nu l-a făcut
A doua critică formulată de către pârâtă a vizat faptul că instanţa de apel a constatat aplicarea directă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 365/2002, fără a constata o încălcare efectivă a vreunui drept de autor.
După cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel enumeră doar nişte texte de lege şi o decizie a CJUE în cauza L'Oreal vs. eBay International AG, fără a le circumstanţia în concret în funcţie de cauza dedusă judecăţii.
Aşa după cum a reţinut şi Curtea (Marea Cameră), faptul că serviciul furnizat de operatorul unei pieţe online include stocarea informaţiilor care îi sunt transmise de clienţii săi vânzători nu este suficient în sine pentru a concluziona că acest serviciu aparţine în orice ipoteză domeniului de aplicare al articolului 14 alin. (1) din Directiva 2000/31. Astfel, această dispoziţie trebuie interpretată nu numai în raport cu termenii utilizaţi, ci şi ţinând seama de contextul în care apare aceasta, precum şi de obiectivele urmărite prin reglementarea din care face parte această dispoziţie (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 16 octombrie 2008, Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbânde, C-298/07).
Prin urmare, în opinia recurentei, importantă este circumstanţierea la speţă, cauza L'Oreal vs. eBay International AG nefiind identică cu pricina de faţă, iar preluarea motivării Curţii de către instanţa de apel este trunchiată; recurenta face referire la o decizie a Curţii de Apel din Paris, pronunţată în aceeaşi materie prin care s-a considerat activitatea de indexare a cuvintelor cheie (deci, inclusiv a link-urilor) ca fiind o activitate neutră, care intră sub incidenţa exonerărilor menţionate în art. 14 din Directiva 2000/31.
Un al doilea element care trebuie luat în considerare (aşa după cum just a apreciat şi instanţa de apel), este faptul ca furnizorul să aibă cunoştinţă de fapte sau împrejurări pe baza cărora poate constata o nelegalitate flagrantă.
În acest context, trebuia însă analizată diferenţa de regim juridic instituită atât de Directiva 2000/31, cât şi de echivalentul său naţional, respectiv art. 14 din Legea 365/2002, texte pe care le reproduce.
Deşi par aproape identice, totuşi formulările acestor norme sunt diferite, iar între a avea posibilitatea să cunoască şi a avea cunoştinţă efectiv, este o mare diferenţă. Astfel, în timp ce Directiva prevede că în cazul acţiunii în daune, exonerarea de răspundere operează dacă furnizorul nu a avut posibilitatea să cunoască fapte sau circumstanţe din care rezultă activitatea sau informaţia ilegală, Legea nr. 365/2002 prevede că pentru exonerarea de răspundere în cazul acţiunii în daune furnizorul trebuie să nu aibă cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ. Or, după cum se observă din compararea celor două texte de lege, legiuitorul român nu a preluat distincţia din Directiva nr. 2000/31 între „a avea cunoştinţă” şi „a avea posibilitatea de a lua la cunoştinţă”, exonerarea de răspundere conform legii române operând numai în cazurile în care furnizorul nu are efectiv cunoştinţă fie că acţiunile sau informaţiile stocate sunt ilegale, fie de fapte şi circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, nu şi atunci când avea posibilitatea de a lua la cunoştinţă de caracterul acestor fapte.
Din acest punct de vedere, deşi instanţa de apel reţine în considerente că „legea internă are un conţinut mai favorabil furnizorilor de servicii”, totuşi nu analizează dacă pârâta a avut posibilitatea să cunoască faptele sau circumstanţele din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, raportat la petitul acţiunii.
Recurenta a susţinut că reclamanta nu a adus dovezi în susţinerea afirmaţiilor sale, respectiv să arate în concret un material ce era găzduit pe echipamentele furnizorului în conul de găzduire web al unui client, material care să fie protejat de drepturile de autor ale clienţilor AIMR. Toate notificările au avut ataşate print-screen-uri cu o listă de melodii, fără să demonstreze sau să se indice conţinutul concret din spatele lor (adresa URL), care să fie stocat pe serverele recurentei.
Pe de altă parte, expertiza extrajudiciară efectuată de ORDA la solicitarea reclamantei, pe lângă caracterul ei subiectiv nu demonstrează că există vreun fişier multimedia pe serverele recurentei, cu posibilitate de descărcare, ci atestă găzduirea pe respectivele site-uri a link-uri cu trimitere către adrese web găzduite pe alte servere ale altor furnizori, link-uri prin intermediul cărora se (presupune că se) puteau descărca aceste fişiere de pe serverele altor furnizori care nu au legătură cu recurenta.
Prin urmare, recurenta a susţinut că nu a avut „posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă” de eventualul conţinut ilegal, de vreme ce acele linkuri duceau către alte servere. Niciodată reclamanta nu a transmis recurentei în nicio notificare dintre cele ce i-au fost adresate un singur link ce putea să facă obiect de investigare, anume dacă în spatele acelui link existau, într-adevăr, materiale ilegale.
Recurenta a subliniat şi confuzia creată de reclamantă asupra momentului în care erau găzduite site-urile în cauză de către SC C.T. SRL; din punct de vedere tehnic aspectele de găzduire web au o dinamică accentuată, întrucât clientul are libertatea să găzduiască, pe orice interval de timp doreşte, un site la furnizor sau la mai mulţi simultan. Alocarea unui IP de către furnizor nu condiţionează niciodată un client de a găzdui pe acel IP un anumit site sau doar un singur site şi eventual să nu îl găzduiască, în acelaşi timp, şi la un alt furnizor. La data la care reclamanta a introdus acţiunea de faţă, recurenta susţine că a verificat situaţia reclamată şi a depus la dosar constarea că doar o jumătate dintre site-uri mai erau găzduite la acel moment pe respectivele IP-uri; aceste susţineri ale recurentei-pârâte nu au fost contestate niciodată de către reclamantă pe parcursul procesului.
În cadrul dosarului nu există nicio referire sau acuzaţie că site-urile incriminate ar fi permis vizitatorilor săi ascultarea sau vizualizarea unor materiale ce încălcau drepturile conexe ale producătorilor de muzică reprezentaţi de AIMR, după cum nici în cererea de chemare în judecată nu există o astfel de acuzaţie.
Prin această confuzie indusă, reclamanta a încercat să asocieze existenţa acestor linkuri cu serviciile prestate de recurentă şi, mai ales, să sugereze „rolul activ” pe care l-ar fi avut în postarea şi găzduirea acestor linkuri, ceea ce este fals; recurenta face referire şi a o decizie a Curţii de Apel din Milano, prin care s-a reţinut că pentru ca un furnizor să acţioneze în vederea îndepărtării conţinutului ilicit, acest conţinut trebuie specificat în mod concret şi riguros. Conform opiniei acestei instanţe, dar şi în baza prevederilor Directivei CE nr. 2000/28, este de natura atragerii răspunderii civile a furnizorului identificarea în mod clar a conţinutului reclamat, dovezi suficiente şi rezonabile cum că acesta este ilicit; or, în acest sens, nu este suficientă o notificare generică.
Recurenta a reiterat susţinerea în sensul căreia instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, privitoare la atragerea răspunderii civile, fără a constata caracterul ilicit al informaţiei, prin raportare la materialul probator administrat, în condiţiile în care notificările ce i-au fost trimise de-a lungul timpului au doar caracter generic, fără nicio adresă, lipsite de rigoarea solicitată şi analizată de instanţele europene.
Instanţa de apel a înlăturat analizarea şi/sau aplicarea art. 15 din Legea nr. 365/2002 ([...] legături cu alte pagini de web), fără a ţine cont de expertiza ORDA, care menţionează, în urma analizei tehnice, că pe respectivele site-uri erau doar link-uri care deschid alte adrese web „utilizatorul fiind redirecţionat către o altă pagină de internet”. Prin urmare, curtea de apel ar fi trebuit să analizeze şi aplicabilitatea acestei norme, iar nu să-l înlăture de la aplicare doar pe baza unei constatări sumare că nu este necesară o sentinţă care să constate caracterul nelegal al informaţiei.
De altfel, art. 14 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 dă posibilitate celui care se consideră lezat într-un drept al său să apeleze la ajutorul „autorităţii judiciare sau administrative (şi) de a cere furnizorului de servicii să înceteze ori să prevină violarea datelor.” Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi comportamentul vădit şicanator al reclamantei care a stat în pasivitate de la data de 20 iulie 2009 până la data de 25 martie 2011, deşi, dacă ar fi fost cu adevărat interesată de protecţia drepturilor celor pe care-i reprezintă, ar fi uzitat de o procedură contencioasă urgentă fie împotriva recurentei, fie împotriva deţinătorilor de conţinut. Din acest punct de vedere sancţionarea recurentei pentru pasivitatea reclamantei este excesivă, proporţionalitatea şi adecvarea măsurii luate de instanţa de apel depăşind spiritul legii.
A treia critică formulată a vizat faptul că instanţa de apel nu a calificat în mod corect conduita recurentei în relaţia cu clienţii săi şi cu reclamanta AIMR.
În opinia recurentei, deşi instanţa de apel a reţinut ca moment de referinţă în analizarea conduitei sale, data de 15 martie 2010, în realitatea doar pentru a calcula prejudiciul, aceasta nu poate fi considerată ca „moment relevant” pentru următoarele motive:
Recurenta a arătat că nu există nicio corespondenţă datată 15 martie 2010, ci doar o dovadă de trimitere de către AIMR a unui mail din data de 12 martie 2010 şi răspunsul asociatului societăţii din data de 13 martie 2010.
Această adresă a reclamantei este o adresă generică şi lipsită de un obiect clar; în conţinutul ei sunt inserate informaţii false, care au indus în eroare şi instanţa de apel; s-a menţionat că recurenta este „administrator de site” şi că „IP-ul aparţine societăţii” recurente, în condiţiile în care reclamanta cunoştea foarte bine că o societate care furnizează servicii de această natură primeşte o plajă de IP-uri care se alocă automat clienţilor (administratorii de site), ceea ce constituie un procedeu pur tehnic şi, deci, neutru.
În continuarea memoriului de recurs, recurenta procedează la analiza conduitei sale decurgând din conţinutul notificărilor şi schimbul de adrese dintre părţi din etapa prealabilă introducerii acţiunii, realizând o evaluare proprie a materialului probator al cauzei, sub acest aspect.
De asemenea, s-a mai arătat că expertiza ORDA a fost efectuată, conform afirmaţiilor reclamantei, în luna iunie 2011, după ce recurenta-pârâtă a arătat în instanţa de fond că jumătate dintre site-uri nu mai erau găzduite de aceasta, iar în luna noiembrie 2011, când i-a fost comunicată în timpul procesului de fond această expertiză ORDA, recurenta a constatat că niciunul dintre aceste site-uri nu mai erau găzduite pe IP-urile incriminate.
Instanţa de apel a mai reţinut că în niciun moment conduita pârâtei nu a fost corespunzătoare scopului legii, în sensul menţionării în notificările adresate clienţilor săi a vreunei sancţiuni.
Or, măsurile ce pot fi luate împotriva clienţilor, precum şi obligaţiile acestora, sunt cele menţionate în cuprinsul art. 6 din contractul de prestări servicii încheiat între recurentă şi clienţii proprii, la data achiziţionării serviciului. Prin urmare, notificarea adresată clienţilor săi nu putea avea decât rol de atenţionare, informare şi formulare a unui punct de vedere către client în termenul de 48h, pentru a se asigura echilibrul dintre justeţea măsurii luate de furnizor şi drepturile clientului terţ, conform dispoziţiilor Directivei CE 2000/29.
Mai mult decât atât, în analizarea conduitei sale, recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină efectul acestor notificări pe care le-a adresat clienţilor săi, iar nu doar conţinutul notificărilor, deoarece formularea din art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002 este în sensul că „furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării.” Prin urmare, în opinia recurentei, nu se poate susţine că nu a avut o conduită în sensul şi spiritul legii şi Directivei, de vreme ce clienţii au întrerupt folosirea serviciilor ulterior notificărilor transmise. Acest lucru este reţinut chiar şi de instanţa de apel, însă nu este şi corelat ulterior cu ansamblul probator.
A patra critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a coroborat normele legale legate de răspunderea civilă delictuală cu probatoriul administrat.
Recurenta a susţinut că din analiza dispoziţiilor legale de exonerare de răspundere a furnizorilor de servicii informaţionale, la determinarea existenţei şi intensităţii răspunderii participanţilor la raporturile de drept din mediul electronic, o mare importanţă se acordă factorilor de cunoaştere a informaţiei, de control al acesteia, indiferent dacă se are în vedere un control editorial sau chiar unul fizic în ceea ce priveşte informaţia (ceea ce nu este cazul în speţa de faţă), deoarece recurenta nu este proprietara conţinutului postat şi nu poate fi obligată la eliminarea conţinutului reclamat, conţinut care nu este sub controlul ei.
Astfel, notificarea transmisă de pretinsul titular de drept nu poate fi considerată decât o aducere la cunoştinţa furnizorului de servicii a unei pretinse încălcări a dreptului unei terţe persoane şi în niciun caz o informare cu privire la caracterul ilegal al unei anumite activităţi, atât timp cât notificarea nu individualizează în mod riguros conţinutul ilicit. Altfel spus, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C.civ. doar în baza unor capturi de ecran (print-screen).
O greşită interpretare a acestor dispoziţii legale ar putea conduce la numeroase abuzuri în societatea informaţională, astfel încât materiale aparţinând anumitor persoane ar putea fi extrase sau blocate de furnizorii de hosting numai pentru considerentul existenţei unei simple notificări emise de un pretins titular de drepturi care reclamă încălcarea drepturilor sale prin materialul informaţional în cauză.
Deşi instanţa de apel nu a clarificat, prin raportare la normele generale de drept civil, dacă în cauză operează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, recurenta a considerat că elementele atragerii răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite în speţă, condiţiile fiind cumulative.
Astfel, elementul principal al atragerii răspunderii civile delictuale - fapta ilicită nu este demonstrată în considerentele deciziei, însă curtea de apel se referă doar la conduita pârâtei, fără a identifica prin probele reţinute în acest sens conţinutul ilicit cert al informaţiei, astfel că, răspunderea sa juridică nu putea fi atrasă.
2. Recursul formulat de reclamantă este fundamentat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat împrejurarea că şi-ar fi restrâns pretenţiile prin cererea precizatoare depusă la termenul din 05 septembrie 2013, în faţa instanţei de apel, în sensul că acestea ar fi acoperit doar perioada de până la formularea cererii de chemare în judecată - 25 martie 2011; în realitate pretenţiile reclamantei privesc întreaga perioadă în care pârâta a prestat servicii de web hosting pentru site-urile incriminate, deci, de la data notificării pârâtei până la data încetării furnizării acestor servicii; împrejurarea că, anexat acestei cereri, reclamanta a depus şi o situaţie tabelară în care se arăta şi perioada în care AIMR a notificat pârâtă şi până la 25 martie 2011 (data formulării acţiunii), nu poate fi interpretată ca o limitare a pretenţiilor doar la acest interval, în absenţa unei precizări explicite în acest sens; prin menţionarea datei de 25 martie 2011, s-a arătat că după această dată nu mai era necesară notificarea în continuare a pârâtei, dat fiind că a operat punerea în întârziere a acesteia chiar prin formularea cererii de chemare în judecată.
Recurenta a învederat că, în aceeaşi situaţie tabelară a indicat şi durata serviciilor de web hosting pe care pârâta le-a prestat în legătura cu site-urile incriminate, dar şi împrejurarea că pentru unele dintre acestea, serviciile au fost prestate şi ulterior introducerii cererii de chemare în judecată - în cazul site-urilor www.vitanclub.net (06 octombrie 2011), www.muzicalove.ro (08 decembrie 2012), www.allmuzica.com (14 octombrie 2011), www.muzieazu.net (04 octombrie 2011) şi www.netxplor.ro (05 noiembrie 2011).
Din cuprinsul aceleiaşi precizări, instanţa de apel putea constata că suma pretinsă (15.607,80 lei) viza întreaga perioadă de la data primei notificări până la dala încetării serviciilor de web hosting (aşadar, nu până la data de 25 martie 2011), fiind înlăturate, în evaluarea reclamantei doar veniturile obţinute de pârâta anterior primei notificări.
Mai mult, se putea lesne observa că suma de 15.607,80 lei, astfel cum a fost solicitată prin cererea precizatoare, era parte componentă a pretenţiilor totale de 77.287,2 lei (alături de 61.679,20 lei, solicitată cu titlu de câştig nerealizat).
În consecinţă, recurenta consideră că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că AIMR şi-ar fi restrâns pretenţiile în cauza până la data de 25 martie 2011, astfel că, la stabilirea daunelor trebuia a fi luate în calcul inclusiv veniturile obţinute de pârâtă ulterior datei de 25 martie 2011 - până la încetarea serviciilor de web hosling cu fiecare dintre site-urile incriminate.
Întrucât recurenta apreciază ca fiind întemeiate observaţiile instanţei de apel în legătură cu data primei notificări în privinţa site-ului www.vitanclub.net (dată reţinută de instanţă în mod corect ca fiind 15 martie 2010), consideră că pretenţiile sale având ca obiect beneficiul realizat pe nedrept de către pârâtă din prestarea serviciilor de web hosting (care au facilitat în fapt încălcarea drepturilor conexe), raportat la data primei notificări (15 martie 2010 - în cazul sile-ului www.vitanclub.net şi 05 mai 2010 - în cazul celorlalte site-uri, astfel cum a stabilit instanţa de apel) - până la data încetării prestării acestor servicii, trebuia să fie în valoare de 12.409,56 lei, după cum urmează: 7.534.22 lei pentru site-ul www.vitanelub.net, pentru perioada 15 martie 2010 - 06 octombrie 2011; 305,74 lei pentru site-ul www.muzicalove.ro, pentru perioada 05 mai 2010 - 08 decembrie 2012; 349,64 lei pentru site-urile www.mp3alese.intb şi www.muzica.onlinefree.ro, pentru perioada 05 mai 2010 - 11 ianuarie 2011; 3.375,30 lei pentru site-urile www.allmuzica.com şi www.muzicazu.net, pentru perioada 05 mai 2010 - 14 octombrie 2011; 364 lei pentru site-ul www.netxplor.ro. pentru perioada 05 mai 2010 - 05 noiembrie 2011 şi 480.66 lei pentru site-ul www.musicmp3.ws pentru perioada 05 mai 2010 - 30 martie 2011.
A doua critică s-a referit la neacordarea despăgubirilor solicitate constând în câştigul nerealizat/pierderea suferită de membrii AIMR ca urmare a reproducerii şi punerii la dispoziţia publicului a celor 11.034 fonograme identificate pe site-urile incriminate.
După administrarea probatoriului în apel, AIMR a constatat că, prin intermediul site-urilor incriminate, clienţii pârâtei au pus la dispoziţia publicului spre ascultare şi descărcare un număr de 11.034 piese muzicale aparţinând repertoriilor membrilor AIMR, care potrivit informaţiilor de trafic, generale chiar de site-urile în cauză, au fost download-ate de peste 46.913.942 de ori.
Recurenta a susţinut că serviciul prestat de pârâtă a presupus stocarea acestei informaţii pe propriile servere, pârâta oferind suportul tehnic şi informatic pentru a fi pusă la dispoziţia publicului această informaţie prin internet; în consecinţă, serviciul pârâtei a constituit un factor indispensabil în publicarea pe internet a informaţiei incriminate. În acest sens, au fost administrate înscrisuri reprezentând capturi de ecran (din care rezulta că informaţia accesibilă pe internet pleca de la adresele IP ale pârâtei) şi raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de ORDA.
În ce priveşte cuantumul prejudiciului sub forma câştigului nerealizat, respectiv a pierderii suferite de producătorii de fonograme prin utilizarea neautorizată a propriilor piese muzicale, acesta a fost apreciat în varianta sa minimală în funcţie de preţul de referinţa de 1,3 euro/piesă, pentru descărcarea celor 11.034 fonograme o singură dată, după formula de calcul 11.034 fonograme x 1,3 euro = 14.344 Euro, respectiv 61.679,2 lei (euro = 4.3 lei).
Or, cu privire la această parte a prejudiciului, instanţa de apel a apreciat că „între acest prejudiciu şi fapta ilicită săvârşită de pârâta nu există o legătură de cauzalitate directă, care să permită obligarea pârâtei la repararea sa.”
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă consideră că între fapta pârâtei şi prejudiciul pretins există o strânsă legătură de cauzalitate, cel puţin faţă de împrejurarea că, prin inacţiunea pârâtei, a permis clienţilor acesteia (beneficiarii serviciilor de hosting) să utilizeze fără niciun drept informaţia incriminată şi, implicit, publicului să acceseze această informaţie, toate în dauna drepturilor producătorilor de fonograme.
Chiar dacă instanţa de apel a făcut o distincţie între fapta ilicită a clienţilor pârâtei (aceea de punere la dispoziţia publicului a fonogramelor, în accepţiunea drepturilor de autor) şi fapta ilicită a pârâtei (apreciată doar din perspectiva legii comerţului electronic), arătând că pârâta nu este utilizatorul fonogramelor (autorul faptei de punere la dispoziţia publicului) şi deci nu poate fi trasă la răspundere pentru această faptă caracteristică drepturilor de autor, în esenţă, această distincţie este lipsită de relevanţă juridică, întrucât se disociază în mod neîntemeiat elementele constitutive ale ambelor fapte delictuale care în mod natural sunt strâns legale între ele
şi ambele converg către publicarea/accesibilitatea informaţiei incriminate în dauna producătorilor de fonograme.
Recurenta a mai arătat în dezvoltarea acestei critici, că activitatea clienţilor pârâtei (constând în administrarea site-urilor şi punerea la dispoziţia publicului a informației incriminate) este strâns legată de natura serviciului de web hosting prestat de pârâtă, fără de care primii nu ar fi putut să asigure funcţionalitatea site-urilor, respectiv accesibilitatea informației postate.
Furnizorul acestui tip de serviciu este o persoană interpusă între clienţii ei şi publicul care accesează informaţia stocată de pârâtă, respectiv o verigă esenţială în acest flux informaţional. De aici derivă şi posibilitatea furnizorului, consacrată de legea comerţului electronic, de a elimina sau de a bloca accesul la informaţie (stocată pe suportul/serverele furnizorului).
În consecinţă, recurenta a apreciat că fapta de punere la dispoziţia publicului a informaţiei astfel încât publicul să poată accesa fonogramele în modalitatea arătată (prin intermediul site-urilor indicate) este posibilă prin contribuţia deopotrivă atât a celui care administrează site-urile (în speţă, clientul pârâtei), cât şi a celui care asigură suportul informaţional tehnic (serverele) pentru stocarea informaţiei, adică a pârâtei.
Deşi este adevărat că pârâta, în calitatea sa de furnizor de servicii de web hosting, nu decide politica editorială a site-urilor, conţinutul informaţiei şi gradul de utilizare a fonogramelor (motiv pentru care ea nu este ţinută nici să obţină în prealabil consimţământul producătorilor de fonograme pentru utilizarea fonogramelor acestora), însă, în contextul în care, în cunoştinţă de cauză, aceasta refuză sistarea serviciului (utilizat în speţă la încălcarea drepturilor de autor) în ciuda notificărilor primite, se înţelege că devine răspunzătoare pentru informaţia stocată pe propriile servere, informaţie pe care şi-a însuşit-o prin refuzul de a o înlătura şi pentru care continuă să asigure accesul publicului (art. 14 din Legea nr. 365/2002).
În consecinţă, răspunderea pârâtei intervine în cauză independent de cine este autorul informaţiei incriminate sau beneficiarul serviciului de hosting, urmând a fi analizată şi în funcţie de consecinţele economice negative pe care această informaţie le-a creat în patrimoniul producătorilor de fonograme. Cauza producerii acestor consecinţe negative este imputabilă deopotrivă şi pârâtei care a refuzat eliminarea informaţiei incriminate şi astfel a permis în mod nelegal să fie utilizate ilicit fonogramele producătorilor reprezentaţi de AIMR.
Recurenta a pretins, contrar celor dezlegate de instanţa de apel, că fapta pârâtei atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia atât din perspectiva legii comerţului electronic - pentru nerespectarea obligaţiei de a elimina rapid informaţia respectivă, potrivit notificărilor primite - cât şi din perspectiva legii dreptului de autor, pentru asigurarea accesibilităţii informaţiei incriminate cu nesocotirea drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme, în cunoştinţă de cauză cu privire la încălcarea acestor drepturi.
Din perspectiva acestor critici, recurenta a susținut că instanţa trebuia să evalueze prejudiciul atât pe baza beneficiului obţinut pe nedrept de către pârâtă (ceea ce s-a realizat, cu obiecţiunile anterioare însă), cât şi pentru pierderea suferită de producătorii de fonograme, reprezentată de beneficiul material nerealizat, adică de neîncasarea preţului cuvenit pentru aceasta modalitate de utilizare a fonogramelor de către public.
În concluzie, recurenta a solicitat instanţei de recurs să reţină legătura de cauzalitate directă dintre fapta pârâtei şi prejudiciul de 61.679,2 lei, cu consecinţa întregirii prejudiciului solicitat în cauză cu această sumă, respectiv cu obligarea pârâtei la plata daunelor totale de 74.088 lei (61.679 lei + 12.409 lei).
În ce priveşte soluţionarea capătului de cerere având ca obiect constatarea încălcării drepturilor patrimoniale ale membrilor AIMR de a autoriza sau interzice reproducerea şi punerea la dispoziţia publicului a propriilor produse, recurenta-reclamantă a formulat critici pe temeiul dispoziţiilor 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a apreciat că pretinsa faptă ilicită nu poate fi evaluată în litigiu de faţă doar în contradictoriu cu pârâta intimată ci doar în contradictoriu cu cei care au reprodus şi au pus la dispoziţia publicului în mod efectiv fonogramele (persoane care nu au fost chemate în judecată de către reclamantă).
În acest context, recurenta precizează că acest capăt de cerere a fost formulat în concordanţă cu stabilirea caracterului nelegal al informaţiei pe care pârâta avea îndatorirea s-o înlăture. Cum stabilirea caracterului nelegal presupunea o analiză a împrejurărilor de fapt din care să se rețină vătămarea drepturilor producătorilor de fonograme, recurenta a arătat că a apreciat necesară formularea unui capăt distinct al cererii în acest sens, chiar dacă el este presupus de admiterea pretenţiilor în daune; totodată, s-a mai arătat că AIMR nu a solicitat despăgubiri de la clienţii pârâtei (cei care administrează site-urile incriminate), având în vedere că la momentul formulării acţiunii nu a cunoscut identitatea acestora (pentru motivele arătate în acţiune); în plus, împrejurarea că pârâta a avut calitatea de furnizor de servicii (deci nu deţinătorul site-urilor) a fost lămurită abia în apel, ca urmare a efectuării raportului de expertiză contabilă.
Cu toate acestea, recurenta a arătat că nu solicită daune în contradictoriu cu clienţii pârâtei pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, prin neplata remuneraţiei cuvenită titularilor de drepturi pentru utilizarea fonogramelor, pentru a se pune problema stabilirii modalităţii de utilizare a fonogramelor din această perspectivă, a gradului lor de utilizare şi a beneficiilor materiale pe care aceştia le-ar fi putut obţine.
Recurenta subliniază că pretenţiile sale sunt formulate împotriva pârâtei în raport cu informaţia pe care aceasta a găzduit-o, în legătură cu contribuţia acestuia la asigurarea accesului public la respectiva informaţie.
Între activitatea clienţilor pârâtei (de reproducere şi punere la dispoziţia publicului) şi activitatea pârâtei (prin intermediul căreia se realizează activitatea clienţilor săi), există o legătură directă.
Chiar dacă aceste fapte au fost realizate pentru alte persoane şi nu pentru sine, în considerarea obligaţiilor contractuale, această împrejurare nu îi poate fi opusă recurentei (aspect corect dezlegat şi de instanţa de apel), astfel încât este admisibilă cererea sa de a se constata încălcarea drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme - de a autoriza reproducerea şi punerea la dispoziţia publicului a acestora, exclusiv din prisma activităţii pârâtei.
Or, în speţă, instanţa de apel a analizat în mod corect toate elementele în legătură cu posibilitatea pârâtei de a fi luat la cunoştinţă despre caracterul nelegal al informaţiei stocate, urmare a notificărilor pe care i le-a adresat şi în cuprinsul cărora i-au fost prezentate suficiente informaţii care să-i permită aprecieri dacă activitatea sau informaţia în cauză ar vătăma drepturile producătorilor reprezentaţi de AIMR; în acest context în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu era necesară o hotărâre judecătorească prealabilă care să fi stabilit caracterul nelegal al informaţiei respective.
În egală măsură, instanţa de apel a apreciat corect că pârâta nu a acţionat rapid în conformitate cu dispoziţiile legale, dovedind chiar rea-credinţă, prin refuzul său de a mai primi notificările AIMR, dar şi faţă de răspunsul propriilor clienţi care implicit şi-au recunoscut culpa, împrejurări care constituie, în sine, elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale reţinute corect în cauză de către instanţă.
În funcţie de cele reţinute de instanţa de apel, recurenta a susţinut că, în mod implicit, a fost reţinut şi caracterul nelegal al informaţiei incriminate.
Cu toate acestea, recurenta a susţinut că există în cuprinsul motivării considerente contradictorii, întrucât instanţa de apel a apreciat că în stabilirea răspunderii delictuale a pârâtei nu sunt relevante aspectele în legătură cu modalitatea concretă de utilizare a fonogramelor/videogramelor - în sensul că site-urile nu conţineau doar link-uri către alte pagini web, unde era posibilă descărcarea fonogramelor, ci aveau şi o funcţie care permitea ascultarea fişierelor direct de pe pagina respectivă.
Or, aceasta abordare nu clarifică răspunderea pârâtei faţă de informaţia găzduită, astfel încât nu poate fi reţinută, în condiţiile în care numai prin reţinerea modalităţii de utilizare a fonogramelor se poate aprecia caracterul nelegal al informaţiei stocate de pârâtă şi, implicit, răspunderea acesteia în raport cu informaţia respectivă. Recurenta-reclamantă a precizat că formulează această critică în strânsă legătură cu pretenţiile sale pentru cele 11.034 fonograme.
Recurenta-reclamantă a formulat critici şi în legătură cu cheltuielile de judecată, considerând nelegală soluţia instanţei privind încuviinţarea parţială a onorariului de avocat de 1.000 lei (din totalul de 4.730,60 lei) şi respingerea cheltuielilor aferente expertizei extrajudiciare efectuate de ORDA de 8.600 lei, dar şi celor cu plata onorariului achitat expertului consilier al AIMR de 2.000 lei.
În primul rând, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţele de fond au reţinut că ar fi declarat la prima instanţă că înţelege să solicite rambursarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată, motiv pentru care curtea de apel a avut în vedere doar cheltuielile efectuate în faza apelului.
În fapt, această menţiune a sa a privit doar cheltuielile cu onorariul de avocat de la prima instanţă a căror dovadă nu era depusă la dosar; cât priveşte cheltuielile cu expertiza tehnică extrajudiciară, acestea au fost solicitate atât verbal cât şi prin concluziile scrise depuse la dosar la 09 mai 2012, la dosar de fiind depusă dovada efectuării acestora (8.600 lei); cum acţiunea a fost respinsă în tot de tribunal, nu s-a pus problema acordării cheltuielilor de judecată în favoarea sa.
Recurenta a mai arătat că prin cererea de apel a reiterat pretenţiile în legătură cu cheltuielile de judecată din prima instanţă, prin aceasta înţelegându-se şi cheltuielile cu efectuarea expertizei extrajudiciare.
În ce priveşte temeinicia pretenţiilor în legătură cu această cheltuială, recurenta a învederat că respectivul raport de expertiză conţine, sub forma capturilor de ecran, toate paginile site-urilor găzduite de pârâtă (într-un volum impresionant, imprimat pe DVD) şi relevă, practic, informaţia pe care pârâta a stocat-o pe propriile servere, modul în care putea fi accesată de către public, listele pieselor muzicale astfel cum erau ele afişate şi disponibile publicului prin intermediul site-urilor incriminate; în consecinţă, acest raport de expertiză a fost util soluţionării cauzei, iar reclamanta trebuie să beneficieze de rambursarea costurilor suportate pentru efectuarea lui.
În legătura cu onorariul expertului consilier, recurenta a considerat că şi acesta este deductibil, urmând a fi avut în vedere de instanţa de recurs la stabilirea cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care atât legea recunoaşte dreptul părţii de a fi asistată de un expert consilier parte, iar instanţa de apel, i-a încuviinţat acest expert.
În ce priveşte onorariul avocaţial, recurenta a arătat că solicită încuviinţarea lui în totalitate, având în vedere că instanţa de apel l-a cenzurat fără nicio motivare; onorariul este pe deplin justificat în raport cu complexitatea cauzei şi cu serviciile prestate de avocat, iar suma de 4.730,60 lei nu este disproporţionată în raport cu natura litigiului, mai ales faţă de împrejurarea că respectiva cauză a pus în discuţie răspunderea calificată a unui furnizor de servicii specifice societăţii informaţionale, analizată şi din perspectiva practicii CJUE, aspecte care presupun un caracter specializat al serviciilor juridice care, de regulă, sunt mai costisitoare decât cele generale.
Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâtă împotriva încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2013 şi 31 octombrie 2013, precum şi împotriva deciziei civile nr. 234/A/2013 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin această întâmpinare, recurenta reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtei atât împotriva celor două încheieri, cât şi împotriva deciziei date de instanţa de apel asupra apelului.
În legătură cu cele două încheieri recurate de către pârâtă, în argumentarea excepţiei de inadmisibilitate, reclamanta s-a raportat la dispoziţiile art. 268 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., precum şi la cele ale
art. 299.
Astfel, s-a susţinut că împotriva încheierilor premergătoare, indiferent de felul lor - preparatorii sau interlocutorii - nu pot fi atacate cu recurs decât odată cu fondul; în plus, art. 299 C.proc.civ. prevede că recursul declarat împotriva hotărârii se socoteşte că a fost făcut şi împotriva încheierilor premergătoare.
S-a mai arătat că întrucât pârâta a formulat recurs şi împotriva deciziei date de instanţa de apel, urmează ca instanţa de recurs să aibă în vedere aceste critici cu ocazia judecării recursului.
Cu privire la criticile dezvoltate de către pârâtă împotriva acestor încheieri, reclamanta a solicitat respingerea lor ca nefondate.
Şi în ce priveşte recursul formulat de pârâtă împotriva deciziei date de instanţa de apel, reclamanta a invocat inadmisibilitatea recursului, excepţie dezvoltată, în principal, pe argumentul neîncadrării criticilor concepute de pârâtă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ.
Excepţiile invocate de către recurenta-reclamantă nu pot fi reţinute.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtei împotriva celor două încheieri de şedinţă - din 19 septembrie 2013 (de repunere a cauzei de rol) şi a celei din 31 octombrie 2013 (de respingere a cererii de recuzare), Înalta Curte constată că invocarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) şi (3), ca şi cele din art. 299 C.proc.civ. nu conduc către această soluţie.
Trebuie a se observa că, în contextul art. 299 alin. (1) teza finală C.proc.civ., dispoziţiile art. 282 alin. (2) din acelaşi cod, privind termenul şi formele apelului, constituie normă de trimitere pentru dispoziţiile procedurale edictate pentru termenul şi formele recursului; în acelaşi timp, se impune a se preciza că dispoziţiile art. 282 alin. (3) C.proc.civ. - apelul făcut împotriva hotărârii se socoteşte a fi fost făcut şi împotriva încheierilor premergătoare - au fost abrogate încă din anul 2004, prin Legea nr. 195/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 65/2004 privind modificarea Codului de procedură civilă.
Art. 282 alin. (2) C.proc.civ., are următorul conţinut: „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.”
Înalta Curte constată că pricina de faţă a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 25 martie 2011; prin urmare, procesul declanşat prin cererea de chemare în judecată este guvernat de forma Codului de procedură civilă în vigoare la acel moment, în concret, cea de după modificările adoptate prin Legea nr. 202/2010.
Pe lângă împrejurarea că dispoziţiile invocate de recurenta reclamantă nu mai erau de actualitate pentru momentul iniţierii procesului, astfel cum deja s-a arătat, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 299 alin. (1) teza finală rap. la art. 282 alin. (2) C.proc.civ. nu susţin excepţia invocată de către recurenta-reclamantă.
Astfel, interpretarea coroborată a celor două texte (prin urmare, cu referire la recurs) nu indică interdicţia ca partea nemulţumită de soluţia dispusă de instanţă printr-o încheiere premergătoare, ci, dimpotrivă, după abrogarea dispoziţiilor art. 282 alin. (3) din cod prin Legea nr. 195/2004, chiar obligă partea la indicarea explicită a încheierilor recurate, dat fiind că nu mai operează o prezumţie de atacare a lor prin declararea căii de atac împotriva deciziei date în apel; în ce priveşte calea de atac a recursului, criticile formulate chiar împotriva încheierilor premergătoare trebuie să fie concepute în raport cu exigenţele art. 304 C.proc.civ., fiind permise, aşadar, doar critici de nelegalitate.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prin invocarea excepţiilor privind cele două încheieri, recurenta reclamantă nu tinde la invocarea unui impediment legal pentru însăşi judecarea recursului (finalitatea proprie oricărei excepţii peremptorii), de vreme ce admite că aceste critici ar trebui analizate în cadrul recursului formulat de pârâtă împotriva deciziei; or, prin susţinerea excepţiei de inadmisibilitate, sancţiunea procedurală firească ar trebui să fie respingerea cererii (de recurs, în acest caz) ca inadmisibilă, iar nu indicarea unui alt remediu (analizarea în cadrul recursului formulat împotriva deciziei date în apel) a cărui aplicare anihilează inadmisibilitatea.
Nici excepţia nulităţii recursului pârâtei împotriva deciziei date de instanţa de apel nu va putea fi primită, având în vedere că, prin memoriul de recurs, pârâta a susţinut şi critici de nelegalitate, astfel cum va rezulta din analiza recursului acestei părţi; asemenea critici de nelegalitate sunt, într-adevăr, însoţite şi de critici de netemeinicie, însă sancţionarea conduitei recurentei-pârâte pentru nerespectarea art. 304 C.proc.civ., va fi neanalizarea motivelor de netemeinicie de către această instanţă de recurs (având în vedere limitarea cenzurii exercitate de instanţa de recurs exclusiv cu privire la motive de nelegalitate), iar nu constatarea nulităţii recursului, calea de atac având un caracter unitar.
Recursurile formulate de pârâtă sunt nefondate, în timp ce recursul reclamantei va fi admis în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta.
Prealabil, se impune precizarea că vor fi analizate mai întâi recursurile formulate de către pârâtă, având în vedere, pe de o parte, că eventuala reţinere a caracterului nefondat al criticilor dezvoltate împotriva încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2013 şi 31 octombrie 2013, ar fi de natură a antrena şi nulitatea derivată a deciziei pronunţate de instanţa de apel [date fiind dispoziţiile art. 106 alin. (1) C.proc.civ.], iar pe de altă parte, constatându-se prioritatea prevăzută de lege în analiza motivelor de casare faţă de cele care atrag modificarea deciziei [ierarhie ce rezultă din formularea art. 312 alin. (3) teza finală], dat fiind că pârâta a formulat critici întemeiate (şi) pe art. 304 pct. 5, în timp ce reclamanta doar pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.
În plus, şi prin recursul formulat împotriva deciziei, pârâta contestă caracterul ilicit al faptei ce îi este imputată şi îndeplinirea în cauză a cerinţelor de antrenare a răspunderii sale civile delictuale (chiar în limitele admise de instanţa de apel); or, reclamanta, prin recursul său, nu a formulat critici (şi nici nu putea formula, contra intereselor sale procesuale) cu privire la pretenţiile admise de instanţa de apel.
1. a) şi b) Prin încheierea recurată, pronunţată de instanţa de apel la termenul din 19 septembrie 2013, în temeiul art. 151 C.proc.civ., după dezbaterile asupra apelului de la termenul din 05 septembrie 2013 (urmate de amânarea succesivă a pronunţării), s-a dispus repunerea cauzei pe rol.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a avut în vedere împrejurarea că apelanta-reclamantă a depus cererea precizatoare în timpul şedinţei de judecată din 05 septembrie 2013, cerere din cuprinsul căreia s-a constatat că reclamanta circumstanţiază întinderea pretenţiilor sale în funcţie de perioade mai mici de timp decât cele avute în vedere de expert, astfel încât, s-a apreciat că sunt necesare noi lămuriri în cauză, prin suplimentarea probatoriului; în acest sens, prin aceeaşi încheiere de repunere pe rol, curtea de apel a dispus, prin emiterea unei adrese către expert, completarea raportului de expertiză cu defalcarea veniturilor obţinute de intimata-pârâtă din prestarea serviciilor de hosting către clienţii menţionaţi în obiectivele iniţiale, pentru perioadele 20 iulie 2009 - 25 martie 2011, respectiv 05 mai 2010 - 25 martie 2011, fără TVA; de asemenea, s-a mai apreciat, în raport de aceleaşi precizări ale apelantei, că se impune şi verificarea momentului la care a încetat prestarea serviciului către intimata-pârâtă, motiv pentru care s-a pus în vedere acesteia să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte datele la care clienţii săi, indicaţi în expertiză, au încetat folosirea IP-urilor pe care pârâta le-a alocat acestora.
Faţă de aceste măsuri dispuse de instanţa de apel prin încheierea de repunere pe rol a cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., susţinând că, acestea puteau fi dispuse numai după supunerea lor în dezbaterea contradictorie a părţilor, iar nu prin însăşi încheierea de repunere pe rol.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, elementele de conţinut ale principiului contradictorialităţii, principiu ce guvernează desfăşurarea procesului civil, ar fi impus instanţei de apel să supună spre dezbaterea contradictorie a părţilor măsurile pe care le considera necesare pentru suplimentarea probatoriului spre lămurirea aspectelor esenţiale ale cauzei, aflarea adevărului şi justa soluţionare a pricinii.
Astfel, în contextul exercitării rolului activ, art. 129 alin. (5) teza finală C.proc.civ. prevede că: „(...) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.”
Faţă de conţinutul normei anterior citate, rezultă că şi probele a căror administrare a fost constatată din oficiu ca fiind necesară pentru lămurirea cauzei, trebuia a fi supuse dezbaterii părţilor, chiar dacă instanţa le putea ordona şi în condiţiile în care părţile se împotriveau.
În cauză, nu s-a procedat în sensul acestei norme, astfel încât, măsurile dispuse de instanţa de apel sunt susceptibile a constitui o încălcare a formelor de procedură ce ar putea conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii (nulitate virtuală, în acest caz), în temeiul art. 105 alin. (2) C.proc.civ., verificare ce va fi efectuată de această instanţă de recurs în baza motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Or, dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ. prevăd că în cazul încălcării formelor de procedură, sancţiunea nulităţii intervine „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.”
Înalta Curte constată că, după dispunerea cauzei pe rol şi emiterea adresei către expertul contabil în vederea efectuării unui supliment la raportul de expertiză în sensul celor menţionate, la termenul de judecată acordat - 31 octombrie 2013 (până la care a fost depusă completarea raportului de expertiză), cauza a fost din nou amânată pentru termenul din 28 noiembrie 2013, instanţa dispunând această măsură pentru ca părţile să ia cunoştinţă de completarea expertizei şi să formuleze eventuale obiecţiuni.
Totodată, la termenul din 31 octombrie 2013, intimata-pârâtă a formulat, în baza art. 27 pct. 7 C.proc.civ., art. 124 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cerere de recuzare a preşedintelui de complet, în motivarea căreia a invocat aceleaşi aspecte ca cele susţinute prin motivele de recurs împotriva încheierii din 19 septembrie 2013.
Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 31 octombrie 2013 (pronunţată de completul de permanenţă), reţinându-se că preşedintele de complet, prin încuviinţarea probelor nu şi-a exprimat, explicit sau implicit, părerea asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauză; s-a considerat că încuviinţarea probelor reprezintă o etapă necesară a oricărui proces civil, iar admiterea, respingerea sau ordonarea din oficiu a unor probe, nu se încadrează în ipoteza vizată de art. 27 pct. 7 C.proc.civ.
De asemenea, cererea de recuzare a fost analizată şi pe temeiul art. 6 din Convenţia europeană, contradictorialitatea fiind considerată un element esenţial de conţinut al procedurii echitabile; s-a apreciat însă că, prin ordonarea măsurilor prin încheierea din 19 septembrie 2013, este exclusă concluzia lipsei de imparţialitate a judecătorului recuzat, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi din punct de vedere subiectiv; totodată, s-a reţinut că măsurile de suplimentare a probatoriului au fost dispuse ca urmare a depunerii cererii precizatoare de către apelanta-reclamantă în şedinţa publică din 05 septembrie 2013 şi că acestea au fost dezbătute la acel termen; totodată, părţile aveau posibilitatea de a depune concluzii asupra tuturor aspectelor pe care le considerau relevante.
Faţă de această succesiune a faptelor, în ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din 19 septembrie 2013, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., având în vedere că, astfel cum deja s-a arătat, la termenul acordat din 31 octombrie 2013, instanţa de apel a dispus amânarea judecăţii la o dată ulterioară, dându-se părţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de completarea raportului şi de a formula eventuale obiecţiuni, măsuri menite a asigura efectivitatea dreptului la apărare; de altfel, obiecţiunile ambelor părţi au fost dezbătute la termenul din 28 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din practicaua încheierii redactate pentru acel termen.
În acelaşi timp, Înalta Curte apreciază că principiului contradictorialităţii nu trebuie să fie aplicat de o manieră absolută sau de natură a se circumscrie unui formalism excesiv.
Către această concluzie conduc şi dispoziţiile anterior citate ale art. 105 alin. (2) C.proc.civ., care dispun în sensul subsidiarității sancţiunii nulităţii actului efectuat cu încălcarea formelor de procedură, astfel că, sancţiunea va fi operantă în cazul în care a pricinuit părţii o vătămare care nu ar putea fi altfel înlăturată.
Or, dezbaterea contradictorie a probelor a căror necesitate a fost stabilită din oficiu (prin urmare, cu respectarea principiului contradictorialităţii), chiar în varianta în care ambele părţi se împotriveau, nu ar fi fost de natură a împiedica administrarea completării raportului de expertiză, sens în care dispune art. 129 alin. (5) teza finală C.proc.civ.; această constatare permite Înaltei Curţi a reţine absenţa oricărei vătămări a recurentei pârâte prin măsurile dispuse de instanţa de apel prin încheierea din 19 septembrie 2013 ca decurgând din dispunerea măsurilor de completarea a probelor prin însăşi încheierea de repunere pe rol, în lipsa dezbaterii contradictorii, în prealabil, a acestora.
Mai mult decât atât, către aceeaşi concluzie converg şi măsurile dispuse la termenul din 31 octombrie 2013, în sensul amânării cauzei pentru ca părţile să ia cunoştinţă de completarea raportului de expertiză, ca şi pentru a formula eventuale obiecţiuni, drept a cărui exercitare efectivă a fost asigurată la termenul din 28 noiembrie 2013.
În ce priveşte respingerea cererii de recuzare a preşedintelui de complet, soluţie dispusă prin încheierea din 31 octombrie 2013, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute ca viabile criticile formulate de recurenta-pârâtă.
Astfel, cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 C.proc.civ. şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, iar completul de permanenţă învestit cu soluţionarea cererii a analizat ambele temeiuri ale acesteia, apreciind, în aplicarea acestor norme, că cererea de recuzare este neîntemeiată; prin urmare, au fost avute în vedere şi noţiunile de imparţialitate obiectivă (lipsa oricărei prejudecăţi a judecătorului), imparţialitate subiectivă (lipsa oricărui interes al judecătorului), precum şi cea de aparenţă a imparţialităţii („justiţia nu trebuie doar făcută, ci trebuie a fi văzută că este făcută”), astfel cum aceste concepte au fost conturate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la care recurenta a făcut ample referiri prin motivele de recurs.
Cele anterior constatate, dar şi având în vedere că dispoziţiile constituţionale menţionate de recurentă nu pot fi avute în vedere ca temei juridic distinct de prevederile art. 27 pct. 7 C.proc.civ. şi de cele ale art. 6 din Convenţia europeană, conduc la concluzia caracterului nefondat al criticilor recurentei împotriva încheierii din 31 octombrie 2013; celelalte aspecte dezvoltate de aceasta în cadrul memoriului de recurs reprezintă exclusiv chestiuni ce ţin de aprecierea elementelor relevante ale cauzei pe care a fost întemeiată în fapt cererea de recuzare şi a căror analiză excedează competenţelor legale ale acestei instanţe de recurs.
În consecinţă, au fost respinse ca nefondate recursurile formulate de pârâtă împotriva încheierilor de şedinţă din 19 octombrie 2010 şi 31 octombrie 2013, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
1. c) Prin recursul formulat împotriva deciziei pronunţate asupra apelului reclamantei, pârâta dezvoltă patru critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prima dintre ele vizează faptul că, instanţa de apel, deşi identifică natura serviciului prestat de recurentă, nu face nicio diferenţă între diversele tipuri de stocări de tip hosting; în ce priveşte serviciul prestat de către recurentă, în opinia sa, nu exista o dispută în cauză, astfel încât acest aspect nu ar fi impus o analiză distinctă în cadrul deciziei.
Înalta Curte apreciază că într-o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic, instanţa de apel a stabilit premisele de analiză a cererii de chemare în judecată al cărei temei juridic, în principal, l-a constituit dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Reclamanta a procedat la formularea cererii de chemare în judecată în virtutea legitimării sale procesuale active consacrate de art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru a se solicita constatarea încălcării drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme în numele şi pe seama cărora a formulat acţiunea (membrii săi la data formulării cererii).
Aceste drepturi a căror încălcare a fost reclamată şi pentru care s-a formulat cererea în despăgubiri împotriva pârâtei, drepturi patrimoniale ale producătorilor de fonograme (titulari de drepturi conexe dreptului de autor), sunt cele prevăzute de art. 105 alin. (1) lit. a) şi g) din Legea nr. 8/1996, anume: dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări sonore (lit. a) şi punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să poată fi accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public (lit. g).
Cum potrivit calificării date de instanţa de apel, recurenta pârâtă este furnizor de servicii de internet - IT (servicii acces internet şi servicii hosting), în mod corect conduita acesteia a fost analizată în raport cu dispoziţiile legii care-i reglementează şi organizează activitatea, anume Legea nr. 365/2002.
Se impune precizarea că acest act normativ transpune în legislaţia naţională Directiva 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societăţii informaţionale, în special comerţul electronic în piaţa internă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 178/2000; câteva aspecte legate de aplicarea acestei Directive au fost dezlegate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele pe care şi instanţa de apel le-a avut în vedere.
Referindu-se la considerentul 42 al acestei Directive, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a făcut distincţia (şi nici aplicarea acestei distincţii) între categoria furnizorilor activi şi cea a furnizorilor pasivi.
Înalta Curte constată, chiar dacă prin considerentele deciziei recurate nu se menţionează expresis verbis noţiunea de furnizor pasiv, că instanţa de apel a analizat faptele pârâtei pe baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, iar nu în temeiul art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ, care stabileşte răspunderea furnizorilor activi ai societăţii informaţionale; potrivit art. 14 alin. (2) din Directivă, ca şi în conformitate cu cele enunţate în explicitarea Directivei 2000/31/CE prin considerentul 42 din Preambulul acesteia, răspunderea furnizorilor activi operează în condiţii mult mai restrictive decât cea a furnizorilor pasivi.
Considerentul 47 din Preambulul aceleiaşi Directive: „Absenţa obligaţiei generale în materie de supraveghere” este invocat de către recurenta-pârâtă fără a avea legătură cu soluţia adoptată de instanţa de apel, întrucât capătul de cerere privind solicitarea reclamantei de obligare a sa la instalarea în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecţie a produselor membrilor reclamantei, cu scopul identificării şi filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate; or, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului de respingere a acestui capăt de cerere, prin aplicarea celor dezlegate de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-360/10 SABAM şi Netlog NV, considerente ce nu se mai impun a fi reluate şi în prezentele considerente.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă şi riguroasă analiză a condiţiilor în care poate interveni exonerarea de răspundere a furnizorului pasiv de servicii ale societăţii informaţionale, prin raportate la cerinţele art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002, în condiţiile în care pentru furnizorul pasiv s-a avut în vedere înţelesul conceptual indicat de CJUE (Marea Cameră) în Hotărârea din 12 iulie 2011, pronunţată în cauza C‑324/09 L’Oréal SA c. eBay International AG ş.a., premisele de analiză ale cauzei de faţă fiind similare cu premisele la care instanţa uniunii s-a raportat, contrar celor susţinute de recurentă.
În plus, Înalta Curte constată că invocarea unei hotărâri a Curţii de Apel din Paris în cuprinsul căreia s-a calificat ca fiind o activitate neutră simpla activitate de indexare a unor cuvinte cheie de către furnizorul de servicii (activitate circumscrisă noţiunii de furnizor pasiv) este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care, astfel cum deja s-a arătat, instanţa de apel a avut în vedere calitatea pârâtei de furnizor pasiv (neutru, intermediar) al informaţiilor furnizate de către titularii de site-uri, iar nu pe cea de furnizor activ.
Astfel, prin furnizor pasiv („furnizor intermediar” conform paragrafului 112 din Hotărâre) se înţelege cel care nu intervine asupra informaţiei, deci care are o poziţie neutră faţă de informaţia postată şi oferă clienţilor săi exclusiv un suport tehnic (prin punerea la dispoziţie a unui spaţiu virtual de postare a unor informaţii accesibile publicului), aşadar, furnizorul care nu organizează, nu gestionează informaţia stocată de către titularul de site (în speţă, clienţii pârâtei), nu o prelucrează ori nu oferă asistenţă prin care să se tindă la optimizarea prezentării sau la promovarea informaţiilor stocate pe site (potrivit celor descrise de Curte în paragraful 112-114 din aceeaşi Hotărâre).
Conform art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002, rezultă că furnizorul pasiv de servicii constând în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv (stocarea permanentă a informaţiei sau stocarea-hosting) va fi exonerat de răspunderea ce poate fi antrenată din cauza caracterului nelegal al activităţii sau a informaţiei postate ori a faptului că informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ (precum în speţă), numai dacă acesta, după ce a luat cunoştinţă fie de caracterul nelegal al informaţiei (ori al activităţii), fie doar de caracterul potenţial vătămător al acesteia, acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
Înalta Curte constată că toate aceste condiţii legale în care poate interveni exonerarea de răspundere civilă a furnizorului pasiv de servicii au fost analizate ca atare de instanţa de apel; prin urmare, a fost înlăturată ca nefondată prima critică dezvoltată de recurenta-pârâtă.
Cea de-a doua critică priveşte faptul că instanţa de apel a constatat aplicarea directă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 365/2002, fără a constata o încălcare efectivă a vreunui drept de autor.
Astfel cum s-a menţionat în debutul analizei recursului pârâtei, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat, într-un prim capăt de cerere, constatarea încălcării drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme în numele cărora reclamanta a acţionat, anume dreptul exclusiv constând în autorizarea sau interzicerea reproducerii prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări sonore [art. 105 lit. a) din Legea nr. 8/1996], precum şi de a pune la dispoziţia publicului propriile înregistrări sonore, astfel încât să poată fi accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public [art. 105 lit. g) din aceeaşi lege].
Înalta Curte constată că o atare critică este comună cu una dintre criticile formulate şi de către reclamantă, astfel încât, va fi analizată în acest context, întrucât, din perspectiva recursului pârâtei nu va atrage decât completarea considerentelor instanţei de apel din acest punct de vedere, iar nu modificarea deciziei recurate; în schimb, în evaluarea recursului reclamantei, critica acesteia va avea efectul admiterii acestui capăt de cerere, urmare a admiterii recursului, întrucât reclamanta este titulara (şi a) acestei cereri respinse de prima instanţă, soluţie confirmată de instanţa de apel.
Într-adevăr, potrivit celor susţinute de ambele părţi, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a unei persoane fizice sau juridice în absenţa săvârşirii unei fapte ilicite de către aceasta.
Relevante, din punct de vedere al dezlegării acestei critici, sunt dispoziţiile art. 11 din Cap. 4
(Răspunderea furnizorilor) al Legii nr. 365/2002 care dispun astfel:
„(1) Furnizorii de servicii sunt supuşi dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală şi contravenţională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.
(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.
(3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12 - 15.”
Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte poate fi antrenată chiar atunci când informaţia nu este difuzată de ea însăşi, ci doar este furnizată pe seama sa, adică de titularii site-urilor care au furnizat informaţia prin care se încalcă în mod direct drepturile unui terţ (în cauză, drepturile conexe ale producătorilor de fonograme) şi pentru care pârâta prestează servicii de stocare permanentă a respectivei informaţii (stocarea-hosting).
De asemenea, destinatarii serviciilor pârâtei (titularii celor 8 site-uri incriminate) au calitatea de furnizori de servicii de acelaşi tip, de pe poziţia furnizorului activ; ca atare, reclamanta avea alegerea între a o chema în judecată pe pârâtă sau pe titularii acestor site-uri; reclamanta însă nu a fost în măsură a formula cererea în contradictoriu cu autorii direcţi, întrucât nu cunoştea identitatea acestor persoane anterior derulării procedurii judiciare din cauza de faţă, având în vedere că la momentul solicitării sale de a le deconspira identitatea, pârâta s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 677/2001 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal; în consecinţă, reclamanta a chemat în judecată nu pe furnizorul activ, ci pe cel intermediar sau pasiv care, la rândul său, avea posibilitatea legală de a-i chema în garanţie pe titularii acestor site-uri cărora le-a furnizat servicii de internet.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 (ce interesează în speţă) din Legea nr. 365/2002, rezultă că mecanismul antrenării răspunderii furnizorului pasiv (în termenii concepuţi de Directivă) se grefează pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, în contextul instituţiilor de drept material din legea naţională, însă doar în cazul în care nu sunt incidente cauzele de exonerare de răspundere descrise de art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 365/2002.
Prin urmare, titularii celor 8 site-uri sunt autorii direcţi ai faptei ilicite de reproducere pe site-urile în discuţie a unor înregistrări sonore, fără autorizarea titularilor de drepturi conexe (producătorii acelor înregistrări sonore), precum şi a faptei ilicite de a pune la dispoziţia publicului înregistrările sonore ale producătorilor de fonograme reprezentaţi de reclamantă, astfel încât să poată fi accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public, de asemenea, fără consimţământul acestora.
Pentru că recurenta pârâtă a pus la dispoziţia acestor titulari de site-uri un spaţiu virtual de stocare permanentă a informaţiilor furnizate către public, informaţii prin care, în absenţa autorizării de către producătorii de fonograme, se încălcau drepturile conexe dreptului de autor aparţinând acestora [prevăzute ca atare de art. 105 alin. (1) lit. a) şi g) din Legea nr. 8/1996], pârâta devine parte a lanţului cauzal prin care aceste încălcări s-au produs.
În consecinţă, chiar dacă nu a acţionat în mod direct şi nemijlocit în raport cu informaţiile furnizate (postându-le ea însăşi sau acordând asistenţă titularilor în promovarea informaţiilor, prin organizarea şi optimizarea site-urilor etc.), recurenta-pârâtă răspunde pentru informaţiile furnizate pe seama sa de către administratorii de site, aşadar pentru fapta acestora, conform celor prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, anterior citate.
Numai în cazul în care pârâta „nu a avut cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ” [art. 14 alin. (1) lit. a) din lege] ori dacă „având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta” [art. 14 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ], ar fi operat exonerarea de răspundere a pârâtei.
Cum prima variantă normativă [cea de la art. 14 alin. (1) lit. a)] nu este incidentă în speţă, iar cea de-a doua nu a putut fi reţinută în cauză (ipoteze alternative), rezultă că, urmare a săvârşirii faptelor ilicite de către clienţii pârâtei nu operează excepţia (exonerarea de răspundere a furnizorului pasiv), ci regula de la art. 11 alin. (2) din actul normativ de referinţă; în consecinţă, recurenta pârâtă însăşi rămâne răspunzătoare în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii.
Cele două alineate ale art. 14 din Legea nr. 365/2002 fixează diferenţa de tratament juridic între furnizorul de servicii activ (alin. 2) şi furnizorul de servicii pasiv (alin. 1), astfel încât furnizorul de servicii activ nu va putea fi exonerat de răspundere nici în condiţiile descrise la alin. (1) lit. a) şi b), acesta fiind în mod direct responsabil de informaţia furnizată fie pentru că a postat-o el însuşi, fie că a acordat asistenţă titularului de site în organizarea şi promovarea ei, nefiind numai un furnizor intermediar, neutru.
Totodată, Înalta Curte constată că este lipsită de interes pentru situaţia sa juridică în proces, comparaţia pe care recurenta o face între formele de redactare a textelor art. 14 alin. (1) din Directiva 2000/31, cât şi de echivalentul acestuia din legea naţională, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea 365/2002, întrucât diferenţele dintre două texte şi stabilirea unei eventuale ierarhii cu privire la forma mai favorabilă (Directiva sau legea naţională), privesc ipoteza de la art. 14 alin.(1) lit. a), neincidentă în speţă.
Or, în cauza de faţă, instanţa de apel în mod legal a avut în vedere şi a făcut aplicarea prevederilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002, dat fiind că s-a reţinut, pe baza unei temeinice analize a materialului probator administrat în cauză, că pârâta a avut cunoştinţă în mod efectiv despre caracterul ilicit al informaţiilor furnizate de clienţii săi, ca efect al notificărilor ce i-au fost adresate de către reclamantă, calificate de curtea de apel ca fiind suficient de precise şi susţinute din perspectiva finalităţii normei (cunoaşterea faptului relevant), exigenţă enunţată şi prin Hotărârea CJUE, dată în cauza C‑324/09, L’Oréal SA împotriva eBay International AG ş.a. (paragraf 122).
În acest context, Înalta Curte constată că nu pot fi evaluate criticile recurentei cu privire la aprecierea materialului probator al cauzei în sensul stabilirii momentului şi faptului relevant în speţă, atributul exclusiv al instanţelor de fond (deci, şi a celei de apel), întrucât ele privesc situaţia de fapt a cauzei, astfel că aceste aspecte nu intră în limitele de analiză date de lege în competenţa instanţei de recurs - controlul de legalitate.
Ca atare, pentru acest motiv, nu vor fi analizate susţinerile recurentei cu privire la conţinutul notificărilor pe care reclamanta i le-a adresat şi nici cu privire la conţinutul expertizei extrajudiciare efectuate de ORDA la solicitarea reclamantei, la dinamica site-urilor etc., având în vedere că acestea sunt critici de netemeinicie relative la situaţia-premisă pentru evaluarea cerinţelor prevăzute de lege pentru a putea interveni exonerarea de răspundere a furnizorului de servicii de stocare-hosting (anume că informaţia furnizată pe site-urile în discuţie „ar putea vătăma drepturile unui terţ” - ale producătorilor fonogramelor postate pe acele site-uri, conform art. 14 alin. (1) lit. b) din lege.
În ce priveşte critica dezvoltată cu privire la neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 365/2002, Înalta Curte apreciază că şi aceasta este nefondată.
Astfel, se constată că potrivit distincţiilor ce rezultă din art. 11 alin. (3), furnizorii de servicii informaţionale pot să transmită, să stocheze sau să faciliteze accesul la informaţii (dintre care, unele pot prejudicia drepturile unor terţi), fiecare tip de serviciu al societăţii informaţionale dintre cele menţionate, făcând obiectul unei dispoziţii speciale a legii: astfel, art. 12 reglementează intermedierea prin simpla transmitere; art. 13 - stocarea temporară a informaţiei, stocarea-caching; art. 14 - stocarea permanentă a informaţiei, stocarea-hosting, în timp ce art. 15 are ca obiect de reglementare situaţia în care serviciul furnizorului constă în punerea la dispoziţia destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web.
Faţă de aceste distincţii şi constatând domeniul de aplicare al fiecărui text, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că serviciile furnizate de recurentă se încadrează în prevederile art. 14 din Legea nr. 365/2002 (aspect despre care aceasta susţine că nici nu l-ar fi contestat), iar nu în cele ale art. 15, astfel cum fără temei invocă recurenta.
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, anterior descrisă, confirmată în mod constant şi de către recurentă, conduce la concluzia incidenţei art. 14 din lege, întrucât recurenta a pus la dispoziţia clienţilor săi un spaţiu virtual de stocare permanentă a informaţiei, iar nu instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web – obiect de reglementare al art. 15 din lege; în consecinţă, art. 15 alin. (1) nefiind incident, nu intră în discuţie nici aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
A treia critică formulată de pârâtă vizează faptul că instanţa de apel nu ar calificat în mod corect conduita recurentei în relaţia cu clienţii săi şi cu reclamanta AIMR.
Înalta Curte constată însă că, şi în contextul acestei critici, recurenta dezvoltă, în principal, doar argumente privind evaluarea materialului probator al cauzei de către curtea de apel cu referire la verificarea îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002 care ar fi condus la exonerarea sa de răspundere; ca atare, se impune consecinţa identică celei deja arătate, anume că aceste argumente nu pot fi reapreciate de instanţa de recurs, nefiind chestiuni de legalitate, ci de temeinicie.
Astfel, în cadrul acestei critici, au fost făcute susţineri privind greşita reţinere a momentului relevant (al cunoaşterii de către pârâtă a faptei vătămătoare pentru membrii reclamantei) ca fiind 15 martie 2010 în loc de 12 martie 2010, sau, eventual, 13 martie 2010; de asemenea, s-a criticat aprecierea instanţei de apel în sensul caracterului suficient de precis şi susţinut al comunicărilor efectuate de reclamantă (în sensul evaluărilor ce reies ca fiind necesare, din acest punct de vedere, din Hotărârea CJUE din cauza C-324/2009), susţinându-se că, în realitate aceste notificări au avut un caracter generic, întrucât ar fi fost lipsite de un obiect clar, în aprecierea recurentei; că aceste notificări ar fi conţinut informaţii eronate, în condiţiile în care pârâta nu este administratorul site-urilor respective, iar reclamanta cunoştea foarte bine acest lucru; că în luna noiembrie 2011 când a fost efectuată expertiza extrajudiciară de către ORDA, la solicitarea reclamantei, niciunul dintre site-urile incriminate nu mai erau găzduite pe serverele sale.
De asemenea, în legătură cu condiţia legală de a „acţiona rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la informaţiile” ce ar putea vătăma drepturile terţilor (membrii AIMR), recurenta a invocat faptul nu putea adopta alte măsuri împotriva clienţilor săi, cu excepţia celor întreprinse deja (de atenţionare, informare şi solicitare de formulare a unui punct de vedere), având în vedere răspunderea contractuală de care era ţinută; or, în acest context, instanţa de apel a apreciat că aceste notificări (informări, atenţionări) adresate titularilor de site-uri niciun moment nu au fost orientate spre scopul prevăzut de lege - eliminarea sau blocarea accesului publicului la informaţiile prejudiciabile.
Înalta Curte constată că pe baza coroborării probelor administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că nici cerinţa legală anterior menţionată nu este îndeplinită, în mod legal fiind înlăturată şi apărarea pârâtei în sensul că la măsurile efective şi prompte de eliminare sau blocare a accesului la informaţiile furnizate de clienţii săi, s-ar fi opus prioritatea răspunderii sale contractuale; de asemenea, se constată că instanţa de apel s-a referit în mod corespunzător la inopozabilitatea faţă de reclamantă a efectelor contractelor invocate, în corelaţie cu principiul relativităţii efectelor contractului.
În plus, întreruperea folosirii serviciilor sale de către titularii site-urilor, în mod corect nu a fost identificată de curtea de apel ca fiind efectul direct al notificărilor adresate clienţilor săi de către pârâtă (acţiunile rapide ale furnizorului, în sensul textului, fiind circumscrise în mod necesar finalităţii de a se elimina sau bloca informaţiile); dimpotrivă, închiderea respectivelor site-uri a fost exclusiv actul de voinţă al administratorilor de site şi încă la un moment mult îndepărtat în timp pentru a se putea reţine însuşirea acestei notificări a pârâtei (improprii scopului legii) ca fiind rapidă, în contextul art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002.
Şi cea de-a patra critică dezvoltată de recurenta pârâtă, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, este în principal o critică de netemeinicie, recurenta imputând instanţei de apel faptul de a nu fi coroborat normele legale privind răspunderea civilă delictuală cu materialul probator al cauzei; pe de altă parte, aspectele ţinând de aplicarea legii (reluate de către recurentă din cuprinsul criticilor anterioare) au fost deja analizate de această instanţă de recurs, prezentându-se anterior, în concret, mecanismul legal de antrenare a răspunderii sale civile delictuale; nici aspectele ţinând de depăşirea termenului legal de redactare a deciziei de către instanţa de apel nu sunt critici de nelegalitate, precizare pe care, de altfel, şi recurenta o face în mod expres.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat şi recursul formulat de aceeaşi pârâtă împotriva deciziei date asupra apelului.
2. În cuprinsul memoriului său de recurs, reclamanta se prevalează de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.
Înalta Curte constată că, dezvoltând criticile în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., recurenta reclamantă se referă la interpretarea dată de instanţa de apel precizărilor pe care le-a depus la termenul din 05 septembrie 2013, în explicitarea pretenţiilor sale, după efectuarea raportului de expertiză contabilă, probă administrată în apel.
Art. 304 pct. 8 descrie ipoteza de nelegalitate constând în interpretarea greşită dată de instanţă actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, cererea de chemare în judecată, având obiectul arătat, este întemeiată, în principal, pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, astfel încât, pretenţiile concrete deduse judecăţii nu au presupus în sarcina instanţei interpretarea vreunui act juridic.
Pe de altă parte, interpretarea unui act de procedură al părţii - o cerere explicativă a întinderii pretenţiilor patrimoniale ale reclamantei, depuse în faţa instanţei de apel, după administrarea probei cu expertiză contabilă (neadministrată în faţa tribunalului), nu poate fi evaluată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C.proc.civ., întrucât această normă are în vedere accepţiunea noţiunii de act juridic din dreptul substanţial - negotio (manifestare de voinţă în sensul de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic), iar nu aceea de act de procedură.
În consecinţă, Înalta Curte a recalificat această critică în motivul de recurs prevăzut de art.
304 pct. 5 C.proc.civ., motiv de nelegalitate pe temeiul căruia se analizează orice neregularitate procedurală.
Astfel, sub aspectul celui de-al treilea capăt de cerere (acţiunea în daune), prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la acoperirea daunelor materiale în cuantum de 60.000 euro, pricinuite de aceasta, prin refuzul de a acţiona rapid în vederea eliminării reproducerilor ilegale din conţinutul celor 8 site-uri, respectiv pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale şi pentru neaplicarea măsurilor solicitate de AIMR; de asemenea, la prima instanţă, s-a depus o precizare a cererii de chemare în judecată sub aspectul despăgubirilor solicitate de la pârâtă (după depunerea la dosar a raportului de expertiză extrajudiciară efectuat la solicitarea sa de către ORDA), pretenţie care priveşte însă celălalt criteriu legal de evaluare a despăgubirilor (câştigul nerealizat de către reclamantă), iar nu cel al beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor, potrivit enumerării din art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.
În apel, la iniţiativa sa, după administrarea probei cu expertiză contabilă, la termenul din 05 septembrie 2013, reclamanta a depus o explicitare a pretenţiilor sale în raport cu lămuririle aduse prin efectuarea acestei lucrări de specialitate.
Astfel cum prevede art. 294 alin. (1) C.proc.civ., în apel nu se pot formula cereri noi, cu excepţia dobânzilor, ratelor, veniturilor ajunse la termen şi a oricăror alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe - excepţia prevăzută de art. 294 alin. (2).
În consecinţă, acestei cereri depuse de apelanta-reclamantă în timpul şedinţei de judecată din 05 septembrie 2013 nu i se putea acorda efectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ. (mărire sau micşorare a câtimii obiectului acestui capăt de cerere), ci trebuia a fi considerată o explicitare a pretenţiilor formulate la prima instanţă; în plus, instanţa de apel, pentru a califica această cerere a apelantei doar pe baza conţinutului ei intrinsec - deci, în absenţa unor dezbateri cu un astfel de obiect şi care puteau avea loc după repunerea cauzei pe rol -, trebuia să aibă în vedere că expertiza contabilă a fost administrată în etapa procesuală a apelului (nefiind o probă refăcută sau completată dintre cele administrate de tribunal); ca atare, reclamanta dispunea pentru prima dată de elementele de fapt în raport cu care îşi putea cuantifica pretenţiile sub aspectul criteriului beneficiilor realizate pe nedrept de către pârâtă din fapta ilicită.
Pe de altă parte, în cererea de chemare în judecată (actul de învestire al instanţei), reclamanta nu a indicat momentul limită până la care a formulat cererea de despăgubiri, iar elementul de fapt al închiderii celor 8 site-uri, de asemenea, a fost stabilit în mod cert prin expertiza contabilă, expertiză care a şi cuantificat beneficiile încasate de către pârâtă din derularea raporturilor contractuale cu titularii site-urilor respective.
În acelaşi timp, în conţinutul acestei cereri explicative, apelanta deşi se referă la „perioada notificată” (precizând momentul limită de 25 martie 2011, data formulării acţiunii), în indicarea pretenţiilor sale pe acest capăt de cerere are în vedere cele stabilite prin expertiza contabilă ca fiind beneficiile pârâtei până la data închiderii fiecărui site (majoritatea acestor date fiind situate după învestirea instanţei prin cererea de chemare în judecată), astfel că nu s-a raportat în cuantificarea pretenţiilor doar la beneficiile realizate până la 25 martie 2011; or, acest element evaluat în corelare cu menţionarea datei de 25 martie 2011 genera o contradicţie între propriile susţineri ale reclamantei, constatare suficientă pentru a se conchide că instanţa de apel nu putea lămuri acest aspect doar pe baza conţinutului intrinsec al acestei cereri, astfel încât ar fi fost necesar să solicite lămuriri de la reclamantă sub acest aspect, după repunerea cauzei pe rol, iar nu să dea de plano o interpretare restrictivă, vătămătoare pentru titularul cererii.
Având în vedere că o astfel de dezbatere nu a avut loc în cauză, iar instanţa de apel a stabilit întinderea pretenţiilor reclamantei într-o manieră prejudiciabilă pentru aceasta, în plus, străină de voinţa sa internă, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestui motiv de recurs, ceea ce va conduce la admiterea recursului reclamantei şi modificarea deciziei recurate, având în vedere că împrejurările de fapt ale pricinii au fost pe deplin stabilite de instanţa de apel.
Prin urmare, se va avea în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri constând în beneficiile realizate pe nedrept de către pârâtă între data notificării acesteia (diferenţiat în legătură cu informaţiile prejudiciabile furnizate de fiecare dintre site-uri - 15 martie 2010 site-ul www.vitanclub.ro şi 05 mai 2010 pentru celelalte 7 site-uri) şi data închiderii fiecărui site, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză, iar nu doar până la data formulării acţiunii în instanţă - 25 martie 2011.
Astfel, pârâta va fi obligată la plata unor despăgubiri totale (aşadar, nu adiţional celor acordate de instanţa de apel) în sumă de 12.409,56 lei decurgând din beneficiile realizate pe nedrept de către pârâtă prin prestarea serviciilor de stocare-hosting, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă, după cum urmează: 7.534.22 lei pentru site-ul www.vitanelub.net, pentru perioada 15 martie 2010 - 06 octombrie 2011; 305,74 lei pentru site-ul www.muzicalove.ro, pentru perioada 05 mai 2010 - 08 decembrie 2012; 349,64 lei pentru site-urile www.mp3alese.intb şi www.muzica.onlinefree.ro, pentru perioada 05 mai 2010 - 11 ianuarie 2011; 3.375,30 lei pentru site-urile www.allmuzica.com şi www. muzicazu.net, pentru perioada 05 mai 2010 - 14 octombrie 2011; 364 lei pentru site-ul www.netxplor.ro. pentru perioada 05 mai 2010 - 05 noiembrie 2011 şi 480.66 lei pentru site-ul www.musicmp3.ws pentru perioada 05 mai 2010 - 30 martie 2011.
Cea de-a doua critică formulată de către reclamantă se referă la neacordarea despăgubirilor solicitate constând în câştigul nerealizat/pierderea suferită de membrii AIMR (în numele cărora a acţionat) ca urmare a reproducerii şi punerii la dispoziţia publicului a celor 11.034 fonograme identificate pe site-urile incriminate (conform expertizei extrajudiciare efectuate de către ORDA).
Această critică este însă nefondată.
Înalta Curte a reţinut deja că temeiul juridic pentru cererea în acordarea despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor patrimoniale ale titularilor drepturilor conexe dreptului de autor (producătorii de fonograme reprezentaţi de reclamantă) este reprezentat de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia:
„(2) La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:
a) fie criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului”, în speţă, neintrând în discuţie dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. b).
Se constată că formularea textului nu este una clară sau lipsită de echivoc, dat fiind caracterul exemplificativ al ipotezelor, ceea ce decurge din prezenţa locuţiunii „în special”.
Pentru a se conchide însă asupra caracterului alternativ sau cumulativ al acestor criterii, Înalta Curte constată că sunt edificatoare în acest sens cele explicitate prin considerentul 26 din Preambulul Directivei 2004/48/CE (pe care acest text o transpune în materia dreptului de autor), potrivit căruia, pentru repararea prejudiciului „valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral este cauzat titularului dreptului.”
În consecinţă, procedând la interpretarea gramaticală a acestui considerent, dată fiind prezenţa conjuncţiei cu funcţie disjunctivă „sau”, rezultă că cele două variante normative, chiar exemplificative fiind, se exclud, astfel încât nu pot fi invocate în mod cumulativ.
Cum reclamanta, titulară a cererii de chemare în judecată este cea care a formulat cererea de despăgubiri, rezultă că acesteia i-ar fi revenit alegerea oricăruia dintre criteriile enumerate de această normă; atare alegere ţine de strategia procesuală pe care o preconiza, precum şi de anticiparea efortului probator în oricare dintre ipoteze, dar nu în ultimul rând, de amploarea încălcării, caz în care, în mod evident, criteriul beneficiilor injuste ale furnizorului de servicii era, teoretic, mult mai atractiv.
În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că sub aspectul criteriilor de determinare a întinderii despăgubirilor, art. 139 din Legea nr. 8/1996 are caracter de lege specială în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, textul menţionat avându-şi sorgintea în dreptul Uniunii (Directiva 48/2004) care stabileşte reguli proprii, cu înţeles autonom.
Ca atare, aceste reguli sunt derogatorii de la cele ale răspunderii civile delictuale pentru determinarea prejudiciului, acesta fiind motivul pentru care criteriul beneficiilor injuste realizate de furnizorul de servicii din activitatea de încălcare a drepturilor exclusive ale producătorilor de fonograme, ca modalitate de reparare a prejudiciului suferit titularii drepturilor conexe, nu are un corespondent în dreptul naţional, ci se adaugă criteriilor doctrinare naţionale; prin urmare, el este aplicabil ca atare în cazul în care, ca în speţă, titularii drepturilor încălcate îl aleg drept criteriu legal pentru determinarea despăgubirilor şi repararea consecinţelor faptei ilicite decurgând din activitatea prin care drepturile lor exclusive au fost încălcate.
Înalta Curte reţine, prin urmare, că incidenţa criteriilor legale prevăzute de art. 139 alin. (2)
lit. b) din Legea nr. 8/1996 este alternativă, iar nu cumulativă, însă, în cauza de faţă, reclamanta a pretins cumularea acestor pretenţii, ceea ce nu este posibil, pentru motivele dezvoltate anterior; în plus, la acest moment procesual, opţiunea recurentei-reclamante nu mai era posibilă (chiar în baza unei chestionări din oficiu adresate de Înalta Curte), dată fiind întreaga sa strategie procesuală în faţa instanţelor de fond, în condiţiile în care în faţa curţii de apel a solicitat administrarea probei expertiza contabilă pentru stabilirea beneficiilor injuste ale pârâtei – la termenul din 07 februarie 2013.
Totodată, probatoriul administrat este mai bine caracterizat sub aspectul criteriului valorificat şi de instanţa de apel, în timp ce pretenţiile care ar fi valorificat criteriul câştigului nerealizat de către producătorii de fonograme nu se bazau pe probe administrate nemijlocit de către instanţă, iar indicarea unui preţ mediu de 1,3 euro/melodie descărcată sau ascultată on-line are o doză de arbitrariu, criteriul de referinţă nefiind verificat, ci doar o simplă susţinere a reclamantei.
În consecinţă, imposibilitatea cumulării acestor pretenţii este temeiul de drept al respingerii acestei solicitări a reclamantei (cuantificate la suma de 61.679 lei), iar nu absenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi acest pretins prejudiciu ori neopunerea acestei pretenţii chiar titularilor celor 8 site-uri care nu au fost atraşi în proces de reclamantă, cum greşit a stabilit instanţa de apel; aşa fiind, acele considerente vor fi substituite cu cele arătate anterior în decizia de faţă; pe de altă parte, nu vor mai fi analizate celelalte aspecte invocate de către recurenta-reclamantă în legătură cu aceleaşi pretenţii.
Având în vedere că toate aceste aspecte au fost deja dezlegate în recursul pârâtei şi dat fiind că în petitul acţiunii reclamanta a formulat un capăt de cerere distinct prin care solicitat constatarea încălcării drepturilor patrimoniale exclusive ale producătorilor de fonograme prin faptele săvârşite de către titularii site-urilor şi de către pârâtă (mecanismul angajării răspunderii pârâtei şi, respectiv raportul dintre fapta sa şi cea a clienţilor săi, legătura de cauzalitate, fiind chestiuni analizate în recursul pârâtei), Înalta Curte constată a fi fondată şi această critică a reclamantei în baza art. 304 pct. 9, aspect sub care, de asemenea, decizia recurată a fost modificată.
Ca atare, s-a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor patrimoniale ale membrilor Asociaţiei Industriei Muzicale din România - AIMR (menţionaţi în cererea de chemare în judecată, membrii ai AIMR la data formulării acţiunii) de a autoriza sau interzice reproducerea şi punerea la dispoziţia publicului a fonogramelor produse de aceştia, drepturi prevăzute de art. 105 alin. (1) lit. a) şi lit. g) din Legea nr. 8/1996.
Înalta Curte constată a fi fondate însă şi criticile formulate de reclamantă cu privire la cheltuielile de judecată, acestea urmând a conduce la reţinerea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel, se constată că instanţa de apel a acordat apelantei reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.520 lei constând în: 20 lei taxă judiciară de timbru aferentă apelului, onorariu avocat 1.000 lei (parţial, din totalul sumei de 4.730,60 lei) şi 3.500 lei onorariu de expertiză contabilă efectuată în apel, achitat pentru expertul judiciar, desemnat de instanţă.
În ce priveşte onorariul de avocat plătit de apelantă, Înalta Curte constată că este permisă reducerea de către instanţă a acestei părţi componente a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 alin. (3) C.proc.civ.; cu toate că există un temei de drept incident (la care, de altfel, nu s-a făcut referire prin considerentele deciziei recurate), curtea de apel nu a arătat în raport cu care dintre criteriile legale prevăzute de această normă - valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat - a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de apelantă cu plata onorariului de avocat (de la 4.730,60 lei la 1.000 lei); în consecinţă, se constată că această măsură este nu numai nemotivată, ci şi lipsită de temei legal, astfel încât, Înalta Curte a acordat aceste cheltuieli apelantei; aplicarea criteriilor de la art. 274 alin. (3) este însă o chestiune de apreciere ce nu poate fi substituită de instanţa de recurs.
În ce priveşte criticile recurentei sub aspectul neacordării onorariului de expertiză extrajudiciară, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că cele reţinute de instanţa de apel, anume nesolicitarea acestora în faţa primei instanţe, fără distincţia subliniată prin motivele de recurs, anume că a precizat iniţial în faţa tribunalului că doar onorariul de avocat va fi solicitat pe cale separată, nu şi cheltuielile cu plata onorariului pentru această probă extrajudiciară, chiar dacă ulterior a revenit asupra acestei cereri.
Instanţa de apel nu a acordat însă nici cheltuielile efectuate în apel de către reclamantă cu plata onorariului pentru consilierul său expert, încuviinţat pentru efectuarea expertizei contabile, onorariu în sumă de 2.000 lei, ce a fost achitat de către aceasta.
Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a avut în vedere că plata onorariului expertului consilier al apelantei reclamante nu este o cheltuială impusă părţii de lege sau de anumite împrejurări, astfel încât nu poate fi dispusă obligarea adversarului la suportarea ei.
Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care legea permite părţilor ca la efectuarea expertizei judiciare să fie asistate de consilieri experţi [conform art. 18 alin. (1) din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară], iar reclamanta a făcut uz de acest drept, solicitând instanţei încuviinţarea participării unui consilier expert la efectuarea expertizei judiciare contabile, cerere care a fost admisă, nu se poate susţine că aceasta nu este o cheltuială legată de proces sau care nu a fost generată de cauza soluţionată de instanţa de apel, în legătură cu care să nu fie incident acelaşi criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenţii.
În plus, conform dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din OG nr. 2/2000 – text referitor, în ansamblul său, la consilierii experţi ai părţilor, prevăd: „Un exemplar original al documentului care face dovada relaţiilor contractuale dintre parte şi expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1), precum şi a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar sau specialistul numit”; aşa fiind, Înalta Curte apreciază că raţiunea acestei norme nu poate fi decât aceea ca partea să îşi poată recupera şi aceste cheltuieli, în cazul în care va câştiga procesul, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ.
Asistarea sau reprezentarea părţilor de experţi consilieri reprezintă o garanţie procesuală a dreptului la apărare ca şi a unei proceduri echitabile, întrucât este posibil, nu de puţine ori, ca expertiza să necesite un asemenea grad de calificare, încât părţile să nu poată să se folosească de dreptul de a-i contesta concluziile prin formularea de obiecţiuni, sau, dimpotrivă să şi-o însuşească, înţelegându-i toate consecinţele.
În concluzie, în temeiul art. 274 C.proc.civ., se constată că apelanta reclamantă are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel într-un cuantum integral de 10.250 lei, sens în care, de asemenea, a fost modificată decizia recurată; acestea constau în: 20 lei taxă judiciară de timbru în apel; 4.730 lei onorariu avocat; 3.500 lei onorariu pentru expertul judiciar şi 2.000 lei onorariul achitat consilierului expert contabil.
Conform considerentelor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă şi a modificat decizia recurată în sensul celor arătate.