Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Apel. Amânarea aplicării pedepsei
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- acord de recunoaştere a vinovăţiei
C. proc. pen., art. 478 - art. 488
În cazul în care instanţa a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., şi a dispus amânarea aplicării pedepsei, inculpatul poate formula apel prin care să solicite renunţarea la aplicarea pedepsei sau înlăturarea obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) C. pen., dispuse de prima instanţă în cadrul amânării aplicării pedepsei.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 343/A din 7 octombrie 2015
Prin sentinţa nr. 88/PI din 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) raportat la art. 396 alin. (4) C. proc. pen., a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul C.D.
În baza art. 337 C. pen., s-a stabilit pedeapsa principală de 1 an închisoare faţă de inculpatul C.D., avocat în cadrul Baroului T., pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută în art. 337 C. pen.
În baza art. 83 şi art. 84 C. pen., a fost amânată aplicarea pedepsei principale şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani care se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 85 alin. (1) şi art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatului i s-a impus să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş schimbarea locului de muncă; e) să comunice Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen., i s-a impus inculpatului obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să nu conducă nicio categorie de autovehicule.
În baza art. 83 alin. (4) C. pen. raportat la art. 404 alin. (3) C. proc. pen., a fost atrasă atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare şi asupra dispoziţiilor art. 88 C. pen. referitoare la revocarea amânării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 18 mai 2015 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul C.D.
În acord se menţionează că, la data de 21 aprilie 2015, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul C.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 337 C. pen., constând în aceea că, în data de 21 noiembrie 2014, acesta a condus un autoturism pe strada D. din Timişoara, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. La solicitarea organelor de poliţie adresată conducătorului auto de a fi testat cu aparatul alcooltest, acesta a refuzat testarea, precum şi prelevarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, la data de 21 aprilie 2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului C.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 337 C. pen.
Din materialul probator administrat în cauză a rezultat faptul că, în data de 21 noiembrie 2014, inculpatul a condus un autoturism pe strada D. din Timişoara, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice; la solicitarea organelor de poliţie adresată conducătorului auto de a fi testat cu aparatul alcooltest, acesta a refuzat testarea, precum şi prelevarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Din probele şi mijloacele de probă administrate în cauză rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptelor pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului.
Analizând condiţiile prevăzute în art. 480 - art. 482 C. proc. pen., necesar a fi întrunite pentru admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa a apreciat că în speţă sunt îndeplinite toate cerinţele legale.
Din analiza dosarului de urmărire penală a rezultat că în data de 21 noiembrie 2014 inculpatul C.D. a condus un autoturism pe strada D. din Timişoara, unde a fost oprit de către un echipaj de poliţie. În faţa echipajului de poliţie, care i-a solicitat în mod expres să se supună prelevării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, inculpatul a refuzat prelevarea.
S-a arătat că infracţiunea săvârşită de inculpat este prevăzută în art. 337 C. pen. şi este pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani, nefiind depăşită limita de 7 ani prevăzută în art. 480 alin. (1) C. proc. pen.
S-a menţionat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei îndeplineşte toate cerinţele de formă şi de conţinut prevăzute în art. 481 şi art. 482 C. proc. pen., este avizat de procurorul ierarhic superior şi este însoţit de dosarul de urmărire penală.
În ce priveşte individualizarea sancţiunii, instanţa de fond a arătat că inculpatul, spre deosebire de înţelegerea negociată cu procurorul, a solicitat instanţei fie să adopte o sancţiune mai blândă (renunţarea la aplicarea pedepsei), fie să înlăture cele două obligaţii suplimentare menţionate în acord în legătură cu instituţia amânării aplicării pedepsei (prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv interdicţia de a conduce autovehicule).
Referitor la solicitarea de renunţare la aplicarea pedepsei, instanţa a apreciat că împrejurările concrete ale comiterii faptei denotă că infracţiunea săvârşită de inculpat nu poate fi considerată ca având o gravitate redusă.
Astfel, instanţa a arătat că din constatările personale ale celor doi agenţi de poliţie (martorii I.D. şi B.I.) coroborate cu declaraţia martorului ocular C.C. rezultă că manifestările inculpatului (mai ales coordonarea fizică şi atenţia) erau puternic influenţate de consumul de alcool.
Martorul ocular a precizat că inculpatul emana miros de alcool, se clătina puternic şi nu putea să stea drept în picioare. Mai mult, martorul I.D. (agent de poliţie) a menţionat că inculpatul nu a fost capabil să coboare din autoturism, fiind ajutat în acest sens de către martor. De asemenea, dată fiind starea în care se afla inculpatul, agentul de poliţie I.D. a fost cel care a mutat autoturismul inculpatului, pe care acesta îl lăsase la intrarea într-o parcare (blocând astfel intrarea în spaţiul respectiv).
Prin urmare, instanţa a arătat că există mijloace de probă care demonstrează că inculpatul se afla într-o stare fizică şi psihică de natură să contribuie decisiv la producerea unui accident de circulaţie.
Comportamentul recalcitrant al inculpatului în momentul respectiv - faptul că a refuzat în mod repetat să se supună dispoziţiilor organelor de poliţie care constataseră fapta, împrejurarea că a fost necesară imobilizarea acestuia pentru a putea fi asigurată prezenţa sa la întocmirea actelor procedurale necesare constatării faptei - constituie, la rândul său, un element suplimentar în evaluarea gravităţii infracţiunii.
Nu trebuie omis că inculpatul avea în acel moment calitatea de avocat, în virtutea căreia avea cunoştinţă de prevederile legale referitoare la interdicţia consumului de băuturi alcoolice, la obligaţiile care incumbă conducătorului auto în momentul depistării în trafic şi la comportamentul care trebuie adoptat faţă de organul constatator.
În concluzie, instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 80 alin. (1) lit. a) C. pen., astfel încât nu poate fi dispusă soluţia renunţării la aplicarea pedepsei.
În ce priveşte înlăturarea celor două obligaţii suplimentare, instanţa a apreciat că impunerea obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu îşi găseşte o justificare rezonabilă nici în raport cu natura infracţiunii (la regimul circulaţiei pe drumurile publice) şi nici în raport cu datele ce caracterizează persoana inculpatului (persoană integrată în societate, cu familie, loc de muncă, implicată în activităţi de ajutorare a membrilor comunităţii din care face parte), motiv pentru care nu va institui această obligaţie suplimentară în sarcina inculpatului.
Pe de altă parte, natura infracţiunii şi împrejurările comiterii acesteia (în special starea fizică şi psihică a inculpatului la momentul comiterii faptei) justifică, în opinia instanţei, impunerea obligaţiei de a nu conduce autovehicule pe durata termenului de supraveghere.
Instanţa a reţinut că este posibil ca această interdicţie să afecteze într-o anumită măsură activităţile cotidiene ale inculpatului, atât prin prisma profesiei cât şi în raport cu viaţa de familie, însă adoptarea acestei măsuri este urmarea comportamentului ilegal asumat de inculpat şi a riscului pe care îl prezintă acesta pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, risc evidenţiat, după cum s-a menţionat, de împrejurările comiterii faptei.
Împotriva aceste sentinţe, inculpatul C.D. a declarat, în termen legal, apel.
În motivarea scrisă a cererii sale inculpatul a solicitat, în principal, renunţarea la aplicarea pedepsei, în temeiul prevederilor art. 485 alin. (1) lit. a), coroborate cu cele ale 396 alin. (3) C. proc. pen., raportate la cele ale art. 80 C. pen., iar în subsidiar, menţinerea amânării aplicării pedepsei hotărâtă de instanţa de fond, cu înlăturarea măsurii de supraveghere de a nu conduce autovehicule pe durata termenului de supraveghere, prevăzută în art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen., măsură pe care a apreciat-o ca excesivă şi, deci, netemeinică.
Analizând apelul declarat de inculpatul C.D., atât potrivit susţinerilor orale, cât şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor din dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
La data de 21 aprilie 2015, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul C.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de refuz de a se supune prelevării de mostre biologice, infracţiune prevăzută în art. 337 C. pen.
Modul de a proceda al primei instanţe, de a fi admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între inculpat şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, stabilindu-i o pedeapsă de 1 an închisoare, a cărei aplicare a fost amânată pe un termen de supraveghere de 2 ani, se învederează întru totul judicios, astfel încât cererea inculpatului de renunţare la aplicarea pedepsei se apreciază a fi nefondată.
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanţa de judecată atunci când constată că infracţiunea săvârşită de inculpat prezintă o gravitate redusă, avându-se în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit. Totodată, soluţia se dispune de instanţă ţinându-se seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor acesteia, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, apreciindu-se că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa la aplicarea unei pedepse persoanei găsite vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinându-se seama de infracţiunea concret săvârşită, de persoana infractorului şi de alte condiţii, se consideră suficientă aplicarea unui avertisment.
Astfel reglementată, renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţii urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancţionării unor fapte de gravitate redusă.
Referitor la condiţiile pozitive, oportunitatea aplicării instituţiei renunţării trebuie apreciată global, avându-se în vedere toate criteriile:
a) Infracţiunea săvârşită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura şi întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul şi împrejurările în care a fost comisă, precum şi cu motivul şi scopul urmărit.
Gravitatea redusă a infracţiunii trebuie raportată atât la natura şi întinderea urmărilor infracţiunii, la mijloacele folosite, la modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta, cât şi la motivul şi scopul urmărit. Astfel, în raport cu această condiţie, trebuie analizate atât elemente de factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere), cât şi elemente de factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceste elemente trebuie apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător şi, dacă va considera suficientă şi oportună aplicarea unui avertisment, va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiţie priveşte fapta efectiv comisă (condiţie intrinsecă faptei) şi nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia.
Analizând condiţiile impuse de lege pentru renunţarea la aplicarea pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, chiar dacă formal acestea ar putea fi considerate îndeplinite în speţa de faţă, cererea inculpatului nu poate fi admisă pentru următoarele considerente:
Fapta săvârşită de inculpatul C.D. reprezintă infracţiunea prevăzută în art. 337 C. pen., fiind pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Susţinerea inculpatului, potrivit căreia infracţiunea săvârşită, aceea de refuz de a se supune prelevării de mostre biologice, ar prezenta o gravitate redusă, nu poate fi împărtăşită de instanţă.
Aşa cum reiese din procesul-verbal încheiat de agenţii de poliţie, inculpatul se deplasa la data de 21 noiembrie 2014 pe sensul opus de mers, punând în pericol siguranţa participanţilor la traficul rutier. Un eventual accident rutier a fost împiedicat prin acţiunea echipajului de poliţie, care a intervenit şi a preîntâmpinat producerea unui eveniment rutier.
Aşa cum reiese din declaraţia martorului I.D., datorită stării avansate de ebrietate în care se găsea, inculpatul nu a putut coborî din autoturism, martorul dându-i mâna şi ajutându-l să coboare şi, dată fiind starea în care se afla, martorul a fost cel care a eliberat intrarea în parcare, deoarece lăsase autoturismul într-o poziţie care împiedica intrarea/ ieşirea din parcare.
În prezenţa martorilor asistenţi, inculpatul a refuzat categoric să-i fie prelevate mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, iar după prezentarea acestuia la sediul de poliţie, întrucât a refuzat să intre, a fost necesară imobilizarea cu cătuşe.
Chiar dacă nu au fost victime sau pagube materiale, inculpatul, prin atitudinea sa, de a conduce autoturismul sub influenţa băuturilor alcoolice, a pus în pericol pe ceilalţi participanţi la trafic, iar eventualitatea producerii unor consecinţe nefaste era evidentă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivul deplasării - spre locuinţă - nu era de natură a-l determina pe inculpat, chiar dacă era noapte, să se urce la volan sub influenţa băuturilor alcoolice, acesta putând ajunge la domiciliu în orice alt mod.
b) Instanţa să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Aceasta este o condiţie extrinsecă săvârşirii infracţiunii, care priveşte persoana făptuitorului şi conduita pe care acesta a avut-o atât anterior, cât şi ulterior săvârşirii infracţiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârşirea faptei cu cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravităţii infracţiunii şi, în consecinţă, îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a hotărî renunţarea la aplicarea pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi inculpatul nu are antecedente penale, la data săvârşirii faptei a avut un comportament recalcitrant, a refuzat în mod repetat să se supună dispoziţiilor organelor de poliţie care constataseră fapta, astfel încât a fost necesară imobilizarea lui pentru a putea fi asigurată prezenţa sa la întocmirea actelor procedurale necesare constatării faptei, toate acestea constituind, la rândul lor, elemente suplimentare în evaluarea gravităţii infracţiunii.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul avea calitatea de avocat şi, contrar celor susţinute - că de 15 ani profesează în materie fiscală şi comercială -, trebuia să cunoască rigorile legii şi, totodată, obligaţiile care incumbă oricărui conducător auto în momentul deplasării pe drumurile publice, şi anume interdicţia de a conduce sub influenţa băuturilor alcoolice, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Nefondată se apreciază a fi şi susţinerea inculpatului apelant, potrivit cu care impunerea obligaţiei prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. - de a nu conduce nicio categorie de autovehicule pe durata termenului de supraveghere - ar fi excesivă şi deci netemeinică.
Sub acest aspect se constată că instanţa şi-a motivat convingător opţiunea aplicării acestei măsuri de supraveghere, sens în care s-a referit în mod adecvat în considerente la natura infracţiunii şi împrejurările comiterii acesteia şi, în special, la starea concretă fizică şi psihică a inculpatului la acel moment, concluzionând, întru totul judicios, că impunerea acestei măsuri este urmarea inevitabilă a comportamentului vădit ilegal asumat de inculpat - un profesionist al dreptului - şi a pericolului pe care îl prezintă acesta pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Oricum, inculpatul apelant are posibilitatea de a beneficia, în viitor, de prevederile art. 87 C. pen.
Astfel fiind şi avându-se în vedere şi faptul că, verificându-se sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie sentinţa atacată, nu se identifică existenţa altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la desfiinţarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.D. împotriva sentinţei nr. 88/PI din 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.