Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune în pretenţii. Condiţii şi efecte din perspectiva interpretării noţiunii de factură pro forma

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

  • factură pro forma

 

C. civ. din 1864, art. 998-999, art. 1169, art. 1191

Din punct de vedere juridic, o factură pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia, având doar caracter informativ, şi nu obligatoriu pentru primitor, care generează obligaţii pentru vânzător, cum ar fi obligaţia de păstrare a preţului anunţat pentru întreaga perioadă de valabilitate a ofertei cuprinse în această factură, şi care exprimă doar intenția de tranzacţionare, respectiv cea a vânzătorului de a livra şi cea a cumpărătorului de a achiziţiona mărfuri sau servicii.

O factură pe care este înscrisă menţiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primeşte, nu generează niciun fel de obligaţii pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menţionate în ea, astfel încât este nelegală reţinerea de către instanţă a existenţei unui contract între părţi doar pe baza unei astfel de facturi pro forma şi fără a se fi întâlnit acordul de voinţă al acestora asupra unui element esenţial al contractului, şi anume preţul. 

Prin urmare, o factură pro forma nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale, în lipsa unui contract şi în condiţiile existenţei unui delict, ci doar pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 352 din 4 februarie 2015

 

Prin sentinţa civilă nr. 6190 din 18.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost respinsă acţiunea formulată de SC C.P.W. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC H. SA şi SC R.S. SRL, ca neîntemeiată şi s-a dispus obligarea reclamantei la 5.500 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC H. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. xx22/3/2011, reclamanta SC C.P.W. SRL a chemat în judecată pârâtele SC H. SA şi SC R.S. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestora în solidar la plata contravalorii lipsei de folosinţă a două utilaje de construcţii (un buldozer şi un excavator) pe perioada 25.05.2010 - 09.09.2010, estimată provizoriu la suma de 100.001 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este proprietara celor două utilaje de construcţii, în temeiul contractului de vânzare încheiat cu societatea de naţionalitate spaniolă SC P. SL. Utilajele au fost aduse în România în primăvara anului 2010, spre sfârşitul lunii mai. Primul utilaj, buldozerul C. D6H a fost lăsat în curtea unor cunoscuţi din Comuna Vitel, judeţul Deva şi imediat a dispărut. Reclamanta a aflat mai târziu că de la 25.05.2010 utilajul se afla în deţinerea pârâtei SC R.S. SRL, fără acordul său. Ulterior a fost adus în ţară şi celălalt utilaj care, de asemenea, a ajuns în posesia pârâtei SC R.S. SRL, a dat apoi utilajele societăţii H., cea din urmă folosindu-le la obiectivele sale de construcţie.

Din adresa comunicată reclamantei la data de 21.09.2010 a rezultat că între societăţile pârâte a existat un contract de închiriere cu privire la utilaje. Reclamanta a solicitat restituirea bunurilor de la SC R.S. SRL, însă, faţă de refuzul şi ameninţările acesteia, de faptul că nu se cunoştea locaţia utilajelor, a încercat să ajungă la un acord cu privire la folosirea bunurilor. Pârâta a făcut oferte neserioase şi abuzive care nu au putut fi acceptate. În urma refuzului pârâtei de a arăta unde se găsesc utilajele, în luna septembrie 2010, după căutări îndelungi, reprezentantul reclamantei a aflat locul situării lor şi le-a ridicat din şantierele SC H.

Invocarea de către pârâta H., în notificarea nr. 10677/21.09.2010, a existenţei unei facturi proforme, emisă de reclamantă în favoarea SC R.S. SRL la data de 01.07.2010, nu dovedeşte existenţa unui contract comercial. Factura, care nu a fost emisă de reprezentantul reclamantei, putea să reprezinte, în cel mai rău caz, o ofertă neurmată de acceptare nici în mod expres şi nici prin faptul plăţii de către SC R.S. SRL. Faptul că cea de a doua pârâtă a arătat că nu a achitat factura deoarece ar fi existat un dezacord cu privire la includerea sau nu a valorii TVA era încă un argument în sprijinul faptului că nu a existat niciun acord cu privire la folosinţa bunurilor. Cuvântul „probabil” din notificarea SC H. SA din data de 21.09.2010, dovedea faptul că această societate nu cunoştea sau a avut un dubiu că au existat raporturi comerciale între SC R.S. şi reclamantă.

În susţinerea cererii s-au depus la dosar înscrisuri.

În cauză s-au încuviinţat şi administrat probe cu înscrisuri, interogatoriu, martori şi expertiză tehnică.

După efectuarea raportului de expertiză reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 161.235 lei şi a achitat diferenţa de taxă de timbru.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată pentru următoarele motive:

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.05.2010 societatea P. SL a vândut reclamantei trei echipamente: C. D6H, M. TG 410 A şi G.T.L.

La data de 26.05.2010 a fost emisă factura fiscală pentru utilaje.

Reclamanta nu a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte data exactă la care utilajele au fost aduse în România, astfel încât, cel puţin faţă de data încheierii contractului de vânzare şi a emiterii facturii fiscale apare ca neîntemeiată pretenţia acesteia în sensul că pârâtele ar datora vreo sumă de bani începând cu 25.05.2010.

În cuprinsul adresei nr. 10677/21.09.2010 pârâta H. SA a arătat că a închiriat mai multe utilaje de la R.S. SRL în temeiul unui contract, iar având în vedere factura profomă CAS nr. 0345/01.07.2010 emisă de reclamantă este dovedit faptul că între aceasta şi a doua pârâtă au existat relaţii comerciale şi probabil mai există.

S-a considerat că susţinerile H. SA corespund realităţii. Încă din luna ianuarie 2010, prin contractul nr. 148 aceasta a închiriat de la R.S. SRL, împreună cu personalul de deservire, o serie de utilaje. La data de 01.06.2010, prin Act adiţional la contract a fost completată lista echipamentelor şi cu un excavator D., închiriat de asemenea cu personalul deservent al R.S. SRL. Prin procesul-verbal nr. 150/05.02.2010 un utilaj buldozer marca K. a fost înlocuit cu un buldozer marca C.

Anterior încheierii actului adiţional, H. SA a solicitat R.S. SRL să-i pună la dispoziţie copiile cărţii de identitate ale autovehiculelor închiriate şi înscrisurile care atestă proprietatea sau dreptul de închiriere asupra acestora.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta SC R.S. SRL a arătat că în luna mai 2010, prin intermediul „cunoscuţilor” (cum a arătat reclamanta în acţiune) din Comuna Veţel, judeţul Deva, a luat legătura cu reclamanta pentru a închiria de la aceasta două utilaje, iar în aceste condiţii reprezentantul său legal s-a întâlnit cu reprezentantul reclamantei, numitul J.C.G., la Sibiu, unde s-a discutat închirierea utilajelor, la valoarea de piaţă (1.500 euro, TVA inclus). În aceste condiţii reclamanta a emis factura CAS nr. 0345/01.07.2010 pentru folosinţa utilajelor în luna iunie. Întrucât în factură nu se ţinea cont de chiria pentru fiecare utilaj şi de TVA-ul inclus s-au iniţiat noi convorbiri cu numita M.F.A., angajata reclamantei, deoarece administratorul se afla în Spania. În cea de a doua factură, CAS nr. 0359/31.07.2010 s-a ţinut cont de chiria lunară, însă la valoarea de 15.772,80 lei s-a ajuns prin aplicarea TVA de 24%, fapt care contravenea înţelegerii cu reclamanta. Prin urmare, facturile au fost refuzate la plată.

La dosarul cauzei s-au depus într-adevăr cele două facturi fiscale emise de reclamantă, purtând semnătură şi ştampilă rotundă, contrar celor arătate de reclamantă în răspunsul la întrebarea 2 din interogatoriu. Faptul, neprobat de altfel, că semnătura de pe cele două facturi nu ar aparţine reprezentantului legal al reclamantei nu poate atrage, eventual, răspunderea decât persoanei care s-a substituit pretinsului reprezentant.

Cele arătate de pârâta R.S. SRL prin întâmpinare au fost confirmate de martorul audiat de instanţă chiar la cererea reclamantei.

Acesta a arătat că a adus în România un excavator pe care trebuia să-l transporte la Sibiu. Ulterior, persoana de contact din România a societăţii spaniole i-a cerut să-l ducă la Veţel în curtea unei persoane pe care nu o cunoştea. După câteva zile a adus în ţară un buldozer, iar la indicaţia aceleiaşi persoane l-a dus în Petroşani. Acolo a luat legătura cu o altă persoană de contact pe nume R., s-a întâlnit cu acesta şi a încercat să lase utilajul într-o altă curte, însă nu s-a putut deoarece distrugea asfaltul. Utilajul a fost lăsat astfel în afara curţii.

Martorul a precizat că l-a contactat pe numitul R. la indicaţia persoanei de contact din România a reclamantei („H.”), mai mult, în iulie 2010 patronul societăţii spaniole a venit în România şi s-a întâlnit chiar el cu numitul R., cerându-i să aducă utilajele la locul unde fuseseră depozitate.

Din probele administrate s-a reţinut că între reprezentanţii celor două societăţi a existat o înţelegere în legătură cu închirierea utilajelor şi pentru un anumit preţ, în acest sens fiind emise şi cele două facturi fiscale pe care, însă, societatea R.S. SRL a refuzat să le achite.

Prin urmare, tribunalul a considerat că nu au fost întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale, invocată de reclamantă, neexistând o faptă ilicită în sarcina nici uneia dintre pârâte.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâta H. SA.

Împotriva sentinţei civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a declarat apel apelanta SC C.P.W. SRL. Aceasta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi obligarea pârâtelor SC R.S. SRL şi SC H. SA, în temeiul răspunderii civile delictuale la plata contravalorii lipsei de folosinţă a celor două utilaje de construcţii pe perioada 25.05.2010 - 09.09.2010, în cuantumul reieşit din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse, instanța a constatat că nu este fondat pentru următoarele considerente:

S-a reținut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. pentru că nu a fost probată existenţa faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei de către cele două pârâte. Astfel cum a reţinut prima instanţă, apelanta-reclamantă a emis la datele de 01.07.2010 şi 31.07.2010 două facturi pro formă în care s-a menţionat motivul emiterii lor ca fiind „prestări servicii excavator D.S. 201, buldozer C. D6H, şantier Petroşani”.

Este adevărat că aceste facturi pro formă nu dovedesc prin ele însele încheierea unui contract de închiriere a utilajelor proprietatea apelantei-reclamante, însă au valoarea juridică a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la încheierea unui asemenea contract.

Societăţile intimate au negat săvârşirea de către acestea a vreunei fapte ilicite şi au susţinut atât la fond, cât şi în apel existenţa unor raporturi contractuale între societatea reclamantă şi pârâta SC R.S. SRL, raporturi care, având o natură comercială, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. 1887 cu orice mijloace de probă, inclusiv cu martori.

Din analiza declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză s-a constatat că în mod întemeiat a reţinut prima instanţă că luarea în detenţie în scopul folosirii utilajelor în cauză de către SC R.S. SRL s-a realizat în baza unei înţelegeri iniţial verbale cu un delegat din partea SC C.P.W. SRL.

Emiterea ulterioară a facturilor pro forma de către reclamantă către intimata SC R.S. SRL s-a apreciat că dovedeşte existenţa unei asemenea înţelegeri verbale şi reprezintă oferta de a contracta din partea reclamantei.

Executarea imediată de către intimata-pârâtă SC R.S. SRL a înţelegerii verbale şi a ofertei de a contracta emisă de reclamantă are ca efect, conform art. 36 C. com. 1887, încheierea contractului de închiriere a utilajelor în condiţiile ofertei urmată de executarea acesteia.

Faţă de cele reţinute, s-a apreciat că în mod corect a considerat prima instanţă că nu se poate reţine în sarcina pârâtei SC R.S. SRL săvârşirea faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. de atragere a răspunderii civile delictuale a acesteia.

Totodată, în mod întemeiat şi legal a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte SC H. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiţia existenţei faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective în temeiul contractului de închiriere nr. 148/26.01.2010 încheiat cu SC R.S. SA, contract completat prin actele adiţionale nr. 1, 2 şi 3.

Având în vedere aceste considerente, instanța a constatat că sentinţa atacată este temeinică şi legală, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.P.W. SRL care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta critică aspectele de nelegalitate, cu referire la valoarea juridică a facturilor pro forma și arată că acest înscris nu poate să aibă valoare nici contabilă și nici juridică de contract dintre reclamantă și pârâta SC R.S. SA, pentru simplul motiv că legea nu îi recunoaște o asemenea putere.

Referitor la încheierea contractului (în speţă, comercial - faţă de dispoziţiile Codului comercial, în vigoare la data respectivă), arată că încheierea contractelor presupune de regulă negocieri între partenerii contractuali și o întreagă procedură ce parcurge mai multe etape, iar în speță nu a rezultat nici existența ofertei reclamantei, nici acceptarea pârâtei și, cu atât mai puțin un acord de voință al părților cu privire la exploatarea celor două utilaje.

Referitor la răspunderea civilă recurenta arată că au fost greșit aplicate dispzițiile art. 998 și 999 vechiul C. civ., aplicabil în cauză, pentru că instanța a ignorat că, în lipsa unui contract și în codițiile existenței unui delict, devin incidente dispozițiile care atrag răspunderea civilă delictuală, raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală fiind cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile.

Recurenta a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor legale privitoare la administrarea probatoriilor în cauză, cu referire expresă la art. 1169 C. civ. și art. 1191 C. civ. A arătat în continuare că au fost încălcate normele legale în privinţa probelor admisibile a dovedi existenţa contractului (în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispoziţiile aplicabile: de exemplu, în cazul contractelor de locaţiune este posibilă proba cu martori spre a dovedi existenţa contractului, însă doar în cazul imobilelor - art. 1416 C. civ.).

Consideră că a fost depăşit însăşi înţelesul dat de părţi neechivoc celor două facturi emise (despre care susţine că nu au atras răspunderea acesteia nici chiar ca ofertă de contractare, nefiind semnată de reprezentantul său legal), anume de factură pro forma (prefactură), nicidecum de factură fiscală consemnând obligaţii de plată născute dintr-un contract.

Susţine că au fost interpretate greşit probele administrate, neobservându-se întocmai situaţia de fapt rezultând din declaraţia martorului propus de reclamantă, care confirmă ipoteza reclamnatei, anume că i-a cerut insistent reprezentantului pârâtei SC R.S. SRL să înapoieze utilajele la locul unde fuseseră iniţial depozitate (comuna Veţel), dar, în schimb, din declaraţie nu rezultă nici faptul că martorul ştie că părţile ar fi convenit fără echivoc asupra termenului folosinţei şi preţului concret, dar nici asupra naturii efective a discuţiilor. Mai arată că proba testimonială nici nu era admisibilă potrivit art. 1191 C. civ.

Recurenta subliniază că în condiţiile în care aceasta susţinea subzistenţa răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanţei, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă, însă numai cu înscrisuri ( art. 1191 alin. 1 C. civ.).

Consideră că pe lângă faptul că nici natura „eventualei” înţelegeri (contract) nu a fost stabilită, însăşi pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înţelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor (neînţelegerilor) asupra preţului, element esenţial al contractului.

Recurenta apreciază că reținerea răspunderii contractuale atrage o soluţie nu numai greşită, dar şi neechitabilă, căci este pusă în imposibilitatea de a se apăra de instituţiile statului împotriva acţiunilor efectuate cu rea-credinţă de către terţe persoane împotriva dreptului său de proprietate.

Apreciază recurenta că față de pârâta SC R.S. SRL se regăseşte pe tărâm delictual şi sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale.

Consideră că aceeași formă de răspundere civilă operază și față de cea de-a doua pârâtă - SC H. SA, iar fapta acesteia ilicită cu caracter delictual constă în folosirea utilajelor fără a se asigura că persoana juridică de la care le închiriază le deţine cu temei, vinovăţia fiind atrasă fie chiar şi sub forma culpei celei mai uşoare. În opinia sa, SC H. SA ştia de lipsa temeiului deţinerii celor două utilaje de către SC R.S. SRL, cât timp nu s-a opus şi nu a invocat contractul de închiriere cu ocazia ridicării utilajelor de către reclamantă în luna septembrie.

Faţă de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului astfel cum s-a solicitat mai sus.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata SC H. SA a solicitat respingerea căii de atac formulate împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, ca neîntemeiată. S-a învederat că H. SA, prin Sucursala „Olt Superior” a închiriat, prin contractul nr. 148/26.01.2010 încheiat cu R.S. SRL, mai multe utilaje, şi nu a făcut altceva decât să-şi respecte obligaţiile contractuale. Toate utilajele au fost închiriate împreună cu personalul de deservire, neexistând practic nicio posesie a H. cu privire la bunuri.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este fondat, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru următoarele considerente:

Factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile şi serviciile achiziţionate - în acest sens fiind necesară factura fiscală aferentă dar şi un contract pentru operaţiunea ce face obiectul facturii fiscale, astfel cum prevăd: Legea contabilităţii nr. 82/1991; Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3.055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene; Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile; Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 185/2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Așadar, factura pro forma nu este document nici de încasare şi nici de plată, nu reprezintă document justificativ de înregistrare nici în contabilitatea celui care o emite şi nici în contabilitatea celui care o primeşte.

Din punct de vedere juridic, factura pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia. Ea are doar caracter informativ, şi nu obligatoriu pentru primitor. Aceasta generează obligaţii pentru vânzător, cum ar fi obligaţia de păstrare a preţului anunţat pentru întreaga perioadă de valabilitate a ofertei cuprinse în factura pro forma. Ea exprimă doar intenția de tranzacţionare, respectiv cea a vânzătorului de a livra şi cea a cumpărătorului de a achiziţiona mărfuri sau servicii. Reprezintă o formă de pre-facturare fără obligaţia plăţii.

O factură pe care este înscrisă menţiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primeşte, nu generează niciun fel de obligaţii pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menţionate în ea. Cel care primeşte o factură „pro forma” nu are nicio obligaţie, de niciun fel, în nicio condiţie şi sub nicio formă, faţă de emitentul acesteia.

Transmiterea unei facturi pro forma se face numai de un vânzător şi numai către un potenţial cumpărător şi poate avea caracterul de „invitaţie”, de „ofertă”, de „propunere” de cumpărare, comunicând caracteristicile produselor, preţul acestora, condiţiile de livrare, de achitare a contravalorii lor etc.

Cât privește încheierea unui contract, este evident că el nu se poate considera perfectat decât din momentul în care cererea și oferta s-au întâlnit, iar părțile și-au manifestat neechivoc acordul de voință. Oferta si acceptarea sunt manifestări de voinţă distincte.

Oferta este o manifestare de voinţă prin care se exprimă o propunere de a contracta adresată unei persoane sau publicului. Pentru a fi operantă ea trebuie să se exteriorizeze, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic într-o declaraţie de voinţă și trebuie să fie exprimată, reală, serioasă. O ofertă ”jocandi cauza” sau din curtoazie nu poate produce efecte. De asemenea, oferta trebuie să fie fermă, neechivocă, precisă şi completă.

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească și ea mai multe condiţii: să fie o declaraţie expresă de voinţă, neîndoielnică, cu intenţia de a se obliga și să consimtă toate obligaţiile puse de ofertant, deci să coincidă cu oferta.

Dacă acceptantul înțelege să modifice condiţiile ofertei punând noi condiţii, aceasta reprezintă un refuz al ofertei și exprimă o nouă ofertă. Deci, rolurile se inversează. Ca să fie considerată o nouă ofertă, propunerea trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei oferte: acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi fost revocată, să fi devenit caducă.

Importanţa determinării momentului şi locului formării contractului este deosebită. De acest moment se leagă elemente juridice esenţiale: - în acest moment se stabileşte dacă părțile au sau nu capacitatea de a contracta; - în acest moment se poate aprecia dacă consimţământul este viciat sau nu; - din acest moment se apreciază cine suportă riscurile contractului; - în raport de acest moment se stabileşte legea aplicabilă contractului dacă părţile sunt sub regimuri juridice diferite; - acest moment indică termenul până când se poate revoca oferta sau acceptarea; - în raport de locul încheierii contractului se stabileşte legea care indică forma actului, instanţa competentă; - în cazul acţiunii pauliene, creditorii nu pot ataca contractul pentru fraudarea drepturilor decât dacă fac dovada că au un drept anterior încheierii contractului.

Cât privește răspunderea civilă, art. 998 vechiul C. civ., aplicabil în cauză, consacră un principiu general, ce corespunde unor cerinţe de echitate socială şi securitate juridică, cei lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Pentru ca acţiunea în daune-interese să fie admisibilă, după principiul general statuat în art. 998 C. civ., dispoziţiile art. 999 C. civ. cer ca fapta ilicită să îmbrace forma delictului sau cvasidelictului civil, respectiv pentru prejudiciul cauzat cu intenţie sau prin neglijenţă ori incompetenţa persoanei responsabile.

Prin urmare, delictul civil şi, implicit, cvasidelictul sau, mai exact, culpa ca izvor de obligaţii este din punct de vedere al noţiunii de drept mult mai cuprinzătoare decât ideea de contract deoarece obligaţia născută din delict, ca sancţiune a faptului ilicit, se produce fie că autorul delictului era legat prin contract şi este în legătură cu executarea sa, fie în afara oricărei legături contractuale.

Cu alte cuvinte, raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. Distincţia derivă, deci, nu din noţiunea de culpă care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăşi, ci din originea obligaţiunii care a fost încălcată, respectiv o obligaţie generală de prudenţă şi diligentă de a nu prejudicia sau o obligaţie stipulată într-un contract preexistent.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține și greșita aplicare de către instanța de apel a art. 1169 C. civ. și art. 1191 C. civ.

Potrivit art. 1169 C. civ.: ”Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.”, iar conform art. 1191 C. civ.: ”Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.”.

În speţă, instanţa a încălcat normele legale în privinţa probelor admisibile a dovedi existenţa contractului, în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispoziţiile aplicabile. În plus, a depășit înţelesul dat de părţi neechivoc celor două facturi emise, anume de facturi pro forma, nicidecum de facturi fiscale consemnând obligaţii de plată născute deja dintr-un contract.

Cât privește proba testimonială, ea nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existenţa unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).

De asemenea, în condiţiile în care reclamanta susţinea atragerea răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanţei, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă numai cu înscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.

Mai mult, pe lângă faptul că nici natura contractului nu a fost stabilită, însăşi pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înţelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra preţului, element esenţial al contractului.

Reclamanta nu critică existența unui contract între cele două pârâte, ci faptul că în mod nelegal, pe baza unor facturi pro forma și fără a se fi întâlnit acordul de voință al părților asupra unui element esențial al contractului - prețul, s-a reținut existența unui contract între reclamantă și pârâta SC R.S. SRL. Continuând șirul deducțiilor logico-juridice greșite, instanța de apel a apreciat că acest „contract” între reclamantă și pârâta SC R.S. SRL poate să justifice legalitatea contratului de exploatare a utilajelor de către SC H. SA.

În aceste condiţii, a reţine într-o singură frază incidenţa răspunderii contractuale determină o soluţie profund nelegală a instanței de apel, care lasă neocrotit dreptul de proprietate al reclamantei sub aspectul atributelor usus şi fructus.

Apreciind că în speță, fără echivoc, ne regăsim pe tărâm delictual, întrucât reclamanta a învestit instanța cu o cerere în răspundere civilă delictuală, administrând un probatoriu adecvat, în condițiile în care pârâtele nu s-au apărat pe calea unei cereri reconvenționale și nici nu au administrat un probatoriu legal, apt să demonstreze existența unei alte forme de răspundere civilă, se impune casarea deciziei și judecarea pricinii în limitele învestirii.

Altfel spus, întrucât pricina a fost soluționată din perspectiva răspunderii civile contractuale, reclamanta învestind instanța cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea principiului disponibilității, dar și cu aplicarea unor temeiuri de drept greșite la o situație de fapt pe deplin stabilită, singura soluție pe care o poate pronunța Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și care respectă principiul dublului grad de jurisdicție este casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cât privește cheltuielile de judecată, acestea urmează a fi analizate cu prilejul rejudecării, moment la care se va putea stabili cine este „partea căzută în pretenții”, conform art. 274 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele de fapt și de drept reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 312 C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta SC C.P.W. SRL împotriva deciziei civile nr. 374/2014 din 28 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.