Imobil preluat de stat fără titlu. Notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001. Inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat a fi restituit. Inexistența autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de contencios administrativ asupra acțiunii în constatarea nulității titlului entității juridice notificate.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : notificare
-drept de proprietate
-certificat de atestare a dreptului de proprietate
-excepție de nelegalitate
-nulitate
-autoritate de lucru judecat
Legea nr. 10/2001
Legea nr. 554/2004, art. 4, art. 11
În mod nelegal instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a soluţiilor instanţelor de contencios administrativ, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă – din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat a fi restituit în procedura Legii nr. 10/2001 și ca tardivă cererea de constatare a nulității a aceluiași act [pentru încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], ca opunându-se evaluărilor pe care era ţinută a le realiza în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ignorând astfel cauza juridică diferită a cererilor susținute în fața instanţelor de contencios administrativ în raport cu cererea privind constatarea nulității titlului de proprietate invocat de societatea notificată.
Or, în condițiile în care certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost emis de o autoritate publică centrală în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale HG nr. 834/1991, rezultă că numai derularea procedurii legale, administrative de către autoritatea emitentă, potrivit etapelor descrise în conţinutul HG nr. 834/1991, putea forma obiect al evaluărilor instanţei de contencios administrativ.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea prezumţiei legale absolute, irefragabile a autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C.civ. - res judicata pro veritate hebetur - sau a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, într-un context în care nu era incidentă, având în vedere că solicitarea privind constatarea nulităţii titlului asupra terenului notificat, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, constituie o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001 şi a condiţiilor prevăzute de lege ce trebuie verificate pentru soluţionarea notificării adresate unității deţinătoare a imobilului la data apariţiei legii reparatorii. Această chestiune prejudicială are o altă cauză juridică decât invocarea unor nelegalităţi săvârşite eventual cu ocazia emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în raport cu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, iar această cauză juridică este dată de invocarea principiilor ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, anume nulitatea actelor subsecvente unui act nul, ca urmare a constatării nulității actului juridic de naționalizare a imobilului, care a fost de natură a vicia toate actele juridice subsecvente.
Secția I civilă, decizia nr. 107 din 22 ianuarie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 1269 din 10.12.2009, Tribunalul Covasna a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale a chematului în garanţie AAAS şi a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional ; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC X. SA şi, în consecinţă: a admis în parte acţiunea precizată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta SC X. SA., a dispus obligarea pârâtei SC X. SA să se pronunţe prin decizie motivată asupra cererii de restituire a imobilului înscris în CF xx8, top xx5 - casă de piatră şi curte în suprafaţă de 252 mp -, potrivit notificării 188/2001.
Prin decizia nr. 85 din 29.06.2010, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat de pârâta SC X. SA cu trimitere spre rejudecare, soluţie menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 5991/2011.
În rejudecare, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC X. SA, Consiliul Judeţean Mureş, Municipiul Sf. Gheorghe, D. SA, Ministerul Culturii şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice constatarea nulităţii absolute a actelor prin care dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF xx8, top xx5 a fost transferat de la Statul Român la C.L. Sf. Gheorghe şi la pârâta SC X. SA şi rectificarea CF, după cum urmează: anularea încheierii de intabulare nr. 100/1957 din CF xx8, top xx0; constatarea nulităţii absolute a încheierii de intabulare nr. 100/1957 din CF xx8, top xx0; constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş şi rectificarea încheierii de intabulare nr. 898/1958, emisă în baza ei; constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1227/1966 şi a procesului verbal de predare primire nr. 4080/1966 prin care dreptul de administrare operativă asupra imobilului din litigiu a fost intabulat pe numele C.L. Braşov al cărui succesor este SC X. SA; rectificarea încheierii de intabulare nr. 825/1968; să se constate nulitatea absolută a actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a C.L. Braşov în favoarea pârâtei SC X. SA şi anume, nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4 din 15.02.1996; obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 3150 din 21.11.2012, Tribunalul Covasna a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune, puterii de lucru judecat în raport cu decizia nr. 825/R/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiului Sf. Gheorghe, Consiliul Judeţean Mureş şi chematei în garanţie A.V.A.S.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii SC X. SA, Consiliul Judeţean Mureş, Municipiul Sf. Gheorghe, D. SA, Ministerul Culturii şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a dispus rectificarea CF xx8, top xx5 în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea Întreprinderii Y şi radierii dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea C.L. Braşov, precum şi revenirea la situaţia iniţială de carte funciară.
A respins ca nefondate cererile reclamanţilor de anulare şi constatarea nulităţii încheierilor de intabulare nr. 100/1957, nr. 898/1958 şi nr. 825/1968 şi cererea având ca obiect obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.
A dispus disjungerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996.
A respins ca nefondată cererea pârâtei SC X. SA de chemare în garanţie a A.V.A.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, în rejudecare, a reţinut următoarele :
Asupra imobilului înscris în CF xx8, top xx5 – casă de piatră cu 5 camere şi curte, a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea numiţilor F. şi L., în cote egale.
Din certificatul de moştenitor nr. x1/1990 a rezultat că reclamantele A. şi B. sunt moştenitoare legale ale defunctului F., iar reclamantul C. este, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. x3/2001, moştenitor al defunctului J., tatăl său, care, la rândul său, are calitatea de moştenitor al defuncţilor L. şi M., bunicii reclamantului.
În baza Decretului nr. 92/1950, ca efect al naţionalizării, imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, dreptul de proprietate fiind intabulat în CF prin încheierea nr. 100/1957, în timp ce dreptul de folosinţă a fost intabulat în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe.
Prin încheierea de CF nr. 898/1958, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a intabulat în favoarea Întreprinderii Y., în baza Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş.
În baza Deciziei nr. 1227/1966, a procesului verbal de predare-primire nr. 4080, asupra imobilului s-a intabulat în foaia de sarcini a cărţii funciare, dreptul de administrare operativă în favoarea C.L. Braşov – încheierea CF nr. 825/1968.
Decizia nr. 1227/1966 a fost emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Braşov, care a transmis din administrarea Întreprinderii Y. în administrarea C.L. Braşov imobilul din litigiu. Procesul verbal de predare primire a fost întocmit în vederea întocmirii formalităţilor necesare operării în evidenţele contabile a bunului transferat.
În evidenţele CF s-a făcut menţiunea radierii dreptului de proprietate intabulat în foaia B, în favoarea Întreprinderii Y., ca urmare a intabulării dreptul de administrare operativă în favoarea C.L. Braşov (C1).
La data de 11.06.1996, a fost emisă încheierea CF nr. 3611, prin care s-a rectificat suprafaţa imobilului de la 252 la 312 mp, în baza adeverinţei 3432/1996 a Consiliului Local al mun. Sf. Gheorghe, iar apoi s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC X. SA, în temeiul H.G. nr. 834/1991 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996.
Din aceeaşi încheiere de CF şi din actele care au stat la baza emiterii ei – extras CF, decizia nr. 1227/1966, proces verbal de predare-primire nr. 4080, ,,Protocol privind trecerea activităţii unităţilor de librărie din jud. Covasna de la C.L. Braşov din subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean Braşov la C.L. Covasna”, prima instanţă a apreciat că prin încheierea CF nr. 283/1968 s-a intabulat dreptul de administrare operativă asupra imobilului în favoarea C.L. Braşov, poz. C1.
Din toate aceste înscrisuri, coroborate cu desfăşurătorul CF, s-a reţinut că dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea Statului Român de la naţionalizare (încheierea nr. 100/1957) şi până la intabularea sa în favoarea SC X. SA (încheierea CF nr. 3611/1996). Deşi prin încheierea CF nr. 898/1958 s-a intabulat în favoarea Întreprinderii Y. dreptul de proprietate, fiind înscrisă în foaia B.15 a cărţii funciare, tribunalul a constatat că această unitate a avut doar un drept de administrare, ce a fost radiat odată cu transmiterea acestuia către C.L. Braşov.
Ca atare, dreptul de folosinţă asupra imobilului a fost intabulat în favoarea mai multor persoane juridice până în anul 1996, potrivit celor anterior arătate.
Totodată, prima instanţă a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a constatat că imobilul înscris în CF xx8, top. xx5 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950.
I. Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, prima instanţă a arătat că reclamanţii urmăresc să obţină recunoaşterea calităţii de proprietari, cu titlu de moştenire, asupra imobilului în litigiu pe calea unei acţiuni în anulare şi rectificare CF, nu pe calea unei acţiuni în constatarea unei stări de fapt sau de drept; în consecinţă, faţă de prevederile art. 111 C.proc.civ., excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă ca nefondată.
II. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, de asemenea, a fost respinsă ca nefondată, având în vedere caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, conform art. 6 alin. (2) – (4) din noul Cod civil.
III. Şi excepţia puterii de lucru judecat în raport cu decizia nr. 825/R/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost, de asemenea, respinsă ca nefondată, deoarece acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., dar şi cererea intervenientului C., având ca obiect constatarea nulităţii actelor de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, au fost respinse pe motive procedurale, cererea introductivă fiind completată tardiv şi fără a cuprinde un petit necesar, acela în compararea titlurilor de proprietate. S-a apreciat că existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea unei hotărâri, sau cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Cum prin decizia civilă nr. 825/R/2008 nu s-a soluţionat cauza pe fond, tribunalul a apreciat că această hotărâre nu se poate opune cu putere de lucru judecat. În plus, prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat că imobilul înscris în CF xx8, top xx5 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului nr.92/1950, iar aceasta constituie o hotărâre judecătorească ce are putere de lucru judecat în speţă, constituind, de altfel, şi motivul pentru care reclamanţii au precizat acţiunea în rejudecare.
IV. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a reţinut că, în cauză, se solicită a se constata nulitatea absolută a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, rectificarea cărţii funciare; calitatea procesuală pasivă se verifică faţă de partea în favoarea căreia s-a emis această încheiere de intabulare şi care a avut calitatea de proprietar până în anul 1966. Acţiunea în rectificare CF se formulează în contradictoriu cu proprietarul tabular (art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data promovării acţiunii). De asemenea, s-a solicitat şi anularea actelor subsecvente actului juridic de naţionalizare emis în baza Decretului nr. 92/1950, acte prin care s-a transmis şi intabulat dreptul de folosinţă/administrare în favoarea altor persoane juridice.
În consecinţă, reţinând şi prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 conform cărora ,,Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”, tribunalul a constatat că are calitate procesuală pasivă persoana juridică al cărui drept de proprietate era intabulat în CF – Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, autoritate care exercita puterea de reprezentare a statului şi la momentul preluării bunului, precum şi ulterior.
V. S-a apreciat că şi pârâţii Municipiul Sf. Gheorghe şi Consiliul Judeţean Mureş au calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, reclamanţii au solicitat anularea încheierii de intabulare nr. 100/1957, încheiere prin care s-a intabulat dreptul de folosinţă asupra imobilului în litigiu în favoarea ,,Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe”, constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Târgu Mureş şi rectificarea încheierii de intabulare nr. 898/1958, emisă în baza ei.
În acest context, s-a reţinut că în organizarea administrativă a României, astfel cum este reglementată în Constituţie şi legi speciale, nu mai există entitatea juridică de ,,Sfat Popular” şi nici cea de ,,Regiune Autonomă Maghiară Târgu Mureş”. Cererea de anulare sau constatare a nulităţii unui act juridic se formulează în contradictoriu cu părţile acelui act juridic şi, în consecinţă, în cazul de faţă, instanţa a stabilit persoanele juridice care au calitate procesuală pasivă, în calitate de continuatori ai personalităţii juridice a organelor anterior menţionate.
Pe baza dispoziţiilor legale din actele normative succesive adoptate în segmentul organizării administrativ-teritoriale a României, tribunalul a concluzionat că pârâtul Consiliul Judeţean Mureş are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind autoritatea administraţiei publice locale cu atribuţii deliberative, la fel ca fostul Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş.
VI. A.V.A.S., la rândul său, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu are obligaţia restituirii în natură a imobilului, întrucât această obligaţie revine unităţii deţinătoare. Totuşi, pârâta SC X. SA a chemat în garanţie A.V.A.S. nu pentru a fi obligată la restituirea bunului imobil, ci pentru a o despăgubi în cazul în care aceasta va cădea în pretenţii faţă de reclamanţi.
Tribunalul Covasna a reţinut că la data de 20.04.2000, societatea pârâtă a fost privatizată integral, apreciind, în baza acestei constatări, că între pârâta SC X. SA şi chemata în garanţie există un raport juridic.
S-a arătat că legitimarea calităţii procesuale active presupune stabilirea existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, iar calitatea procesuală pasivă aparţine numai celui faţă de care se poate realiza interesul părţii reclamante. Raportul juridic din speţă s-a născut între pârâta SC X. SA şi chemata în garanţie, iar în acest caz chemata în garanţie este persoana despre care se pretinde că este obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
VII. La termenul de judecată din data de 31.10.2012, din oficiu, s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Covasna, privitor la cererea de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991 este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că, acţiunea prin care se solicită anularea/constatarea nulităţii acestuia se circumscrie prevederilor art. 1 din acest act normativ, astfel încât s-a dispus disjungerea acestui capăt de cerere din acţiunea introductivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat că imobilul înscris în CF xx8, top xx5 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului nr.92/1950. S-a arătat anterior că dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea Statului Român de la naţionalizare şi până la intabularea sa în favoarea SC X. SA, iar dreptul de folosinţă asupra imobilului a fost intabulat în favoarea mai multor persoane juridice până în anul 1996. Deoarece prin niciun act juridic dreptul de proprietate nu a fost transmis Regiunii Autonome Maghiare Mureş, prin Decizia nr.38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş nu se putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate în favoarea Întreprinderii Y. Chiar şi după reîmpărţirea administrativ teritorială a statului prin Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950, Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş avea doar dreptul de folosinţă asupra imobilului în litigiu, intabulat iniţial în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, transmisiunea acestui drept operând în temeiul Legii nr. 5/1950.
Ca urmare, instanţa a apreciat că prin Decizia nr. 38/1958 se putea transmite doar dreptul de folosinţă asupra imobilului, iar nu dreptul de proprietate. Ulterior, prin Decizia nr. 1227/1966, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Braşov, s-a transmis dreptul de administrare asupra imobilului de la Întreprinderea Y. la C.L. Braşov, întocmindu-se şi procesul verbal de predare primire. Această decizie a fost emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Braşov deoarece, în urma reorganizării teritoriului României, în anul 1960, două raioane - Târgu Secuiesc şi Sfântul Gheorghe – au trecut la Regiunea Braşov.
Prima instanţă a mai arătat că efectele nulităţii actului juridic constau în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii. În situaţia de faţă, efectele nulităţii presupun, pe lângă desfiinţarea actului principal şi desfiinţarea actului subsecvent, conform principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Fiind nul actul de preluare a imobilului de către stat, sunt nule şi actele subsecvente acestuia, şi anume Decizia nr. 38/1958, Decizia nr. 1227/1966 şi procesul verbal nr. 4080/1966.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996 ,,orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.”
Având în vedere că printr-o sentinţă irevocabilă s-a constatat faptul că titlul statului nu este valabil, tribunalul, în temeiul art. 36 din Legea nr.7/1996, în vigoare la data formulării acţiunii introductive, a dispus rectificarea CF, astfel: radierea dreptului de proprietate înscris la B13 din CF xx8, top xx5, în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă înscris la B14, în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe; radierea dreptului de proprietate înscris la B15, în favoarea Întreprinderii Y.; radierea dreptului de administrare înscris la C1, în favoarea C.L. Braşov.
Urmare a rectificării cărţii funciare în sensul arătat, s-a dispus revenirea la situaţia iniţială de carte funciară.
Tribunalul a apreciat că efectul admiterii acţiunii în rectificare CF nu poate fi acela al constatării nulităţii ori al anulării încheierilor de care funciară; pe de altă parte, aceste acte au fost valabil întocmite, iar la momentul emiterii lor nu a existat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă care să le afecteze valabilitatea.
În consecinţă, s-a respins ca nefondată cererea de anulare şi constatare a nulităţii încheierilor de intabulare nr. 100/1957, nr. 898/1958 şi nr. 825/1968.
Cu privire la cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, prin Decizia nr. 825/R/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a reţinut că reclamanţii au depus notificări pentru restituirea imobilului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, dar au cerut şi radierea din CF a dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului Român. De asemenea, s-a mai reţinut că ,,la cererea reclamantelor (A. şi B.) şi a intervenientului (C.) procedura administrativă a fost suspendată, indicându-se instanţei de recurs că doresc continuarea procedurii desfăşurată în faţa acestei instanţe.”
Prima instanţă a arătat că, într-adevăr, reclamanţii au la dispoziţie două căi pentru a obţine restituirea imobilului: calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea aleasă prin promovarea procesului civil soluţionat prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, rămasă irevocabilă, continuată prin promovarea acţiunii de faţă, în cadrul căreia au invocat motive de nulitate a actelor de transmitere a dreptului de proprietate de la stat la SC X. SA.
În consecinţă, s-a apreciat că procedura începută prin formularea notificării în baza Legii nr.10/2001 a fost suspendată la cererea reclamanţilor şi cum cele două proceduri nu se pot derula simultan, tribunalul a respins cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în baza Legii nr.10/2001 pentru imobilul în litigiu.
S-a mai reţinut de Tribunalul Covasna că obiectul acţiunii introductive a privit şi cererea de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Culturii în favoarea pârâtei SC X. SA, cerere disjunsă din prezenta cauză.
În aceste condiţii, s-a apreciat că doar după ce se va stabili valabilitatea titlului pârâtei se va putea eventual continua una dintre căile pe care le au la dispoziţie reclamanţii pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. formulată de SC X. SA a fost respinsă ca nefondată în temeiul art. 60 alin. (1) C.proc.civ., având în vedere că pretenţiile din acţiunea principală în legătură cu care a fost formulată cererea de chemare în garanţie au fost respinse.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, pârâta SC X. SA, pârâtul Ministerul Culturii, precum şi pârâtul Consiliul Judeţean Mureş, fiecare dintre apelanţi aducând critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie la adresa soluţiei primei instanţe.
Reclamanţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului Consiliului Judeţean Mureş şi al pârâtului Ministerul Culturii, arătând că organele emitente ale unor acte administrative trebuie chemate în judecată atunci când se pune în discuţie valabilitatea acestora, respingerea apelului pârâtei SC X. SA, arătând că legea instituie o excepţie când dispune termenul de prescripţie de 1 an, însă imobilul nu a fost dobândit prin înstrăinare, ci gratuit în baza Legii nr. 15/1990, s-a respectat chiar şi termenul de 1 an faţă de data introducerii acţiunii 1.10.2001, se aplică art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială care permite restituirea în natură a imobilului preluat fără titlu, prin încălcarea legii.
Prin decizia civilă nr. 1078/Ap din 23.09.2015 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâţii Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean Mureş împotriva sentinţei civile nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna, astfel cum decizia recurată a fost îndreptată prin încheierea din 29.15.2015 a Curţii de apel; a fost admis apelul declarat de reclamanţi şi apelul formulat de pârâta SC X SA, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a respins cererea reclamanţilor privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară; s-a dispus obligarea pârâtei SC X. SA să trimită notificarea reclamanţilor formulată în baza Legii nr. 10/2001 către A.A..A.S. pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, examinând sentinţa atacată în raport cu motivele de apel invocate şi apărările formulate, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat nul actul de preluare a imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/0950 intabulat prin încheierea de CF nr. 100/1957, astfel încât s-a apreciat că prima instanţă a constatat în mod corect nulitatea actelor subsecvente acestuia, şi anume Decizia nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş în baza căreia imobilul a fost intabulat în favoarea Întreprinderii Y. prin încheierea de CF nr. 898/1958, Decizia nr.1227/1966 în baza căreia s-a intabulat prin încheierea de CF nr. 825/1968 dreptul de administrare operativă în favoarea C.L. şi procesul verbal nr. 4080/1966 privind trecerea unităţilor de librărie din jud. Covasna de la C.L. Braşov din subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean Braşov la C.L. Covasna, fără a anula încheierile de carte funciară, valabil întocmite, la momentul emiterii lor.
De asemenea, s-a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC X SA a fost în mod corect respinsă de tribunal.
Chiar dacă dosarul soluţionat prin decizia nr. 825/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş a avut ca obiect constatarea nulităţii încheierilor de intabulare a dreptului de proprietate al statului, precum şi cererea de constatare a nulităţii actelor de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu (prin care se tindea la restituirea acestuia în natură), Curtea de Apel Târgu Mureş nu a judecat pe fond cererea în constatarea nulităţii actelor de trecere în proprietatea statului, reţinând că reclamanţii au cerut constatarea nulităţii încheierii prin care statul a dobândit dreptului de proprietate; prin urmare, în mod corect s-a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, situaţia reţinută de Curtea de Apel Târgu Mureş s-a schimbat între timp, în sensul că printr-o sentinţă ulterioară, respectiv sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat preluarea de către stat a imobilului în litigiu, fără titlu valabil.
Instanţa de apel a mai reţinut că în ultima precizare de acţiune, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a C.L. Braşov în favoarea pârâtei SC X. SA, şi anume nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996, fără a se mai solicita constatarea nulității actelor de înstrăinare întocmite în procesul de privatizare; de altfel, această cerere nici nu mai putea fi judecată în cauza de faţă, având în vedere renunţarea reclamantei la judecată faţă de Statul Român prin A.A.A.S. de care instanţa a luat act la termenul din 8.02.2012, astfel încât, s-au apreciat a fi nerelevante susţinerile privind prescripţia dreptului material la acţiune.
Pe de altă parte, cererea privind constatarea nulităţii absolute a actului de transfer a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC X. SA, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996 emis în baza H.G. nr. 834/1991 de către Ministerul Culturii, a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă.
Instanţa de apel a mai constatat că procedura începută pe Legea nr. 10/2001 a fost suspendată în dosarul soluţionat prin decizia civilă nr. 825/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, iar nu în cauza de faţă în care s-a solicitat chiar emiterea unei decizii de restituire în baza Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă instanţa a constatat că imobilul - teren si construcţie - a fost preluat fără titlu de Statul Roman din patrimoniul antecesorilor reclamantei, Curtea de apel a apreciat că nu este posibilă restabilirea situaţiei anterioare, în sensul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului, având în vedere că dreptul de proprietate dobândit de pârâta SC X. SA s-a consolidat ca urmare a respingerii acțiunii în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin sentinţa civilă nr. 90/2013 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă prin decizia nr.1283/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a respingerii excepţiei de nelegalitate a acestui act administrativ prin sentinţa nr. 77/2013 a Curţii de Apel Braşov, ambele hotărâri fiind irevocabile prin respingerea recursurilor reclamantei de instanţa supremă.
Principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele preluate cu titlu, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Instanţa de apel a apreciat că din acest text şi din interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, rezultă că imobilele preluate fără titlu se pot restitui în natură cu procedura prevăzută de lege.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu nu este doar în posesia sau în patrimoniul pârâtei, ci în proprietatea acesteia, drept de proprietate ce este intabulat în cartea funciară.
În situația în care restituirea în natură nu e posibilă, persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Textul citat a fost reluat şi în art. 1 din Legea nr.165/2013, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, lege aplicabilă proceselor în curs de judecată.
Curtea de apel a apreciat că, în speţă, instituţia publică care a efectuat privatizarea este A.A.A.S., care este parte în proces doar în calitate de chemată în garanţie de către pârâta SC X. SA, nu poate fi obligată la propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel încât urmează a se dispune obligarea pârâtei SC X SA să trimită notificarea reclamanţilor către A.A.A.S. pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, în aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca urmare a respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC X SA de a emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului, în temeiul art. 60 alin. (1) C.proc.civ., iar nu pe fond; s-a mai arătat că admiterea cererii de chemare în garanţie, s-ar fi impus doar în cazul restituirii în natură a imobilului.
Instanţa de apel a constatat a fi nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Mureş.
Chiar dacă imobilul în litigiu nu a fost niciodată în proprietatea municipiului Sf. Gheorghe, ci în proprietatea Statului Român, s-a apreciat că pârâtul Consiliul Judeţean Mureş are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind autoritatea administraţiei publice locale cu atribuţii deliberative, la fel ca fostul Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş, emitent al deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş, a cărei nulitate absolută s-a solicitat.
Şi apelul pârâtului Ministerul Culturii a fost găsit nefondat, apreciindu-se că, în cauză, calitatea procesuală pasivă rezultă din faptul că este emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996, iar desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, dispusă în ciclul procesual anterior a vizat sentinţa în totalitate, nefiind menţinută vreo dispoziţie.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanţii, pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi intervenienta chemată în garanţie AAAS.
1. Recurentul pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional s-a prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.
Având în vedere excepţia tardivităţii recursului formulat de către pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, invocată din oficiu, excepţie pe baza căreia va fi soluţionat acest recurs, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară redarea criticilor susţinute de acest pârât în cuprinsul memoriului de recurs, întrucât reţinerea acestei excepţii procesuale privind calea de atac împiedică instanţa de recurs a analiza motivele ce formează obiectul căii de atac, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.
2. Recurenta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), în cuprinsul memoriului de recurs, a invocat ca motiv de nelegalitate ipoteza descrisă de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta chemată în garanţie învederează că hotărârea instanţei de fond este nelegală deoarece din cuprinsul acesteia nu rezultă dacă imobilul revendicat mai există sau dacă a fost demolat, în acest din urma caz, la ce dată a survenit demolarea, astfel încât, din cauza acestor omisiuni, în opinia sa, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10, 11 şi 32 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Pe de altă parte, s-a arătat că în situaţia în care construcţia există, este necesar a se menţiona suprafaţa construită şi desfăşurată a imobilului, materialele utilizate, modificările survenite în timp (adăugiri, modificări, completări structurale), precum şi în ce măsură acestea sunt evidenţiate în patrimoniul SC X. SA.
Recurenta învederează instanţei de recurs faptul că nu îi revine competenţa de a soluţiona notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, care vizează imobile care sunt sau au fost evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, dar ulterior înstrăinate. În plus, notificările vizând imobile demolate excedează competenţa de soluţionare a A.A.A.S., iar în aceste cazuri instituţia competentă a soluţiona notificarea este exclusiv primăria în a cărei rază au fost situate imobilele respective, potrivit dispoziţiilor art. 10, 11 şi 32 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta a mai susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.A.A.S. are obligaţia să emită o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Legea nr. 165/2013, pe care are obligaţia de a o înainta Comisiei Naţionale din cadrul A.N.R.P.; în consecinţă, A.A.A.S. nu procedează la acordarea efectivă a despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptăţite; spre ilustrarea celor susţinute, recurenta citează dispoziţiile art. 1 din Cap. I al Legii nr. 165/2013, precum şi ale art. 16 şi 17 din Cap. III al aceluiaşi act normativ.
În considerarea dispoziţiilor legale evocate, recurenta a susţinut că cele două instituţii - A.N.P.R. şi Comisia Naţională - funcţionează în baza legii şi au atribuţii expres stabilite de actele normative în vigoare, în ceea ce priveşte regimul stabilirii, evaluării şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură.
În consecinţă, A.A.A.S. nu are obligaţia legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent sau despăgubiri, ci numai emite decizia motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor (art. 29 din Legea nr.10/2001, republicată), în condiţiile legii speciale, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Această decizie emisă de A.A.A.S. va fi comunicată Comisiei Naţionale din cadrul A.N.P.R., care, după finalizarea unei proceduri speciale, decide acordarea acestor masuri reparatorii/compensatorii, în condiţiile Legii nr. 165/2013.
Recurenta mai arată că practica judiciară este constantă în acest sens, respectiv, că masurile reparatorii/despăgubirile solicitate în baza Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoarea a Legii nr. 247/2005, a OUG nr. 81/2007, se acordă efectiv numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.P.R., conform art. 16 alin. (2) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (de ex., decizia civilă nr. 6545/2006 a ÎCCJ, decizia civilă nr.102/2006 a ÎCCJ etc.).
De asemenea, recurenta a mai învederat că în evidenţele sale nu figurează notificarea nr. 188/2001 cu privire la imobilul înscris în CF nr. xx8, nr. top xx5, formulată de reclamanţii cauzei.
A.A.A.S. nu a fost notificată de către reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu este îndeplinită procedura administrativă faţă de instituţia recurentă; pe de altă parte, această condiţie esenţială rezultă din conţinutul art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În plus, recurenta susţine că nu poate emite o decizie motivată în lipsa documentelor care să stea la baza acesteia.
În consecinţă, A.A.A.S. apreciază că este obligatoriu să se facă dovada parcurgerii procedurii reglementate de aceste dispoziţii legale, pentru a nu se încălca competenţa prevăzută de lege, precum şi cadrul legal stabilit prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 16 (1), (2), (7), (8), Titlul VII, capitolul V din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca netemeinică şi nelegală faţă de A.A.A.S.
3. Recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.
În esenţă, s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 1201 şi urm. C.civ. din 1865 şi ale art. 34 din Legea nr. 115/1938.
Recurenţii susţin că pentru a opera autoritatea lucrului judecat este necesar ca în prima cauză a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, instanţa să se fi pronunţat în fond asupra acţiunii cu care a fost învestită.
Or, în cauza de faţă, prin sentinţa civilă nr. 90/2013 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1283/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a fost soluţionată în fond, ci a fost respinsă ca tardiv formulată; prin urmare, în acea hotărâre judecătorească, instanţa anterioară nu a făcut nicio constatare privind valabilitatea sau nevalabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Ca atare, în pricina de faţă, printr-o soluţie de admitere a acţiunii din acest dosar nu era posibilă contrazicerea constatărilor pe fond ale hotărârii judecătoreşti irevocabile menţionate, întrucât astfel de constatări nu există.
În al doilea rând, este de observat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu cuprinde în obiectul său şi construcţiile edificate pe teren, construcţii, de asemenea, intabulate în favoarea pârâtei SC X. SA; pe de altă parte, certificatul de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în favoarea pârâtei SC X. SA este subsecvent unui act nul – actul de dobândire a imobilului în proprietatea statului, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna.
În această situaţie, intabularea care s-a efectuat în favoarea SC X. SA fără existenţa vreunui titlu, este nelegală, astfel încât, în opinia recurenţilor, se impune a se casa decizia recurată în întregime dacă se va considera că pârâta SC X. SA nu deţine un titlu legal de intabulare atât pentru teren cât şi pentru construcţii, sau numai în parte, dacă se va considera că pârâta nu deţine un titlu valabil doar în privinţa construcţiilor.
Într-un al doilea motiv de recurs, se învederează că decizia recurată este dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C.proc.civ.).
Recurenţii susţin că instanţa de apel a constatat din oficiu că procedura începută în baza Legii nr. 10/2001 ar fi fost suspendată în cauza în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 825/2008 a Curţii de Apel Mureş. Or, această soluţie este contrară realităţii, deoarece procedura în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost suspendată prin decizia Curţii de Apel Mureş, ci a fost suspendată la cererea reclamanţilor, în vederea finalizării dosarului de la Curtea de Apel Mureş; instanţa de apel nu putea să facă o asemenea constatare din oficiu, fără să fi fost învestită de vreuna dintre părţi.
În plus, Curtea de apel, prin interpretarea greşită al actului dedus judecaţii, a stabilit că reclamanţii ar fi renunţat la judecată împotriva Statului Român.
În realitate, arată recurenţii, nu au renunţat la judecată împotriva Statului Român (care a rămas în proces, fiind parte şi în prezent), ci au renunţat doar la susţinerea potrivit căreia, în acest dosar, statul ar fi reprezentat de A.V.A.S.
Recurenţii mai arată că imobilul în cauză a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu, astfel încât soluţia restituirii în natură a acestuia se impune.
Se învederează că au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, în perioada în care legea a prevăzut restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu, astfel încât, în pricina de faţă, se impune modificarea deciziei adoptate de instanţa de apel şi restituirea în natură a imobilului (recurenţii fac trimitere la cererile depuse în fazele procesuale precedente).
Aceiaşi recurenţi impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., raportat şi la principiul disponibilităţii părţilor procesului civil.
În acest sens, se arată că au solicitat instanţei să dispună obligarea SC X. SA să soluţioneze prin dispoziţie cererea lor de restituire în natură a imobilului.
Însă, instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a dispus ca A.V.A.S. să le acorde despăgubiri, în condiţiile în care au solicitat şi solicită restituirea imobilului în natură, iar numai în cazul în care s-ar dovedi că restituirea în natură este imposibilă, ar putea lua în considerare acordarea de despăgubiri, însă, în cauza de fată, recurenţii consideră că restituirea imobilului în natură este posibilă şi optează pentru această soluţie.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Înalta Curtea, din oficiu, a invocat excepţia tardivităţii declarării căii de atac, iar referitor la recursul A.A.A.S., s-a invocat, în aceleaşi condiţii, excepţia nulităţii recursului; aceste excepţii procesuale privind calea de atac vor fi analizate cu prioritate, date fiind dispoziţiile art. 137 alin. 1 C.proc.civ.
1. Astfel, recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a procedat la declararea recursului la data de 20.10.2015, astfel cum rezultă din menţiunile registraturii Curţii de Apel Braşov de pe cererea de recurs, în condiţiile în care în cauză nu s-a procedat la trimiterea poştală a cererii de recurs, potrivit art. 104 C.proc.civ.
Conform art. 301 C.proc.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Or, în această materie este pe deplin incident termenul de recurs de drept comun, întrucât nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 7/1996 (acest pârât fiind atras în proces în legătură cu cererea de rectificare a menţiunilor de carte funciară) nu cuprind dispoziţii derogatorii de la normele Codului de procedură civilă sub acest aspect.
Din examinarea înscrisurilor dosarului de apel, Înalta Curte constată că la dosar se regăseşte procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare către acest pârât a deciziei recurate, comunicare efectuată de instanţa de apel la data de 02.10.2015.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 301 coroborate cu art. 101 alin. (1) C.proc.civ. – calculul termenului pe zile libere - se constată că termenul legal pentru declararea şi motivarea recursului, pentru această parte, s-a împlinit la data de 17.10.2015 care, zi nelucrătoare fiind (sâmbăta), prin efectul legii, s-a prorogat până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, adică luni, 19.10.2015, potrivit art. 101 alin. (5) C.proc.civ.
Astfel cum deja s-a arătat, recurentul-pârât Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional a procedat însă la declararea recursului la data de 20.10.2015, aşadar, cu depăşirea termenului legal, motiv pentru care devine incidentă sancţiunea decăderii, potrivit celor prevăzute de art. 103 alin. (1) C.proc.civ., astfel încât, recursul acestui pârât va fi respins ca tardiv declarat.
2. Referitor la recursul formulat de către A.A.A.S. (intervenientă în cauză, ca urmare a cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâta SC X. SA), Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii căii de atac, în considerarea dispoziţiilor art. 306 C.proc.civ., având în vedere criticile concrete invocate de această recurentă, raportate la soluţia reflectată în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate.
Astfel, după dispoziţia de admitere a apelurilor formulate de către reclamanţi şi de către pârâta SC X. SA şi, consecutiv celei de schimbare în parte de sentinţei apelate, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei SC X. SA la trimiterea notificării reclamanţilor către A.A.A.S. pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul care constituie obiectul notificării, în aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma iniţială a legii), în calitatea sa de instituţie publică ce a efectuat privatizarea unităţii deţinătoare notificate.
Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare care însă poate fi exercitată în termenul şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, anume cele reglementate de art. 304 pct. 1 – 9 C.proc.civ.
Ca atare, fiind o cale de atac nedevolutivă, partea care face uz de dreptul procesual de a ataca cu recurs o hotărâre judecătorească este ţinută să îşi conformeze conduita procesuală exigenţelor prevăzute de lege, neputând să formuleze orice nemulţumire în legătură cu hotărârea recurată, ci doar critici susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate codificate în prevederile art. 304 C.proc.civ.
În plus, prin exercitarea recursului se exercită controlul judiciar al hotărârii judecătoreşti atacate, iar obiectul căii de atac este hotărârea recurată, astfel încât, prin motivele de nelegalitate invocate, în mod necesar, nu pot fi susţinute decât critici prin care se tinde la casarea sau modificarea soluţiei adoptate prin hotărârea atacată sau, altfel spus, care au legătură cu soluţia reflectată în dispozitiv, iar nu aspecte străine de cele dezlegate de instanţa anterioară sau care nu se regăsesc nici explicit, nici implicit în dispozitivul hotărârii recurate ori chiar în considerentele sale.
Or, astfel cum rezultă din criticile formulate de către A.A.A.S., anterior redate, recurenta invocă aspecte care nu se reflectă în soluţia dispusă de instanţa de apel, întrucât, singura obligaţie executorie stabilită prin dispozitiv este cea stabilită în sarcina pârâtei SC X. SA, în sensul înaintării notificării formulate de către reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 către A.A.A.S. pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent.
În plus, din considerentele deciziei recurate rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa de apel a reţinut că A.A.A.S. a avut calitate procesuală în cauză exclusiv în cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta SC X. SA, astfel încât, nefiind chemată în judecată de către reclamanţi în legătură cu obligaţia de soluţionare a notificării (ori soluţionarea pe fond a raportului juridic privind stabilirea măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat, în temeiul efectelor Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii), o astfel de obligaţie nu putea fi dispusă în cauză, date fiind limitele învestirii instanţei şi obligaţia instanţei de respectare a acestora, în sensul celor prevăzute de art. 129 alin. (6) C.proc.civ.
Pe de altă parte, potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, notificarea formulată de către reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 a fost adresată SC X. SA, iar această pârâtă nu s-a desesizat de obligaţia legală de soluţionarea a acesteia fie prin emiterea unei decizii motivate asupra cererii formulate prin notificare, fie prin direcţionarea acesteia către o altă entitate juridică, dintre cele stabilite de Legea nr. 10/2001 ca având atribuţii în legătură cu soluţionarea notificărilor.
Ca atare, sesizarea A.A.A.S. cu notificarea în discuţie ar fi operat doar prin efectul executării deciziei apelate, în cazul în care aceasta ar fi rămas irevocabilă prin soluţionarea recursurilor declarate în prezentul dosar; cum însă recursul formulat de reclamanţi va fi admis, astfel cum va rezulta din analiza în continuare a motivelor susţinute de către aceştia, obligaţia pârâtei SC X. SA de a înainta notificarea la A.A.A.S. nu este de actualitate, nefiind confirmată prin soluţionarea recursurilor de faţă.
Totodată, instanţa de apel stabilise doar că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, astfel încât, raportul juridic de restituire, prin recunoaşterea măsurilor reparatorii prin echivalent, în aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ar fi urmat să fie soluţionat de către A.A.A.S., potrivit dispoziţiilor legale incidente, întrucât instanţa de apel nu a dat o dezlegare pe fond acestuia şi nici nu a stabilit conduita de urmat de către recurentă dincolo de aceste limite; drept urmare, dimensionarea concretă a măsurilor reparatorii prin echivalent era prerogativa exclusivă a A.A.A.S. în procedura de soluţionare a notificării, după învestirea sa cu soluţionarea acesteia, prin transmiterea notificării de către SC X. SA ce ar fi trebuit să opereze în executarea deciziei, dacă aceasta ar fi rămas irevocabilă prin respingerea tuturor recursurilor declarate în cauză.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei A.A.A.S. nu au legătură cu cele dispuse în mod efectiv de instanţa de apel, întrucât prin decizia recurată nu s-a stabilit decât obligaţia, în sarcina pârâtei SC X. SA, de a se înainta notificarea formulată de reclamanţi către A.A.A.S., în vederea stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care s-a apreciat în sensul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, dispoziţie care, de altfel, va fi infirmată prin admiterea recursului formulat de reclamanţi, A.A.A.S. nefiind învestită în vreun fel cu soluţionarea notificării până la acest moment.
În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat nulitatea recursului formulat de către A.A.A.S.
Recursul promovat de către recurenţii reclamanţi este fondat şi va fi admis, potrivit celor ce urmează.
Acţiunea de faţă a fost pornită de reclamanţii cauzei la 01.10.2001, fiind iniţiată pe rolul Tribunalului Covasna şi are ca obiect, potrivit precizării cererii formulate de către reclamanţi în rejudecare, la 7.03.2012 : anularea încheierii de intabulare nr. 100/1957 din CF xx8, top xx0; constatarea nulităţii absolute a încheierii de intabulare nr. 100/1957 din CF xx8, top xx0; constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş şi rectificarea încheierii de intabulare nr. 898/1958, emisă în baza ei; constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1227/1966 şi a procesului verbal de predare primire nr. 4080/1966 prin care dreptul de administrare operativă asupra imobilului din litigiu a fost intabulat pe numele C.L. Braşov, al cărui succesor este SC X. SA; rectificarea încheierii de intabulare nr. 825/1968; să se constate nulitatea absolută a actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a C.L. Braşov în favoarea pârâtei SC X. SA şi anume, nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996; obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.
Prima instanţă, în rejudecare, prin soluţia pronunţată, după respingerea mai multor excepţii procesuale, a admis în parte acţiunea formulată contradictoriu cu pârâţii SC X. SA, Consiliul Judeţean Mureş, Municipiul Sf. Gheorghe, D. SA, Ministerul Culturii şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a dispus rectificarea CF xx8, top xx5 în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea Întreprinderii Y. şi radierii dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea C.L. Braşov, precum şi revenirea la situaţia iniţială de carte funciară.
A respins ca nefondate cererile reclamanţilor de anulare şi constatarea nulităţii încheierilor de intabulare nr. 100/1957, nr. 898/1958 şi nr. 825/1968 şi cererea având ca obiect obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu; s-a disjuns cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. xxx4/1996 emis de Ministerul Culturii în favoarea pârâtei SC X. SA şi s-a respins ca nefondată cererea pârâtei SC X. SA de chemare în garanţie a A.V.A.S.
Instanţa de apel, prin decizia recurată a respins apelurile Ministerului Culturii şi al pârâtului Consiliul Judeţean Mureş, admiţând însă apelul reclamanţilor şi al pârâtei SC X. SA, astfel încât, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii reclamanţilor privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi a obligării pârâtei SC X. SA să trimită notificarea formulată de aceştia către A.A.A.S pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
La acest moment al analizei instanţei de recurs, din perspectiva poziţiei procesuale a reclamanţilor, se impune a se reţine premisa că soluţia primei instanţe privind radierea intabulărilor de carte funciară anterior redate (mai puţin radierea intabulării dreptului de proprietate al pârâtei SC X. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate) au intrat sub puterea lucrului judecat, prin faptul neatacării lor de niciuna dintre părţile litigante.
Acţiunea de faţă a fost iniţiată ca urmare a nesoluţionării notificării adresate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către reclamanţi pârâtei SC X. SA, notificare din 6.07.2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului intabulat în CF nr. xx8, sub nr. topo xx5, compus din casă de cărămidă şi curte în suprafaţă de 252 mp, situat în mun. Sf. Gheorghe, preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
În cuprinsul aceleiaşi notificări, recurenţii reclamanţi au indicat-o pe SC X. SA ca fiind unitatea deţinătoare obligată la soluţionarea raportului juridic de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că la data apariţiei legii speciale, imobilul era evidenţiat în patrimoniul său, prin efectul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996, urmată de intabularea dreptului de proprietate al pârâtei SC X. SA în cartea funciară (CF actuală nr. xxxx4, provenită din conversia CF nr. xx8), prin încheierea nr. 3611/1996.
Judecata dosarului de faţă, în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., a fost suspendată atât în faţa primei instanţe (până la soluţionarea dosarului nr. xxx4/2002) în intervalul 3.05.2006 – 8.05.2009, cât şi în faţa instanţei de apel, în al doilea ciclu procesual, până la soluţionarea de către instanţa de contencios administrativ a excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei SC X. SA, în intervalul 20.03.2013 – 29.06.2015.
Ambele hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost valorificate de instanţa de apel în cauza de faţă, anume decizia civilă nr. 825/R/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, precum şi sentinţa civilă nr. 77/F/2013 a Curţii de Apel Braşov, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1625/R/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal; în plus, dată fiind disjungerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii aceluiaşi certificat de atestare a dreptului de proprietate prin sentinţa pronunţată de prima instanţă în cauza de faţă, în rejudecare, instanţa de apel, prin decizia recurată a avut în vedere şi sentinţa civilă nr. 90/2013 a Curţii de Apel Braşov, Secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/R/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Dacă prin sentinţa civilă nr. 77/2013 a Curţii de Apel Braşov, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1625/R/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocată de reclamanţi, a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi invocate cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (precum certificatul de atestare în discuţie, emis la 15.02.1996, în temeiul H.G. nr. 834/1991), prin sentinţa civilă nr. 90/2013 a Curţii de Apel Braşov, Secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1283/R/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca tardiv formulată aceeaşi cerere a reclamanţilor formulată pe cale de acţiune (capăt de cerere disjuns din cauza de faţă prin sentinţa primei instanţe), reţinându-se sancţiunea decăderii prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum susţine şi intimata-pârâtă SC X. SA prin întâmpinarea formulată la recursurile declarate în cauză.
Având în vedere că în considerarea soluţiilor instanţelor de contencios administrativ anterior redate, instanţa de apel a reţinut că acele dezlegări se opun în cauza de faţă cu puterea lucrului judecat, pe temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi critică această dezlegare din decizia recurată, susţinând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C.civ., având în vedere şi efectul reţinerii consolidării titlului intimatei-pârâte SC X. SA, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dată fiind imposibilitatea afirmată de instanţa de apel de a contrazice prin evaluări proprii, soluţiile menţionate.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut aplicarea prezumţiei legale absolute, irefragabile a autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C.civ. - res judicata pro veritate hebetur - sau a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (ceea ce interzice unei instanţe ulterioare să contrazică dezlegările definitive şi irevocabile ale unei instanţe anterioare într-o a doua cauză ce se poartă între acelaşi părţi, având acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză juridică), într-un context în care aceasta nu era incidentă, având în vedere cauza juridică diferită a evaluării cererii privind constatarea nevalabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce se impunea în pricina de faţă.
Astfel, autoritatea de lucru judecat a soluţiilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ priveşte exclusiv inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi tardivitatea aceleiaşi solicitări – nulitatea certificatului – formulată pe cale de acţiune (capătul de cerere disjuns din această cauză) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2001.
Or, instanţa de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, sub ambele sale ipostaze – efectul negativ şi efectul pozitiv - în cazul în care ar fi reanalizat valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xxx4/1996 emis de Ministerul Culturii în favoarea SC X. SA şi ar fi constatat fie că excepţia de nelegalitate este admisibilă, fie că acţiunea în contencios - cu aceeaşi finalitate - a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Având în vedere că certificatul de atestarea a dreptului de proprietate asupra terenului a fost emis de Ministerul Culturii (autoritate publică centrală) în favoarea intimatei-pârâte SC X. SA, în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991 (potrivit menţiunilor din antetul acestuia), rezultă că numai derularea procedurii legale, administrative de către Ministerul Culturii, potrivit etapelor descrise în conţinutul H.G. nr. 834/1991 putea forma obiect al evaluărilor instanţei de contencios administrativ.
Însă, în contextul litigiului de faţă, solicitarea recurenţilor-reclamanţi privind constatarea nulităţii titlului intimatei-pârâte SC X. SA asupra terenului reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001 şi a condiţiilor prevăzute de lege ce trebuie verificate pentru soluţionarea notificării formulate de către reclamanţi şi adresate pârâtei SC X. SA, ca unitate deţinătoare a imobilului – teren şi construcţie – la data apariţiei legii reparatorii.
Or, această chestiune prejudicială, în cauza de faţă, are o altă cauză juridică decât invocarea unor nelegalităţi săvârşite eventual cu ocazia emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în raport cu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, iar această cauză juridică este dată de invocarea principiilor ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, anume nulitatea actelor subsecvente unui act nul – resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, principiu unanim acceptat de doctrină şi jurisprudenţă ca având valoare normativă.
În consecinţă, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a soluţiilor instanţelor de contencios administrativ ca opunându-se în cauza de faţă evaluărilor pe care era ţinută a le realiza în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ignorând cauza juridică diferită a cererilor menţionate faţă de cea din acest litigiu, fie că au fost susţinute pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune în faţa instanţelor de contencios administrativ.
Astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel prin decizia recurată, prin sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat că imobilul înscris în CF nr. xx8, nr. top. xx5 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950; prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat nulitatea actului juridic de naţionalizare cu privire la imobilul menţionat, aceasta fiind nulitatea primordială în litigiul de faţă, care a fost de natură a vicia toate actele juridice subsecvente ce dau conţinut circuitului juridic ulterior al acestui imobil, ca efect al incidenţei principiului enunţat.
Pornind de la această premisă stabilită cu putere de lucru judecat în raport cu antecesorul cu titlu particular al intimatei-pârâte SC X. SA, instanţa de apel a confirmat admiterea de către prima instanţă a cererilor privind intabulările subsecvente celei iniţiale efectuate ca efect al naţionalizării, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea Întreprinderii Y. şi radierii dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea C.L. Braşov.
Reţinând însă în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanţelor de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel nu a analizat şi cererea recurenţilor-reclamanţi privind radierea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SC X. SA, intabulat în baza certificatului de atestarea a dreptului de proprietate, ca act subsecvent actelor deja constatate nule în cauza de faţă, inclusiv radierea dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea C.L. Braşov, şi acesta antecesor al intimatei-pârâte SC X. SA (în timp ce antecesorul său direct a fost C.L. Covasna, conform Protocolului din 28.10.1980), ca efect al constatării nulităţii Deciziei nr. 1227/1966.
Ca atare, în rejudecare, instanţa de apel va aprecia şi asupra cererii de radiere a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SC X. SA privind atât terenul (intabulat în baza certificatului însuşi), în temeiul art. 36 din Legea nr. 7/1996, dar şi asupra construcţiei, dată fiind intabularea dreptului de proprietate şi cu privire la construcţie efectuată, de asemenea, în favoarea pârâtei, ca efect al prezumţiei de proprietate ce a operat în favoarea sa, la data înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului, în virtutea dreptului de accesiune, potrivit art. 492 C.civ.
În prealabil însă, astfel cum deja s-a arătată, Curtea de apel va fi ţinută să se pronunţe asupra valabilităţii intabulării dreptului de proprietate al intimatei SC X. SA, din perspectiva principiului nulităţii actelor subsecvente preluării de către stat fără titlu valabil a imobilului în litigiu de la autorii recurenţilor-reclamanţi în baza Decretului nr. 92/1950, dezlegare intrată sub puterea lucrului judecat; adiacent, se va avea în vedere art. 20 din Legea nr. 15/1990, precum şi faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis în favoarea intimatei-pârâte, are valoarea unui act juridic declarativ, iar nu constitutiv de drept, contrar celor susţinute de către intimată.
Astfel, intimata-pârâtă a fost beneficiara procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 numai pentru aceea că, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, imobilul era evidenţiat în patrimoniul său, cu capital integral de stat la vremea respectivă, urmare a deposedării autorilor reclamanţilor de acest imobil, de către stat, fără titlu valabil.
Totodată, în rejudecare, instanţa de apel, în considerarea cadrului procesual precizat de către recurenţii-reclamanţi, va ţine seama de faptul că finalitatea principală către care tind prin formularea acestei acţiuni este aceea ca intimata-pârâtă SC X. SA să fie obligată să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere şi efectele Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, invocate, de altfel, de către recurenţi, pe parcursul soluţionării cauzei.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001 nu este suspendată la cererea reclamanţilor, dat fiind că prin acţiunea de faţă, astfel cum a fost precizată (ca, de altfel, încă de la conceperea iniţială a cererii de chemare în judecată), aceştia au formulat un capăt de cerere explicit, neechivoc - la care nu au renunţat niciodată pe parcursul soluţionării cauzei -, prin care au solicitat instanţei „să dispună obligarea pârâtei SC X. SA să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului”, cerere reiterată şi în finalul memoriului de recurs, ceea ce corespunde şi efectelor recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. XX/2007; or, demersurile recurenţilor-reclamanţi au fost active în sensul finalizării procedurii judiciare de faţă, propunând probe, formulând apărări, invocând excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, promovând căi de atac atât împotriva sentinţelor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, cât şi împotriva soluţiilor date în dosarul de faţă etc.
În consecinţă, pentru soluţionarea cererii care formează obiectul notificării nr. 188/2001 adresată de către reclamanţi – ce corespunde ultimului capăt de cerere şi face obiectul criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de apel va porni de la cele deja reţinute ca situaţie de fapt – anume împrejurarea că la data apariţiei Legii nr. 10/2001, intimata-pârâtă era deja integral privatizată – încă din data de 20.04.2000, premisă care atrage constatarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001), astfel cum acest text a fost amendat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008.
Or, această normă, interpretată per a contrario indică soluţia restituirii în natură în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, în timp ce măsurile reparatorii prin echivalent pot fi stabilite în soluţionarea pe fond a raportului de restituire, doar în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, titlu constatat ca atare potrivit criteriilor prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că intabularea dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei a avut loc în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Culturii în favoarea intimatei-pârâte SC X. SA, încă din anul 1996, iar nu ca efect al încheierii contractului de privatizare anterior menţionat, Înalta Curte reţine, de asemenea, că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că reclamanţii erau ţinuţi a formula şi cerere în constatarea nulităţii absolute a acestui contract.
În cazul în care, în rejudecare, instanţa de apel va lua în considerare soluţia de restituire în natură a imobilului, va supune dezbaterii părţilor şi va aprecia şi asupra oportunităţii rejudecării apelului pârâtei SC X. SA - exclusiv sub aspectul criticilor formulate de aceasta cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie formulată împotriva A.A.A.S. - având în vedere că aceasta nu a promovat recurs (dată fiind lipsa interesului său procesual de a promova calea de atac împotriva deciziei analizate în această etapă procesuală, faţă de soluţia adoptată prin decizia recurată), dar şi constatând că această cerere a pârâtei redevine actuală doar în cazul obligării pârâtei să emită decizie de restituire în natură a imobilului, aspect asupra căruia Înalta Curte nu se poate pronunţa în acest moment procesual, date fiind limitele controlului de legalitate fixate prin motivele de recurs ale reclamanţilor.
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dar văzând și dispoziţiile art. 314 C.proc.civ., precum şi pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, a admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului acestora, dar cu luarea în considerare şi a eventualei necesităţi de reapreciere asupra criticilor pârâtei SC X. SA referitoare exclusiv la cererea de chemare în garanţie; în rejudecare, instanţa de apel va administra orice probe va considera că sunt concludente, pertinente şi utile pentru lămurirea celorlalte aspecte ale cauzei, relevante pentru soluţionarea pe fond a raportului juridic litigios, care nu şi-au găsit dezlegarea în prezentele considerente.