Teren aparținând fondului forestier. Proprietate publică. Acțiune în revendicare. Calitatea procesuală activă a Regiei Naționale a Pădurilor.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Calitate procesuală activă.
Index alfabetic : revendicare
-teren forestier
-drept de proprietate publică
NCC, art. 563
H.G. nr. 229/2009
Potrivit H.G. nr. 229/2009, Regia Naţională a Pădurilor a fost creată ca instituţie având ca obiect de activitate apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor, această instituţie, creată pentru a acţiona în numele statului, ca un prepus al său în domeniul silviculturii, are dreptul de a apăra şi asigura integritatea fondului forestier proprietatea statului, respectiv de a promova orice acţiune în justiţie pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare, respectiv terenurile forestiere.
Astfel, în condițiile în care legea specială conferă un mandat special Regiei Naţionale a Pădurilor de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, obligaţia de apărare şi asigurare a integrităţii fondului funciar, proprietate a statului, trebuie interpretată în sens larg, și anume că Regia exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, dreptul de administrare neputând fi înţeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus şi fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând deci şi dreptul de dispoziţie (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.
Prin urmare, dispozițiile speciale menţionate conferă Regiei calitate procesuală activă în formularea acţiunii în revendicare promovate pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate, acțiune pe care a formulat-o nu în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră, ci în calitate de reprezentant al statului, în numele acestuia.
Secția I civilă, decizia nr.412 din 23 februarie 2016
Prin cererea formulată la data de 24.09.2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor a solicitat instanţei obligarea pârâţilor B., A., D., şi C., ambele în calitate de moştenitoare ale pârâtului E., să lase în paşnică posesie şi deplină proprietate publică a statului suprafaţa de 242,10 ha teren cu vegetaţie forestieră, înscris în Amenajamentul Silvic al subunităţii Ocolul Silvic V., unitatea de producţie V I.
Reclamanta a solicitat, în condiţiile art. 68 alin. (1) C.proc.civ., introducerea în cauză şi a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român - titular al dreptului de proprietate -, reprezentant alături de Regia Naţionala a Pădurilor.
Prin sentinţa nr.1231 din 27.11.2014, pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins cererea reclamantei privind introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta; s-a dispus obligarea reclamantei să achite pârâtului A. suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată şi pârâtei C.I. suma de 500 lei cu acelaşi titlu.
Prin decizia nr. 219 din data de 28 mai 2015 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia civilă s-a respins excepţia lipsei de interes în promovarea apelului de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de intimatul A.
S-a respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 1231/2014, pronunţată de Tribunalul Vaslui.
S-a admis apelul declarat de Regia Naţională a Pădurilor, prin Direcţia Silvică V. împotriva sentinţei nr. 1231/2014 pronunţată de Tribunalul Vaslui, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului A. privind acordarea onorariului de avocat în sumă de 5.000 lei.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor hotărârii.
A fost respinsă cererea intimatului A. privind obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes a apelantului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în promovarea apelului, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ., instanţa a constatat că este neîntemeiată, raportat la motivele de apel formulate, care vizează atât calitatea procesuală a R.N.P. în promovarea acţiunii în revendicare, cât şi dreptul de proprietate publică al Statului Român asupra terenului revendicat.
Cu privire la criticile apelantei R.N.P. referitoare la calitatea sa de titular al acţiunii în revendicare având ca obiect suprafaţa de 242,10 ha teren cuprinsă în titlu de proprietate emis pârâţilor în temeiul sentinţei civile nr. 1211/2008, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 563 alin. (1) C.civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-1 revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.
În speţă, reclamanta însăşi a afirmat că nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat (pe care o atribuie statului).
Or, din interpretarea art. 563 alin. (1) C.civ., rezultă că, în acţiunea în revendicare, calitate procesuală activă aparţine proprietarului.
Instanţa a constatat că dispoziţiile art. 865 alin. (1) C.civ. nu sunt aplicabile în cauză şi nu conferă calitate procesuală activă Regiei, care nu este titularul dreptului de proprietate, aşa cum recunoaşte prin cererea sa.
Apărările potrivit cărora terenul revendicat ar aparţine domeniului public şi că nu respectă amplasamentul fostei proprietăţi X. au fost înlăturate de instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 1812/2014 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia Tribunalului Vaslui nr. 16/R/2015, constatările instanţei cu privire la aceste aspecte intrând în puterea de lucru judecat şi neputând fi repuse în discuţie în prezenta cauză, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ.
Reţinând faptul că în acţiunea în revendicare calitatea procesuală aparţine proprietarului, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 563 alin. (1) C.civ., faptul că reclamanta nu este, la data introducerii acţiunii, titularul dreptului de proprietate (reclamanta însăşi apreciind că o altă persoană ar fi titularul acestui drept), precum şi împrejurarea că bunul revendicat se află în patrimoniul pârâţilor prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege, validată de sentinţele judecătoreşti irevocabile arătate anterior, Curtea a constatat că în mod judicios instanţa de fond a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Instanţa a înlăturat ca nefiind întemeiate susţinerile apelantei reclamante potrivit cu care prevederile H.G. nr. 229/2009 şi ale Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor îi conferă reclamantei dreptul de a sta ca titular al acţiunii în revendicare, în numele statului.
Prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială (Legea nr. 18/1991) şi prin emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâţilor, terenul revendicat de reclamantă a ieşit din patrimoniul statului şi a reintrat în patrimoniul pârâţilor, care au dobândit ulterior şi posesia lui prin procesul-verbal de punere în posesie din 16.06.2012, încheiat - cu obiecţiuni - de Ocolul Silvic V., aflată în subordinea reclamantei.
În ce priveşte Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 17.10.2011, pronunţată în recursul în interesul legii, Curtea a reţinut că aceasta este nerelevantă în prezenta cauză, recursul având ca obiect examinarea calităţii procesuale active a Regiei Naţionale a Pădurilor în cadrul plângerilor formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea nr. 18/1991 şi nu în cadrul acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, cum este cazul în speţa de faţă.
Instanţa a respins, ca nefondată, şi critica apelantei Regia Naţională a Pădurilor referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de introducere în cauza a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea reţine că, în speţă, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în temeiul dispoziţiilor art. 68 C.proc.civ., care se referă la chemarea în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Astfel, Curtea a constatat că, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a respins cererea de introducere în cauză a Statului Român, scopul acestei cereri, astfel cum a fost prevăzut de legiuitor, fiind acela de dovedire de către reclamant a existenţei dreptului său şi implicit a inexistenţei dreptului terţului.
Or, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de introducere în proces a Statului Român, reclamanta nu a invocat existenţa unui drept propriu şi inexistenţa dreptului terţului, ci faptul că acţionează în numele Statului Român, fapt care exclude aplicabilitatea dispoziţiilor art. 68 C.proc.civ.
Aşa fiind, având în vedere şi faptul că Statul Român nu a formulat cerere de intervenţie prin care să pretindă pentru sine dreptul dedus judecăţii, în temeiul art. 61 C.proc.civ., Curtea a constatat corectă soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamantei de introducere în proces a Statului Român şi de stabilire în favoarea acestuia a dreptului dedus judecăţii.
În ce priveşte Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2011, Curtea a constatat că nu este aplicabilă în cauză întrucât se referă la terenurile necesare activităţii de cercetare - dezvoltare aflate în patrimoniul staţiunilor, institutelor şi centrelor de cercetare ori al unităţilor de învăţământ, terenuri între care nu se regăseşte terenul cu vegetaţie forestieră în litigiu.
Instanţa a reţinut că nu poate primi nici criticile apelantului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice referitoare la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea pârâţilor, motivat de regimul juridic al terenului şi nerespectarea amplasamentului fostei proprietăţi X.
Aşa cum s-a arătat anterior, a reţinut Curtea, aceste aspecte au fost deja analizate în cadrul proceselor anterioare, soluţionate irevocabil prin sentinţa nr. 1211/2008, respectiv prin sentinţa civilă nr. 1812/2014, pronunţate de Judecătoria Vaslui şi menţinute de Tribunalul Vaslui, astfel că acestor critici li se opune efectul de lucru judecat al hotărârilor evocate, în temeiul art. 431 alin.(2) C.proc.civ., potrivit cu care oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Raportat la soluţia de respingere a acţiunii formulată de reclamante ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi la considerentele arătate mai sus, privitoare la caracteristicile cererii de chemare în judecată a altor persoane, întemeiate pe prevederile art. 68 C.proc.civ., Curtea a respins, ca neîntemeiate, criticile apelanţilor referitoare la faptul că instanţa de fond trebuia să procedeze la compararea titlului statului cu cel al pârâţilor.
Instanţa de apel a constatat însă întemeiată critica apelantei-reclamante referitoare la greşita acordare a onorariului de avocat, în sumă de 5.000 lei, pârâtului A.
Verificând dosarul de fond ataşat, Curtea a constatat că pârâtul nu a făcut dovada avansării acestei sume, chitanţa din dosar fiind emisă pe numele lui F., care nu are nici o calitate în prezentul dosar.
Reţinând şi că intimatul nu a formulat apărări în legătură cu acest aspect, pentru a putea fi verificată temeinicia cererii sale de acordare a onorariului de avocat, instanţa a admis apelul reclamantei doar sub acest aspect şi a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin.(2) C.proc.civ., în sensul respingerii cererii pârâtului A. de acordare a acestei cereri.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C.proc.civ., instanţa a respins apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În temeiul dispoziţiilor art. 249 şi art. 451 C.proc.civ., instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului A. de obligare a apelantelor la plata onorariului de avocat, nefiind făcută dovada plăţii acestui onorariu de către intimat.
Împotriva deciziei nr. 219 din data de 28.05.2015 a Curţii de Apel Iaşi, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârilor instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, recurenta a invocat dispoziţiile art. 483, art. 485, art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamanta a susţinut că bunul ce face obiectul acţiunii nu face parte din categoria bunurilor proprii ale Regiei Naţionale a Pădurilor, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat fiind Statul Român.
Recurenta a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a) pct. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor şi ale art. 865 C.civ. coroborate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998, rezultă că atât R.N.P., cât şi Ministerul Finanţelor Publice au competenţă să reprezinte statul în litigiile referitoare la dreptul de administrare a proprietăţii publice.
Recurenta a mai precizat că obligaţia de apărare şi asigurare a integrităţii fondului forestier proprietate a statului, instituită prin legea specială, H.G. nr. 229/2009 ce stabileşte obiectul de activitate al regiei, îi conferă calitate procesuală activă în promovarea acţiunii în revendicare. În sprijinul acestei susţineri au fost invocate şi dispoziţiile Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, ale H.G. nr. 118/2010 şi ale Ordinului nr. 105/2003, care prevăd dreptul regiei de a cumpăra în numele statului terenuri cu vegetaţie forestieră, dar şi de a înstrăina asemenea terenuri. Prin urmare, a arătat că acest drept de administrare directă dat R.N.P. nu este privit doar ca usus şi fructus, ci şi ca drept de dispoziţie – abusus – asupra bunurilor proprietate publică.
Recurenta reclamantă a criticat decizia atacată şi pentru nelegala respingere a cererii de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 alin. (1) C.proc.civ., deşi în cauză această solicitare întrunea toate condiţiile unei cereri de intervenţie forţată.
Intimatul A. a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că niciuna dintre criticile aduse de recurentă deciziei atacate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., cu atât mai puţin în ele prevăzute de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.
Examinând cu prioritate excepţia invocată de intimatul pârât, Înalta Curte urmează să o respingă.
Din dispoziţiile art. 489 alin. (1) C.proc.civ. rezultă că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. şi nu neapărat în acele cazuri de casare, dintre cele prevăzute în art. 488, care au fost indicate prin cererea de recurs.
Numai în ipoteza în care motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. se poate aplica sancţiunea constatării nulităţii căii de atac.
Prin urmare, Curtea va constata că deşi criticile invocate de recurent nu se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C.proc.civ., la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii, acestea vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în formularea acţiunii în revendicare.
Or, această critică se circumscrie dispoziţiilor art. 408 pct. 8 C.proc.civ.
Examinând criticile invocate de reclamanta recurentă raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este fondat având în vedere următoarele considerente:
Critica recurentei referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active în formularea acţiunii este întemeiată.
Reclamanta a revendicat, în calitate de reprezentant al statului, suprafaţa de 242,10 ha teren cu vegetaţie forestieră, pretins a fi inclusă în mod eronat în titlul de proprietate emis pârâţilor pentru suprafaţa totală de 303 ha, în temeiul Legii nr. 18/1991.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 563 alin. (1) C.civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.
În speţă, reclamanta nu a formulat acţiunea în revendicare în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră în litigiu, calitate pe care nu o deţine, astfel cum a precizat constant, ci în calitate de reprezentant al statului, în numele acestuia.
Prin urmare, contrar argumentelor instanţei de apel, se impunea să se verifice existenţa sau inexistenţa calităţii reclamantei de reprezentant legal al statului în cazul unei acţiuni în revendicare a unui teren din fondul forestier proprietatea statului.
Potrivit H.G. nr. 229/2009, astfel cum a fost modificată şi completată, Regia Naţională a Pădurilor a fost creată ca instituţie având ca obiect de activitate apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 al Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor, această instituţie, creată pentru a acţiona în numele statului, ca un prepus al său în domeniul silviculturii, are dreptul de a apăra şi asigura integritatea fondului forestier proprietatea acestuia (a statului), respectiv de a promova orice acţiune în justiţie pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare, respectiv terenurile forestiere.
Curtea va reţine că legea specială, H.G. nr. 229/2009, ce stabileşte ca obiect de activitate al regiei, aplicarea strategiei naţionale în domeniul silviculturii, instituie un mandat special dat Regiei Naţionale a Pădurilor de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii.
În consecinţă, se va constata că obligaţia de apărare şi asigurare a integrităţii fondului funciar proprietate a statului, trebuie interpretată potrivit legii speciale în sens larg, în sensul că reclamanta exercită, în numele statului, toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, dreptul de administrare neputând fi înţeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus şi fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând deci şi dreptul de dispoziţie (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.
Prin urmare, dispozițiile speciale menţionate conferă regiei calitate procesuală activă în formularea acţiunii în revendicare promovate pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate.
Această interpretare a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul existenţei calităţii procesuale active a reclamantului în formularea acţiunii în revendicare este susţinută şi de alte argumente de ordin legal, ce se regăsesc în dispoziţiile Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, H.G. nr. 118/2010 şi Ordinul nr. 105/2003, care instituie dreptul reclamantei de a cumpăra în numele statului terenuri cu vegetaţie forestieră, dar şi de a înstrăina asemenea terenuri, deci veritabile manifestări ale dreptului de dispoziţie în legătură cu respectivele imobile.
Curtea va constata ca fiind întemeiată şi critica recurentei reclamantei referitoare la greşita respingere a cererii sale de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 865 din Codul civil şi ale art. 12 din Legea nr. 213/1998 rezultă că şi Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de reprezentant al statului în litigiile referitoare la dreptul de administrare a proprietăţii publice.
Invocând acest argument, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 68 alin. (1) C.proc.civ., introducerea în cauză şi a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, titularul dreptului de proprietate, alături de Regia Naţională a Pădurilor.
Cererea reclamantei îmbracă elementele caracteristice ale unei cereri de intervenţie forţată, cu scopul de a atrage în proces terţul ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi subiective ca şi reclamantul, neavând relevanţă dacă în mod efectiv le-a pretins sau nu pe cale extrajudiciară.
În speţă, prin introducerea în proces a unui alt reprezentant al statului, pe calea prevăzută de art. 68 C.proc.civ., reclamanta a urmărit asigurarea opozabilităţii hotărârii şi dovedirea existenţei dreptului de proprietate publică al statului şi, respectiv, a inexistenţei dreptului pârâților.
Argumentul instanţei în sensul că reclamanta nu a fost mandatată expres de către Statul Român să iniţieze demersul judiciar nu are susţinere, întrucât dispozițiile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice exclud orice prerogativă a acestuia în sensul de a mandata alte instituţii publice din afara sistemului finanţelor publice.
În concluzie, Curtea va constata că interpretarea dată de instanţele de fond şi apel dispoziţiilor legale ce guvernează dreptul de proprietate publică în sensul că stabilirea de către legiuitor a obligaţiei de a apăra în justiţie dreptul de proprietate publică în sarcina unui alt subiect de drept este de natură să paralizeze demersul judiciar al oricărui alt subiect de drept legitimat prin prisma interesului pe care acesta îl justifică, vine în contradicţie cu intenţia legiuitorului în edictarea dispoziţiilor art. 865 alin. (2) C.civ. şi art. 870 C.civ.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a admis recursul reclamantei şi, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C.proc.civ., constatând că sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute în art. 480 alin. (3) C.proc.civ., în sensul că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, a casat decizia menţionată, precum şi sentinţa nr. 123/2014 a Tribunalului Vaslui, cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă la acelaşi tribunal.