Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Contestație formulată împotriva dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Invocarea încălcării de către instanța de apel a limitelor învestirii. Principiul rolului activ al judecătorului. Calificarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic : principiul disponibilității

-principiul rolului activ

-imobil preluat abuziv

-notificare

-societate cu capital majoritar de stat

                                                                                       C.proc.civ. din 1865, art. 129

                                                                                       Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 29

 

Principul disponibilității în calea de atac a apelului presupune analizarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond în limitele motivelor de apel invocate, adică ale criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat să indice motivele de fapt ale nemulțumirilor sale față de hotărârea apelată precum și normele de drept aplicabile și să determine fundamentul dreptului invocat, iar instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea cererii calificarea juridică exactă. Principiul disponibilității trebuie aplicat numai în corelare cu principiul rolului activ al judecătorului. Independent de invocarea sau  nu a temeiului de drept prin acțiune sau prin motivele de apel, instanța, învestită cu obiectul cererii și cu starea de fapt este obligată, în virtutea rolului activ, să încadreze corect cererea cu care este învestită și să aplice textul de lege incident.

Astfel, chiar dacă reclamanții, prin motivele de apel au invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 ca motiv de nelegalitate a dispoziției emise în temeiul acestui act normativ, instanţa era datoare să facă ea încadrarea juridică şi să aplice textul de lege incident, cu atât mai mult cu cât această chestiune a aplicabilităţii art. 21 sau art. 27 (actual art. 29) din legea specială, a fost discutată cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, în litigii anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, la data intrării în vigoare a legii de retrocedare, imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și solicitat prin notificare a fi restituit în natură, se afla în patrimoniul unei societăți cu capital majoritar de stat, neputându-se susține astfel, depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin prisma motivelor de apel invocate.

 

Secția I civilă, decizia nr. 149 din 27 ianuarie 2016               

 

Prin contestaţia înregistrată la 25.10.2001, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. X. S.A., anularea deciziei nr. 152 din 27.08.2001 şi  obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului situat în Bd. T. nr.xx5, fost Bd. C. nr.xx7, colţ cu str. V., susţinând că acesta a fost preluat fără titlu de stat şi că transmiterea acestuia în patrimoniul societăţii este, de asemenea, nevalabilă.

            Prin sentinţa civilă nr.115 din 28.02.2002, Tribunalul Constanţa, Secţia civilă a respins acţiunea ca nefondată.

            Făcând aplicarea prevederilor art.27 din Legea nr.10/2001, apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu valabil şi că restituirea acestuia nu este posibilă, fiind inclus în capitalul social al unei societăţi privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea privatizării, instanţa a constatat că reclamanţii au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care trebuie notificate instituţiile prevăzute în alin.(2) al textului de lege menţionat.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr.50/C din 20.05.2013.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea de succesori ai numitului F., fostul proprietar al imobilului situat în Bd. T. nr.xx5, pe calea dreptului comun, în condiţiile art.480 C.civ., iar acţiunea în revendicare astfel formulată a fost respinsă ca nefondată de Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.704/2001, definitivă prin decizia civilă nr.15/C/2012 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin decizia civilă nr.7388/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Raportat la această hotărâre judecătorească şi în considerarea principiului ”electa una via”, s-a apreciat că reclamanţii nu mai pot solicita valorificarea dreptului lor şi pe calea legii speciale de reparaţie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 825 din 13.03.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa.

            Sub un prim aspect s-a reţinut că, în cazul contestaţiilor împotriva dispoziţiilor/deciziilor de respingere a notificării persoanei îndreptăţite, formulate în temeiul art.26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, nu funcţionează principiul „electa una via”, raportat la o acţiune în revendicare formulată în legătură cu acelaşi imobil, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.

S-a apreciat, prin interpretarea dispozițiilor art. 46 alin.(1) din Legea nr.10/2001 că, în condiţiile unei acţiuni formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 şi aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acţiune poate alege calea legii speciale, caz în care poate, fie să renunţe la acea acţiune, fie să solicite suspendarea judecării ei până la finalizarea procedurii iniţiate în baza legii speciale.

S-a constatat, în consecinţă, că acţiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 nu înlătură dreptul reclamantului din acea acţiune să încerce valorificarea pretenţiilor sale, în legătură cu acelaşi bun, în cadrul procedurii legii speciale şi că, în aceste condiţii, principiul „electa una via” a fost aplicat de instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, în forma actuală, ceea ce atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Referitor la relevanţa Deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea problemei în discuţie, a incidenţei principiului „electa una via”, s-a arătat că această decizie dezleagă problema acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru imobile care cad sub incidenţa acestei legi, ipoteză care nu se regăseşte în cauză deoarece instanţa de apel a aplicat principiul menţionat prin raportare la acţiunea în revendicare formulată anterior, soluţionată irevocabil prin decizia nr.7388/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul textelor de lege invocate de recurenţi, nu au fost reţinute.

În afara criticilor din recurs, Înalta Curte a pus în discuţie şi un aspect neelucidat de instanţele anterioare, dar determinant în soluţionarea litigiului, referitor la identificarea imobilului şi la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata pârâtă.

S-a reţinut că acţiunea de faţă vizează o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Bd. T. nr.xx5 (fost C. nr.xx7, colţ cu str. V.).

Înalta Curte a statuat că în rejudecare trebuie lămurit, în primul rând, dacă imobilul din prezentul litigiu a format şi obiectul acţiunii în revendicare, soluţionată prin decizia nr. 7388/2012, câtă vreme există diferenţe de numere poştale în adresele indicate în cele două cauze, în acel proces, reținându-se că revendicarea nu poartă asupra imobilului din str. T. nr.xx5 (adresă indicată şi în contestaţia de faţă), care a făcut obiectul unui alt proces, respectiv cel soluţionat prin sentinţa nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanţa, rămasă irevocabilă.

S-a constatat că problema reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, care nu poate fi verificată de instanţa de recurs, că această chestiune este importantă, nu pentru examinarea legalităţii aplicării principiului „electa una via”, care a fost deja rezolvată, ci pentru identificarea completă şi corectă a imobilului care formează obiectul dosarului de faţă şi pentru stabilirea consecinţelor juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunţate între părţi, în legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte procese (cel soluţionat prin decizia nr.7388/2012, cel soluţionat prin sentinţa nr.2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat. Având în vedere că avocatul intimatei a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, dar nu şi hotărârea în raport de care susţine excepţia sau alte elemente care să permită identificarea litigiului despre care este vorba, s-a stabilit în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a verifica acest aspect, prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.

Revenind asupra principiului „electa una via”, Înalta Curte a constatat că dezlegarea acestei probleme nu impietează asupra modalităţii de soluţionare a litigiului deoarece, şi în ipoteza în care, în rejudecare, se va ajunge la concluzia că imobilul din cauza de faţă nu este acelaşi cu cel din procesul judecat în mod irevocabil prin decizia sus-menţionată, consecinţele sunt aceleaşi, în ceea ce priveşte aplicarea principiului menţionat; că, într-un asemenea caz, nu ar exista niciun concurs între procedura Legii nr.10/2001, care formează obiectul litigiului de faţă, şi procedura de drept comun, iar principiul enunţat nu ar opera, reclamanţii neaflându-se în situaţia de a fi optat pentru două proceduri diferite, în intenţia lor de a obţine bunul în natură.

            Reluând judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr.115/2002 a Tribunalului Constanţa, Curtea a reţinut că reclamanţii  au invocat greşita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 şi interpretarea eronată a probatoriilor administrate.

            În scopul lămuririi aspectelor relevate, în considerarea deciziei de casare, Curtea a dispus ataşarea dosarelor ce au avut ca obiect demersurile judiciare efectuate de reclamanţii apelanţi cu privire la imobilul în litigiu, respectiv dosarele nr. xx5/118/2008, nr.x0/36/2002 şi nr.xx74/118/2006 ale Tribunalului Constanţa. Au fost depuse la dosar decizia civilă nr.5873/2011 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. xx5/118/2008, sentinţa civilă nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanţa şi notificarea adresată intimatei pârâte pentru restituirea imobilului din Bd. T. nr.xx5, fostă str. C. nr.xx7, colţ cu str. V., înregistrată la BEJ Y. la 02.07.2001.

            Prin precizările depuse la termenul din 28.01.2015, intimata pârâtă S.C. X. S.A. a arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat este invocată în raport cu sentinţa civilă nr.1575/2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. xx5/118/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 5873/2011 a ÎCCJ. Apelanţii reclamanţi au precizat, la solicitarea instanţei, că atât în litigiul de faţă, cât şi în cel soluţionat prin decizia civilă nr.7388/2012 a ÎCCJ, este vorba de imobilul situat pe Bd. T. nr. xx5, că referirea la o altă adresă reprezintă o eroare materială şi că imobilul aflat în prezent la adresa Bd. T. nr.xx5 este, de fapt, imobilul care în trecut era menţionat ca fiind situat la adresa din str. C. nr.xx7, aflat la intersecţia fostei străzi C. cu str. V.

            Prin încheierea pronunţată la termenul din 25.03.2015, Curtea a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca nefondată şi a reţinut, în esenţă, că tripla identitate cerută de art.1201 C.civ. nu este îndeplinită.

S-a constatat că, atât în litigiul de faţă, cât şi în cel înregistrat sub nr. xx5/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, finalizat irevocabil prin decizia civilă nr.5873/2004 a ÎCCJ, sau cel înregistrat pe rolul tribunalului sub nr. xx02/2000, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 7388/2012, pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x0/36/2002, reclamanţii au urmărit aceeaşi finalitate, respectiv restituirea imobilului din fosta str. C. nr.xx7, colţ cu str. V., dar condiţia identităţii de obiect şi de cauză nu este îndeplinită.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate de reclamanţi, Curtea a constatat că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

            Imobilul situat în Bd. T. nr.xx5, fosta str. C. nr.xx7, colţ cu str. V., a aparţinut în proprietate autorilor reclamanţilor, K. şi L., fiind dobândit prin ordonanţa de adjudecare din 12.06.1933. Bunul intră în sfera de aplicare a art.2 lit. a) din Legea nr.10/2001, fiind preluat abuziv în proprietatea statului în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie, ca efect al Decretului de naţionalizare nr.92/1950, în a cărui anexă autorii reclamanţilor au fost înscrişi la poziţia nr.2xx.

            Astfel, din actele dosarului, inclusiv din constatările irevocabile ale instanţelor care au soluţionat celelalte litigii referitoare la imobilul în litigiu, care se impun în cauză, sub acest aspect, cu autoritate de lucru judecat (decizia civilă nr.7388/2012 a ÎCCJ, unde s-a reţinut că autoarei reclamanţilor, K., nu îi erau aplicabile dispoziţiile art. I din Decretul nr.92/1950, dar şi cele ale sentinţei civile nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr.8222/2009 a ÎCCJ, care a reţinut caracterul abuziv al naţionalizării imobilului situat în Bd. T. nr. xx5, în privinţa terenului în suprafaţă de 530 mp şi a părţii din construcţie cu destinaţie locativă), rezultă că proprietarii imobilului notificat nu se încadrau în sfera marilor industriaşi, exploatatori de imobile, bancheri, moşieri, pe care statul a înţeles să îi deposedeze de bunuri la acel moment, pentru că K. lucra ca profesor de matematică, inclusiv în perioada aplicării decretului de naţionalizare, iar L. a avut calitatea de angajat al unei întreprinderi de construcţii, după care a fost trimis la canal ca deţinut politic.

            Se impune a se sublinia, totodată, că prezumarea preluării cu titlu valabil a imobilului de către stat, obliga pârâta, iar nu reclamanţii, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, să facă dovada întrunirii condiţiilor de aplicare a art. I din Decretul nr.92/1950, cu atât mai mult cu cât actul normativ menţionat contravenea Constituţiei în vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială. Mai mult, România ratificase din 10.12.1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care în art.17 alin.1 şi 2 dispunea că orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât şi în asociere cu alţii şi că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

            Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului nici din perspectiva Codului civil pentru că, din interpretarea prevederilor art.480 rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art.481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Cum naţionalizarea imobilului notificat în cauză s-a făcut cu încălcarea tuturor prevederilor legale amintite, statul se află în situaţia juridică de a nu fi dobândit în mod valabil acest drept, pentru a-l putea opune cu eficienţă juridică proprietarului, astfel că pretenţia de acordare a unei reparaţii corespunzătoare, menită să asigure respectarea proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individului şi "utilitatea publică" se impune a fi recunoscută, în aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii abuzului.

            Apreciind asupra naturii dreptului invocat de intimata pârâtă asupra imobilului în litigiu şi a naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor pentru acest bun, în calitate de persoane îndreptăţite conform Legii nr.10/2001, Curtea a constatat că, ulterior preluării, imobilul a fost transmis în administrarea R.A. Z. – regie specializată în administrarea locuinţelor din fondul locativ de stat – şi apoi în administrarea societăţii nou înfiinţate S.C. T. S.A., autoarea pârâtei S.C. X. S.A., prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii judeţului Constanţa, prin care s-a dispus transmiterea mai multor imobile, inclusiv a celui în litigiu.

În susţinerea calităţii sale de proprietar al imobilului în litigiu, intimata a invocat prevederile Legii nr.15/1990 dar și art.645 din Codul civil în vigoare la data introducerii acţiunii, potrivit căruia legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea. Trebuie avut în vedere că, potrivit art.20 alin.(2) din legea menţionată, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii Judeţului Constanţa, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis recurentei în administrare, iar în raport de norma legală anterior menţionată, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii.

            Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că la data constituirii S.C. X. S.A. – succesoare a unei alte societăţi comerciale cu capital integral de stat - statul i-a transferat un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanţilor pentru că „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet”.

            Calitatea de proprietar a intimatei nu poate fi dedusă nici din împrejurarea realizării cu plată a transferului dispus prin decizia Prefecturii judeţului Constanţa, pentru că obiect al acestuia a fost dreptul de administrare asupra bunurilor transmise, iar nu dreptul de proprietate, dat fiind că societatea în favoarea căreia a intervenit avea capital integral de stat or, în lipsa oricărui act translativ de proprietate care să-şi aibă temeiul într-un act normativ care să permită vânzarea bunului litigios către societatea intimată la nivelul anului 1992, existenţa dreptului de proprietate al acesteia nu poate fi reţinută.

            Pretinsa finalizare a procesului de privatizare anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 nu conduce la concluzia inexistenţei obligaţiei de restituire în natură a imobilului, cum în mod nefondat susţine intimata, pentru că încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat de FPS sub formă de acţiuni şi întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispoziţiilor legale nu au relevanţă în cauză şi nu atrag în mod automat incidenţa prevederilor art.27 (actual 29) din lege. Aceasta deoarece una din condiţii, esenţială pentru aplicarea textului de lege menţionat, care limitează dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil. Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speţă, nu se aplică art.29 din lege, chiar dacă bunul este evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acţiuni.

            De altfel, imposibilitatea respectării art.21 din lege în condiţiile finalizării procesului de privatizare anterior sesizării societăţii cu notificarea reclamanţilor, invocată în considerentele deciziei atacate în cauză, prin care a fost respinsă cererea de restituire formulată prin notificarea reclamanţilor apelanţi, constituie o apărare neîntemeiată întrucât, din încheierea din 25.11.2003 a Judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa, rezultă că modificarea capitalului societăţii pârâte în capital privat 100% s-a realizat abia în 2003, când F.P.S. s-a retras din calitatea de acţionar al societăţii. Această împrejurare a nefinalizării procesului de privatizare al S.C. X. S.A. până la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 a fost reţinută în mod constant în hotărârile judecătoreşti care au soluţionat litigiile promovate împotriva societăţii în temeiul legii speciale de reparaţie, inclusiv prin decizia civilă nr. 2020/2012 a ÎCCJ, care a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, S.C. X. S.A. nu era integral privatizată, deoarece la 12.02.2001 APAPS deţinea cel mai mare număr de acţiuni în cadrul societăţii, respectiv 155.050 acţiuni.

Aşa fiind, existenţa obligaţiei de restituire în natură a imobilului notificat trebuie analizată prin prisma prevederilor art.21 din Legea nr.10/2001, a căror aplicare nu este condiţionată de constatarea nulităţii actului juridic în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul societăţii deţinătoare. Soluţia legislativă se bazează pe ideea că, statul fiind în culpă pentru preluarea abuzivă, restituirea în natură de către societăţile la care acesta este acţionar trebuie realizată fără îndeplinirea unor formalităţi prealabile şi trebuie suportată din cota parte de acţiuni pe care acesta o deţine.

            Întrucât în cadrul procesului de privatizare pârâta a cumpărat acţiuni (corespondent al capitalului social) şi nu active (corespondent al patrimoniului) nu s-ar putea reţine nici încălcarea prevederilor art.45 din Legea nr.10/2001 pentru că sub incidenţa acestui text de lege intră doar actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu şi privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni or, societatea nu a opus apelanţilor reclamanţi niciun contract încheiat cu bună credinţă pentru apărarea dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat.

            Lipsa de incidenţă a prevederilor art.45 alin.(2) din lege în referire la contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. xx1/1996 încheiat de societatea pârâtă cu FPS a fost reţinută, de altfel, şi prin alte hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii vizând alte imobile transmise acesteia prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii judeţului Constanţa, printre care şi decizia civilă nr.791/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a statuat că obiectul acestui contract a constat în transmiterea proprietăţii asupra unui număr de acţiuni nominative ce au aparţinut statului, şi nu asupra  unor active imobiliare, şi că o astfel de privatizare a societăţii, prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor ce au aparţinut statului, nu este echivalentă cu o înstrăinare a activelor, situaţie în care verificarea legalităţii şi valabilităţii acestui contract nu se încadrează în actele pe care legiuitorul le-a avut în vedere prin art.46  (în numerotarea iniţială a legii) din Legea nr. 10/2001.

            Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 statul deţinea cel mai mare număr de acţiuni în cadrul societăţii pârâte, iar argumentele expuse justifică posibilitatea restituirii în natură a imobilului aflat în litigiu, Curtea a făcut aplicarea art.1 alin.(1), art.7 alin.(1) şi art.9, coroborat cu art.21 din Legea nr.10/2001 şi, urmare a admiterii apelului reclamanţilor, a anulat decizia nr.152/2001 emisă de pârâta S.C. X. S.A. şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor, în natură, spaţiul comercial format din parter şi subsol situat în Bd. T. nr.xx5, identificat în raportul de expertiză efectuat în dosarul nr.xx74/118/2006 al Tribunalului Constanţa, care nu a fost restituit reclamanţilor în cauza respectivă, ce a avut ca obiect soluţionarea notificării formulată în temeiul Legii nr.10/2001 pentru acea parte a imobilului din Bd. T. nr. xx5, compusă din teren şi construcţie, deţinută de Municipiul Constanţa.

Împotriva  deciziei nr. 46/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa  a declarat recurs S.C. M. S.A invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. 

1. Recurenta susține că instanţa de apel a ignorat considerentele hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile ce au autoritate şi putere de lucru judecat în ce priveşte dezlegarea dată de instanţe privind valabilitatea titlului în baza căruia  deţine imobilul în litigiu. Legalitatea titlului său de proprietate, în baza căruia deţine imobilul în litigiu situat în Bd. F. nr. xx5, a fost analizată în două cicluri procesuale, respectiv în dosarul nr. xx5/111/2008, finalizat prin decizia nr. 5873/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în dosarul nr.x0/36/2002

Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătate mai sus au fost menţionate în cuprinsul deciziei recurate însă, instanţa de apel a ignorat analizarea motivelor de apel cu privire la nedeținerea de către SC X. SA a unui titlu de proprietate asupra imobilului, ca aceste aspecte fuseseră analizate şi dezlegate în cele doua litigii având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de privatizare, respectiv revendicare.

Motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce se regăseşte în decizia nr.7388/2012  concluzionează ca : "între părţi a mai avut loc un proces (...) pe cale de consecinţă titlul pârâtei asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat."  „în aceste condiţii, reţinând ca atât reclamanţii cât şi pârâta au un titlu, (...) se va determina care este mai bine caracterizat şi, deci, preferabil, titlu care conferă celui care îi invocă un „bun". În aceeași decizie nr.7388/2012, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, se arata că: „acţiunea prin care  s-a urmărit anularea titlului pârâtei a fost respinsă, astfel încât în aceste condiţii titlul său s-a consolidat, iar dreptul pe care acesta îl constată poate să fie opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar".

Recurenta susține că, analiza titlului său de proprietate, fiind supusă controlului judiciar în alte două litigii soluţionate definitiv şi irevocabil în sensul menţinerii şi recunoaşterii calităţii sale de proprietar, trebuia să limiteze instanţa de apel în a face noi cercetări pe aspecte ce au fost deja dezlegate prin hotărâri definitive şi irevocabile, ce se bucură de autoritate de lucru judecat şi de putere de lucru judecat. Instanţele ce au soluţionat litigiile în legătură cu imobilul au reţinut că SC X. SA este unitate deţinătoare în accepţiunea Legii nr.10/2001, pe lângă faptul că îl deţine în posesie, aceasta având la un moment dat ca şi acţionar Statul Român. SC X. SA a fost constituită din societatea SC T. SA, societate cu un capital integral de stat ce a avut evidenţiat în patrimoniu (urmare a transmiterii cu plata de către Prefectura Constanța şi transcris în registrul de transcripțiuni) atât imobilul în litigiu, cât şi alte imobile. Valoarea imobilelor deţinute în patrimoniu a fost reflectata ulterior în valoarea nominala a acţiunilor pe care Statul Român le-a înstrăinat către persoane fizice sau juridice private.

Contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni prin care s-a schimbat acționariatul, dar în acelaşi timp şi titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente în patrimoniul societăţii au fost menţinute ca legale şi temeinice prin hotărâri definitive şi irevocabile.

Față de acesta situație, recurenta susține că deţine în mod legal în proprietate imobilul în litigiu, acesta fiind identificat ca imobil şi valoare în caietul de sarcini ce a fost făcut public cu ocazia valorificării acţiunilor pe Bursa de Valori.

2. Un alt motiv de nelegalitate invocat îl reprezintă faptul că instanţa şi-a depăşit limitele învestirii, limite ce au fost stabilite prin cererea de apel şi prin dispoziţiile instanţei de casare, care a stabilit că apelul trebuie analizat în strictă legătură cu motivele de apel.

Arată că, prin cererea de apel reclamanții cu criticat hotărârea sub două aspecte, respectiv că „instanţa de fond nu a reţinut în mod corect că preluarea imobilului în litigiu a fost făcuta printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de naţionalizare" şi că „subscrisa nu deţine un titlu valabil asupra imobilului în litigiu".

Or, valabilitatea titlului în baza căruia pârâta deține imobilul în litigiu fusese deja analizată.  Aspectul lipsei valabilităţii titlului de preluare al statului  fusese analizat şi dezlegat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7388/2012. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că: „simpla constatare pe cale judecătoreasca a nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa masurile reparatorii prevăzute de legea specială".

Chiar şi în ciuda argumentelor arătate, din care rezultă că un titlu de preluare nevalabil poate da dreptul la despăgubiri, din documentele depuse de către contestatori la dosar rezulta că autorii acestora erau exploatatori de imobile, nefiind exceptaţi de la naţionalizare. Din actele de proprietate ale autorilor apelanţilor, se poate observa că imobilul adjudecat avea regim de spațiu comercial (bodega, prăvălii), precum şi un regim oarecum hotelier, camerele de locuit fiind închiriate unor terţe persoane cărora li s-au menţinut contractele de închiriere şi după adjudecare, așa cum rezulta din actul de adjudecare depus de către apelanţi.

Pe lângă dovada că însuși imobilul în litigiu era exploatat de către autorii apelanţilor, o altă dovadă că aceştia erau exploatatori de imobile, obţinând venituri ce le permiteau un trai decent, nefiind nevoie să lucreze, îl constituie înscrisurile (copii de pe cărţile de munca ale autorilor) care atestă că la momentul naţionalizării aceştia nu lucrau, reţinerile făcute de către apelanţi privind calitatea de învăţătoare a K. nefiind dovedite.

Faţă de aceste aspecte, este evident că titlul de preluare al statului comunist prin decretul de naţionalizare a fost unul valabil, autorii apelanţilor nefiind exceptaţi de la preluarea făcută prin Decretul nr.92/1950.

Instanţa de apel a analizat mai mult decât motivele de apel formulate de apelanţii contestatori ce au solicitat nulitatea deciziei nr. 4059/2001 a SC X. SA prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 pentru că: „instanţa de fond nu a reţinut în mod corect ca preluarea imobilului în litigiu a fost făcută printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de naţionalizare" şi „subscrisa nu deţine un titlu valabil asupra imobilului în litigiu".

Recurenta susține că, deşi nu a fost invocat ca temei juridic şi nici nu s-au administrat probatorii în acest sens, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit şi fără să fie învestită, art. 21 din Legea nr.10/2001.

Dacă intimaţii şi-au întemeiat contestaţia şi cererea de apel strict pe constatarea nevalabilității titlului statului, raportat la dispoziţiile art. 1 din Decretul nr.92/1950, fără să invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care s-a respins notificarea, instanţa de apel trebuia să se limiteze strict la motivele de apel, cu consecinţa de a aplica jurisprudența CEDO în materie.

Jurisprudența CEDO raportata la prevederile Convenţiei europene, prevederi ce se regăsesc aplicate în decizia pilot Atanasiu şi alţii c. României statuează că „simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială".

Fără un alt temei juridic şi fără ca apelanţii contestatori să invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, instanţa de apel concluzionează că: „existenţa obligaţiei de restituire în natură a imobilului notificat trebuie analizată prin prisma art. 21 din Legea nr.10/2001".

Aplicarea unui temei juridic neinvocat de către apelanţi şi fără ca în cursul dezbaterilor să se administreze probatorii în sensul stabilirii cotei majoritare sau minoritare a Statului Român ca acţionar al SC X. SA, au condus instanţa de apel să admită apelul deoarece „la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, statul deţinea cel mai mare număr de acţiuni în cadrul societăţii pârâte."

Aceasta situaţie de fapt reţinută de către instanţa este una nereală şi nefundamentată  pe  un  probatoriu,  deoarece,  aşa  cum  am  mai  arătat, contestatorii, atât prin contestaţie, cât şi prin cererea de apel, nu au solicitat ca instanţa să verifice aplicabilitatea art. 21 din Legea 10/2001.

Situaţia acționariatului SC X. SA la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 era aceea ca Statul Român era acţionar minoritar, deținând  numai 11% din acţiuni.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi menţinerea  hotărârii  de  fond,  în  sensul  respingerii  contestaţiei formulata în temeiul Legii nr.10/2001.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Solicitarea intimaților reclamanți, prin apărător, cu ocazia dezbaterilor, de respingere a precizărilor la recurs depuse de recurentă, privitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor  art.21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât au fost depuse tardiv, urmează a fi respinsă. Aceste precizări nu reprezintă decât o dezvoltarea a ultimului motiv de recurs, consemnat în declarația de recurs, și deci critica de nelegalitate este făcută cu respectarea termenului de motivare a recursului.

            În ce privește raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurentă ca probă în recurs, intimații reclamanți, prin apărător, cu ocazia dezbaterilor, au solicitat, în raport de dispoziţiile art.305 C.proc.civ.,  înlăturarea acestuia. Înalta Curte apreciază că înscrisul depus la dosar de parte prin care tinde să dovedească structura acţionariatului său la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi deci inaplicabilitatea art. 21 şi aplicabilitatea art. 27 (actual art. 29) din același act normativ, nu poate fi reţinut ca având valoarea probatorie a unei expertize, inadmisibilă a fi administrată în recurs. Valoarea probatorie a acesteia se va analiza în contextul probator general administrat astfel cum se va arăta în cele ce urmează:

            Recurenta invocă ca prim motiv de nelegalitate reținerea eronată a autorității de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că părțile au mai purtat două litigii în legătură cu imobilul ce face obiectul notificării (Bd. T. nr.xx5, fost str. C. nr. xx7) și anume o acțiune în anularea contractului de privatizare, finalizată prin decizia nr. 5873/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a avut, de fapt, ca finalitate,  retrocedarea aceluiași imobil, și o acțiune în revendicare formulată mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, finalizată prin decizia nr. 7388/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Întrucât obiectul celor două acțiuni arătate anterior și obiectul acțiunii de față sunt diferite, chiar dacă au aceeaşi finalitate, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, prin prisma dispoziţiilor art.1201 C.civ., așa cum corect a reținut instanța de apel prin  încheierea din 25.03.2015.

Însă, instanța de apel reține că cererea reclamanţilor de retrocedare a bunului în natură intră în sfera de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/20101, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum  s-a statuat cu  putere de  lucrul judecat în litigiile  purtate anterior.     

Prima chestiune care se impune a fi analizată este aceea a structurii acţionariatului societăţii deţinătoare a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a se stabili incidenţa dispoziţiilor art. 21 sau art. 27 (actual art.29) din acelaşi act normativ.  În acest sens, corect instanţa de apel  a reţinut aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că nu poate primi nici cel de-al doilea motiv de recurs și anume depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin prisma motivelor de apel invocate și a limitelor deciziei de casare.

În cadrul acestei critici de nelegalitate recurenta reia argumentele pentru valabilitatea titlului său, argumente ce nu se impun a fi cenzurate, în primul rând pentru că nu  au o relevanță deosebită câtă vreme se reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr.10/2001, singura chestiune care interesează fiind aceea a preluării în mod abuziv bunului, iar nu preluării cu titlu sau fără titlu valabil. Din acest punct de vedere, instanţa de apel îşi extinde analiza dar, acesta nu atrage nelegalitatea deciziei recurate, preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 fiind una abuzivă, indiferent că aplicarea acestui decret s-a făcut  legal sau ilegal.

În esență, ceea ce invocă recurenta sub aspectul respectării limitelor învestirii, în limitele  motivelor de apel și în limitele casării, este dacă instanța putea face sau nu aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care contestatorii nu au invocat acest text de lege ca motiv de nelegalitate a dispoziției  prin care au propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Principul disponibilității, consacrat prin art. 129 C.proc.civ., în calea de atac a apelului presupune analizarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond în limitele motivelor de apel invocate, adică ale criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat să indice motivele de fapt ale nemulțumirilor sale față de hotărârea apelată precum și normele de drept aplicabile și să determine fundamentul dreptului invocat iar instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea cererii  calificarea juridică exactă. Principiul disponibilității trebuie aplicat numai în corelare cu principiul rolului activ al judecătorului. Independent de invocarea sau  nu a temeiului de drept prin acțiune sau prin motivele de apel, instanța, învestită cu obiectul cererii și cu starea de fapt este obligată, în virtutea rolului activ,  să încadreze corect cererea cu care este învestită și să aplice textul de lege incident.

Recurenta susține că nelegalitatea dispoziției de restituire prin echivalent a fost atacată folosindu-se ca argument doar lipsa unui titlu valabil al statului și implicit al pârâtei și că instanța a reținut, cu depășirea limitelor învestirii, aplicarea dispozițiilor art. 21. 

În notificare, reclamanţii au invocat că bunul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 şi au solicitat restituirea în natură. În contestaţie şi în apel au invocat lipsa de titlu a statului. În esență, invocând lipsa unui titlu valabil al statului și implicit al pârâtei, reclamanții au invocat preluarea abuzivă, care este o noțiune mai largă și care include atât preluarea cu titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil. Chiar dacă în declaraţia de apel s-a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 27 instanţa era datoare să facă ea încadrarea juridică şi să aplice textul de lege incident. De altfel, această chestiune, a aplicabilităţii art. 21 sau art. 27,  a fost discutată cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual.

Recurenţii mai susţin că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art.21 fără să pună în discuţie acest aspect şi fără a avea posibilitatea să-şi formuleze o apărare şi să administreze probe.

Nici nerespectarea dreptului la apărare nu poate fi reţinută. Aplicabilitatea dispoziţiilor art.21 a fost invocată,  aşa cum s-a arătat mai sus cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual, precum şi prin concluziile scrise depuse de reclamanţi în al doilea ciclu procesual la 04.05.2015 iar  recurenta SC X. şi-a formulat apărarea pe acest aspect prin concluziile scrise depuse al 06.05.2015 şi cu ocazia dezbaterilor pe fond,  consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din 29.04.2015, susţinând aplicabilitatea art.27 din Legea nr.10/2015.

Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, criticată de asemenea în motivul doi de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect textul de lege incident.

Potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.

Aplicarea corectă a textului art. 21, imobilul făcând parte din patrimoniul unei societăți comerciale, presupune a se stabili dacă la data intrării în vigoare a legii de retrocedare, societatea comercială în al cărei patrimoniu era cuprins bunul era sau nu o societate cu capital majoritar de stat (art. 21 alin.1) sau dacă, fiind cu capital minoritar de stat, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărei restituire în natură este cerută (art. 21 alin.2).

În speță, instanța de apel, cu reținerea puterii  de lucru judecat în cadrul altor litigii (ex. decizia nr. 2020/2012 a ÎCCJ), şi cu excluderea posibilităţii administrării vreunei probe în sens contrar, a constatat că, la data intrării în vigoare legii de retrocedare, SC X. SA era o societate cu capital majoritar de stat iar acest lucru nu poate fi răsturnat de această societate printr-un alt probatoriu administrat în litigiul de faţă, inclusiv în recursul de față, cu atât mai mult cu cât aceasta și-a putut formula apărarea în cadrul acelui litigiu, în care a fost parte, cele statuate prin acea hotărâre fiindu-i opozabile.

Puterea de lucru judecat (res judicata), presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ca exprima adevărul și ca nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre. Existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca cel de-al doilea proces să fie purtat de aceleași părți sau aibă același obiect si aceeași cauza.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesara doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecata fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat creează premisele respectării cerințelor fundamentale de predictibilitate a actului de justiție și a principiului securității juridice. De asemenea, ea asigură egalitatea de tratament juridic între mai multe persoane, ca în speţa de faţă între toate persoanele care solicită retrocedarea de bunuri aflate în  patrimoniul aceleiaşi societăţi, la data intrării în vigoare a legii de retrocedare.

Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problema, creând speranța legitimă ca ea nu va mai fi negata de o alta instanță într-o procedura ulterioară.

            Reținând că bunul preluat în baza Decretului nr.92/1950 se afla la data apariției Legii nr. 10/2001 în patrimoniul unei societăți cu capital majoritar de stat, instanța de apel  corect a făcut  aplicabilitatea  dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema care se pune este doar dacă imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în vederea aplicării dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, aplicabil în speță. Potrivit acestui text se restituie în natură imobilele ”preluate în mod abuziv”, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale textului. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,  în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare.  

Deci, în speță, instanța de apel a reținut corect că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, având în vedere probele administrate și puterea lucrului judecat reținută din hotărârile anterior pronunțate. Valabilitatea sau nevalabilitatea titlului nu se confundă cu ”preluarea abuzivă”, preluarea în baza Decretului nr. 92/1950, indiferent că s-a făcut cu sau fără respectarea întocmai a decretului,  fiind o preluare abuzivă, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Lipsa sau nu a unui titlu valabil de preluare, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului cu care societatea notificată deţine bunul, nu împiedică aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru că, potrivit acestei legi,  se retrocedează în natură sau prin echivalent atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil, după distincțiile făcute de textele de lege aplicabile. În aplicarea art. 21 alin.(1) din legea specială de retrocedare, nu se pune nici problema comparării titlurilor și nici problema valabilității lor. Problema valabilităţii sau nevalabilităţii titlului de preluare al statului ar fi avut relevanţă numai în ipoteza aplicabilităţii art. 27 (actual art.29), dacă s-ar fi reţinut că, la data intrării în vigoare a legii, societatea notificată era o societate cu capital minoritar de stat sau integral privatizată. În consecinţă, este inutil a se analiza modul în care instanţa de apel a statuat asupra acestor chestiuni.

 Societatea deposedată de bun în temeiul art. 21 alin.(1) are posibilitatea de a proceda conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

            Înalta Curte constată că invocarea de către recurentă a jurisprudenţei CEDO s-a făcut printr-o interpretare disparată, fără legătură cu textul de lege incident şi deci argumentele bazate pe această jurisprudenţă nu pot fi primite.

Faţă de considerentele expuse, soluţia instanţei de apel și deci soluția de anulare a dispoziției emise de unitatea deținătoare cu consecința dispunerii restituirii în natură a imobilului este temeinică și legală, bazată pe o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale aplicabil, încât prezentul recurs a fost respins ca nefondat.