Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Invocarea unor înscrisuri emise ulterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere. Neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.

Index alfabetic :  înscrisuri

  • revizuire

                                                                        C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5

 

Întrucât înscrisurile invocate ca „acte noi” în susţinerea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ., au fost emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită și, prin urmare, nu aveau ființă la data când s-a dat acea hotărâre, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., neputând servi ca temei al cererii de revizuire formulate în baza acestei dispoziții legale.

 

Secția I civilă, decizia nr. 174 din 28 ianuarie 2016               

 

La data de 24 iunie 2015, A. şi B. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 395 din 18.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia I civilă, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea deciziei nr. 395 din 18.06.2014, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea sentinţei şi obligarea intimatului la emiterea unei dispoziţii de completare a dispoziţiei nr. 6113/2007, în sensul acordării în compensare a imobilelor situate în str. S. nr. x şi str. P. nr. x9, a restituirii suprafeţei de 1.517 m.p., teren liber, cât şi plata de despăgubiri în cuantum de 782.403,16 RON, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale şi din recurs.

Au arătat,  în ceea ce priveşte motivele cererii, că acestea sunt întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., fiind vorba de înscrisuri noi ce nu au fost depuse la dosar, o parte provenind din dosarul nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava, dosar ce s-a tot încercat a fi conexat cu dosarul nr. xx1/39/2010, iar o parte au fost obţinute după soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrisuri care dacă ar fi fost avute în vedere de către Curtea de Apel soluţia ar fi fost alta.

Înscrisurile în baza cărora apreciază că soluţia ar fi fost alta, sunt: adresa din 7.04.2015 a A.N.A.F.; adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naţionale; adresa din 5.05.2015 a Consiliului Judeţean; adresele din 25.03.2015 şi din 18.06.2015 ale S.C. X. SA, adrese prin care i s-a comunicat că nu deţin situaţia despăgubirilor primite în baza Legii nr. 58/1974.

A formulat adresele având în vedere prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974, conform cărora: „Dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973”.

A făcut aceste adrese tocmai în considerarea celor reţinute de către instanţa de recurs, respectiv că pentru acest teren dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparţine vânzătorului pe considerentul că acesta ar fi fost proprietarul terenului la momentul trecerii în proprietatea statului, fiind tranşată irevocabil îndreptăţirea lor la măsuri reparatorii doar pentru construcţiile ce se găseau pe teren.

Dacă situaţia ar fi fost aşa cum a reţinut instanţa, ar fi trebuit ca vânzătorii să primească despăgubiri pentru teren, lucru ce nu s-a întâmplat, fiind mai mult decât evident că terenul a trecut în proprietatea statului direct de la ei, potrivit adresei din 30.04.1993, prin care se confirmă că terenul a trecut în proprietatea statului de la A.; raportului de expertiză tehnică întocmit de ing. C. din care rezultă starea imobilelor din str. P. nr. x9 şi I.C.B. nr. x4; sentinţei nr. 493 din 8.07.2004 a Tribunalului Botoşani, deciziei nr. 2763 din 19.11.2004 a C.A. Suceava, şi deciziei nr. 8941 din 7.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, raportat la aceste înscrisuri, rezultă că au dovedit că au dreptul şi la terenul în suprafaţă de 2884 m.p., acesta trecând în proprietatea statului de la ei, dovedind pe deplin că preţul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. xxx2/1986 includea şi contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuţie.

În fapt, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, au dobândit de la E., prin contractual de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx2 din 31.05.1986, imobilul situat în str. S., în prezent str. C.N. nr. x, compus din casă de locuit cu anexe gospodăreşti şi din suprafaţa de 2.884 m.p., teren - curte şi grădină, învecinat cu str. S., garaj L. şi K., cu preţul total de 95.000 lei, preţ care includea atât contravaloarea construcţiilor, cât şi contravaloarea suprafeţei de 2884 m.p., teren.

Dat fiind faptul că la data respectivă erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 58/1974, care nu permiteau înstrăinarea terenurilor prin acte autentice, în contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx2/1986 s-a menţionat că autorul pârâţilor a înstrăinat doar imobilele construcţii cu preţul de 95.000 lei şi că întreaga suprafaţă de 2.884 m.p., teren, aferentă acestora, a trecut în proprietatea statului conform actului normativ menţionat, însă vecinătăţile înscrise în contractul autentic individualizează în fapt limitele terenului în discuţie, astfel cum erau ele materializate la data respectivă, prin garduri împrejmuitoare.

Potrivit art. l.4.C. din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, prezintă relevanţă deosebită prevederile art. 30 şi art.31 din respectiva lege, prin care s-a stabilit ”că terenurile din intravilan (perimetrul construibil) pot fi dobândite numai prin moştenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.”

Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluţionat această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscând acestora dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, urmează a se considera că aceste situaţii nu cad sub incidenţa legii.

Cât priveşte ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, acesta din urmă neavând dreptul/vocaţia de a obţine titlul de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenţei prezentei legi în favoarea persoanei îndreptăţite proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. În acest caz, în situaţia în care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu obligaţia rambursării de către persoana îndreptăţită a despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002. În situaţia în care, potrivit legii, terenul nu poate fi restituit în natură, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002, şi valoarea de

piaţă a terenului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Or, singurii îndreptăţiţi sunt revizuenții, deoarece, în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx2/1986, terenul aferent construcţiilor a trecut în proprietatea statului de la ei şi nu de la autorul pârâţilor.

Pe de altă parte, potrivit Legii nr. 10/2001 „persoanele îndreptăţite” la măsuri reparatorii sunt persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la momentul preluării abuzive, în speţă reclamanţii, dispoziţii ce se coroborează cu prevederile Legii nr. 18/1991, care prevăd că „Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor”. În ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, potrivit art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007, regimul juridic al terenului rămâne supus incidenţei Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia în proprietatea statului sau a moştenitorilor acestuia, deoarece dobânditorul construcţiei demolate nu mai are dreptul/vocaţia de a obţine titlul de proprietate pentru terenul aferent construcţiei în condiţiile Legii nr. 18/1991.

Cert este că intenţia părţilor în momentul încheierii convenţiei a fost ca dobânditorul construcţiei, în speţă reclamanţii, să preia odată cu dobândirea construcţiei şi terenul aferent şi să-l folosească, fără ca aceştia să se fi opus. De altfel, vânzătorul nu şi-a rezervat nici un drept asupra terenului, cunoscând împrejurarea că prin vânzarea construcţiilor pierde şi dreptul de proprietate asupra terenului (astfel cum declară în contract).

S-a mai arătat, că existenţa acestei intenţii este dedusă şi din faptul că suprafaţa a fost delimitată prin gard de proprietatea vecinilor, rămânând la fel până la data exproprierii, cu anexele situate în mijlocul terenului, astfel că nu se putea folosi nici o mică parte din teren fără a deranja pe proprietarii construcţiei, fiind deci necesar acest teren pentru normala folosinţă a construcţiei, precum şi din preţul plătit, respectiv 95.000 lei, care, în anul 1986, reprezenta un preţ destul de mare, astfel încât se poate considera că vânzătorul a obţinut şi preţul terenului, întrucât ştia că pierde dreptul de proprietate asupra acestuia.

De altfel, intenţia acestuia rezultă şi din schiţa efectuată la data de 28.05.1986, schiţă ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare, în care sunt individualizate atât terenurile, cât şi terenul aferent, din care construcţii şi curte în suprafaţă de 600 m.p., teren arabil 2.284 m.p.

În realitate, însă, preţul convenit şi achitat vânzătorului a inclus nu doar contravaloarea construcţiilor, ci şi pe cea a suprafeţei de 2884 m.p., teren, iar odată cu încheierea contractului de vânzare cumpărare au intrat în fapt în stăpânirea terenului, care a fost declarat la rolul lor fiscal, aşa cum rezultă din certificatul nr. xx1/1990 emis de Primăria mun. Botoşani, achitând impozit atât pentru casă, cât şi pentru teren până în momentul exproprierii.

Menţionează, totodată, că au stăpânit în fapt, ca proprietari, construcţiile şi terenul dobândit în modalitatea menţionată până în anul 1989 când întregul imobil a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 394/1988, în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe.

De asemenea, s-a mai arătat că din declaraţia numitei Z., din contractele de vânzare cumpărare încheiate în aceeaşi perioadă, care au avut ca obiect terenuri şi construcţii similare, dar şi din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert O., rezultă că suma de 95.000 lei achitată cu titlul de preţ include atât valoarea construcţiilor de la momentul cumpărării (66.594 lei), cât şi valoarea suprafeţei de 2.884 m.p.,teren la aceeaşi dată (28.406 lei), iar împrejurarea că moştenitorii vânzătorilor nu au înţeles să solicite acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă o confirmare implicită a faptului că aceştia nu au mai înţeles să emită pretenţii asupra terenului în discuţie în contextul în care autorul lor a încasat preţul întregii suprafeţe de 2.884 m.p., teren la momentul încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Cât priveşte acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. P. nr. x9 şi str. S. nr. x, astfel cum au fost ele individualizate, raportat la noile înscrisuri, consideră că sunt îndreptăţiţi şi justifică compensarea, aceasta fiind posibilă datorită valorii mari a terenului.

Curtea de Apel Suceava, Secţia I civilă, prin decizia nr. 605 din data de 10 septembrie 2015, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire, reţinând următoarele:

Potrivit art. 322 pct. 5 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Din analiza art. 322 pct. 5 C.proc.civ., rezultă că, atunci când se invocă acest motiv de revizuire, înscrisul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiţii: să fie nou, deci descoperit după darea hotărârii; să fi existat la data pronunţării hotărârii dar să nu fi putut să fie înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul să fie determinant în soluţionarea cauzei.

Curtea a apreciat că înscrisurile la care se face referire prin cererea de revizuire nu îndeplinesc în mod cumulativ condiţiile impuse de art. 322 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, revizuenții s-au prevalat de adresa din 7.04.2015 a ANAF, adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naţionale, adresa din 5.05.2015 a Consiliului Judeţean şi de adresele din 25.03.2015 şi 18.06.2015 emise de  S.C. X. S.A., înscrisuri constituite ulterior datei la care s-a pronunţat decizia civilă nr. 395 din 18.06.2014 a Curţii de Apel Suceava, ce se cere a fi revizuită în cauză, nefiind aşadar îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., care impun condiţia ca înscrisurile să fi existat la data pronunţării hotărârii.

Cât priveşte înscrisurile provenind din dosarul nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava, Curtea a reţinut că acestea puteau fi înfăţişate în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, neputându-se susţine că ar fi fost reţinute de partea potrivnică sau că nu ar fi putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 322 C.pr.civ.

Fiind o cale de retractare şi nu de „cenzură judiciară”, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond ce au fost soluţionate printr-o decizie definitivă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 326 C.pr.civ., cererea de revizuire a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii A. şi B., care, în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat următoarele;

Instanţa de apel, prin decizia pronunţată, le-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil în condiţiile în care nu au fost citaţi pentru termenul din 10.09.2015, iar judecarea cauzei s-a făcut în lipsa revizuenţilor, încălcându-se astfel art. 6 din C.E.D.O.

În  mod greşit, instanţa a reţinut că nu ar fi îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., întrucât acest motiv de revizuire se întemeiază pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanţa de judecată. Legea are în vedere, în acest caz, două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.

În continuare, recurenții revizuenți au dezvoltat considerații teoretice generale privind cele două ipoteze reglementate prin aceste dispoziții legale, iar în ceea ce privește cererea de revizuire pendinte, au arătat că înscrisurile invocate ca „acte noi” au existat la data judecăţii, dar nu au putut fi prezentate datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C.pr.civ.; că, în ceea ce priveşte motivele prezentei cererii de revizuire, acestea sunt date de prevederile art. 322 pct.5 C.proc.civ., fiind vorba de înscrisuri noi ce nu au fost depuse la dosar, o parte provenind din dos. nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava, dosar ce s-a tot încercat a fi conexat cu dosarul nr. xx1/39/2010, iar o parte fiind obţinută după soluţionarea recursului de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrisuri care dacă ar fi fost avute în vedere de către Curtea de Apel soluţia ar fi fost alta.

Cât priveşte înscrisurile din dosarul nr. xx07/1/2005, au arătat că au solicitat instanţei conexarea acestui dosar la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, cerere care le-a fost respinsă, deşi au invocat legătura strânsă între cele două dosare şi existenţa unor înscrisuri ce nu erau depuse în dosarul nr. xx1/39/2010, instanţa fiind singura care putea constata realitatea susţinerilor revizuenţilor, prin comparaţia actelor.

În ceea ce priveşte înscrisurile în baza cărora soluţia ar fi fost alta, respectiv, adresa din 7.04.2015 a A.N.A.F., adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naţionale, adresa din 5.05.2015 a Consiliului Judeţean, adresele din 25.03.2015 şi 18.06.2015 ale S.C. X. S.A., s-a arătat că prin acestea li s-a comunicat că nu deţin situaţia despăgubirilor primite în baza Legii nr.58/1974, adrese ce au fost emise în baza cererilor formulate în considerarea celor reţinute de către instanţa de recurs, respectiv că „pentru acest teren dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparţine vânzătorului pe considerentul că acesta ar fi fost proprietarul terenului la momentul trecerii în proprietatea statului”, fiind tranşată irevocabil îndreptăţirea revizuenților la măsuri reparatorii doar pentru construcţiile ce se găseau pe teren.

Or, dacă situaţia ar fi fost aşa cum a reţinut instanţa, ar fi trebuit ca vânzătorii să primească despăgubiri pentru teren, lucru ce nu s-a întâmplat, fiind mai mult decât evident că terenul a trecut în proprietatea statului direct de la revizuenţi, potrivit actelor depuse la dosar.

Având în vedere motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuenţii au arătat că au fost în imposibilitatea de a depune acte în condiţiile în care nu aveau cum să cunoască ce va motiva instanţa, fiind vorba în cauză de acea împrejurare mai presus de voinţa lor.

Pe fondul dosarului, raportat la aceste înscrisuri, recurenţii revizuenţii au arătat că au dovedit că aveau dreptul şi la terenul în suprafaţă de 2.884 m.p., care a trecut în proprietatea statului de la aceştia, fiind dovedit pe deplin că preţul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. xxx2/1986 includea şi contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuţie.

Recurenţii revizuenţi au mai expus motivele de fapt şi de drept, care, în opinia lor, îi îndreptăţea la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și pentru terenul în suprafață de 2.884 m.p., respectiv atribuirea în compensare a altor imobile în litigiul soluţionat prin decizia a cărei revizuire se solicită.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor formulate de recurenţii reclamanţi şi care  permit încadrarea în art.304 pct.5 şi 9 C.proc.civ., de către instanţă, potrivit art.306 (3) C.proc.civ., se constată următoarele:

Potrivit art.304 pct.5 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)”.

În speţă, deşi nu au arătat expres, recurenții revizuenţi, susţinând că decizia a fost dată cu încălcarea dreptului lor la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, în sensul art.6 din C.E.D.O., întrucât nu au fost citaţi pentru termenul din 10.09.2015, iar judecarea cauzei s-a făcut în lipsa lor, au invocat implicit pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea art.85 C.proc.civ. şi a art.105 (2) C.proc.civ.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea acestor dispoziţii legale.

Astfel, art.85 C.proc.civ. prevede că „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”, iar art.105 (2) C.proc.civ., prevede că „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Lipsa de procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea pretins vătămată, în speţă recurenţii revizuenţi, care au susținut că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată cu neobservarea formelor legale, cu referire la faptul că nu au fost citaţi pentru termenul când s-a soluţionat cererea de revizuire.

Aceste susţineri formulate de  recurenţii revizuenţi, se constată că sunt nefondate, întrucât pentru acest termen revizuenţii au fost legal citaţi la adresa indicată prin cererea de revizuire, iar procedura de citare s-a realizat prin afişare, în condiţiile art.92 (2) C.proc.civ.

Susținerea revizuenților potrivit căreia greșit s-a soluționat cererea de revizuire în lipsa lor, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, prin cererea formulată, revizuenţii au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Or, în măsura în care revizuenţii au solicitat judecarea cererii de revizuire în lipsă, suspendarea judecăţii acesteia, în condiţiile art.242 alin.(1) pct.2 C.proc.civ., pentru lipsa părţilor, la termenul când au avut loc dezbaterile, era nelegală, astfel că în aceste condiţii legal curtea de apel a procedat la judecarea cererii de revizuire.

De asemenea, fiind legal citaţi pentru termenul fixat pentru judecarea cererii de revizuire, se constată că revizuenții au avut posibilitatea de a formula apărări în cauză.

În concluzie, rezultă că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare al revizuenţilor şi nici cu încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil, în sensul art.6 din C.E.D.O., iar motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ. apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed:

În esenţă, prin criticile formulate, revizuenţii au arătat că nu au depus la dosarul în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită actele invocate ca fiind „noi” şi care proveneau din dos. nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava, deoarece, deşi au solicitat instanţei conexarea acestui dosar la dos. nr. xx1/39/2010, în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, cererea le-a fost respinsă, iar cu privire la înscrisurile invocate ca acte „noi” şi în baza cărora soluţia ar fi fost alta, aşa cum au fost expuse mai sus, au arătat că aceste acte au fost emise urmare a cererilor formulate de revizuenţi în considerarea celor reţinute de instanţa de recurs, şi că au fost în imposibilitatea de a depune aceste acte, deoarece nu aveau cum să cunoască cum va motiva instanţa de recurs, fiind astfel „vorba de o împrejurare mai presus de voinţa lor”.

Prin urmare, rezultă că recurenţii revizuenţi au susţinut că nu au putut înfăţişa în procesul finalizat cu decizia atacată actele aflate la dosarul nr. xx07/1/2005, cât şi înscrisurile emise ulterior pronunţării acestei decizii, în baza cărora soluţia ar fi fost alta, din împrejurări mai presus de voinţa lor reprezentate de respingerea cererii de conexare a dosarului nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava la dosarul în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, şi de faptul că revizuenţii din prezenta cauză nu aveau cum să cunoască motivarea instanţei de recurs, care a reţinut că dreptul la acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în litigiu aparţine vânzătorului şi nu cumpărătorului.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât soluţia curţii de apel este legală, în speţă, nefiind  întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ.

Potrivit art.322 pct.5 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.

Rezultă că pentru a se putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală şi a se admite cererea de revizuire, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii; partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.

Fiind vorba despre condiţii cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre acestea are drept consecinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În speţă, se constată că revizuenţii au invocat prima ipoteză reglementată de această dispoziție legală, dar nu au dovedit împrejurarea mai presus de voinţa lor care să îi fi împiedicat să înfăţişeze înscrisurile invocate ca fiind ”noi” în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv, cazul de forţă majoră care i-a împiedicat să administreze aceste probe, cu referire la înscrisurile aflate la dos. nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava.

Susţinerea recurenţilor revizuenţi potrivit căreia nu li se poate imputa faptul că nu au ”produs” în instanţă înscrisurile aflate la dosarul nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava pentru că s-au aflat într-o situaţie de forţă majoră determinată de respingerea cererilor de conexare a acestui dosar la dosarul în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, se constată că este nefondată, deoarece respingerea cererilor de conexare a celor două dosare nu i-a pus pe recurenții revizuenți într-o situaţie mai presus de voinţa lor, care să îi fi împiedicat să înfăţişeze înscrisurile aflate la dosarul respectiv în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, câtă vreme aceștia, în calitate de părţi în acel dosar, puteau atât să procure actele respective, cât şi să le înfățișeze în procesul finalizat cu decizia atacată.

Prin urmare, cum revizuenţii, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut dovada unor împrejurări mai presus de voinţa lor care să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor aflate la dos. nr. xx07/1/2005 al Curţii de Apel Suceava pe durata soluţionării procesului în fond, se constată că susţinerea acestora în combaterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte înscrisurile invocate ca „acte noi” de către recurenţii revizuenţi reprezentate de adresa din 7.04.2015 a A.N.A.F.; adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naţionale; adresa din 05.05.2015 a Consiliului Judeţean, adresele din 25.03.2015 şi 18.06.2015 ale SC X. SA, în susţinerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ., se constată că prin decizia recurată s-a reţinut corect că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., deoarece au fost emise ulterior pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită, la 18.06.2014, astfel că susţinerea recurenților revizuenţi potrivit căreia aceste înscrieri „au existat la data judecăţii” este nefondată.

Or, întrucât adresele invocate de recurenții revizuenți ca acte ”noi” au fost emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită, respectiv, nu aveau ființă la data când s-a dat această hotărâre, se constată că motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.5 C.pr.civ., întemeiat pe aceste înscrisuri, nu există, deoarece aceste adrese nu pot servi ca temei al cererii de revizuire formulate de revizuenți în baza acestei dispoziții legale.

În această situaţie, analizarea îndeplinirii oricăreia dintre condiţii prevăzute de lege, așa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de recurenţii revizuenţi în temeiul acestor înscrisuri este  de prisos.

De aceea, criticile formulate de recurenţii revizuenţi potrivit cărora au fost în imposibilitatea „de a depune acte”, în procesul finalizat cu decizia atacată, întrucât nu cunoşteau motivarea deciziei ce s-a pronunţat în recursul declarat împotriva acestei decizii, fiind vorba astfel de acea împrejurare mai presus de voința lor, nu vor fi analizate.

În concluzie, faţă de aceste considerente, se constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., în sensul că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.322 pct.5 C.proc.civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art.312 (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul.