Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune în pretenţii. Daune morale acordate unei persoane juridice. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretentii

  • daune morale
  • persoană juridică

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1169

Decretul nr. 31/1954, art. 54

C. proc. civ. din 1865, art. 112, art. 129, art. 292, art. 274

Întrucât domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii nu este posibilă obţinerea de către persoana juridică a unor daune morale pentru vătămarea oricărui drept nepatrimonial.

Prin urmare, posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a putea analiza îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 998-999 C. civ., întrucât reclamanta - persoană juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 373 din 24 februarie 2016

Notă : Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub număr de dosar xx726/3/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata de daune-interese compuse din: 1.000.000 Euro daune materiale reprezentând: (i) contravaloarea  dividendelor încasate necuvenit de pârâtă; (ii) contravaloarea dividendelor de care a fost lipsită datorită profitului nerealizat de SC B. SA din cauza greşitei gestionări şi administrări a afacerilor şi bunurilor societăţii de către pârâtă, cât şi (iii) cheltuielile ocazionate de soluţionarea cererilor de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B 020/2000, promovate de pârâtă cu rea-credinţă, prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, în scopul vădit de a nu-i transmite dreptul de proprietate asupra acţiunilor cumpărate, toate sumele actualizate cu indicele de inflație; dobânda bancară pe întreaga perioadă în care a fost lipsită de folosinţa sumelor de bani susmenţionate şi până la data plăţii; daune morale de 500.000 Euro. Reclamanta a solicitat plata sumelor de mai sus în lei, la cursul BNR din data plăţii, arătând că îşi rezervă dreptul ca, în baza concluziilor rapoartelor de expertiză ce vor fi efectuate în cauză, să îşi majoreze şi precizeze câtimea pretenţiilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 - 999, 1000, 1084 C. civ., art. 723 C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 16.11.2012, reclamanta-pârâtă a arătat că:  1. reprezentantul legal al societăţii este administratorul statutar - C., conform certificatului constatator emis de ORC de pe lângă Tribunalul Bucureşti; 2.evaluează în lei, primul capăt de cerere, în raport de cursul BNR de 4.0858 lei/Euro la data de 20.04.2011 - la suma de 4.085.800 lei (1.000.000 Euro x 4.0858 lei); 3. evaluează în lei, cel de-al treilea capăt de cerere, în raport de cursul BNR de 4.0858 lei/Euro la data de 20.04.2011 - la suma de 2.042.900 lei (500.000 Euro x 4.0858 lei); 4. daunele materiale solicitate sunt compuse din: (i) - dividende neîncasate din profit nerealizat datorită decontării contravalorii unor lucrări care nu au fost executate şi deci nu au generat venituri, (ii) dividende nerealizate datorită managementului defectuos, (iii) dividende încasate fără drept de pârâtă, nemaiavând calitate de acţionar, (iv) cheltuieli de judecată. Detalierea sumelor este prevăzută în anexa denumită „Centralizator daune materiale”; 5. solicită actualizarea debitului cu rata inflaţiei de la data de 01.05.2008 până la data plăţii; 6. solicită actualizarea sumelor cu dobânda legală începând cu luna mai 2009 şi până la data plăţii. Calculul dobânzii până la aprilie 2012 este prevăzut în anexa denumită Calcul dobândă de referinţă; 7. îşi rezervă dreptul de a actualiza pretenţiile la data judecăţii.

Prin cererea precizatoare formulată la 04.02.2013, reclamanta-pârâtă a depus în mod defalcat modul de calcul al valorii lucrărilor/materialelor, precum şi modul de calcul al actualizării debitului cu rata inflaţiei.

Pârâta AVAS a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile solicitate după luna mai 2008, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta-reclamantă AVAS a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea SC A. SRL la plata următoarelor sume reprezentând daune ce izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 20/23.02.2000, astfel: 10.160.617 lei reprezentând actualizare cu indicii inflaţiei a sumei de 2.989.859 lei pentru perioada 23.05.2000-30.11.2010; 1.086.650 lei reprezentând dobânda legală calculată pe perioada 14.08.2006 -30.11.2010 la suma de 2.989.859 lei; 1.802.885 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pe perioada 16.05.2006 - 09.01.2008 la suma de 2.989.859 lei; 2.206.420 lei reprezentând diferenţa de valoare a acţiunilor cumpărate, calculată între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi data încasării efective a diferenței de preţ.

La data de 10.01.2013, pârâta-reclamantă a formulat precizări la cererea reconvenţională prin care a expus modul de calcul al pretenţiilor.

Prin încheierea de şedinţă din 01.04.2013, tribunalul a unit cu fondul excepţia prescripţiei invocată de pârâta-reclamantă AVAS cu privire la cererea principală, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, cu privire la pretenţiile în cuantum de 284.036,59 lei, reprezentând penalităţi calculate pentru perioada 14.08.2006 - 18.10.2006 pentru neachitarea diferenţei de preţ. În temeiul art. 137 C. proc. civ., a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvenţională, pentru restul pretenţiilor, calculate pentru perioada anterioară datei de 24.10.2008. A încuviinţat reclamantei-pârâte proba cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtei-reclamante, iar pârâtei-reclamante proba cu înscrisuri şi a respins ca inutile soluţionării cauzei probele cu expertiza contabilă şi expertiza tehnică în construcţii, propuse de reclamanta-pârâtă, precum şi proba cu expertiza contabilă propusă de pârâta-reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 5323 din 5.07.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. xx726/3/211 s-a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâta-reclamantă cu privire la cererea principală, ca neîntemeiată. S-a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A.A.A.S., ca neîntemeiată. S-au respins pretenţiile în cuantum de 284.036,59 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 14.08.2006-18.10.2006, din cadrul cererii reconvenţionale, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat. S-a respins excepţia prescripţiei invocată de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvenţională, pentru restul pretenţiilor, ca neîntemeiată. S-au respins celelalte pretenţii din cererea reconvenţională ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia prescripţiei invocată de pârâta-reclamantă privind cererea principală, deoarece termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză nu s-a împlinit la momentul introducerii cererii principale.

Astfel, reclamanta-pârâtă a formulat cererea de chemare în judecată la data de 20.04.2011. Acţiunea introdusă de reclamanta-pârâtă vizează angajarea răspunderii civile a pârâtei-reclamante A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), astfel încât, în ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, momentul cunoaşterii pagubei trebuie raportat la cel al soluţionării irevocabile a litigiului dintre SC A. SA şi A.V.A.S. înregistrat iniţial sub număr de dosar xx116/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială.

Pe fond, tribunalul a reţinut caracterul neîntemeiat al cererii principale.

Astfel, ţinând cont că reclamanta-pârâtă a invocat drept temei al răspunderii prevederile art. 998-999 şi 1000 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, prima instanţă a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale care se referă la: săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite.

S-a reţinut că reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate în cauză, existenţa unui prejudiciu. Astfel, în ceea ce priveşte daunele materiale reprezentate de contravaloarea dividendelor pretins încasate necuvenit de către pârâtă, aferente anilor 2007 şi 2008, tribunalul a constatat că, potrivit art. 67 din Legea nr. 31/1990, dividendele se cuvin asociaţilor (acţionarilor) proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

Legea prevede că singurul organ abilitat să dispună distribuirea profitului este adunarea generală a asociaţilor; o hotărâre prin care instanţa ar obliga societatea să plătească asociaţilor dividende, în ipoteza inexistenţei unei hotărâri a adunării generale care să decidă în acest sens, fiind afectată de nelegalitate.

Totodată, potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, acţionarii îndreptăţiţi să încaseze dividende, care să exercite orice drepturi sunt cei înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de registrul independent privat al acţionarilor. În acelaşi timp, conform dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, prin derogare de la prevederile Legii nr. 31/1990, identificarea acţionarilor care urmează a beneficia de dividende sau alte drepturi şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii adunării generale a acţionarilor va fi stabilită de aceasta.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă, pe de o parte, că debitorul obligaţiei de plată a dividendelor este societatea (în speţă, SC B. SA) iar, pe de altă parte, că voinţa societăţii în sensul distribuirii dividendelor este exprimată prin adunarea generală a asociaţilor.

Instanţa a constatat că A.V.A.S. era înregistrată ca acţionar al societăţii în perioada 2007-2008, perioada de distribuire a dividendelor. S-a mai reţinut că reclamanta-pârâtă nu a administrat dovezi concludente din care să rezulte voinţa adunării generale a acţionarilor SC B. SA în sensul distribuirii dividendelor, la dosarul cauzei nefiind depuse hotărârile adunării generale în acest sens.

În ceea ce priveşte daunele materiale pretinse, reprezentând contravaloarea dividendelor de care ar fi fost lipsită reclamanta ca urmare a „greşitei gestionări şi administrări a afacerilor şi bunurilor societăţii de către pârâtă”, tribunalul a reţinut că prejudiciul pretins nu are un caracter cert, în măsura în care organul competent să hotărască asupra distribuirii dividendelor este adunarea generală a acţionarilor a cărei voinţă nu poate să fie prefigurată de instanţă.

Voinţa socială beneficiază de o natură deliberativă întrucât ea izvorăşte din dezbaterile care se poartă în cadrul unei adunări, consimţământul acţionarului majoritar nefiind suficient pentru a reflecta, în condiţiile legii, voinţa societăţii.

Pe de altă parte, cu privire la aceste pretenţii, s-a apreciat că probele administrate nu sunt de natură a atesta săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă. Conform înscrisurilor prezentate, A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.) a exercitat prerogativele conferite de lege şi de actul constitutiv al societăţii acţionarilor, neavând atribuţii privind administrarea şi gestionarea societăţii, acestea revenind administratorului/administratorilor societăţii care răspund în condiţiile art. 73 şi art. 155 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 138 şi urm. din Legea nr. 85/2006.

S-a constatat că reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei şi la plata despăgubirilor constând în contravaloarea cheltuielilor ocazionate de soluţionarea cererilor de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B020/2000 reprezentate de costuri avocaţi, fără însă a face dovada efectuării acestor cheltuieli în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. din 1864 şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta nu a precizat numele avocaţilor care i-au acordat asistenţă juridică şi nici contractele de asistenţă juridică din care ar fi izvorât obligaţia SC A. SRL de plată a onorariilor. Nu a fost înfăţişat niciun înscris care să ateste suportarea de către societatea reclamantă a unor costuri provenind dintr-un raport juridic încheiat cu persoane care au calitatea de avocaţi, în legătură cu soluţionarea cererilor de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B020/2000, astfel încât aceste pretenţii au fost apreciate ca fiind neîntemeiate.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei-reclamante la plata daunelor morale, tribunalul a reţinut caracterul nefondat al acestuia, în raport de omisiunea probării unui prejudiciu nepatrimonial.

Prima instanţă a arătat că nu contestă posibilitatea acordării unor daune morale persoanelor juridice în contextul în care prevederile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu fac nicio distincţie între persoanele fizice şi juridice neimpunând vreo limită cu privire la drepturile nepatrimoniale ocrotite în sensul nerecunoaşterii dreptului persoanei juridice de a obţine reparaţii pentru vătămarea unui drept nepatrimonial. S-a reţinut că persoana juridică trebuie, însă, să dovedească prejudiciul patrimonial suferit, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. din 1864 şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

În cauza de faţă, reclamanta-pârâtă s-a limitat la solicitarea unor daune morale fără a preciza în concret care este valoarea (dreptul) nepatrimonială căreia pârâta i-a adus atingere prin faptele ilicite imputate.

Capetele de cerere privind actualizarea debitului cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale au fost respinse ca neîntemeiate, având în vedere caracterul accesoriu al acestora, în aplicarea principiului „accesorium sequitur principale”.

În raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., întrucât cererea principală a fost respinsă, pârâtei-reclamante neputându-i fi imputată o culpă procesuală sub acest aspect, instanţa de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru şi timbrul judiciar aferente cererii principale.

Întrucât la termenul din 01.04.2013 instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea reconvenţională cu privire la pretenţiile în cuantum de 284.035,59 lei, reprezentând penalităţi calculate pentru perioada 14.08.2006-18.10.2008, aceste pretenţii au fost respinse pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

S-a reţinut ca fiind nefondată excepţia prescripţiei invocată cu privire la cererea reconvenţională, referitor la celelalte pretenţii. S-a constatat că excepţia prescripţiei a fost invocată de reclamanta-pârâtă pentru toate sumele solicitate cu titlu de daune, dobânda legală, penalităţi, actualizare cu indicele de inflaţie, pentru perioada anterioară datei de 24.10.2008.

Cererea reconvenţională a fost formulată de pârâta-reclamantă, înaintată cu adresa nr. P/10390/24.10.2011, a fost înregistrată la instanţă la data de 27.10.2011 şi are ca obiect, inclusiv pretenţii izvorâte din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 20/23.02.2000 reprezentate de actualizarea cu indicii de inflaţie, dobânda legală şi penalităţi de întârziere aferente sumei de 2.989,859 lei.

Conform art. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni diferenţa de preţ în sumă de 29.898.588.500 ROL, urma a fi achitată de cumpărător în termen de 90 de zile (calendaristice) de la semnarea contractului, în contul vânzătorului până la data de 23.05.2000. Potrivit clauzei 5.4 „pentru  nerespectarea termenului de plată prevăzut la art. 5.2 cumpărătorul va plăti vânzătorului o penalitate de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, calculată din valoarea sumei neachitate din preţul de cumpărare, până la data de 07.06.2000 (scadentă plus 15 zile calendaristice cu penalităţi)”. Potrivit clauzei 5.5. din convenţia analizată, contractul va fi desfiinţat de drept, fără nici o somaţie, dacă cumpărătorul nu achită integral suma prevăzută la art. 5.2 cu o penalitate de 0,1% din preţul de cumpărare de la data de 07.06.2000 până la data de 22.07.2000.

Tribunalul a observat că pârâta-reclamantă a solicitat penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% de întârziere pentru perioada 16.05.2006-09.01.2008, iar pentru perioada 14.08.2006-18-10.2006, tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat. Actualizarea cu indicele de inflaţie a fost solicitată pentru perioada 23.05.2000-30.11.2010, iar dobânda legală pentru perioada 14.08.2006-30.11.2010.

Astfel cum au susţinut ambele părţi şi aşa cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin decizia comercială nr. 112/01.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. xx116/3/2007, în perioada 21.02.2000-16.05.2006, executarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B020/23.02.2000 a fost suspendată potrivit voinţei părţilor, ca urmare a existenţei pe rol a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, astfel încât începând cu data rămânerii irevocabile a deciziei comerciale nr. 585/21.11.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială începe să curgă termenul de 90 zile calendaristice prevăzut de art. 5.2 din  contract, respectiv la data e  06.02.2007.

Instanţa a constatat că SC A. SRL a emis în favoarea A.V.A.S. ordinul de plată nr. 01 pentru suma de 2.989.859 lei (RON) reprezentând diferenţă de preţ datorată în conformitate cu dispoziţiile art. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, pârâta-reclamantă restituind această sumă, manifestându-şi astfel refuzul de a primi plata preţului (astfel cum rezultă din decizia comercială nr. 112/01.03.2010 pronunţată în dosarul nr. xx116/3/2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3461/21.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială în dosarul  nr. xx21/1/2010).

Diferenţa de preţ datorată de reclamanta-pârâtă conform art. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost consemnată la dispoziţia A.V.A.S. prin recipisa de consemnare nr. 1968566/1/18.01.2008, fiind parcursă procedura ofertei reale de plată şi a consemnaţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 12175/27.10.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. xx49/299/2008, a fost respinsă cererea formulată de A.V.A.S. în contradictoriu cu SC A. SRL, prin care s-a solicitat instanţei să dispună anularea ofertei sale de plată şi a consemnaţiunii.

Apelul formulat împotriva acestei sentinţe de către A.V.A.S. a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 14 din 21.06.2010.

Având în vedere aceste aspecte, dar şi situaţia litigioasă existentă între părţi referitoare la dreptul de proprietate asupra acţiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. B020/23.02.2000 şi la desfiinţarea acestui contract, în conformitate cu pactul comisoriu prevăzut de clauza 5.2, ţinând seama de faptul că pe parcursul acestui litigiu reclamanta-pârâtă a recunoscut în mod constant obligaţia sa de plată a diferenţei de preţ în valoare 2.989.859 lei, tribunalul a apreciat că în cauză a intervenit întreruperea termenului de prescripţie (general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958) în condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Recunoaşterea neechivocă a debitului principal în legătură cu care au fost calculate penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi actualizarea cu rata inflaţiei a avut drept consecinţă întreruperea termenului de prescripţie şi cu privire la debitele accesorii, în raport de principiul „accesorium sequitur principale” şi astfel cum rezultă din interpretarea „per a contrario” a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

În consecinţă, tribunalul a respins ca nefondată excepţia prescripţiei invocată de pârâtă cu privire la pretenţiile compuse din penalităţi, dobânzi legale şi actualizarea cu rata inflaţiei (mai puţin pretenţiile în privinţa cărora a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat).

Pe fond, referitor la pretenţiile afirmate prin cererea reconvenţională constând în obligarea la plata penalităţilor, a dobânzilor legale, a actualizării cu rata inflaţiei şi a diferenţei de valoare a acţiunilor (cu excepţia celor în privinţa cărora instanţa a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat) tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate, pentru următoarele  considerente:

Prin decizia comercială nr. 112/01.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. xx116/3/2007 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3461/21.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. xx21/1/2010 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în perioada 21.02.2000-16.05.2006, executarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B020/23.02.2000 a fost suspendată potrivit  convenţiei părţilor, ca urmare a existenţei pe rol a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (litigiu soluţionat prin decizia comercială nr. 585/21.11.2006) şi că începând cu data rămânerii irevocabile a deciziei comerciale nr. 585/21.11.2006 a Curţii de Apel  Bucureşti, Secţia a VI-a comercială începe să curgă termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut de art. 5.2 din contract pentru achitarea  restului de preţ al acţiunilor, respectiv de la data de 06.02.2007. În cadrul termenului contractual astfel calculat, prin decizia nr. 112/01.03.2010, instanţa a reţinut că prin O.P. nr. 01/21.02.2007, SC A. SRL a achitat către A.V.A.S. suma de 2.989.859 lei reprezentând restul de preţ prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, nefiind primită susţinerea apelantei-pârâte A.V.A.S. în sensul că termenul contractual de achitare a diferenţei de preţ de 90 de zile începe să curgă de la data de 16.05.2006. S-a mai reţinut în cuprinsul aceleiaşi  decizii că apelanta-reclamantă SC A. SA a făcut dovada achitării restului de preţ prin procedura ofertei reale de plată şi prin consemnarea sumei la CEC.

Prin decizia nr. 3461 din 21.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reţinută buna-credinţă a SC A. SRL în achitarea diferenţei de preţ potrivit OP nr. 1/21.02.2007 emis de Banca X Romania.

Aceste decizii analizate se bucură de autoritate de lucru judecat conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea irevocabilă a problemei de drept referitoare la achitarea în termenul contractual a diferenţei de preţ în valoare de 29.898.588.500 lei (ROL) fiind necesar să fie respectată în prezenta cauză, nemaiputând fi contrazisă.

Aceasta întrucât autoritatea de lucru judecat se poate manifesta ca o prezumţie ce are la bază principiul conform căruia soluţia cuprinsă într-o hotărâre judecătorească exprimă adevărul, neputând fi contrazisă de o altă hotărâre, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se într-un litigiu ulterior în care, fără a exista o identitate, obiect şi cauză, sunt invocate aspecte care au fost dezlegate în mod irevocabil în primul litigiu.

În consecinţă, în raport de cele constatate irevocabil şi cu putere de lucru judecat în litigiul la care s-a făcut referire anterior, instanţa a reţinut caracterul nefondat al pretenţiilor afirmate prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă invocându-şi propria culpă (pentru a obţine plata unor despăgubiri pentru o pretinsă îndeplinire cu întârziere a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ reglementate de art. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni) în condiţiile în care aceasta a refuzat în mod neîntemeiat primirea plăţii efectuate în termenul contractual şi cu bună-credinţă de către partea contractantă prin O.P. nr. 01/21.02.2007.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, tribunalul a constatat şi împrejurarea că părţile au limitat prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni (clauzele 5.4 şi 5.5)  numărul de zile de întârziere pentru care sunt datorate penalităţi (15 zile calendaristice pentru penalităţile reglementate de clauza 5.4, respectiv un număr de 50 zile pentru penalităţile reglementate de clauza 5.5, ce corespund perioadei 07.06.2000-27.07.2000), penalităţile pretinse prin cererea reconvenţională fiind calculate pentru un număr de 603 zile de întârziere cu nerespectarea clauzei penale instituite prin contract în acord cu prevederile art. 969 şi 1066 C. civ.

Tribunalul a reţinut caracterul neîntemeiat şi al capătului de cerere referitor la plata dobânzii legale, faţă de existenţa unei clauze penale în contractul încheiat între părţi prin care s-au stipulat penalităţi pentru ipoteza nerespectării termenului de plată prevăzut de art. 5.2. Întrucât părţile au evaluat convenţional echivalentul prejudiciului suferit de debitor, ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată, pârâta-reclamantă nu poate pretinde obligarea părţii adverse la plata dobânzii legale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, iar prin decizia civilă nr. 698 din 29 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 5323 din 5 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. xx726/3/2011.

Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea principală, astfel cum a fost precizată, fiind obligată pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 757.246 lei reprezentând dividende cuvenite pentru perioada 2007-2008 şi la plata sumei de 322.705 lei reprezentând dobândă legală aferentă, calculată până în ianuarie 2015 şi în continuare, până la achitarea efectivă a debitului.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 97606,29 lei reprezentând cheltuieli de judecată din litigiile anterioare.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 100.000 euro - în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenţii din cererea principală, ca neîntemeiate.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 34.565,08 lei cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru - fond şi apel, onorariu expert şi onorariu avocat).

În motivarea hotărârii, instanţa de control judiciar a reţinut că apelul declarat de pârâta-reclamantă A.A.A.S. Bucureşti vizează modul de soluţionare de către prima instanţă a cererii reconvenţionale, însă aceasta nu aduce nicio critică de netemeinicie a hotărârii atacate.

S-a constatat că, prin cererea reconvenţională, A.V.A.S. Bucureşti a solicitat obligarea A. la plata următoarelor sume, reprezentând daune ce izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 20/23.02.2000: 10.160.617 lei reprezentând actualizare cu indicele de inflaţie a sumei de 2.989.859 lei pentru perioada 23.05.2000 - 30.11.2010; 1.086.650 lei reprezentând dobânda legală calculată pe perioada 14.08.2006 -30.11.2010 la suma de 2.989.859 lei; 1.802.885 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pe perioada 16.05.2006 - 09.01.2008 la suma de 2.989.859 lei; 2.206.420 lei reprezentând diferenţa de valoare a acţiunilor cumpărate, calculată între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi data încasării efective a diferenţei de preţ. Pârâta susţine că suma de 2.989.859 lei, consemnată la CEC în favoarea A.V.A.S. de către A. în data de 20.08.2010, constituie diferenţă de preţ ce trebuia achitată de cumpărător în temeiul contractului de privatizare 020/2.3.02.2000, reprezentând contravaloarea pachetului de 319.771 de acţiuni, pentru care a revenit societăţii cumpărătoare 91,175% din capitalul social subscris şi vărsat SC B. SA.

Eliberarea sumei menţionate s-a făcut urmare a rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei comerciale nr. 112/01.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, în dosarul xx116/3/2007, prin care instanţa a constatat că A. este proprietara unui număr de 319.771 acţiuni, numerotate de la numărul 30.507 la numărul 123.182 şi de la numărul 123.628 la numărul 350.722 inclusiv, libere de orice sarcini, cu o valoare nominală de 2,5 lei fiecare, în sumă totală de 799.427,5 lei, reprezentând 91,175% din valoarea capitalului subscris şi vărsat la SC B. SA conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. B 020/23.02.2000.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile A.A.A.S. în sensul că litigiile derulate între părţi au condus la incidenţa principiului rebus sic standibus, astfel că A. nu poate obliga vânzătorul la acceptarea unui preţ stabilit la nivelul anului 2000.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile apelantei-pârâte vizând împrejurarea că această sumă trebuie corectată cu indicele inflaţiei de la momentul prevăzut în contract, la care preţul trebuia achitat (scadenţa din anul 2000) şi până la data încasării restului de preţ (30.11.2010), precum şi că trebuie acordate penalităţi de întârziere la plata preţului pentru perioada cuprinsă între 16.05.2006 (data pronunţării deciziei nr. 1639 a Înaltei Curţi) şi momentul consemnării la CEC prin executor judecătoresc D. a sumei reprezentând diferenţa preţ, respectiv 09.01.2008 (data notificării A. prin care a invitat pârâta, în temeiul art. 587 C. proc. civ. la sediul executorului judecătoresc, pentru a i se plăti suma de 2.989.859 lei reprezentând contravaloarea acţiunilor, conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni B 020/23.02.2000).

Curtea a constatat că prin sentinţa comercială nr. 5817/28.06.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 585/21.11.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea A.V.A.S. a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că, urmare a faptului că valabilitatea contractului de privatizare a fost pusă în discuţie în cauza în care s-a solicitat constatarea nulităţii acestui contract (aşa cum rezultă şi din adresele reciproce ale părţilor), s-a realizat o suspendare convenţională a efectelor contractului de vânzare-cumpărare acţiuni. Deoarece reclamanta A.V.A.S. nu se putea declara cu certitudine gata să-şi execute obligaţia de a transmite perfect valabil pachetul de acţiuni, pentru a putea pretinde cumpărătoarei să achite diferenţa de preţ, aceasta nu putea face aplicaţiunea pactului comisoriu cuprins în art. 5.5 din contract.

În aceste condiţii, s-a apreciat că prima instanţă, în mod judicios, a reţinut, cu privire la pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională, constând în obligarea la plata penalităţilor, a dobânzilor legale, a actualizării cu rata inflaţiei şi a diferenţei de valoare a acţiunilor (cu excepţia celor în privinţa cărora instanţa a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat) caracterul neîntemeiat al acestora. Aceasta deoarece, prin decizia comercială nr. 112/01.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. xx116/3/2007, irevocabilă prin decizia nr. 3461 din 21.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. xx21/1/2010 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în perioada 21.02.2000-16.05.2006, executarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B020/ 23.02.2000 a fost suspendată potrivit convenţiei părţilor, ca urmare a existenţei pe rol a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (litigiu soluţionat prin decizia comercială nr. 585/21.11.2006) şi că, începând cu data rămânerii irevocabile a acesteia, începe să curgă termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut de art. 5.2 din contract, pentru achitarea restului de preţ al acţiunilor, respectiv de la data de 06.02.2007.

În cadrul termenului contractual astfel calculat, în considerentele deciziei nr. 112/01.03.2010 s-a reţinut că prin O.P. nr. 01/21.02.2007, SC A. SRL a achitat către A.V.A.S. suma de 2.989.859 lei, reprezentând restul de preţ prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, nefiind reţinută susţinerea apelantei-pârâte A.V.A.S. în sensul că termenul contractual de achitare a diferenţei de preţ de 90 de zile începe să curgă de la data de  16.05.2006. S-a constatat, în cuprinsul aceleiaşi decizii, că apelanta-reclamantă SC A. SA a făcut dovada achitării restului de preţ prin procedura ofertei reale de plată şi prin consemnarea sumei la CEC.

Prin decizia nr. 3461 din 21.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reţinută buna-credinţă a SC A. SRL în achitarea diferenţei de preţ potrivit OP nr. 1/21.02.2007 emis de Banca X Romania. Aşadar, deciziile mai sus arătate se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea irevocabilă a problemei de drept referitoare la achitarea în termenul contractual a diferenţei de preţ în valoare de 29.898.588.500 lei ROL fiind necesar să fie respectată în prezenta cauză, nemaiputând fi reinterpretată.

Faţă de cele expuse, apelul declarat de A.A.A.S. Bucureşti a fost respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, s-a constatat că prin acţiunea promovată reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) la plata de daune-interese compuse din: suma de 1.000.000 Euro reprezentând daune materiale (dividende neîncasate din profit nerealizat datorită decontării contravalorii unor lucrări care nu au fost executate şi deci nu au generat venituri; dividende nerealizate datorită managementului defectuos; dividende încasate fără drept de pârât, nemaiavând calitate de acţionar; dobânda bancară pe întreaga perioadă în care a fost lipsită de folosinţa sumelor în bani susmenţionate şi până la data plăţii); suma de 500.000 Euro reprezentând daune morale şi cheltuieli de judecată efectuate în litigiile anterioare.

Instanţa de apel a reţinut că, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B 020/200 ca urmare a câştigării licitaţiei publice cu strigare din 02.02.2000, reclamanta a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni deţinut de Statul român la SC B. SA. După perfectarea contractului, pârâta-reclamantă a formulat două cereri de chemare în judecată prin care solicita rezoluţiunea respectivului contract pentru o pretinsă încălcare a obligaţiei de plată a preţului asumat.

Prin sentinţa comercială nr. 5817/28.06.2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 585/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare, s-a respins acţiunea A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) şi s-a admis reconvenţionala reclamantei prin care a solicitat constatarea existenţei şi valabilitatea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. B 020/2000. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni şi-a produs efectele încă de la semnarea sa.

Atitudinea pârâtei a împiedicat-o pe reclamantă să se înregistreze la Depozitarul Central ca proprietar al acţiunilor B. SA (fiindu-i solicitată dovada plăţii preţului acţiunilor, iar A.V.A.S. refuzând emiterea unei astfel de dovezi) astfel încât aceasta a fost determinată să formuleze o nouă acţiune având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi emiterea de către A.V.A.S. a dovezii că a achitat preţul vânzării. Pârâta-reclamantă a formulat, la rândul ei, cerere reconvenţională prin care a solicitat desfiinţarea contractului ca efect al pactului comisoriu de grad IV, tot pentru neachitarea preţului în termenul contractual, solicitând şi daune-interese.

Prin decizia nr. 3461 din 21.10.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat irevocabil acest litigiu prin admiterea cererii principale şi respingerea cererii reconvenţionale a A.V.A.S.

Instanţa de apel a reţinut că, astfel cum rezultă şi din concluziile raportului de expertiză contabilă realizat în apel pentru perioada 2007-2008, A.V.A.S. a încasat, în mod necuvenit, dividende în cuantum de 757.246 lei, iar dobânda legală aferentă acestei sume, calculată până la momentul efectuării expertizei-ianuarie 2015 (şi, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului), este de 322.705 lei. Perioada avută în vedere de către instanţa de apel s-a raportat la cererea precizatoare a reclamantei.

Cu privire la sumele solicitate de către A. cu titlu de cheltuieli de judecată, aferente litigiilor anterioare desfăşurate între părţi, în mod nejustificat a apreciat prima instanţă faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada efectuării acestora. În cadrul probei cu înscrisuri, completată în calea de atac a apelului, s-a prezentat situaţia centralizată a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă; s-au depus contractele de asistenţă juridică încheiate de către toţi apărătorii care au reprezentat societatea în multiplele litigii anterioare, precum şi facturile reprezentând onorariile avocaţiale, cuantumul acestora fiind de 97.606,29 lei (sumă la care pârâta-reclamantă va fi obligată).

Cu privire la solicitarea apelantei-reclamante A. SRL de obligare a intimatei-pârâte A.A.A.S. la plata de daune morale, s-a arătat că, deşi este unanim acceptat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, că prejudiciul nepatrimonial nu poate fi cuantificat cu precizie în ani, datorită esenţei sale neeconomice, instanţa poate stabili despăgubirea, apelând la anumite criterii (cum ar fi importanţa valorilor lezate, rezonanţa socială a consecinţelor negative). Este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanţele pot întâmpina dificultăţi în stabilirea cuantumului despăgubirilor, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, ceea ce nu echivalează însă, în nici un caz, cu imposibilitatea evaluării daunei morale solicitate.

Atât jurisprudenţa naţională, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt constante în a dovedi că este posibilă evaluarea prejudiciului moral, condiţia fiind ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri să nu fie exagerate şi să reprezinte o justă compensare a daunei încercate.

Instanţa de control judiciar a reţinut posibilitatea acordării unor daune morale persoanelor juridice, în contextul în care art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare la momentul introducerii acţiunii) nu face nicio distincţie între persoanele fizice şi cele juridice şi nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite.

S-a reţinut că atitudinea abuzivă a pârâtei-reclamante a fost constatată în mod irevocabil prin numeroase hotărâri judecătoreşti; ea s-a manifestat prin formularea a numeroase cereri cu obiect similar (după ce primele acţiuni au fost respinse irevocabil), apoi prin refuzul de a pune în executare decizii civile irevocabile, refuzul de a o înscrie pe reclamantă în Registrul acţionarilor, refuzul de a primi plata acţiunilor - făcută în termenele contractuale stipulate.

Toate aceste nesfârşite acţiuni şicanatorii au avut ca efect intrarea reclamantei în procedura insolvenţei, după mai mult de 10 ani de procese în care A.V.A.S., cu toate că a pierdut în toate instanţele, a continuat să declanşeze noi litigii.

S-a apreciat că atitudinea pârâtei a înfrânt speranţa legitimă a reclamantei de a se bucura de proprietatea bunului reprezentat de pachetul majoritar de acţiuni cumpărat în mod valabil de la SC B. SA, încălcând astfel Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, care garantează respectarea drepturilor existente asupra unui bun. Abuzul de drept „în formă continuată” manifestat de pârâtă (care, de altfel, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată în fond sau apel) a determinat instanţa să aprecieze că apelantei-reclamante i se poate acorda, cu titlu de daune morale, suma de 100.000 euro - în echivalent lei la data plăţii, pentru toate neajunsurile pe care societatea le-a suferit şi care au determinat, în final, insolvenţa acesteia şi, probabil, imposibilitatea de a se mai putea reorganiza şi funcţiona în mod viabil.

Au fost respinse pretenţiile solicitate cu titlu de daune materiale, constând în contravaloarea dividendelor de care a fost lipsită reclamanta, datorită greşitei gestionări şi administrări a afacerii şi bunurilor societăţii privatizate de către pârâtă, întrucât prin probatoriul administrat în ambele faze procesuale nu s-a demonstrat caracterul cert al prejudiciului pretins.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 34.565,08 lei către apelanta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxe judiciare de timbru - fond şi apel, onorarii expert şi avocat.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a declarat recurs, solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. În subsidiar, solicită admiterea recursului cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de SC A. SA şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr.5323/05.07.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, iar în terţiar admiterea recursului cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul diminuării pretenţiilor solicitate (601.876,00 lei dividende aferente anilor 2007-2008 şi 274.985,22 lei dobândă legală, reducerii cheltuielilor de judecată acordate) şi înlăturării obligaţiei de plată a daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro. În ceea ce priveşte cererea reconventională solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului A.A.A.S. şi admiterii cererii reconvenţionale, astfel cum a fost motivată.

Un prim motiv de recurs, arată recurenta, îl constituie faptul că instanţa a omis să motiveze în fapt şi în drept admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la restituirea dividendelor încasate în perioada 2007-2008, motiv ce se circumscrie motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct 7 C. proc. civ.

Prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi cele ale art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta apreciază că instanţa de apel nu şi-a motivat în drept, în ceea ce priveşte plata dividendelor, a dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată, motiv pentru care consideră că se impune admiterea acestui motiv de recurs cu consecinţa casării hotărârii astfel pronunţate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Al doilea motiv de recurs îl constituie interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 67 şi art. 123 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (LSC), motiv ce se circumscrie motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, din simpla lectură a prevederilor art. 67 şi art. 123 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi ale art. 238 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, reiese că debitorul obligaţiei de plată a dividendelor este societatea al cărei profit este repartizat sub forma dividendelor, şi nu acţionarii societăţii.

Având în vedere că în perioada 2007-2008, atât la registrul comerţului, cât şi la registrul independent A.A.A.S. figura ca acţionar al SC B. SA; că nu a fost contestată nicio hotărâre a AGA privind distribuirea dividendelor, că apelanta-reclamanta a devenit acţionar al societăţii în anul 2010, cel îndreptăţit în mod legal să primească dividende a fost A.A.A.S, cum în mod corect şi legal a reţinut şi instanţa de fond.

Un alt aspect care nu trebuie neglijat, susţine recurenta, este şi faptul că plata diferenţei de preţ făcută de intimata-reclamantă a fost efectuată după împlinirea termenului prevăzut în contract, acesta fiind şi motivul pentru care în mod legal recurenta a refuzat să accepte plata acestei sume la acel moment, nefiind de rea-credinţă cum în mod neîntemeiat a susţinut intimata-reclamantă, ci doar aplicând principii legale şi contractuale ce guvernează prezenta speţă.

Contrar celor reţinute prin raportul de expertiză omologat în totalitate de instanţă, A.A.A.S. nu a încasat dividende în perioada 2007-2008 în valoare de 757.246 lei, ci dividendele efectiv încasate au fost în cuantum de 601.876,00 lei.

În acest sens, dacă actualizarea cu indicele de inflaţie şi calculul dobânzii de referinţă asupra dividendelor anului 2007 s-au aplicat asupra dividendelor în cuantum de 501.876,00 lei, actualizarea cu indicele de inflaţie şi calculul dobânzii de referinţă asupra dividendelor anului 2008 ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea de 100.000,00 lei (şi nu pe cea cuvenită de 255.400,00, de care, în fapt, A.A.A.S. nu a beneficiat şi pe care nu a încasat-o).

Valoarea dobânzii legale aferentă dividendelor aferente anilor 2007 şi 2008, conform calculelor şi raportat la ceea ce s-a menţionat anterior, adică la valoarea dividendelor efectiv încasată de A.A.A.S., este de 274.985,22 lei (compusă din 229.297,20 lei, pentru dividendele anului 2007 şi respectiv de 45.688,02 lei, pentru dividendele anului 2008), şi nu de 322.705 lei acordată de instanţă.

Faţă de cele menţionate, în opinia recurentei, sumele corecte (dacă s-ar fi ţinut seama de obiecţiunile formulate) sunt de 601.876,00 lei dividende aferente anilor 2007-2008 şi 274.985,22 lei dobândă legală.

Aşa fiind, consideră că obligarea sa la restituirea unor sume de bani (într-un cuantum eronat, de care instituţia recurentă nici nu a beneficiat) constituie o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, solicită instanţei de recurs să dispună în principal respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, iar în subsidiar reducerea pretenţiilor la suma de 601.876,00 lei dividende aferente anilor 2007-2008 şi 274.985,22 lei dobândă legală.

Al treilea motiv de recurs, arată recurenta, îl constituie interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 112, art. 129, art. 292 C. proc. civ., art. 1169 C. civ., motiv ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată a fost respins de instanţa de fond ca neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale.

Decizia instanţei de apel a fost dată şi cu încălcarea prevederilor art. 292 C. proc. civ. şi ale art. 1169 C. civ.

Totodată, ca expresie a principiului disponibilităţii, cheltuielile de judecată nu se acordă însă din oficiu, ci numai la cerere şi dacă sunt probate, aşa cum prevede, de altfel, şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de fond a respins acest capăt de cerere ca nedovedit, iar instanţa de apel s-a pronunţat pe acest capăt de cerere numai prin prisma faptului că apelanta a depus (pentru prima oară, deşi avea obligaţia legală de a depune la judecarea fondului) înscrisurile ce fac dovada pretenţiilor sale.

Solicită instanţei de recurs să admită acest motiv de recurs, să modifice decizia atacată în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat şi nedovedit în termenul legal.

În subsidiar, dacă se va trece peste cele invocate, solicită instanţei de recurs să facă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. 1865, în sensul reducerii onorariilor avocaţiale.

Al patrulea motiv de recurs îl constituie interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 54 din Decretul Lege nr. 31/1954 şi ale art. 998 C. civ., întrucât instanţa a dispus obligarea instituţiei pârâte la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, motiv ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 54 din Decretul Lege nr. 31/1954, recurenta-pârâta susţine, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada existenţei niciunui prejudiciu moral.

Prejudicial moral cuprinde atât vătămările aduse persoanei în onoarea, demnitatea, poziţia socială, creditul, libertatea sau reputaţia sa, cât şi pe acelea care constituie o lezare a sentimentelor sale de afecţiune. Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Apreciază că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 998 C. civ., pentru a putea fi atrasă răspunderea civila delictuală sub forma obligării la daune materiale şi/sau morale trebuie îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţie.

Or, reţinerile instanţei sunt nefondate, neexistând nicio faptă ilicită a pârâtei de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.

Apreciază că soluţia instanţei de apel de acordare a daunelor morale este neîntemeiată şi nelegală, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs cu consecinţa înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.

 Cu privire la respingerea apelului formulat, A.A.A.S. consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. şi ale art. 43 C. com., motiv ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte a reţinut caracterul fondat al recursului pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurentă vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, cu repectarea, totodată, a principiului autorităţii de lucru judecat.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Argumentat şi legal motivat, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate, în raport de probele cauzei, a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la plata sumei de 757.246 lei reprezentând dividende cuvenite pentru perioada 2007-2008 şi la plata sumei de 322.705 lei reprezentând dobândă legală aferentă, calculată până în ianuarie 2015 şi în continuare, până la achitarea efectivă a debitului.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, având obligaţia să administreze probele necesare şi utile cauzei, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Astfel, schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-reclamantă, inclusiv atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţa de apel (relevanța rapoartelor de expertiză etc.), motiv pentru care se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.

Totodată, este de reţinut că principiul autorităţii lucrului judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte unele limitări, decurgând din aplicarea unor principii.

Prin urmare, ceea ce se tranşează jurisdicţional într-un proces nu poate fi combătut într-o judecată ulterioară de părţile procesului iniţial, cărora hotărârea li se opune cu valoare normativă, nesusceptibilă de dovadă contrară.

În speţă, prin decizia comercială nr. 112/01.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. xx116/3/2007, irevocabilă prin decizia  nr. 3461/21.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. xx21/1/2010 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în perioada 21.02.2000-16.05.2006, executarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B020/23.02.2000 a fost suspendată potrivit  convenţiei părţilor, ca urmare a existenţei pe rol a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (litigiu soluţionat prin decizia comercială nr. 585/21.11.2006) şi că începând cu data rămânerii irevocabile a acesteia, începe să curgă termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut de art. 5.2 din contract, pentru achitarea restului de preţ al acţiunilor, respectiv de la data de 06.02.2007.

În cadrul termenului contractual astfel calculat, în considerentele deciziei nr. 112/01.03.2010 s-a reţinut că prin O.P. nr.01/21.02.2007 SC A. SRL a achitat către A.V.A.S. suma de 2.989.859 lei, reprezentând restul de preţ prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, nefiind reţinută susţinerea apelantei-pârâte A.V.A.S. în sensul că termenul contractual de achitare a diferenţei de preţ de 90 de zile începe să curgă de la data de  16.05.2006. S-a constatat, în cuprinsul aceleiaşi decizii, că apelanta-reclamantă SC A. SA a făcut dovada achitării restului de preţ prin procedura ofertei reale de plată şi prin consemnarea  sumei la CEC.

Prin decizia nr. 3461 din 21.10.2010  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a fost reţinută buna-credinţă a SC A. SRL în achitarea diferenţei de preţ potrivit O.P. nr.1/21.02.2007 emis de Banca X Romania.

Aşadar, cum în mod legal a constatat şi instanţa de apel, deciziile mai sus arătate se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea irevocabilă a problemei de drept referitoare la achitarea în termenul contractual a diferenţei de preţ în valoare de 29.898.588.500 lei ROL fiind necesar să fie respectată în prezenta cauză, nemaiputând fi reinterpretată.

Prin urmare, criticile recurentei vizând împrejurarea că plata diferenţei de preţ a fost efectuată în afara termenului contractual, încălcarea prevederilor art. 969, respectiv a clauzei prevăzută la art. 5.2 din contract care stipula termenul de achitare a diferenţei de preţ, precum şi cele referitoare la incidenţa principiului rebus sic standibus, dar şi cele privind respingerea cererii reconvenţionale încearcă să înfrângă tocmai principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu este permis.

De asemenea, recurenta se prevalează în mod eronat de interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 67 şi art. 123 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, întrucât acţiunea reclamantei îşi are izvorul în prevederile art. 998-999 C. civ., cauza fiind tranşată în conformitate cu aceste din urmă dispoziţii legale, fiind solicitată contravaloarea dividendelor încasate necuvenit de pârâtă, iar nu distribuirea acestora. 

Nu pot fi primite nici susţinerile vizând interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 112, art. 129, art. 292 C. proc. civ., art. 1169 C. civ.

Este de necontestat că instanţele au datoria de a se pronunţa numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ., însă, contrar susţinerilor recurentei, principiul disponibilităţii a fost respectat în cauză.

Conform art. 292 alin. (1) C. proc. civ.: „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de aplicare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Prevederile art. 292 C. proc. civ. reglementează efectul devolutiv al apelului, care într-o formulă sintetică poate fi definit ca reprezentând o veritabilă reeditare a judecăţii.

Prin efectul devolutiv al apelului, procesul fiind adus în întregul său în faţa instanţei, această din urmă instanţă poate cerceta şi judeca toate mijloacele de apărare invocate de părţi, din care evident că face parte şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în faţa primei instanţe.

Or, în cadrul probei cu înscrisuri, completată în calea de atac a apelului, cu respectarea prevederilor art. 292 alin. (1) teza a doua şi a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, s-a prezentat situaţia centralizată a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă; s-au depus contractele de asistenţă juridică încheiate de către toţi apărătorii care au reprezentat societatea în multiplele litigii anterioare, precum şi facturile reprezentând onorariile avocaţiale, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 1169 C. civ., în mod legal instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi a obligat pârâta la plata sumei de 97606,29 lei reprezentând cheltuieli de judecată din litigiile anterioare.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei privind necenzurarea cheltuielilor de judecată în sensul aplicării greşite de către instanţa de apel a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Posibilitatea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat este o facultate a instanţei de judecată, şi nu o obligaţie, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului şi complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate. 

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurentei-pârâte referitoare la interpretarea greşită a prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 998-999 C. civ. având în vedere următoarele considerente:

Sub imperiul vechii reglementări a codului civil (art. 998-999 C. civ. de la 1864), incidentă în prezenta cauză, problema acordării daunelor morale unei persoane juridice a fost una controversată.

Astfel, în jurisprudenţa civilă s-a reţinut de multe ori că dispoziţiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoane fizice şi persoane juridice nu fac distincţie între persoanele fizice sau juridice şi nici nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite, aşa încât este recunoscut şi dreptul persoanei juridice de a obţine daune morale pentru vătămarea oricărui drept nepatrimonial.

Deşi, în cauză, instanţa de apel a adoptat întru-totul această interpretare, recunoscând astfel dreptul persoanei juridice (reclamanta) de a obţine daune morale pentru vătămarea unui drept nepatrimonial, Înalta Curte apreciază, însă, că trebuie avut în vedere şi faptul că domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii.

Nu se poate face abstracţie de faptul că existenţa daunelor morale a fost recunoscută pentru a stabili o modalitate de reparare a suferinţelor fizice încercate sau a atingerilor aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului unei persoane.

Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a persoanei, sănătatea şi integritatea corporală, la sentimentele de afecţiune, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Este adevărat că, deşi aceste atribute sunt în general proprii persoanelor fizice, unele dintre ele pot fi atribuite şi persoanelor juridice, însă, în aceste cazuri, legiuitorul a recunoscut în mod expres posibilitatea acordării daunelor morale persoanei juridice - de exemplu pentru fapte de concurenţă neloială (art. 9 din Legea nr. 11/1991). De asemenea, persoana juridică poate invoca nesocotirea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marcă de fabrică.

Prin urmare, raportat la datele concrete ale speţei, posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a putea analiza îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 998-999 C. civ., întrucât reclamanta - persoană juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 998-999 C. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva deciziei civile nr. 698 din 29 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a modificat în parte decizia atacată în sensul că a înlăturat obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale şi a menţinut restul dispoziţiilor deciziei recurate.