Contract de vânzare-cumpărare. Deghizarea parţială a preţului prin simulaţie. Sancţiunea aplicabilă
Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic : acţiune în constatarea nulităţii
-contract de vânzare-cumpărare
-contract de împrumut
-simulaţie
C. civ. din 1864, art. 5, art. 966, art. 1175
Construcţia juridică realizată prin încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare, în care s-a trecut un preţ mai mic decât cel real şi unul de împrumut, în care suma împrumutată reprezintă, în realitate, diferenţa dintre preţul real convenit de părţi şi preţul aparent, declarat în contractul de vânzare-cumpărare, conţine toate elementele unei simulaţii sub forma deghizării parţiale a elementului preţ din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare.
Natura ilicită a acestei constructii juridice, prin care părţile au urmărit fraudarea legislaţiei fiscale prin eludarea plăţii impozitului pe transferul proprietăţii, nu se răsfrânge asupra scopului urmărit de părţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece doar modalitatea de plată a preţului are în sine o componentă ilicită, iar nu întreaga operaţiune de vânzare-cumpărare, care are la bază principiul libertăţii contractuale şi care nu contravine prevederilor art. 5 C. civ. din 1864.
În această situaţie, una dintre părţile contractante nu poate obţine anularea actelor juridice astfel încheiate pentru cauză ilicită întrucât efectele simulaţiei în raporturile dintre acestea sunt guvernate de principiul priorităţii voinţei reale a părţilor, conform prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864, sancţiunea civilă care intervine în cazul simulaţiei prin deghizarea parţială a preţului fiind inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei create prin contractul ce conţine elementul secret, iar nu nulitatea absolută.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 80 din 26 ianuarie 2016
Prin cererea înregistrată sub nr. xx08/30/2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Secţia a II-a civilă, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 182/A/04.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Recurentul şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având următorul conţinut „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”
Recurentul a precizat că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a art. 1175, a art. 966, a art. 5 şi a art. 1576 C. civ. din 1864.
Cu titlu prealabil, recurentul a arătat că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, prin preluarea tale quale a întregii argumentaţii şi a reţinut, în esenţă, că simulaţia în sine nu este sancţionată cu nulitatea, ca sancţiune de drept civil, sancţiunea fiind inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin actul secret. Din perspectiva instanţei de apel, simulaţia preţului, dovedită în speţă, are consecinţe de ordin fiscal şi penal, iar în planul dreptului civil i se aplică sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi a actului secret, conform art. 1175 C. civ. din 1864.
Recurentul a precizat că starea de fapt stabilită de prima instanţă a fost confirmată de instanţa de apel, aceasta statuând că pârâta nu a promovat apel împotriva considerentelor deciziei tribunalului, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Această prevedere legală pune la dispoziţia oricărei părţi din proces posibilitatea atacării considerentelor ce cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea.
Recurentul motivează că aplicarea legii de către instanţa de apel la situaţia de fapt stabilită este greşită, hotărârea judecătorească fiind dată cu neobservarea exigenţelor art. 1175, art. 966, art.5, art. 1576 C. civ. din 1864.
În susţinerea motivului invocat, recurentul arată că raţionamentul instanţei de apel are la bază o confuzie între fraudarea legii (pe care a invocat-o ca particularitate a caracterului ilicit al cauzei) şi fraudarea intereselor altor persoane sau, în alţi termeni, între acţiunea în simulaţie şi acţiunea în nulitate.
Fraudarea legii poate fi inerentă anumitor mecanisme juridice (cum ar fi simulaţia în dauna fiscului - incidentă în speţă) sau se poate manifesta independent, de sine stătător.
Fraudarea legii trebuie deosebită de fraudarea intereselor altor persoane, terţe de contract, caz în care nu este incidentă sancţiunea nulităţii, ci a inopozabilităţii. Explicaţia rezidă în faptul că drepturile persoanelor respective nu fac obiectul unor norme imperative, fiind vorba despre protejarea unor interese individuale. Dar dacă scopul încheierii contractului constă în eludarea aplicării unor norme imperative, de natură fiscală sau/şi penală, acesta este nul pentru cauză ilicită.
Prin crearea unei situaţii juridice aparente, contrară sau diferită celei reale poate fi urmărită realizarea unor scopuri ilicite sau imorale, când actul juridic simulat nu mai poate fi ocrotit de lege şi, deci, este exclus să producă efecte juridice valabile, chiar între părţile contractante. În cazul în care frauda legii este scopul urmărit prin simulaţie, sancţiunea firească este nulitatea.
Recurentul relevă faptul că, în speţă, scopul deghizării parţiale a preţului este, evident, acela de a frauda legea, adică obligaţiile imperative stabilite. Arată că în doctrină s-a subliniat ideea că nulitatea se aplică indiferent de mijloacele de disimulare a preţului, unul dintre aceste mijloace fiind şi recunoaşterea unui împrumut fictiv în favoarea vânzătorului, cum s-a procedat în speţă, caz în care operaţiunea în integralitatea ei este făcută în frauda legii (a dispoziţiilor legale imperative referitoare la taxele fiscale).
Recurentul susţine că instanţa de apel analizează în mod singular contractul de vânzare-cumpărare, concluzionând că acest act juridic, în sine, nu a urmărit un scop contrar legii şi, prin urmare, nu este lovit de nulitate absolută, deşi reţine că, în cauză, este incidentă o operaţiune unitară care a avut ca elemente un contract de vânzare-cumpărare şi un contract de împrumut. Aceeaşi este concluzia instanţei şi cu privire la contractul de împrumut, care, deşi fictiv, este valabil chiar în lipsa remiterii sumei împrumutate, fără a se reţine lipsa cauzei ca motiv de nulitate absolută.
Instanţa de apel nu a observat că întreaga operaţiune la care au recurs părţile a avut ca scop fraudarea fiscului, aceasta fiind modalitatea impusă de vânzătoare pentru a accepta realizarea operaţiunii de vânzare a terenului.
Motivul nulităţii este reprezentat de utilizarea simulaţiei fără ca sancţiunea să fie prevăzută expres. Întreaga operaţiune a simulaţiei este nulă, deoarece scopul ei a fost fraudarea fiscului, în alţi termeni fraudarea legii, întrucât simulaţia nu trebuie să fie instrumentul unei fraude la lege.
Recurentul arată că în aceiaşi termeni poate fi caracterizat şi comportamentul vânzătoarei-intimate, care, dorind să se sustragă de la plata unui impozit de peste 10.000 euro către bugetul de stat, a impus ca actul de vânzare-cumpărare (în care era consemnat un preţ derizoriu de 23.660 euro) să fie dublat de un contract de împrumut (care să înglobeze restul de preţ până la cel real, de 540.800 euro).
Instanţa de apel a nesocotit mecanismul fraudei la lege, care conţine două elemente distincte: un element material (obiectiv) şi un element intenţional (subiectiv). Elementul material constă în procedeul folosit, care prin el însuşi nu este contrar legii. Elementul intenţional cuprinde esenţa fraudei: eludarea sau sustragerea de la aplicarea textului de lege determinat.
Recurentul admite că simulaţia ilicită poate atrage şi sancţiuni penale atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic (prin deghizarea preţului) şi că o astfel de conduită poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Consideră, totuşi, că această împrejurare nu este de natură a înlătura aplicarea sancţiunii civile a nulităţii absolute, astfel cum tranşant a statuat doctrina în materie, subliniind că, dacă preţul fictiv este rezultatul unei simulaţii cu caracter ilicit, normele încălcate ocrotesc interesul obştesc, iar nulitatea este absolută.
A invocat şi prevederile art. 5 C. civ. de la 1864 pentru a susţine că se impune sancţionarea voinţei părţilor unui act juridic de a eluda sau frauda o lege care interesează ordinea publică.
Cu privire la nulitatea absolută a contractului de împrumut, recurentul susţine că şi în cazul acestui act juridic instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864.
În opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să constate că actului juridic de împrumut îi lipseşte unul din elementele ce intră în structura cauzei, respectiv scopul imediat, deoarece nici una din părţi nu a avut în vedere primirea-predarea efectivă a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenţa unui element esenţial al actului juridic. Lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută.
Articolul 966 C. civ. din 1864 stabileşte că „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect”.
Pe cale de consecinţă, este lipsită de cauză obligaţia sa de a restitui o sumă de bani pe care nu a primit-o. Pentru aceste motive, consideră că este lovit de nulitate absolută contractul de împrumut pentru lipsa cauzei.
Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti recurate a fost susţinută şi din perspectiva aplicării greşite a art. 1576 C. civ. din 1864, prin neîndeplinirea uneia din condiţiile de validitate specifice contractului de împrumut, respectiv tradiţiunea, predarea bunului împrumutat.
Instanţa de apel trebuia să constate nulitatea absolută cel puţin a contractului de împrumut dedus judecăţii din perspectiva faptului că nu a fost îndeplinită condiţia remiterii efective a sumei împrumutate, condiţie de esenţa contractului de împrumut, care nu se consideră perfectat decât în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului, iar, în cauză, suma de 355.000 euro nu i-a fost predată.
Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului.
Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant A. ca fiind nefondat şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata-pârâtă arată că recurentul-reclamant prezintă în recurs aceeaşi critică, susţinută şi în fazele procesuale anterioare, relativă la aplicarea dispoziţiilor legale de către instanţele de judecată la situaţia de fapt descrisă de acesta.
Susţine că, în cauză, operaţiunea de vânzare-cumpărare nu poate fi sancţionată cu nulitatea, deoarece, şi în situaţia în care ar fi dorit deghizarea preţului (precizând că acest aspect este contrar voinţei sale), legea prevede că simulaţia nu poate fi sancţionată cu nulitatea.
Intimata-pârâtă, în continuare, a evocat situaţia de fapt şi probele administrate în fazele procesuale anterioare, concluzionând că nu s-a dovedit cauza falsă sau ilicită şi nici lipsa cauzei din conţinutul celor două contracte încheiate cu recurentul.
De asemenea, precizează că recurentul-reclamant nu poate invoca o valoare de 540.800 euro pentru terenul cumpărat, deoarece imobilele învecinate şi achiziţionate în mare parte de către recurentul-reclamant, direct sau prin interpuşi, au un preţ mult mai mic raportat la perioada în care au fost vândute şi preţul achitat.
Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Iniţial, între părţi s-a încheiat la 06.02.2008 un antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia intimata-pârâtă B., în calitate de promitentă-vânzătoare, s-a obligat să vândă recurentului-reclamant, A., în calitate de promitent-cumpărător, imobilul constând în teren arabil în suprafaţă totală de 3 ha şi 3.800 mp, situat în comuna M., judeţul Timiş.
Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare, preţul total acceptat de ambele părţi s-a stabilit la 540.800 euro.
Modalitatea de plată convenită de către ambele părţi a fost stabilită astfel: 35.000 euro cu titlu de arvună, achitată de promitentul-cumpărător la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, urmând ca diferenţa să fie achitată în patru tranşe, după cum urmează: suma de 150.000 euro la data de 07.04.2008, suma de 103.000 euro la data de 30.05.2008 şi suma de 148.800 euro la data de 20.12.2008.
În executarea antecontractului de vânzare-cumpărare părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 614/17.03.2008 la BNP C., însă preţul trecut în contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul descris în antecontractul de vânzare-cumpărare a fost mult mai mic, respectiv 23.660 euro, faţă de cel stabilit în antecontract, de 540.800 euro.
În contractul de vânzare-cumpărare s-a consemnat că părţile declară pe proprie răspundere că preţul menţionat este cel real şi că sunt informate asupra consecinţelor cu privire la falsul în declaraţii şi la evaziunea fiscală, prevăzute de Legea nr. 241/2005.
Cu toate că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 614/17.03.2008 părţile au declarat că îşi asumă toate consecinţele cu privire la falsul în declaraţii şi evaziunea fiscală în ceea ce priveşte valoarea reală a preţului, totuşi, în contractul de vânzare-cumpărare s-a trecut doar o parte din preţul real convenit, iar restul de preţ a fost simulat, sub forma deghizării parţiale, prin contractul de împrumut autentificat sub nr. 615/17.03.2008, încheiat concomitent cu contractul de vânzare-cumpărare. Prin acest contract de împrumut suma împrumutată de către recurentul-reclamant cumpărător reprezintă, de fapt, diferenţa de preţ din contractul de vânzare-cumpărare care trebuie remisă vânzătoarei sub forma restituirii unui împrumut pe care aceasta l-ar fi acordat cumpărătorului.
Prin acest mecanism, ultimele trei tranşe de plată a preţului, în modalitatea stabilită în antecontractul de vânzare-cumpărare, se regăsesc transpuse în contractul de împrumut, sub forma restituirii împrumutului de către cumpărătorul A.
Recurentul-reclamant, prin recursul promovat, a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, susţinând că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1175, art. 966, art. 5 şi art. 1576 C. civ. din 1864.
Trebuie precizat că, în cauză, contractele încheiate între părţi sunt guvernate de prevederile Codului civil din 1864 în vigoare la data încheierii contractelor în litigiu, în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) NCC, regăsite şi în art. 3 şi 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cât şi a dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din aceeaşi lege.
Recurentul-reclamant invocă, în esenţă, faptul că instanţa de prim control judiciar nu a observat întreaga operaţiune juridică creată de părţi pentru a se ascunde preţul real al vânzării în scopul eludării obligaţiilor legale de natură fiscală şi că a făcut o confuzie între fraudarea legii, decurgând din caracterul ilicit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare şi fraudarea intereselor altor persoane, terţe de contract.
Susţinerile recurentului-reclamant din această perspectivă sunt nefondate.
Deşi recurentul-reclamant arată că instanţa de apel nu a observat întreaga operaţiune juridică la care au recurs părţile pentru fraudarea legii, totuşi criticile sale concrete se referă la nulitatea absolută a celor două contracte încheiate, argumentându-se că fiecare contract în parte este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
Cauza ilicită invocată de reclamant rezidă în utilizarea simulaţiei prin deghizarea parţială a preţului din contractul de vânzare-cumpărare, în modalitatea descrisă mai sus, pentru evitarea aplicării şi plăţii taxelor fiscale aferente operaţiunii de transfer al proprietăţii.
Elementul ascuns, deghizat este reprezentat doar de partea din preţ, nedeclarată din contractul de vânzare-cumpărare pe care recurentul-reclamant l-a încheiat, cunoscând această situaţie şi acceptând prin conduita sa contractuală eludarea taxelor fiscale.
Pe planul dreptului civil, efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante sunt guvernate de principiul priorităţii voinţei reale a părţilor, aşa cum rezultă din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864. Prin urmare, sancţiunea care intervine nu este nulitatea absolută, ci doar inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei create prin contractul ce conţine elementul secret.
Procedeul la care au recurs părţile pentru plata preţului este nelegal din perspectiva modului convenit pentru achitarea preţului, acela de a eluda plata impozitului pe transferul proprietăţii, dar legislaţia civilă nu îl sancţionează, în mod contrar susţinerilor recurentului-reclamant.
Recurentul-reclamant, prin motivele invocate, relative la cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de împrumut, nu ţine seama de întreaga operaţiune juridică creată prin aceste două contracte aflate într-o strânsă legătură.
Construcţia juridică realizată prin încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare, în care s-a trecut un preţ mai mic decât cel real şi unul de împrumut, în care suma împrumutată reprezintă, în realitate, diferenţa dintre preţul real convenit de părţi şi preţul aparent, declarat în contractul de vânzare-cumpărare, conţine toate elementele unei simulaţii sub forma deghizării parţiale a elementului preţ din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare.
Cauza contractului de vânzare-cumpărare este reprezentată de obiectivul urmărit de părţi la încheierea sa, şi anume, destinaţia concretă ce urmează a se da bunului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul plătit (causa remota). Scopul imediat (causa proxima) este reprezentat prin scopul obligaţiei asumată de către fiecare parte contractantă. Întreaga construcţie juridică creată de părţi prin încheierea celor două contracte interdependente (aspect recunoscut explicit de către recurentul-reclamant şi confirmat de probatoriul administrat) are la bază fraudarea legislaţiei fiscale, dar acest scop ilicit nu se răsfrânge asupra scopului urmărit de părţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece doar modalitatea de plată a preţului are în sine un scop ilicit, nu întreaga operaţiune de vânzare-cumpărare, care are la bază principiul libertăţii contractuale şi care nu contravine prevederilor art. 5 C. civ. din 1864.
Nici contractului de împrumut nu i se poate aplica sancţiunea nulităţii pentru cauză ilicită şi lipsa cauzei sau pentru că nu a fost predată suma împrumutată, câtă vreme acesta se află în strânsă legătură cu preţul din contractul de vânzare-cumpărare şi reprezintă, practic, preţul convenit prin acest contract şi, în fapt, cauza contractului de împrumut.
Recurentul-reclamant rămâne captiv în operaţiunea juridică realizată în deplină cunoştinţă de cauză pentru că, pe tărâmul dreptului civil, simulaţia prin deghizarea parţială a preţului nu este sancţionată cu nulitatea. Sancţiunea juridică a nulităţii, în această situaţie, nu ar restabili legalitatea afectată prin neplata taxelor generată de operaţiunea transferului dreptului de proprietate, deoarece desfiinţarea celor două contracte ar lipsi de consecinţe pe plan fiscal şi, eventual, penal frauda dezvăluită de către recurentul-reclamant.
Nulitatea celor două contracte ar aduce părţile în situaţia în care s-ar fi aflat dacă acestea nu s-ar fi încheiat în temeiul principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, ceea ce ar duce la dispariţia situaţiei premisă creată prin încheierea celor două contracte, fără a mai fi posibilă aplicarea sancţiunilor specifice încălcării invocate.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat în temeiul art. 496 alin. (1) NCPC.
Ca parte căzută în pretenţii, recurentul-reclamant a fost obligat în temeiul art. 453 alin. (1) NCPC la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă constând în onorariul de avocat.