Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Regimul juridic al excepțiilor de ordine publică în reglementarea anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010. Litigiu evaluabil în bani. Determinarea competenței materiale în raport cu valoarea indicată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Rejudecare după casare. Inadmisibilitatea administrării unor probe ce tind la nesocotirea celor stabilite cu putere de lucru judecat. Contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior apariției Legii nr. 10/2001 având ca obiect un imobil notificat. Interdicție legală de înstrăinare.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Dezbateri.

Index alfabetic : excepție de ordine publică

-necompetență materială

-decizie de casare

-autoritate de lucru judecat

-imobil

-notificare

                          

                                       C.proc.civ. din 1865,  art. 112 pct. 3,

                                           art. 136 (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010), art. 315

                                C.civ. din 1864, art. 1200, art. 1201

                                Legea nr. 10/2001, art. 42 (fost art.43 înainte de republicarea legii),

                                           art. 21 (fost art. 20 înainte de republicarea legii)

 

         1. Potrivit normei de reglementare a regimului juridic al excepțiilor de procedură, cuprinsă în art. 136 C.proc.civ., anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010, sancțiunea decăderii opera numai pentru neinvocarea prin întâmpinare sau la prima zi de înfățișare a excepțiilor de procedură relative. Excepțiile de procedură absolute, ca unele care sunt ,,de ordine publică”, puteau fi invocate oricând în cursul judecății, indiferent de stadiul procesului, deci și după prima zi de înfățișare și chiar direct în apel sau recurs, inclusiv în rejudecare după casare.

Prin urmare, întrucât textul de lege nu fixa nicio limită procesuală până la care puteau fi invocate excepțiile de procedură de ordine publică, excepția de necompetență materială a primei instanțe, ca excepție de procedură absolută, de ordine publică, putea fi invocată în rejudecare după casarea cu trimitere.

În cazul casării cu trimitere spre rejudecare, singurele limite ale invocării excepțiilor de ordine publică decurg din aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ. Însă, cum prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, nu a fost dezlegată problema competenței materiale de primă instanță, nimic nu se opunea la invocarea, în rejudecare, a acestei excepții.

 

      2.  Prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face, conform art. 112 pct. 3 C.proc.civ., de către reclamant.

În cazul acțiunii în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, prețul din contract poate fi un element de apreciere în determinarea instanței competente, dar numai atunci când reclamantul nu estimează diferit valoarea obiectului litigiului. Astfel, reclamantul poate indica drept valoare a bunului litigios prețul din contract, însă, nimic nu îl poate împiedica să arate că valoarea bunului litigios este alta decât cea menționată în contract, deoarece prețuirea obiectului litigiului îi aparține, conform prevederilor legale sus citate. Cum estimarea făcută de reclamant poate fi contestată și verificată pe bază de probe, nu se poate susține că acest criteriu ar fi unul pur subiectiv și că prin luarea lui în calcul la stabilirea competenței materiale după valoare, s-ar aduce atingere dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența instanțelor de judecată, prin aceea că partea ar ajunge să își aleagă instanța care să îi soluționeze cererea.

 

     3. Cum efectul pozitiv al lucrului judecat se opune la rediscutarea aspectelor tranșate prin decizia de casare, probele invocate, în rejudecare, în combaterea acestor aspecte devin inadmisibile, astfel încât nu se poate imputa instanțelor de fond că, prin neadministrarea unor astfel de probe, au încălcat principiul rolului activ al judecătorului, respectiv dispozițiile art. 129 alin. (5) C.proc.civ.

 

       4. Interdicția de înstrăinare a imobilelor notificate până la soluționarea procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001, a existat încă de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, alin. (5) al art. 21, introdus prin Legea nr. 247/2005, nefăcând decât să o consacre în mod expres.

Chiar dacă în forma inițială a Legii nr. 10/2001 interdicția de înstrăinare menționată nu era prevăzută în mod expres, ea rezultă, în mod neechivoc, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 43 (devenit art. 42 după republicare), în vigoare încă de la data publicării legii, dispoziții ce permiteau înstrăinarea numai a imobilelor care în urma procedurilor prevăzute la Capitolul III - proceduri de restituire - nu se restituie persoanelor îndreptățite.

 

Secția I civilă, decizia nr. 2304 din 22 octombrie 2015               

           

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București la data de 18.10.2006, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele SC Hotel X. SRL și SC Y. SA, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6 din 28.07.2003, încheiat de pârâte în frauda Legii nr. 10/2001 - art. 21 alin. (5), în condițiile în care imobilul supus vânzării se afla în procedura de restituire a Legii nr. 10/2001, declanșată prin notificarea din 11.04.2001.

Pârâta SC Y. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepţia tardivităţii cererii introductive de instanţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acțiune, excepția insuficientei timbrări și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin cererea completatoare depusă la termenul din 26.01.2007, reclamanta a arătat că, pe lângă solicitarea din cererea introductivă, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003 pentru încheierea sa în frauda Legii nr. 10/2001 - art. 21 alin. (5), înțelege să solicite constatarea nulității absolute a aceluiași contract și raportat la prevederile art. 45 alin. (2) şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În ședința publică din 23.03.2007, pârâta SC Y. SA a invocat excepția necompetenței materiale a instanței sesizate, solicitând declinarea competenței la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Prin încheierea din 12.10.2007, instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, iar prin încheierea din 07.12.2007 a respins excepţia de netimbrare.

Prin sentința civilă nr. 334 din 15.02.2008, Tribunalul București, Secția V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Tribunalul a reținut că imobilul din str. B. nr. x3 colț cu str. M. nr. x a fost dobândit de către B. prin actul de vânzare-cumpărare din 20.10.1930.

Din copia certificatului de moştenitor nr. x8/1975 rezultă că de pe urma defunctei D. au rămas ca moştenitori E., în calitate de soţ, F., în calitate de nepoată de soră, şi G., în calitate de legatar particular. De pe urma defunctului E. au rămas ca moştenitori H., în calitate de soră şi legatară universală, şi J., în calitate de legatară universală.    

Dincolo de faptul că nu se face dovada identităţii dintre imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni cu imobilul din actul de proprietate din 1930, prin care B. a dobândit imobilul, chiar în ipoteza în care ar exista identitate între D. și B. (situație nedovedită în cauză), reclamanta nu a făcut dovada faptului că este moştenitoarea fostului proprietar, deci titulara dreptului dedus judecății.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 98/A din 26.03.2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.

Curtea a reținut, în esență, că răspunsurile primite de la autoritățile de la care s-au solicitat relații în această fază procesuală (Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1, Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană) nu sunt în măsură să clarifice situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, în special sub aspectul identităţii dintre imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat şi imobilul evidenţiat în mod diferit în conţinutul înscrisurilor administrate în cauză de către reclamantă.

Dovezile administrate nu au clarificat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei în accepţiunea legii speciale, singura în măsură să confere legitimitate procesuală în acțiunea dedusă judecății, aspect care însemna, aşa cum corect s-a susţinut în apărare, dar şi în hotărârea de primă instanţă, clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu şi imobilul identificat de actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calităţii de moştenitoare a reclamantei de pe urma autorului iniţial, situaţie care presupune analiza concretă a conţinutului actelor de stare civilă - pentru dovada actelor sau faptelor juridice intervenite în perioada 1930 - 1950 la zi, respectiv a certificatelor de moștenitor - certificate de calitate de moştenitor, dovadă a tuturor moştenirilor succesive intervenite în aceeaşi perioadă.

Nu s-au administrat în cauză înscrisurile care evidenţiau modificările intervenite în statutul civil al numitei B., căsătorită la nivelul anului 1930 cu K., iar la data de 27.05.1940 cu numitul E., la fel cum nu s-au depus la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte persoana deţinătoare a imobilului în litigiu la data preluării efective în stăpânirea statului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 4294 din 08.09.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia atacată, precum şi sentința civilă nr. 334/2008 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Înalta Curte a reținut că reclamanta, alături de alte persoane, a notificat pârâta SC X. SRL (fostă SA) pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului - hotel Z. - situat în  str. B. nr. x7, dobândit de antecesoarea sa în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.10.1930, autentificat sub nr. xxx30/1930 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, transcris sub nr. xxx98/1930 şi intabulat sub nr. xxx0/1940.

După comunicarea notificării, între pârâte a intervenit actul juridic contestat, având ca obiect imobilul notificat, compus potrivit menţiunilor din act din subsol, parter și 7 etaje și suprafața de 225 mp pe care este situată construcţia, pentru preţul de 50.099 euro, conform actului adiţional la contractul de vânzare-cumpărare.

Prevalându-se de actele depuse în probaţiune, aceleaşi ca în susţinerea notificării, reclamanta a pretins desfiinţarea acestui contract, încheiat cu încălcarea prescripţiilor imperative ale legii speciale [art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], pretenţie ce nu a fost primită de instanţe justificat de lipsa legitimării procesuale active dedusă din nedovedirea identităţii între B. şi D., ca şi a legăturii de rudenie cu proprietara imobilului, considerată a fi B.

În acest sens, cele două instanțe s-au raportat exclusiv la menţiunile contractului de vânzare-cumpărare exhibat, cu omiterea înscrierilor şi a efectelor juridice specifice ale acestora operate în evidenţele de publicitate imobiliară privind imobilul pretins în cauză (menţiuni efectuate la 10 ani de la încheierea actului, odată cu adoptarea legislaţiei privitoare la cartea funciară), perspectivă în raport cu care soluţia instanţelor şi prin consecinţă a considerentelor ce au fundamentat-o se vădeşte a fi greşită şi dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.10.1930, I., în calitate de vânzător, a transmis B., în calitate de cumpărător, imobilul din str. B. nr. x3 colț cu str. M. nr. x, cu toate construcţiile şi instalaţiile aflate pe el, act ce a fost autentificat sub nr. xxx30/1930 de Tribunalului Ilfov - Secția notariat și transcris sub nr. xxx98/1930. Ulterior, prin procesul-verbal din 27.05.1940, actul de vânzare-cumpărare menţionat a constituit titlul de proprietate în temeiul căruia „D. născut M.”, astfel cum se arată în acest script, şi-a înscris dreptul de proprietate în evidenţele de publicitate imobiliară asupra imobilului „situat în str. B. nr. x7 colţ cu intrarea M. nr. x în suprafață de 210 mp compus din curte de lumină şi un corp de casă ce are parter, subsol, 6 etaje și mansardă”.

Actele de stare civilă depuse în probaţiune relevă că numita D., născută M. la data de 28.02.1891 şi decedată la data de 21.11.1974, a fost soţia lui E., care i-a şi succedat în calitate de soţ supravieţuitor (certificat de moştenitor nr. x8/1978). Alături de acesta, succesiunea defunctei a fost acceptată de F., în calitate de nepoată, şi de G., în calitate de legatar particular. Apoi, defunctului E., decedat la data de 17.08.1983 potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor nr. xxx5/1983, i-au succedat H., în calitate de soră şi legatară universală, şi J., în calitate de legatară universală, acesteia din urmă succedându-i reclamanta din prezenta cauză.

Prin urmare, rezultă indubitabil că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe.

Este lipsită de relevanţă în acest context al analizei împrejurarea că nu s-a făcut dovada identităţii între B. şi D., deşi potrivit menţiunilor din procesul-verbal de înscriere a dreptului rezultă că titlul înscrierii îl constituie actul de vânzare-cumpărare din octombrie 1930, încheiat de B. în calitate de cumpărătoare, ceea ce confirmă identitatea celor două persoane.

Aceasta pentru că înscrierea dreptului în favoarea antecesoarei reclamantei are efect constitutiv de drepturi (Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare, în vigoare la momentul deschiderii cărţii imobilului şi înscrierii dreptului), apoi de opozabilitate (art. 1802 C.civ.) a acestui drept faţă de terţi, operaţiunea menţionată fiind guvernată totodată de principiul forţei probante, care înseamnă că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept se prezumă că acesta există în folosul părţii în favoarea căreia s-a înscris dreptul (efecte şi principii reglementate şi de actualul sistem de publicitate imobiliară instituit prin Legea nr. 7/1996).

Prin urmare, raportându-se la constatări eronate, ambele instanțe au reținut greșit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei.

În rejudecare, pârâta SC Q. SRL (fostă SC X. SRL, așa cum rezultă din certificatele de înregistrare din 18.06.2008 şi din 14.10.2010 eliberate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv L. și P., celelalte notificatoare.

Aceeași pârâtă a formulat cerere reconvențională şi cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea reconvențională, a solicitat constatarea nulității absolute a procesului-verbal nr. 6260/1940 încheiat de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti şi, în subsidiar, constatarea caducității acestui proces-verbal.

Prin cererea de chemare în garanție, a arătat că Statul Român este răspunzător pentru orice evicțiune şi/sau prejudiciu pe care îl poate suferi prin pierderea proprietăţii asupra bunului.

Reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003 şi potrivit dispoziţiilor art. 966 C.civ., pentru că este lipsit de cauză, prețul vânzării fiind derizoriu.

La termenul din 18.02.2011, pârâta SC Q. SRL a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepție care a fost respinsă la termenul din 11.05.2012, cu motivarea că unul din motivele de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte vizează neseriozitatea preţului, iar valoarea imobilului consemnată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2007 este peste 500.000 lei, ceea ce atrage competența materială a tribunalului în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ.

În ședința publică de la 18.03.2011, pârâta SC Q. SRL a depus întâmpinare la cererea completatoare a reclamantei, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând totodată netemeinicia cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx6/2003 întemeiată pe dispoziţiile art. 966 C.civ.

La data de 20.01.2012, pârâta SC Q. SRL a depus o precizare a cererii de chemare în judecată a altor persoane, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei R., moștenitoare a numitei L., conform certificatului de moştenitor nr. x9/2004.

Prin încheierea din 08.06.2012, instanţa a respins excepţia prescripţiei, reţinând că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat la data de 28.07.2003, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu este incident termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5), iar susţinerea pârâtei în sensul că un nou termen de prescripţie de 18 luni începe să curgă de la momentul încheierii actului a fost înlăturată, întrucât actul normativ nu reglementează situaţia contractelor încheiate după momentul intrării sale în vigoare.

La termenul din 24.10.2013, pârâta SC Q. SRL a invocat excepţia lipsei de interes, iar la termenul din 08.05.2014 a solicitat suspendarea judecății în baza art. 244 pct. 1 C.proc.civ., până la soluționarea contestației îndreptate împotriva deciziei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emisă la data 11.09.2013 în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 08.05.2014, instanţa a respins cererea de suspendare, apreciind că soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/201 prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nu poate ține în loc soluționarea prezentei cauze, întrucât soluționarea contestației împotriva acestei decizii nu are incidență asupra motivelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare atacat în prezenta cauză; de asemenea, a respins excepția lipsei de interes, reţinând că scopul urmărit de reclamantă este desființarea contractului de vânzare-cumpărare atacat și restabilirea situației anterioare vânzării imobilului.

Prin sentința civilă nr. 807 din 19.06.2014, Tribunalul București, Secția V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca nefondată; a admis acțiunea principală; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003; a respins cererea reconvențională, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanție, ca nefondată.

Tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003, vânzătoarea pârâtă SC Y. SA a vândut cumpărătoarei pârâte SC X. SA imobilul situat în str. B. nr. x7, compus din teren în suprafață de 225 mp (195,16 mp din măsurătorile cadastrale) şi nuda proprietate asupra construcției.

Pe calea excepției lipsei calității procesuale active, pârâta-reclamantă a susținut că există o lipsă de identitate între imobilul ce face obiect al notificării formulate de reclamantă şi interveniente în temeiul Legii nr. 10/2001 şi imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003.

Or, din adresa emisă la 14.11.2012 de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru rezultă că imobilul care a purtat adresa poștală pe str. B. nr. x7, fost nr. x3, la nivelul anului 1930, a fost consemnat atât pe str. B., cât şi pe str. V., dobândind la nivelul anului 1938 şi 1948 nr. x pe str. M., fiind recenzat pe str. B. nr. x7, care a purtat anterior nr. x3 pe str. B., până la nivelul anului 1931.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert N. rezultă că imobilul situat pe str. B. nr. x7 colț cu str. V. nr. x, fostă M. nr. x, ce face obiectul notificării, se identifică cu imobilul descris în contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx30/1930.

În ce privește acțiunea principală, motivele de nulitate invocate vizează încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5), art. 45 alin. (2) şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, încălcarea dispozițiilor art. 966 C.civ.

Cu privire la încălcarea art. 966 C.civ., susținerea reclamantei în sensul că lipsește cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpărare, prin faptul că terenul a fost înstrăinat în lipsa unui preț, iar prețul construcției este derizoriu în raport de valoarea reală a bunului înstrăinat, prețul derizoriu al acestei vânzări fiind dovedit de valoarea mult superioară a acestui imobil stabilită prin vânzarea ulterioară a acestuia, este nefondată.

Scopul înstrăinării imobilului la momentul 28.07.2003 a fost doar dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia, scopul imediat a existat câtă vreme s-a achitat prețul drept contraprestație, deci nu se poate reţine încălcarea art. 966 C.civ.

Prețul vânzării, dincolo de faptul că ţine de învoiala părților, nu poate fi apreciat ca derizoriu prin raportare la prețul ulterior încasat pentru același imobil, întrucât urmare a vânzării autentificate sub nr. xxx6/2003 vânzătorul şi-a păstrat folosința bunului, păstrând, deci, posibilitatea de a câștiga fructele acestuia.

În speță, nu s-a făcut dovada că prețul nu ar fi fost real, ci doar stabilit în mod fictiv, el a fost stabilit convențional şi încasat de vânzător, încasare care din perspectiva art. 1303 C.civ. reprezintă o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite proprietatea bunului, chiar dacă prețul încasat nu reclamă neapărat o echivalență a elementelor cuantum-preț-valoare bun, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert N. rezultând că valoarea imobilului la data de 28.07.2003 era de 1.965.905 USD.

Totodată, vânzarea ulterioară a intervenit după un interval de circa 4 ani, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2007 pârâta SC X. SA transmițând proprietatea, cu toate prerogativele sale, către SC W. SRL.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că textul de lege respectiv nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003, deci părţile nu erau ținute a respecta aceste dispoziții la încheierea convenției.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin cererea precizatoare formulată la data de 26.01.2007, reclamanta a invocat reaua-credință a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, s-a reținut că la data de 11.04.2001 reclamanta şi intervenientele au formulat notificare transmisă pârâtei SC X. SA prin intermediul BEJ de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. B. nr. x7, notificare soluționată prin emiterea deciziei din data de 11.09.2013.

Astfel, la momentul vânzării, vânzătorul cunoștea intenția fostului proprietar de redobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, intenție adusă la cunoștința cumpărătoarei, care a înțeles să cumpere în considerarea existenţei acestei notificări, asumându-și riscul unor acțiuni în revendicare.

În speță, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au cunoscut că imobilul face obiectul unei revendicări pe cale administrativă, că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în mod abuziv, în cuprinsul notificării fiind indicată modalitatea de trecere a imobilului în patrimoniul statului, astfel că în favoarea niciuneia dintre părți nu  se poate reține că a contractat cu bună-credință.

Faţă de faptul că părţile contractante nu se pot apăra cu buna-credință la încheierea actului, fiind incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003.

În ce privește cererea reconvențională, cu privire la numele proprietarului din cuprinsul procesului-verbal nr. 6260/1940, care se susține a fi altul decât cel din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx30, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 4294/2010, Înalta Curte de Casație şi Justiție a reținut, cu putere de lucru judecat, că există identitate între D., născută M., nume consemnat în procesul-verbal nr. 6260/1940, şi B., numele cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx30/1930, astfel că nu se pot reţine ca fondate susținerile pârâtei-reclamante.

Cu privire la numărul poștal al imobilului, s-a reținut că există identitate de imobil, identitate rezultată din adresa din 14.11.2012 de PMB – Direcția Patrimoniu, Serviciu Cadastru, în care se arată că imobilul care a purtat adresa poștală pe str. B. nr. x7, fost nr. x3, la nivelul anului 1930, a fost consemnat atât pe str. B., cât și pe str. V., dobândind la nivelul anului 1938 și 1948 nr. x pe str. M., care a purtat anterior nr. x3 pe str. B., până la nivelul anului 1931, identitate confirmată prin concluziile raportului de expertiză întocmit de expert N.

Chiar dacă în actul de vânzare-cumpărare nr. xxx30/1930 nu este descrisă compunerea imobilului, în procesul-verbal nr. 6260/1940 se face trimitere la actul de proprietate, act prin care s-a transmis proprietatea întregului imobil din str. B. nr. x3, pârâta-reclamantă nefăcând dovada că alta era compunerea imobilului la momentul dobândirii.

Astfel, nu se pot reţine ca fondate susținerile potrivit cu care, în procesul-verbal nr. 6260/1940, judecătorul delegat a menționat elemente determinante pentru identificarea imobilului pe care l-a înscris în cartea funciară provizorie, diferite faţă de cele menţionate în actul de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat sub nr. xxx30 din 1930, nefiind încălcate dispozițiile art. 966 - 968 C.civ., câtă vreme nu se dovedeşte o lipsă a cauzei sau ilicitul acestei cauze.

Actul constitutiv de drepturi în favoarea autorilor reclamantei şi intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat sub nr. xxx30/1930, şi nu procesul-verbal nr. 6260/1940, care făcea opozabil terților acest act, astfel că eventuala lipsă a înscrierii imobilului în cartea funciară definitivă este fără relevanţă din perspectiva existenţei dreptului de proprietate.

În ce privește cererea de chemare în garanție, faţă de faptul că în cauză s-a reținut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003, desființarea contractului îndreptățește pe cumpărătorul care pierde dreptul de proprietate urmare a evingerii să cheme în judecată pe vânzătorul obligat la garanție.

Cu toate acestea, pârâta-reclamantă cumpărătoare a chemat în judecată în virtutea obligației de garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în lipsa unui raport contractual cu acesta, în baza căruia să se nască obligația de garanție.

Susținerea că Statul Român a fost cel care a transmis către SC Y. SA proprietatea asupra bunului, deși reală, nu este în măsură a atrage răspunderea acestuia pentru evicțiune la cererea pârâtei-reclamante SC Q. SRL (fostă SC X. SRL) pentru că nu Statul Român s-a obligat pe temei contractual la a răspunde pentru evicțiune în raport cu pârâta-reclamantă cumpărătoare, ci vânzătorul SC Y. SA, astfel că cererea de chemare în garanție este nefondată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta SC Q. SRL.

Prin decizia civilă nr. 13/A din 20.01.2015, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

I.1. Referitor la prima critică adusă hotărârii primei instanțe, instanța de apel a pornit de la faptul că excepția de necompetență materială a tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă este o excepţie de procedură absolută.

Ca atare, îi sunt incidente dispoziţiile art. 136 teza finală C.proc.civ., care prevăd că: „Excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile şi condiţiile legii”.

Prin urmare, excepţiile de procedură absolute pot fi invocate numai în situaţiile în care legea prevede expres această posibilitate, respectiv direct în apel, conform art. 294 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., şi chiar direct în recurs, potrivit art. 306 alin. (1) C.proc.civ.

Din interpretarea sistematică a celor trei texte de lege sus-menționate rezultă că excepțiile de procedură absolute nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu şi în rejudecare, în următorul (următoarele) cicluri procesuale.

Reinvocarea lor (indiferent dacă instanţele care au soluţionat cauza în ciclul procesual anterior s-au pronunţat asupra lor sau, din contră, au omis să se pronunţe, aspect ce putea fi invocat prin exercitarea căilor legale de atac, inclusiv extraordinare, cum este şi contestaţia în anulare de drept comun) constituie tot o modalitate de invocare, ce are loc ulterior momentului la care partea a fost decăzută din acest drept.

2. În subsidiar, curtea a reținut că, într-adevăr, principial, întrucât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare valoarea dreptului patrimonial transmis este stabilită de părţile respectivelor acte juridice în cuprinsul acestora, în baza regulilor ce acţionează la întâlnirea pe piaţă a cererii şi ofertei, aceleaşi care conduc la stabilirea preţului de piaţă şi de către un expert, este rezonabil ca şi instanţa să aibă în vedere prețul respectiv.

Totuşi, în cazul în care reclamantul nu este parte în contractul a cărui nulitate solicită a se constata şi acesta estimează diferit valoarea imobilului, mai ales atunci când valoarea este indicată  într-un alt act juridic decât cererea de chemare în judecată, astfel că nu se pune problema că, indirect, şi-ar alege instanţa care să îi soluţioneze cererea, deşi această opţiune trebuie să aparţină legiuitorului, trebuie să se dea prioritate estimării celui care a declanşat procesul, astfel cum rezultă implicit din dispozițiile art. 112 pct. 3 C.proc.civ.

Or, în cauză, deşi prin contractul de vânzare-cumpărare atacat, prețul imobilului în litigiu indicat a fost de 2.338.623.000 lei (ROL), respectiv 233.862,3 RON, prin notificarea din 11.04.2001, formulată de către reclamantă și interveniente, valoarea estimativă a imobilului a fost indicată ca fiind de circa 2.000.000 dolari, respectiv 5.551.000 RON (la cursul dolarului din 11.04.2001, de 2,7755 RON), sumă care se situează peste pragul valoric ce atrage competența tribunalului de judecată în primă instanţă, de 5.000.000.000 ROL, adică 500.000 RON, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei (18.10.2006).

             În plus, în speţă, în al doilea ciclu procesual a fost efectuată o expertiză tehnică de evaluare a imobilului la data vânzării, 18.07.2003, de către inginer N., care a indicat valoarea de 64.029.528.119 ROL = 6.402.952,8119 RON (1.965.905 USD), motiv pentru care argumentul că, în regulă generală, este avută în vedere valoarea din contract nu poate fi susţinut şi de această dată.

Este de menţionat şi faptul că, deşi litigiul priveşte numai proprietatea terenului şi nuda proprietate asupra construcţiei, în timp ce reclamanta şi expertul au evaluat proprietatea terenului şi a construcţiei nedezmembrată, diferenţa nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care potrivit expertizei valoarea terenului (13.786.323.126 ROL = 1.378.632,3126 RON) depăşeşte singură de 2,75 ori pragul impus de art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.

II.1. Prin decizia asociatului unic al SC Q. SRL din 11.09.2013 a fost soluționată notificarea din 11.04.2001 formulată de reclamantă şi interveniente, în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în str. B. nr. x7 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Folosul practic indicat a fi urmărit de reclamantă constă în aceea că prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003 se deschide calea reintrării bunului în patrimoniul vânzătoarei SC Y. SA, redobândirii de către aceasta a calităţii de unitate deţinătoare şi analizării notificării din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Deci, interesul urmărit este reprezentat de natura măsurilor reparatorii pe care le-ar putea obţine reclamanta în aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, chiar dacă măsurile reparatorii ar fi de aceeaşi natură indiferent de calitatea persoanei juridice devenită unitate deţinătoare în urma unei transmiteri, notificatorul are interesul reintrării bunului în patrimoniul entităţii învestite iniţial, şi anume evitarea eventualelor riscuri legate de persoana subdobânditorului (de exemplu, insolvabilitate), precum şi potenţiale înstrăinări către un alt subdobânditor care, la rândul său, ar putea prezenta riscuri. De aceea, emiterea unei dispoziţii de către un subdobânditor, care nu este nici una de restituire în natură şi nici irevocabilă, nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii notificatorului în constatarea nulităţii actului de înstrăinare.

În fine, nu este necesar ca folosul să se realizeze chiar prin soluţia pronunţată în cauza cu care reclamantul a învestit instanța, ci este suficient ca acesta să poată fi obţinut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative, o asemenea condiţie restrictivă nefiind cerută, potrivit unei jurisprudenţe constante şi literaturii de specialitate.

2. Împotriva deciziei asociatului unic al SC Q. SRL din 11.09.2013, reclamanta şi intervenientele din prezenta cauză au formulat contestaţie, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București și care nu a fost soluţionată până în acest moment, potrivit informaţiilor din sistemul informatic ECRIS.

Raportat la dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanţei, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu. Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condiţiile în care se va menţine dispoziţia de acordare a unor măsuri reparatorii în echivalent este de natură să întârzie realizarea dreptului reclamantei de a solicita restituirea imobilului în natură şi implicit ar conduce la încălcarea în continuare de către pârâtă a dreptului de proprietate aparţinând notificatoarei. Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare în situaţia în care se va recunoaşte dreptul reclamantei de a obţine restituirea imobilului în natură chiar de la apelanta-pârâtă (subdobânditor care a dobândit calitatea de unitate deţinătoare) este aptă să genereze un nou litigiu, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, în care s-a ridicat problema suspendării. Concluzia care se impune este aceea că instanţa trebuie să verifice nu numai existenţa ca atare a chestiunii prejudiciale a cărei soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, ci şi să pună în balanță interesele părților în conflict.

Aplicând în cauză aceste consideraţii de ordin teoretic, curtea a apreciat că, în spiritul respectării dreptului reclamantei la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, nu era oportună suspendarea judecării cauzei într-un stadiu atât de avansat al procedurii, la aproape opt ani de la data sesizării instanţei.

Ca atare, în mod corect a respins tribunalul şi cererea de suspendare a judecării cauzei la termenul din 08.05.2014.

III.1. În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active, prin decizia instanţei de recurs s-a statuat cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ., că este neîntemeiată: „(…) rezultă indubitabil că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe”, înlăturându-se astfel argumentele instanţei de apel din ciclul procesual anterior care reţinuse contrariul, şi anume că dovezile administrate nu au condus la clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu şi imobilul din actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calităţii de moştenitoare a reclamantei de pe urma autorului iniţial.

Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile împiedică repunerea în discuţie a aspectului privind legitimarea procesuală a reclamantei, chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susţină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunţării hotărârii judecătoreşti din recurs.

În același sens, instanța de apel a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Philis c. Greciei - hotărârea din 27 august 1991 și cauza Siegle c. României - hotărârea din 16 aprilie 2013.

2. De aceea, o expertiză tehnică specialitatea topografie, în combaterea soluţiei pronunţate de instanţa de recurs cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, era inadmisibilă.

În plus, prin Decizia asociatului unic al SC Q. SRL din 11.09.2013, care nu a fost avută în vedere de instanţa de recurs, fiind ulterioară, apelanta-pârâtă a stabilit, la rândul său, pe baza aceloraşi probe reprezentate de înscrisurile ce constituie dosarul administrativ, identitatea dintre imobilul ce formează obiectul notificării şi cel dobândit de aceasta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, precum şi calitatea reclamantei şi intervenientelor de persoane îndreptăţite la obţinerea de măsuri reparatorii pentru imobilul de care autorul lor a fost deposedat în mod abuziv.

Tot posterior deciziei de casare a fost obţinută şi adresa din 14.11.2012 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Serviciu Cadastru, din care rezultă identitatea dintre imobilul cu adresa nr. nou x pe str. M., la nivelul anului 1938, cu cel având adresa nr. x pe str. M., la nivelul anului 1948, cu menţiunea recenzat pe str. B. nr. x7, cu cel având nr. nou x3 – nr. vechi x1 pe str. B. la nivelul anului 1891 (adresă care este menţionată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx30/1930 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat), cu cel având nr. nou x7 – nr. vechi x3 pe str. B. la nivelul anului 1931 (adresă care este menţionată în procesul-verbal nr. 6260/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, în actul de preluare şi în contractul de vânzare-cumpărare care formează obiectul litigiului) şi cu cel având nr. actual x7 pe str. B., potrivit registrului de revizuire a numerotării imobilelor şi apartamentelor - 1948. De asemenea, s-a arătat că potrivit planului topografic scara 1 : 500 ediţia 1940 a figurat înscris imobil cu nr. x pe str. M. şi cu nr. x7 pe str. B. (în procesul-verbal nr. 6260/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti s-a menţionat str. B. nr. x7, colţ cu intr. M. nr. x).

IV.1. Pe fondul cererii principale, Curtea a avut în vedere că din faptul introducerii art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, nu se poate deduce că anterior adoptării acestui din urmă act normativ înstrăinarea unui imobil notificat până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001 era permisă. Nulitatea vânzării putea să rezulte dintr-un alt text de lege, mai general, legiuitorul intenţionând prin noua prevedere numai să fie evitate dificultăţile de interpretare şi aplicare a regulii de drept comun la un caz particular, pe care a considerat important să-l evidenţieze distinct sau să-i stabilească un regim juridic diferit (de exemplu, caracterul imprescriptibil al acţiunii), după cum putea fi vorba şi de o nulitate virtuală.

Textul de lege general invocat de către reclamantă este art. 45 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței (18.10.2006).

Soluţia aplicării acestui text de lege numai actelor juridice de înstrăinare anterioare intrării lui în vigoare ar însemna lăsarea în afara câmpului său de reglementare tocmai a celor încheiate de părţi având cunoştinţă şi cu ignorarea sancţiunii prevăzute expres de lege la momentul încheierii lor, ceea ce nu poate fi admis.

Analizând art. 45 din Legea nr. 10/2001, curtea a constatat că dispozițiile alin. (1), care constituie un preambul al întregului articol, nu fac decât să reia regula care rezultă per a contrario din definiţia nulităţii. Astfel, dacă sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă, în acelaşi timp nu sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu respectarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă.

Deși, prin ipoteză, înstrăinarea unui imobil preluat fără titlu valabil este făcută cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, legea a salvgardat acele înstrăinări făcute cu bună-credinţă, instituind astfel o primă excepţie de la regula nulităţii care s-ar fi aplicat potrivit dreptului comun.

Cea de-a doua excepţie a fost consacrată în materia înstrăinării imobilelor preluate cu titlu valabil, pentru care nulitatea intervine, prin derogare de la principiul general, numai pentru încălcarea dispoziţiilor imperative, deci numai pentru încălcări grave ale legii (normelor juridice de ordine publică).

2. În cauză, imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Astfel, din Deciziunea nr. 12/1949 emisă de Administraţia Financiară – Contribuţii Directe, aflată la rolul fiscal al imobilului, comunicat cu adresa din 08.11.2012 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1, rezultă că „imobilul din str. B. x7 a fost luat de stat în patrimoniul său şi folosit cu mobila pentru cămin studențesc, în baza Decretului-Lege nr. 214/1948 şi deciziei nr. 229.332/1948”, de la D.

În analiza valabilității titlului statului, reținut a fi Decretul nr. 214/1948, curtea a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, raportat la care a stabilit că titlul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 214/1948 contravenea Constituției de la 1948, dispozițiilor art. 481 C.civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

3. Rămâne astfel de stabilit dacă părţile au fost sau nu de bună-credinţă la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx6/2003, numai în primul caz putând fi înlăturată sancţiunea nulităţii.

Din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art.1898 C.civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invoca reaua-credință.

Prin urmare, dacă pârâtele au avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că acestea au fost de rea-credinţă.

În acest sens, aspectul decisiv care trebuie avut în vedere este reprezentat de faptul că, la data încheierii contractului, reclamanta şi intervenientele formulaseră o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, trimisă iniţial cumpărătoarei SC X. SA (care la acea dată deţinea un drept de folosință, corespunzător participaţiei SC Y. SA ca acţionar la SC X. SA) şi primită apoi şi de vânzătoarea SC Y. SA, așa cum rezultă din adresa din 15.06.2001.

Or, în condiţiile în care moştenitoarele proprietarei deposedate abuziv au formulat cerere de restituire în natură, se deduce că acestea au considerat că trecerea nu s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment şi că, deci, titlul statului nu este valabil.

Apreciind că există rea-credinţă nu numai atunci când părţile cunosc că bunul aparţine unui terţ, ci și atunci când acceptă această posibilitate, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în forma de la data sesizării instanţei.

            3. Necontestarea de către proprietar a actului de constituire de către un neproprietar a unui drept de folosință asupra bunului său, în speţă contractul de societate autentificat sub nr. xx2/1997, prin care apelanta-pârâtă a dobândit dreptul de folosinţă asupra imobilului în litigiu, nu are decât semnificația folosirii numai a unuia din mijloacele de apărare a dreptului de proprietate (constatarea nulităţii actului de transmitere a proprietăţii) puse de legiuitor la dispoziţia titularului său.

4. Sub un alt aspect, curtea a avut în vedere faptul că, potrivit art. 43 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data încheierii de către pârâte a contractului de vânzare-cumpărare contestat: „(1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali. (2) Imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute la alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare. Deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi au drept de preemţiune”.

Prin urmare, înstrăinarea se putea realiza numai după finalizarea (în urma) procedurii de restituire, deci abia după emiterea unei dispoziţii de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, care să fi rămas irevocabilă.

Soluția prevăzută de H.G. nr. 498/2003, care a stabilit prin art. 43 alin. (2) că „se recomandă ca aplicarea prevederilor alin. (2) şi (3) ale art. 43 să se facă numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale generate de aplicarea legii”, nu poate fi avută în vedere, fiind prevăzută într-un act normativ cu forţă juridică inferioară. Oricum, textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că înstrăinarea ar fi validată (când art. 45 prevede contrariul), ci că eventual s-ar putea realiza dacă există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziţie de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent.

V.1. Referitor la soluția dată cererii reconvenționale, curtea a reținut, sub un prim aspect, că eventuala constatare a nulităţii procesului-verbal nr. 6260/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti nu ar putea avea nicio consecinţă în cauză asupra aspectului statuat irevocabil prin decizia instanţei de recurs al calităţii procesuale active a reclamantei şi care nu mai poate fi repus în discuţie.

2. În subsidiar, curtea a reținut că principiul forței probante, la care s-a referit instanţa de recurs, instituit de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, se referă la existenţa sau, după caz, inexistenţa unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară. Cel care este înscris ca proprietar, titular al unui drept de uzufruct sau servitute etc., este reputat a avea acea calitate juridică. Invers, cel al cărui drept de uzufruct, servitute sau ipotecă a fost radiat din cartea funciară, este prezumat că nu mai are această calitate. Sub aspectul forţei probante, prezumţiile instituite de art. 32 sunt relative, iar nu absolute, putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne şi să restabilească, pe cale de consecinţă, situaţia juridică reală a cuprinsului cărţii funciare.

Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumţii dispensează pe cel care le invocă (de ex.

proprietarul tabular care intentează o acţiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operaţiunea formală a înscrierii (şi deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegaţiune (susţinere) ori probă în ce priveşte faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înţelege să înlăture prezumţia şi consecinţele ce decurg din ea este ţinut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumţie, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumţiile operează în favoarea sau contra titularului înscris indiferent dacă acesta a fost ori nu de bună-credinţă, cu titlu oneros ori gratuit şi fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.

Prin urmare, prin concept apelanta-pârâtă era cea care trebuia să administreze probe din care să rezulte că înscrierea în cartea funciară ar fi fost greşită (cu privire la numele proprietarului şi numărul poştal).

În ceea ce privește întocmirea cărților funciare provizorii, art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea că: „Judecătorul delegat va proceda la următoarele lucrări: 1. Va examina actele cu privire la identificarea imobilelor, întocmind un tablou de schimbările de posesiune intervenite de la alcătuirea lor până la zi; 2. Va stabili parcelele de teren care vor fi întrunite în corpuri funciare; 3. Va stabili drepturile de proprietate, coproprietate, de proprietate pe etaje ori apartamente, restrângerile privitoare la proprietate ori la capacitatea de a dispune, sarcinile reale ce grevează locul nemişcător, precum şi orice fapt sau raport juridic ce urmează să fie notate. Despre cercetările şi constatările sale, judecătorul va încheia procese-verbale, semnate şi de cei interesaţi”. Potrivit art. 167: „După terminarea cercetărilor şi verificărilor, judecătorul delegat va întocmi, potrivit legii de faţă, cărţile funciare provizorii”. Conform art. 146: „Cel care posedă un titlu de proprietar, va fi înscris ca proprietar, afară numai dacă dreptul său fiind contestat, judecătorul constată din datele strânse cu prilejul lucrărilor pregătitoare sau din înscrisurile înfăţişate de părţile interesate, că o altă persoană urmează să fie înscrisă.”, iar art. 171 stabilea că: „Cărţile funciare provizorii se vor întocmi în două exemplare. Un exemplar împreună cu procesele-verbale şi cu actele de măsurătoare, vor fi depuse la judecătorie, iar al doilea exemplar la primărie, pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă despre înscrierile făcute”.

Ca atare, întocmirea proceselor-verbale şi a cărților funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din actele de proprietate, ci presupunea şi constatări personale ale judecătorului delegat.

VI. În legătură cu cererea de chemare în garanție, instanța a pornit de la faptul că, din momentul în care contractul de vânzare-cumpărare este constatat nul, nu mai subzistă obligaţia de garanţie pentru evicţiune, care constituia un efect al acestuia.

Într-o asemenea ipoteză, se pune problema repunerii în situaţia anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulităţii, devenind incidentă astfel obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulităţii actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

Or, în speţă, cererea de chemare în garanţie nu s-a întemeiat pe această obligaţie de restituire a prestaţiilor, iar preţul nu a fost încasat de către chematul în garanţie Statul Român.

Împotriva deciziei curții de apel a declarant recurs, pârâta SC Q. SRL, care a invocat următoarele motive:

1. Decizia atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 132, 134 și 136 C.proc.civ., sub aspectul modalităţii de soluţionare a motivului de apel privitor la necompetența materială a tribunalului (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.). De asemenea, decizia atacată este nelegală și față de încălcarea principiului contradictorialității (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.).

Respingând motivul de apel referitor la încălcarea normelor de competență materială a instanțelor de judecată pe motiv că excepțiile de procedură absolute nu pot fi invocate în rejudecare, ci numai până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, întrucât:

- casarea dispusă în primul ciclu procesual a fost totală, astfel încât judecata s-a reluat de la primele acte de procedură specifice judecații în primă instanță. În temeiul art. 132 și art. 134 C.proc.civ., reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată inițială, adăugând un nou motiv de nulitate, cel al preţului neserios, în raport de care a indicat valoarea actului juridic pe care îl contestă. În calitate de pârâtă, SC Q. SRL a formulat, de asemenea, acte care puteau fi efectuate la prima zi de înfăţişare, depunând întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanție, acte cu care prima instanță s-a socotit legal învestită și pe care le-a soluționat prin hotărârea finală. În aceste condiții, greșit a considerat instanța de apel că, în raport de stadiul procedurii, nu mai era posibilă invocarea excepției de necompetență materială, de vreme ce au redevenit pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 132 și 134 C.proc.civ., în raport de care pârâta putea să invoce chiar şi excepţii relative, nu numai de ordine publică.

            - doar la reluarea judecății, după casarea cu trimitere, reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii, în raport de prevederile art. 112 pct. 3 C.proc.civ., cu ocazia invocării motivului de nulitate referitor la existenta unui preţ neserios, astfel încât, în mod obiectiv, acela a fost momentul la care s-a putut pune în discuție problema necompetenței materiale.

            - nu există un text care să permită limitarea invocării excepţiilor procesuale, de principiu, doar în primul ciclu procesual, cu consecinţa unei „decăderi” atipice din dreptul de a invoca excepții pentru toate părțile în celelalte cicluri procesuale. Dimpotrivă, în cazul casării cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare, singurele limite ale invocării unor excepţii, de ordine publică mai ales, decurg din aplicarea prevederilor art. 315 C.proc.civ., în raport de care intră în puterea lucrului judecat ceea ce instanţa de recurs a dezlegat. Or, în speță, problema necompetenței materiale nu a făcut obiect al controlului judiciar, astfel încât prima instanță era obligată, din oficiu sau ca efect al învestirii sale pe cale de excepție, să verifice competența de ordine publică, inclusiv materială.

În concluzie, confirmând legalitatea sentinţei apelate, care s-a pronunţat şi asupra motivului de nulitate suplimentar, invocat prin intermediul unei cereri modificatoare, în condițiile art. 132 C.proc.civ., instanța de apel a recunoscut această posibilitate pentru reclamantă, dar, contradictoriu și nelegal, nu a recunoscut pârâtei dreptul ca, în raport de modificarea cererii şi de aceleaşi dispoziţii procedurale, să îşi invoce excepţiile de procedură şi de fond.

De asemenea, instanța de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 136 C.proc.civ., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

Anterior intrării in vigoare a Legii nr. 202/2010, moment la care instanţa de apel trebuia să se raporteze în analiza modului de soluţionare de către prima instanță a excepţiei necompetenței materiale a tribunalului invocată de pârâtă (având în vedere dispoziţiile art. XXIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010, în raport de data reînregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti), dispoziţiile art. 136 C.proc.civ. aveau următoarea formulare: „Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecaţii, afară de cele de ordine publică”.

Prin urmare, în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauză, concluzia instanţei de apel referitoare la faptul că pârâta ar fi fost decăzută din dreptul de a invoca chiar şi excepţii absolute, de ordine publică, cu ocazia rejudecării, este vădit eronată.

Soluția instanței de apel asupra motivului de apel referitor la necompetența primei instanţe este nelegală și în raport de faptul că, în soluţionarea acestui motiv de apel, instanța s-a raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică de evaluare privind determinarea valorii de piață a imobilului litigios.

Astfel, instanța de apel nu a răspuns criticilor pârâtei referitoare la necompetența materială a primei instanţe şi nici nu a statuat asupra temeiniciei celor reținute de prima instanță prin încheierea din data de 11.05.2012, care a făcut obiectul apelului cu care a fost învestită, ci s-a raportat la cu totul alte elemente decât cele discutate de părţi cu ocazia dezbaterii în fond a apelului.

Reţinerea de către instanţa de apel a unor împrejurări de fapt sau de drept care nu au făcut obiectul dezbaterii contradictorii cu ocazia judecaţii reprezintă o formă tipică a încălcării principiului contradictorialității, care duce și la vătămarea gravă a dreptului la apărare.

Cu referire la încălcarea legii, trebuie observat că, deși dispozițiile legale o permiteau, în cauză efectuarea expertizei de evaluare nu s-a dispus în vederea determinării competenţei instanţei de judecată, ci în vederea determinării valorii de piaţă a imobilului la data înstrăinării în raport de motivul de anulare a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat de reclamantă pe dispozițiile art. 966 C.civ., motiv care a fost respins ca neîntemeiat de către prima instanţă şi care a intrat în puterea de lucru judecat, prin neatacarea hotărârii primei instanţe sub acest aspect.

Contrar raționamentului instanțelor de fond, în practica judiciară s-a statuat în mod constant că, la stabilirea competenţei după valoare, în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii unui act juridic, trebuie avut în vedere preţul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece prețul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanţă pentru stabilirea competenţei după valoare, valoarea reţinută prin alte înscrisuri decât cel a cărei nulitate se solicită, deoarece într-o astfel de situaţie, stabilirea competenţei materiale ar depinde, în totalitate, de un factor exterior actului juridic ce se cere a fi anulat.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte sancţionarea actului juridic cu lipsirea lui de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, la determinarea instanţei competente are relevanţă exclusiv preţul stipulat în actul a cărui nulitate se cere, iar nu alte evaluări străine contractului, respectiv o expertiză tehnică de evaluare încuviințată pentru alte considerente sau un preț indicat într-un contract ulterior, încheiat în alte condiții de piață, contract a cărui nulitate nu s-a solicitat.

În condițiile în care, în speţă, valoarea imobilului a fost determinată prin chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare atacat, nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel conform căruia trebuie să se dea prioritate estimării celui care a declanşat procesul, întrucât s-ar aduce atingere dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competența instanțelor de judecată.

Rezultă că, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., cât timp valoarea obiectului litigiului este clar determinată prin actul contestat, indiferent dacă cel care îl contestă este sau nu parte la acesta, nu prezintă relevanţă preţuirea valorii dată de reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C.proc.civ.

Cum valoarea imobilului ce face obiectului contractului atacat a fost stabilită de părţi la suma de 63.000 euro, echivalent a 2.338.623.000 ROL (respectiv 233.862,3 RON), în speță competența materială de soluționare a cauzei revine judecătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ., iar nu tribunalului, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Pentru acest motiv, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C.proc.civ., se impune casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței competente potrivit art. 1 și art. 5 C.proc.civ., respectiv Judecătoriei Sectorului 4 București.

2. Soluţia instanţei de apel asupra motivului referitor la nelegalitatea respingerii cererii de

suspendare, precum și a excepției lipsei de interes este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu vizează şi restituirea bunului înstrăinat cu presupusa fraudă la lege, ci doar constatarea nulităţii unui contract faţă de care reclamanta are calitatea de terţ, iar efectul admiterii acţiunii nu îl constituie restituirea imobilului către reclamantă, ci întoarcerea imobilului la înstrăinător, respectiv în patrimoniul vânzătoarei SC Y. SA.

Din această perspectivă, raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu, în condiţiile în care, pe de o parte, apreciază că, în spiritul respectării dreptului reclamantei la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil nu era oportună suspendarea judecării cauzei într-un stadiu atât de avansat al procedurii, la aproape opt ani de la data sesizării instanței, iar, pe de altă parte, constată că nu este necesar ca folosul să se realizeze chiar prin soluţia pronunţată în cauza cu care reclamantul a învestit instanţa, ci este suficient ca acesta să poată fi obținut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative.

Or, în condițiile în care prin decizia asociatului unic al SC Q. din data de 11.09.2013 a fost soluționată notificarea din 11.04.2001, în sensul că a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, împotriva căreia reclamanta a promovat contestație ce face obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului București, este evident că doar prin soluţionarea, în mod definitiv, a dosarului menţionat urmează a se analiza dacă reclamanta mai justifică un interes actual în soluţionarea demersului procesual ce face obiectul prezentului dosar.

Deși concluzia instanței de apel, potrivit căreia în analiza cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ. trebuie puse în balanță interesele părților aflate în conflict, este corectă, soluţia de respingere a motivului de apel referitor la greşita respingere a cererii de suspendare este greșită, în condițiile în care însăși instanța de apel reține că o hotărâre de admitere a cererii de chemare în judecată din prezentul dosar nu satisface folosul practic urmărit de reclamantă, ci este necesară întreprinderea unor demersuri judiciare sau administrative ulterioare.

În schimb, contrar raționamentului instanțelor de fond, prin decizia asociatului unic al SC Q. a luat naştere dreptul reclamantei de a obţine despăgubiri în echivalent pentru imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită în cauză.

În mod nelegal, în analiza temeiniciei motivului de apel referitor la greşita respingere a cererii de suspendare, instanța de apel are în vedere doar protejarea interesului reclamantei, nu și pe cel al pârâtei.

În măsura în care reclamantei i se va consfinţi dreptul de a obţine măsuri reparatorii în echivalent, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este evident că demersul procesual ce face obiectul prezentului dosar ar fi lipsit de folos practic, în raport de solicitarea concretă a reclamantei.

Rezultă că, dezlegarea prezentului dosar depinde în tot de existența sau neexistența dreptului reclamantei la despăgubiri în echivalent, drept ce urmează a fi stabilit prin soluționarea dosarului nr. xxx1/3/2013, astfel încât, în spiritul protejării intereselor ambelor părți aflate în conflict, se impunea fie admiterea cererii de suspendare în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., pentru determinarea îndeplinirii condiţiei interesului actual al reclamantei, fie respingerea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, ca fiind formulată de o persoană ce nu mai justifică un interes actual.

3. Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 163 C.proc.civ. și art. 1021 C.civ. (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

În raport de considerentele hotărârii judecătoreşti reţinută cu autoritate de lucru judecat pe aspectul calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 163 C.proc.civ. și art. 1201 C.civ.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 4294/2010 a ICCJ s-a reținut calitatea procesuală activă a reclamantei în sensul că s-a statuat, definitiv şi irevocabil, că aceasta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se afla imobilul în litigiu, iar din această perspectivă are calitatea de persoană îndreptățită în formularea prezentei acţiuni.

În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu este îndeplinită condiţia identităţii de cauză între argumentele invocate pentru susținerea excepției lipsei calității procesuale active.

Astfel, în primul ciclu procesual, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-a invocat lipsa calității reclamantei de moștenitoare a persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul in litigiu, iar prin decizia civilă nr. 4294/2010 a ICCJ s-a statuat că aceasta a făcut dovada calităţii sale de moştenitoare.

În al doilea ciclu procesual, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-a invocat lipsa identităţii între imobilul obiect al notificării şi imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

În analiza existenței autorității de lucru judecat nu trebuie confundată cauza cu dreptul subiectiv civil a cărui valorificare se urmăreşte prin demersul judiciar sau prin excepția invocată, cauza fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv.

În consecință, între cele statuate de ICCJ referitor la calitatea reclamantei de moştenitoare a persoanei înscrisă în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se afla imobilul în litigiu şi lipsa identităţii între imobilul obiect al notificării și imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, în contextul unei casări totale cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în faţa primei instanţe, astfel cum  s-a dispus prin decizia civilă nr. 4294/2010 a ICCJ, este greșit raționamentul instanței de apel conform căruia în cel de-al doilea ciclu procesual pârâta nu putea invoca excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fundamentată pe o cu totul altă cauză decât cea reţinută în primul ciclu procesual.

Tot astfel, este greșit și raționamentul instanței de apel referitor la inadmisibilitatea probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografiei în vederea determinării identităţii între imobilul care face obiectul notificării şi imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

În primul ciclu procesual, prima instanță a reținut în considerentele sentinței pronunțate, că „dincolo de faptul că nu se face dovada identităţii dintre imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni în anulare cu imobilul din actul de proprietate din 1930 prin care B. a dobândit imobilul, reclamanta nu a făcut dovada calităţii de succesor a fostului proprietar al imobilului [...]”.

Având în vedere că în primul ciclu procesual s-a antamat problema lipsei de identitate între cele două imobile, solicitarea pârâtei de efectuare a unei expertize topografice având ca obiectiv identificarea imobilului, probă prin care tindea la dovedirea temeiniciei excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate, a fost în mod nelegal respinsă. De asemenea, solicitarea pârâtei de revenire și încuviințare a probei solicitate s-a fundamentat și pe împrejurarea că expertiza anterior efectuată în cauza era, în realitate, o expertiză de evaluare.

Soluţia de respingere a cererii de efectuare a probei cu expertiză topografică, care ar fi condus la o cu totul altă soluție asupra excepției lipsei calității procesuale active, este rezultatul încălcării de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.proc.civ.

Aceste dispoziții legale consacră principiul rolului activ al judecătorului, respectiv regula în conformitate cu care instanţa de judecată, care în cadrul procesului civil este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi, are îndreptăţirea şi, totodată, îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părţilor de a-și face probele şi susţinerile lor, să ordone din proprie inițiativă administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil de a duce la descoperirea adevărului în cauză.

Soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în temeiul doar a unei adrese emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciul Cadastru şi în raport de cele menţionate în decizia asociatului unic al SC Q. este lipsită de fundament probatoriu.

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, în lipsa unei probe tehnice, de specialitate, nu poate fi stabilită identitatea dintre imobilul obiect al notificării şi imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, soluția instanțelor de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întemeiată doar pe existenţa unor înscrisuri, fără a avea la bază constatări tehnice, este nelegală, impunându-se astfel respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

4. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Sub un prim aspect, trebuie observat că, deși instanțele de fond au exclus aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 referitoare la nulitatea vânzărilor efectuate în timpul procedurilor administrative de restituire, soluțiile pronunțate se întemeiază tocmai pe faptul că părțile contractului de vânzare-cumpărare au ignorat existența notificării din 11.04.2001, care nu fusese soluţionată la data perfectării contractului, motiv pentru care acesta este lovit de nulitate.

S-a reținut astfel, că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul imobilului au cunoscut intenția fostului proprietar de redobândire a dreptului de proprietatea asupra imobilului, aspect ce rezulta din notificările transmise contractanților, așa încât, în accepțiunea instanței de apel, prima instanţă în mod corect a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează interdicția vânzării imobilelor notificate până la soluționarea procedurilor administrative sau judiciare declanșate în legătură cu acestea, însă această prevedere legală a fost introdusă abia prin Legea nr. 247/2005, aşadar ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat în prezenta cauză, încheiat în anul 2003.

Practic, sancționând cu nulitatea absolută contractul de vânzare-cumpărare pe considerentul că părțile aveau cunoștință de existența notificării și, ca atare, au fost de rea-credință la încheierea actului, în condiţiile inexistenţei unei interdicţii de vânzare până la soluţionarea notificării, instanţele de fond au adăugat în mod nepermis la lege, stabilind sancţiuni inexistente.

În  speţă, nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia nulitatea vânzării pe acest considerent putea să rezulte dintr-un alt text de lege mai general, în condiţiile în care sancţiunile nu pot fi aplicate prin analogie.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel în mod greșit a reținut incidența, în speță, a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Contrar raționamentului instanței de apel, nu poate fi primită teza potrivit căreia acest text de lege se aplică și contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care dispoziţiile alin. (5) al art. 45 instituie un termen special de prescripție, de un an de la data intrării în vigoare a legii, pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute.

Or, sub acest aspect, raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu întrucât, dacă s-ar accepta că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul la acțiune privind constatarea nulității absolute a acestuia ar fi fost prescris.

Pe de altă parte, chiar dacă dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabile actului a cărui nulitate s-a solicitat, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit aceste dispoziții legale.

În primul rând, raționamentul instanței de apel referitor la valabilitatea titlului statului este străin de natura pricinii. Astfel, se reţine, în mod nelegal, faptul că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 214/1948 pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor bunuri care au servit sau servesc funcţionarii căminelor şi cantinelor studenţeşti, act normativ care contravine Constituţiei din 1948.

Din această perspectivă, în analiza valabilității titlului statului, instanța de apel pornește de la o premisă falsă, astfel încât și concluzia potrivit căreia, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este, de asemenea, greșită.

În al doilea rând, contrar raționamentului instanței de apel, din economia dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că buna sau reaua-credință la întocmirea actului este nerelevantă dacă actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării.

Față de dispozițiile alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, pentru a fi incidentă sancțiunea nulității absolute prevăzută la alin. (2) trebuie identificate ipotezele în care aceste înstrăinări pot fi anulate, fiind considerate frauduloase.

Astfel, pentru a determina aplicabilitatea alin. (1) sau a alin. (2) ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să constate, în primul rând, dacă a fost respectată sau nu legislația în vigoare la data înstrăinării, mai exact dacă succesiunea modalităţii de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtei-recurente a respectat legislația în vigoare la data la care au fost perfectate respectivele înscrisuri.

Sub acest aspect, este de reținut că, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului aferent hotelului Z. şi a nudei proprietăţi asupra clădirii, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 2003, pârâta-recurentă deținea deja, cu titlu valabil, dreptul de folosință asupra terenului și clădirii, conform contractului de societate al SC X. autentificat sub nr. xx2/1997 (actul de înființare al SC Q.).

Or, în contextul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC Q. deținea cu titlu valabil dreptul de folosinţă asupra terenului şi construcţiei obiect al contractului de vânzare-cumpărare, iar dispozițiile legale nu instituiau sancțiunea nulității absolute necondiționate a înstrăinărilor imobilelor, în speță nu putea fi reținută, astfel cum au procedat instanțele de fond, reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Cum legalitatea actului de privatizare, prin înfiinţarea SC X., prin care SC Q. a dobândit dreptul de folosință asupra imobilului litigios, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a fost pusă în discuție, în speță nu este relevantă buna sau reaua-credință a pârâtei-recurente la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, câtă vreme legislaţia în vigoare a fost respectată.

Prin urmare, față de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat şi anularea contractului de societate al SC X., astfel că valabilitatea privatizării este incontestabilă, în speță sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (1) Legea nr. 10/2001, iar nu ale alin. (2) al aceluiaşi articol, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă, situaţie în care este irelevantă buna sau reaua-credință a părților contractante.

Rezultă că, prin necontestarea înființării SC X., s-a consolidat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către pârâta-recurentă, iar imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare iese de sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel încât nu mai poate fi restituit în natură.

În acest context, este greșit și în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile raționamentul instanței de apel referitor la faptul că necontestarea de către proprietar a privatizării SC X. nu are decât semnificația folosirii numai a unuia din mijloacele de apărare a dreptului de proprietate, întrucât în aceste condiţii s-ar aduce atingere dispozițiilor imperative ale legislației în materie de privatizare, care reglementează termene speciale de prescripţie pentru contestarea procedurilor.

Sub un al treilea aspect, ignorând situația de fapt din speță, instanța de apel dă o interpretare  greșită dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și ale pct. 43.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere faptul că H.G. nr. 498/2003 are drept obiect aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar că prin adoptarea acestora s-a avut în vedere clarificarea unor concepte și situații juridice izvorâte în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite, raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia soluţia prevăzută de acest act nu poate fi avută în vedere este eronat.

Or, în condițiile în care, în speță, astfel cum rezultă din ansamblul materialului probator administrat, existau suficiente elemente care să conducă la o soluţie de respingere a notificării formulată de reclamantă, atât prin prisma incertitudinii cu privire la calitatea acesteia de persoana îndreptăţită, cât şi cu privire la identitatea imobilului revendicat cu cel care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, soluția instanței de apel este cel puţin contradictorie.

Astfel, deși, pe de o parte, reține posibilitatea aplicării art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că acesta ar putea fi aplicat doar în condiţiile în care există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziţie de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri prin echivalent, pe de altă parte, ignorând contextul factual, instanța de apel nu a înțeles să facă aplicarea prevederilor legale menţionate.

5. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Dispunând respingerea motivului de apel cu privire la greşita respingere a cererii reconvenționale, instanța de apel a validat, practic, un înscris afectat de nulitate absolută, prin raționamentul potrivit căruia actul constitutiv de drepturi în favoarea autorilor reclamantei și intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. xxx30/1930 și nu procesul-verbal nr. 6260/1940 care făcea opozabil terților acest act.

Susținerea că, în speță, dreptul de proprietate al reclamantei și intervenientelor s-a constituit prin actul de vânzare-cumpărare nu poate fi primită drept argument pentru respingerea cererii reconvenționale, în condițiile în care, în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi.

În acest context, contrar raţionamentelor instanţelor fondului, motivele de nulitate absolută invocate cu privire la procesul-verbal nr. 6260/1940 nu pot fi acoperite, cum în mod greşit s-a reţinut, prin înscrisuri ulterioare procesului-verbal contestat.

Aşadar, nu pot fi primite susținerile conform cărora motivul de nulitate referitor la numele proprietarului ar fi fost acoperit prin decizia nr. 4294/2010 pronunțată de ICCJ, iar cu privire la numărul poștal al imobilului identitatea rezultă din adresa emisă la 14.11.2012 de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru.

De asemenea, instanța de apel nu a cenzurat nemotivarea sentinţei care, sub acest aspect, s-a limitat să conchidă că, în privinţa motivului de nulitate referitor la insuficienta descriere a imobilului, pârâta nu a dovedit o lipsă a cauzei sau o cauză ilicită.

Or, în contextul în care, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930 nu exista nicio descriere a proprietăţii, prin indicarea unei astfel de descrieri în cuprinsul procesului-verbal atacat este evident că judecătorul-delegat și-a depășit atribuțiile strict și limitativ prevăzute la art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că, în mod nelegal, instanțele de  fond au  respins  cererea reconvențională.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință: în principal, casarea deciziei recurate și a sentinței fondului, pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială a instanței, urmând să se dispună trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti; în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței fondului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1. Pentru a respinge motivul de apel referitor la pronunțarea sentinței apelate cu încălcarea normelor de competență materială, curtea de apel a reținut, în principal, că excepțiile de procedură absolute, cum este și excepția de necompetență materială, nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu și în rejudecare; în subsidiar, a reținut că tribunalul este competent material în judecarea în primă instanță a cauzei, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței (18.10.2006), întrucât valoarea obiectului litigiului depășește 500.000 lei.

Așa cum susține și recurenta, primul argument al curții de apel este greșit, deoarece dispozițiile legale în materie, aplicabile cauzei, nu limitează posibilitatea de invocare a excepțiilor de procedură absolute până la finalizarea primului ciclu procesual.

Norma de reglementare a regimului juridic al excepțiilor de procedură, aplicabilă cauzei, este cea cuprinsă în art. 136 C.proc.civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței - 18.10.2006, iar nu în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, la care greșit s-a raportat instanța de apel, ignorând dispozițiile tranzitorii ale art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora art. 136 C.proc.civ., cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 202/2010, se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi.

 Art. 136 C.proc.civ., în forma de la data sesizării instanței, prevedea că ,,Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică.”

Rezultă că, în reglementarea aplicabilă cauzei, sancțiunea decăderii opera numai pentru neinvocarea prin întâmpinare sau la prima zi de înfățișare a excepțiilor de procedură relative. Excepțiile de procedură absolute, ca unele care sunt ,,de ordine publică”, puteau fi invocate oricând în cursul judecății, indiferent de stadiul procesului, deci și după prima zi de înfățișare, și chiar direct în apel sau recurs, inclusiv în rejudecare după casare.

Întrucât norma aplicabilă cauzei nu fixa nicio limită procesuală până la care puteau fi invocate excepțiile de procedură de ordine publică, excepția de necompetență materială a tribunalului, ca excepție de procedură absolută, de ordine publică, putea fi invocată în rejudecare după casarea cu trimitere.

În cazul casării cu trimitere spre rejudecare, singurele limite ale invocării excepțiilor de ordine publică decurg din aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Cum, însă, în speță, prin decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu procesual nu a fost dezlegată problema competenței materiale de primă instanță, nimic nu se opunea la invocarea, în rejudecare, a excepției de necompetență materială a primei instanțe.

Concluzia contrară a curții de apel, deși greșită, nu este însă de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțate în cauză, în condițiile în care curtea a analizat, în subsidiar, dacă normele de competență materială au fost încălcate la judecata în primă instanță a cauzei de către tribunal, iar concluzia la care a ajuns pe acest aspect este corectă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Relativ la motivarea subsidiară, recurenta a invocat, în primul rând, că instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare deoarece în soluționarea motivului de apel referitor la necompetența materială a primei instanțe s-a raportat la alte elemente decât cele discutate de părți cu ocazia dezbaterii în fond a apelului, respectiv la concluziile expertizei tehnice de evaluare a imobilului litigios.

 Contrar, însă, susținerilor recurentei, faptul că instanța de apel și-a argumentat soluția de respingere a motivului de apel referitor la necompetența materială de primă instanță a tribunalului prin raportare la un mijloc de probă administrat în cauză nu încalcă principiile  contradictorialității și dreptului la apărare sub motiv că respectivul mijloc de probă nu a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii cu ocazia judecății, deoarece asigurarea dreptului părților de a se apăra cu privire la orice aspect al cauzei și la mijloacele de probă administrate se realizează în cadrul dezbaterii pe fond a pricinii.

Din moment ce instanța de apel i-a acordat cuvântul în dezbaterea cauzei, posibilitatea de a-și expune punctul de vedere cu privire la orice mijloc de probă administrat în cauză a fost asigurată recurentei, situație în care nu se poate imputa instanței de apel că ar fi încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

În al doilea rând, recurenta a invocat încălcarea legii față de determinarea competenței materiale de primă instanță prin raportare la alte elemente decât prețul din contractul de vânzare-cumpărare atacat.

Nici aceste critici nu sunt fondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Astfel, în mod corect instanța de apel s-a raportat, în stabilirea competenței materiale de primă instanță, la valoarea litigiului estimată de reclamantă și confirmată pe baza probelor administrate în cauză, iar nu la prețul din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata prin acțiunea dedusă judecății.

Este adevărat că, în cazul acțiunii în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, prețul din contract poate fi un element de apreciere în determinarea instanței competente, dar numai atunci când reclamantul nu estimează diferit valoarea obiectului litigiului.

Prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face, conform art. 112 pct. 3 C.proc.civ., de către reclamant. În acest sens, reclamantul poate indica drept valoare a bunului litigios prețul din contract. Nimic, însă, nu îl poate împiedica pe reclamant să arate că valoarea bunului litigios este alta decât cea menționată în contract, deoarece prețuirea obiectului litigiului îi aparține, conform art. 112 pct. 3 C.proc.civ.

A primi teza recurentei, în sensul că prețul din contract este singurul element de natură obiectivă relevant în determinarea competenței materiale după valoare, ar însemna lipsirea de conținut a dispozițiilor art. 112 pct. 3 C.proc.civ., ceea ce nu se poate admite.

Trebuie avut în vedere și faptul că estimarea făcută de reclamant poate fi contestată și verificată pe bază de probe, astfel că nu se poate susține că acest criteriu ar fi unul pur subiectiv și că prin luarea lui în calcul la stabilirea competenței materiale după valoare s-ar aduce atingere dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența instanțelor de judecată, prin aceea că partea ar ajunge să își aleagă instanța care să îi soluționeze cererea.

Cum legea prevede în sarcina reclamantului obligația de a indica valoarea obiectului litigiului, după prețuirea sa - art. 112 pct. 3 C.proc.civ., în mod corect curtea de apel a avut în vedere, la stabilirea competenței materiale de primă instanță, valoarea bunului litigios indicată de reclamantă, verificată pe baza probelor administrate în cauză.

Astfel, curtea de apel a reținut că valoarea litigiului, estimată de reclamantă, depășește pragul valoric de 500.000 lei (RON), care atrage competența de primă instanță a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței. Totodată, a avut în vedere că prin expertiza tehnică de evaluare a imobilului, efectuată în al doilea ciclu procesual, se confirmă o valoare a bunului litigios care depășește suma de 500.000 lei (RON). Faptul că expertiza la care s-a raportat instanța de apel nu a fost dispusă în scopul stabilirii competenței materiale de primă instanță nu înseamnă că nu putea fi valorificată pe acest aspect, cum neîntemeiat pretinde recurenta, esențial fiind că prin acest mijloc de probă s-a stabilit valoarea bunului litigios, element care interesează în determinarea instanței competente material.

În concluzie, curtea de apel a făcut aplicarea corectă la speță a dispozițiilor art. 112 pct. 3 C.proc.civ. luând în calcul, la stabilirea competenței materiale de primă instanță, valoarea litigiului estimată de reclamantă, verificată pe bază de probe, iar nu prețul din contract.

2. Criticile vizând nelegala confirmare în apel a soluției primei instanțe de respingere a cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. și a excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii în nulitate sunt nefondate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Întrucât Legea nr. 10/2001 nu permite restituirea în natură a imobilelor care au fost înstrăinate în mod legal, rezultă că nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 constituie o chestiune prejudicială, a cărei soluție are o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus procedurii administrative, iar, ulterior, judiciare de restituire în natură a imobilului.

Așa fiind, titularul notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură are interes să promoveze acțiune în nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilului notificat, folosul practic urmărit prin acest demers judiciar fiind posibilitatea obținerii restituirii în natură a imobilului.

Ca atare, contrar susținerilor din recurs, nu se poate reține că reclamanta din prezenta cauză, care a solicitat restituirea în natură în procedura Legii nr. 10/2001, nu are interes în promovarea acțiunii în nulitatea actului juridic de înstrăinare a imobilului notificat sau că acest interes nu este actual, pe motiv că în cadrul prezentului litigiu nu se poate dispune și restituirea imobilului.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu este necesar ca folosul practic urmărit să se realizeze prin chiar soluția pronunțată în cauza cu care reclamantul a învestit instanța, ci, potrivit jurisprudenței și doctrinei în materie, este suficient ca acesta să poată fi obținut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative.

Or, această condiție este îndeplinită în speță, întrucât reclamanta, care a promovat prezenta acțiune în nulitate, a inițiat demersurile pentru restituirea în natură a imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat, formulând notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 și contestație împotriva dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent emisă în procedura administrativă.

În concluzie, reclamanta justifică interes în acțiunea în nulitate dedusă judecății, folosul practic urmărit prin punerea în mișcare a acestei proceduri judiciare fiind reprezentat de natura măsurilor reparatorii pe care le-ar putea obține în procedura inițiată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurenta susține că doar prin soluționarea, în mod definitiv, a contestației împotriva dispoziției administrative de acordare de măsuri reparatorii în echivalent se poate analiza dacă reclamanta mai justifică un interes actual în soluționarea demersului procesual ce face obiectul prezentului dosar, pentru că în măsura în care acesteia i se va consfinți dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, demersul procesual ce face obiectul prezentului dosar ar fi lipsit de folos practic. Această argumentare a stat și la baza cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., susținându-se că dezlegarea prezentului dosar ar depinde, sub aspectul determinării interesului, de existența sau neexistența dreptului reclamantei la despăgubiri în echivalent, drept ce urmează a fi stabilit în dosarul ce are ca obiect contestația împotriva dispoziției administrative de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

O asemenea teză nu poate fi, însă, primită, deoarece s-ar nesocoti caracterul prejudicial al nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, care face ca relația de dependență dintre contestația la Legea nr. 10/2001 și acțiunea în nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 să fie în sens invers celui pretins de recurentă. Astfel, nu soluționarea acțiunii în nulitate depinde de soluția din contestația la Legea nr. 10/2001, ci soluționarea contestației poate fi influențată de soluția din acțiunea în nulitate, deoarece natura măsurilor reparatorii ce urmează a se stabili în cadrul contestației depinde, printre altele, de constatarea nulității actelor de înstrăinare privind imobilul notificat în procedura legii speciale.

Prin urmare, rezolvarea acțiunii în nulitate impunându-se cu prioritate față de contestația la Legea nr. 10/2001, în raport de caracterul prejudicial al nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, nu se poate reține că aprecierea interesului în cauza pendinte este subordonată soluționării definitive a contestației și că astfel s-ar fi impus suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.

Pentru considerentele arătate în precedent, care converg către concluzia că dezlegarea prezentei pricini nu atârnă, sub aspectul determinării interesului, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, de dreptul care face obiectul judecății în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, urmează a se constata că nu este întrunită, în speță, condiția premisă a suspendării prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., aceea ca dezlegarea pricinii să atârne, în tot sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Față de neîntrunirea acestei condiții, apare ca fiind legală decizia recurată sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de respingere a cererii de suspendare, sens în care motivarea curții de apel va fi suplinită cu argumentele reținute prin prezenta decizie.

Cum aprecierea oportunității suspendării este întotdeauna subsecventă constatării întrunirii condiției dependenței cauzei pendinte de cea în raport de care s-a solicitat suspendarea, iar  această condiție nu este întrunită în cauză, argumentele instanței de apel legate de oportunitatea măsurii suspendării urmează a fi înlăturate, astfel încât criticile din recurs pe acest aspect rămân fără obiect și nu se mai impune a fi analizate.

3. Criticile prin care se impută curții de apel că a reținut, în mod nelegal, autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, pentru a confirma soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, sunt nefondate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 334/2008 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și s-a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reținându-se că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul litigios și imobilul din actul de proprietate din 1930 invocat de reclamantă și nici dovada faptului că reclamanta este moștenitoarea fostului proprietar.

Această sentință a fost menținută în apel, prin decizia civilă nr. 98/A/2009 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că dovezile administrate nu au condus la clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu – identitatea dintre imobilul în litigiu și imobilul din actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calității de moștenitoare a reclamantei de pe urma autorului inițial.

Prin decizia nr. 4294/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a admis recursul reclamantei, s-au casat hotărârile sus-menționate și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, pe motiv că ,,ambele instanțe au reținut greșit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei”, reţinându-se că ,,rezultă indubitabil că reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă și confirmă existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe.”

Rezultă că, problema calității procesuale active a reclamantei a fost dezlegată, în mod irevocabil, în primul ciclu procesual al cauzei, prin decizia de casare a instanței de recurs și, contrar susținerilor recurentei, dezlegarea acestei probleme s-a făcut nu doar din perspectiva calității reclamantei de moștenitoare de pe urma autoarei inițiale, ci și din perspectiva identității dintre imobilul litigios și cel deținut în proprietate de autoarea reclamantei.

Argumentele pe care instanța de fond și instanța de apel și-au fundamentat soluția privind lipsa calității procesuale active a reclamantei au vizat atât lipsa calității reclamantei de moștenitoare de pe urma autoarei inițiale, cât și lipsa identității de imobil.

Exercitând controlul judiciar în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4294/2010, a infirmat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, pronunțată la fond și menținută în apel, casând atât decizia din apel, cât și sentința de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pe motiv că ambele instanțe au reținut greșit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei. Casarea a fost totală, neputându-se reține că tranșarea problemei calității procesuale active a reclamantei, de către instanța de recurs, nu a vizat ambele aspecte pe care s-a motivat lipsa calității procesuale active a reclamantei prin hotărârile casate. Considerentul din decizia de casare, decisiv în acest sens, este cel potrivit căruia ,,rezultă indubitabil că reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă și confirmă existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe.”

Statuând că înscrierea în evidențele de publicitate imobiliară atestă și confirmă existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidențe și că reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, instanța de recurs a tranșat, implicit, și problema identității de imobil.

Potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport de aceste dispoziții legale, în mod corect curtea de apel a reținut că decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei se impune în rejudecare cu putere obligatorie, în ce privește chestiunea de drept a calității procesuale active a reclamantei. De asemenea, tot în mod corect curtea de apel a reținut că autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile împiedică repunerea în discuție a legitimării procesuale active a reclamantei, confirmând pe acest temei soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, reiterată în rejudecare, de către recurentă, pe motivul lipsei identității de imobil.

Așa cum s-a arătat deja, problema identității de imobil a fost avută în vedere la dezlegarea calității procesuale active a reclamantei, prin decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei.

În consecință, reiterând, în rejudecare, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe motiv că nu există identitate între imobilul ce face obiectul notificării, respectiv imobilul dobândit în proprietate de autoarea reclamantei prin actul de vânzare-cumpărare din 1930, și imobilul litigios, obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat, recurenta a readus în dezbatere un aspect al litigiului care a fost tranșat irevocabil prin decizia de casare nr. 4294/2010 a ÎCCJ, ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios – în speță, legitimarea procesuală activă a reclamantei, raportat la identitatea de imobil – se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă, cu ocazia rejudecării.

Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ.], în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, ce a tranșat irevocabil un aspect al litigiului.

Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, în raport de dispozițiile art. 166 C.proc.civ. (art. 163 C.proc.civ. fiind indicat greșit de recurentă în legătură cu acest aspect, deoarece textul reglementează excepția de litispendență, iar nu excepția autorității de lucru judecat) cu referire la art. 1201 C.civ., ci a dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

În concluzie, întemeindu-se pe efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei de casare pentru a confirma soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., nefiind astfel întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Recurenta contestă și legalitatea respingerii expertizei tehnice în specialitatea topografie, solicitată în vederea determinării identității între imobilul notificat și cel litigios, obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Nici această critică nu este fondată, instanța de apel reținând corect inadmisibilitatea probei cu expertiză, raportat la efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei de casare.

Cum efectul pozitiv al lucrului judecat se opune la rediscutarea aspectelor tranșate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, probele invocate în combaterea acestor aspecte devin inadmisibile, ceea ce este și cazul expertizei topo, solicitată de recurentă în combaterea identității de imobil, aspect tranșat în dezlegarea problemei calității procesuale active a reclamantei, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei.

În contextul arătat, proba cu expertiză topografică fiind inadmisibilă, nu se poate imputa instanțelor de fond că, prin neadministrarea acesteia, au încălcat principiul rolului activ al judecătorului, respectiv dispozițiile art. 129 alin. (5) C.proc.civ., critica în acest sens fiind, astfel, nefondată.

Deși a reținut corect că autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare împiedică repunerea în discuție a legitimării procesuale a reclamantei, curtea de apel a realizat totuși o verificarea jurisdicțională proprie cu privire la unul din elementele tranșate de instanța de recurs în dezlegarea problemei calității procesuale active, și anume identitatea de imobil. Or, o asemenea verificare, chiar prin raportare la mijloace de probă ulterioare deciziei de casare, nu mai era posibilă în rejudecare, pentru că astfel s-ar concretiza o modalitate de a repune în discuție un aspect asupra căruia instanța de recurs a statuat cu putere de lucru judecat. De aceea, motivarea din decizia recurată privind existența identității de imobil, întemeiată pe analiza probelor administrate ulterior deciziei de casare, urmează a fi înlăturată, astfel încât criticile formulate în recurs pe acest aspect rămân fără obiect și nu se mai impune a fi analizate.

4. Critica privind inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este fondată.

Aşa cum susţine şi recurenta, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 reglementează cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce cad sub incidența acestei legi, încheiate anterior intrării sale în vigoare. Faptul că art. 45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alineatul final al textului, prin care se instituie un termen special de prescripție pentru acțiunea în nulitate, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acțiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare atacat este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 28.07.2003, și exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate reglementat de art. 45.

Rezultă că, în mod greșit, curtea de apel a reținut ca temei al nulității acestui contract dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, analiza fundamentată pe acest text de lege urmând astfel a fi înlăturată.

Pe cale de consecință, criticile subsidiare, referitoare la neîntrunirea condițiilor nulității reglementate de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au rămas fără obiect și, ca atare, nu se mai impune a fi analizate.

Reținerea greșită, de către curtea de apel, a incidenței acestui text de lege raportului juridic dedus judecății nu conduce, însă, la schimbarea soluției pronunțate, care este corectă și va fi menținută pe temeiul dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 10/2001, pe care, de asemenea, curtea de apel le-a reținut ca incidente cauzei.

 Astfel, curtea de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, înstrăinarea se putea realiza numai după finalizarea procedurii de restituire, respectiv după emiterea unei dispoziții de respingere a notificării sau de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, care să fi rămas irevocabilă.

Această concluzie a curții de apel se impune în interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 42 după republicarea legii), pentru argumentele care se vor arăta în continuare și care vor complini motivarea deciziei recurate.

Astfel, alin. (1) din articolul de lege menționat prevede că ,,imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali”.

În alin. (2) se arată că „imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare”.

În același sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuință.

Dispozițiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor și pot fi înstrăinate celor interesați, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se abțină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de soluția dată notificării.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancțiunea nulității, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.

Textul de lege sus-menționat are ca suport juridic aplicarea dispozițiilor art. 20 din aceeași lege în forma inițială (devenit art. 21 după republicarea legii), care instituie regula restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii lor a imobilelor preluate abuziv de către stat și care cad sub incidența legii, această formă de reparație constituind scopul și esența actului normativ respectiv.

De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere și unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare și până la soluționarea notificării.

În plus, conform aceleiași hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menționat ca aplicarea art. 43 alin. (2) și (3) din lege să se realizeze numai după soluționarea definitivă a procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale, generate de aplicarea legii.

Contrar celor reținute de curtea de apel, H.G. nr. 498/2003 este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care nu adaugă la lege, ci doar explicitează conținutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate.

În speță, solicitarea reclamantei de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost argumentată pe încheierea actului de înstrăinare în timpul derulării procedurii de restituire în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce configurează exact cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, text care, așa cum s-a arătat deja, era în vigoare la data autentificării actului juridic de înstrăinare încheiat de pârâte.

Încadrarea în drept a pretențiilor deduse judecății este atributul instanței de judecată, care, pe baza obiectului și al motivelor de fapt, are obligația de a da calificarea legală corectă cererii, nefiind ținută de temeiul juridic indicat de reclamant.

În consecință, în mod corect curtea de apel a reținut ca incidente cauzei dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții legale fundamentând, în drept, pretenția de constatare a nulității contractului pentru încheierea acestuia înainte de finalizarea procedurii de restituire a Legii nr. 10/2001.

În aplicarea motivului de nulitate virtuală decurgând din dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 interesează exclusiv dacă imobilul înstrăinat era notificat potrivit Legii nr. 10/2001 și dacă înstrăinarea s-a făcut înainte de soluționarea notificării, or ambele condiții sunt îndeplinite în speță. Astfel, imobilul litigios a făcut obiectul notificării de restituire din 11.04.2001 formulată, în baza Legii nr. 10/2001, de reclamanta și intervenientele din prezenta cauză, iar  înstrăinarea lui de către pârâta SC Y. SA către SC X. SA, antecesoarea recurentei, a avut loc la data de 28.07.2003, ulterior formulării notificării și mai înainte de rezolvarea acesteia, deci cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzute de art. 43 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, recurenta nu contestă încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat anterior soluționării notificării de restituire, ci doar existența unei interdicții de înstrăinare până la soluționarea notificării, prevăzută în lege la data încheierii actului juridic de înstrăinare, susținând că o atare interdicție a fost introdusă abia prin Legea nr. 247/2005, regăsindu-se în actualul art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificate.

Contrar, însă, susținerilor recurentei, interdicția de înstrăinare până la soluționarea procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a existat încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, alin. (5) al art. 21, introdus prin Legea nr. 247/2005, nefăcând decât să o consacre în mod expres. Chiar dacă în forma inițială a Legii nr. 10/2001, interdicția de înstrăinare menționată nu era prevăzută în mod expres, ea rezultă, în mod neechivoc, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 43, în vigoare încă de la data publicării legii, dispoziții ce permiteau înstrăinarea numai a imobilelor care în urma procedurilor prevăzute la cap. III - proceduri de restituire - nu se restituie persoanelor îndreptățite.

Față de aceste argumente, care complinesc motivarea curții de apel, urmează a se constata legalitatea deciziei recurate sub aspectul menținerii soluției fondului de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, raportat la dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data autentificării actului juridic de înstrăinate atacat.

Este adevărat că instanța de apel a reținut că art. 43 din lege ar putea fi interpretat și în sensul că eventual s-ar putea realiza înstrăinarea unui imobil notificat dacă există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziție de respingere a notificării sau de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, cu alte cuvinte, în acest caz, înainte de finalizarea procedurii de restituire a Legii nr. 10/2001. O asemenea interpretare este, însă, greșită și va fi înlăturată, față de argumentele dezvoltate anterior, care justifică concluzia inițială a curții de apel, în sensul că art. 43 permite înstrăinarea unui imobil notificat numai după finalizarea procedurii de restituire a legii speciale.

Pe cale de consecință, criticile din recurs prin care se solicită a se face aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul recunoașterii valabilității înstrăinării imobilului litigios, raportat la o pretinsă bază solidă pentru a preconiza o dispoziție de respingere a notificării sau de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, nu pot fi primite, întrucât se întemeiază pe o interpretare greșită a legii.

5. Criticile privind nelegala confirmare în apel a soluției primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale nu sunt fondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În combaterea argumentului instanțelor de fond, potrivit căruia actul constitutiv de drepturi în favoarea autoarei reclamantei și intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. xxx30/1930, iar nu procesul-verbal nr. 6260/1940 de înscriere în cartea funciară provizorie, care făcea doar opozabil terților acest act, recurenta a invocat efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938.

Într-adevăr, în sistemul cărților funciare, reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate avea efect constitutiv (art. 17), însă acest regim a fost aplicabil doar în Transilvania și Bucovina, întrucât lucrările cadastrale nu au fost efectuate în restul teritoriului, unde a continuat a se aplica sistemul registrelor de transcripții și inscripții. Cărțile funciare întocmite în temeiul art. 163 și urm. din Decretul-lege nr. 115/1938 sunt ,,cărți funciare provizorii”, care prin Legea nr. 242 din 12 iulie 1947 au fost transformate în ,,cărți de publicitate funciară”, care constituie un sistem intermediar de publicitate, ce se deosebește de cel al cărților funciare prin aceea că înscrierea nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar de opozabilitate față de terți (art. 4 din Legea nr. 242/1947), drepturile reale dobândindu-se prin încheierea actului.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, dreptul de proprietate al autoarei reclamantei și intervenientelor s-a dobândit prin încheierea actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. xxx30/1930, iar nu prin înscrierea dreptului în cartea funciară provizorie, prin procesul-verbal nr. 6260/1940, care avea doar efect de opozabilitate a dreptului față de terți, astfel că validitatea sau nu a procesului-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie nu are nicio relevanță sub aspectul existenței dreptului de proprietate.

Cât privește susținerile recurentei referitoare la nulitatea procesului-verbal nr. 6260/1940, decurgând din menționarea în cuprinsul său, de către judecătorul delegat, a unor elemente determinante pentru identificarea imobilului pe care l-a înscris în cartea funciară provizorie, diferite față de cele menționate în actul de proprietate din 1930 (numele proprietarului, numărul poștal al imobilului, descrierea componenței imobilului), acestea sunt nefondate.

Astfel, raportat la principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, în conformitate cu care se prezumă exactitatea înscrierilor în cartea funciară, în mod corect curtea de apel a reținut că pârâta-reclamantă era cea care trebuia să răstoarne această prezumție, prin dovedirea faptului că înscrierea în cartea funciară ar fi fost greșită cu privire la numele proprietarului, numărul poștal și componența imobilului, ceea ce nu s-a realizat.

Sub acest aspect, este de reținut că existența identității între persoana menționată ca proprietar în procesul-verbal nr. 6260/1940, respectiv D. născută M., și cea menționată în această calitate în actul de vânzare-cumpărare din 1930, în baza căruia s-a făcut înscrierea în cartea funciară, respectiv B., a fost stabilită irevocabil prin decizia de casare nr. 4294/2010 a ICCJ, pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit irevocabil o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară. Așa fiind, recurenta nu poate pretinde că nu există identitate între proprietarul menționat în procesul-verbal nr. 6260/1040 și cel menționat în actul de vânzare-cumpărare din 1930, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ.].

În legătură cu numărul poștal al imobilului, nu se poate reține o neconcordanță între mențiunile din procesul-verbal nr. 6260/1940 și cele din actul de vânzare-cumpărare din 1930, instanța de fond stabilind, pe baza probelor administrate, că există identitate între imobilul menționat în procesul-verbal ca fiind situat pe str. B. nr. x7 și cel menționat în actul de vânzare-cumpărare din 1930 ca situat pe str. B. nr. x3, iar această situație de fapt, neschimbată de instanța de apel, nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala configurație a art. 304 C.proc.civ.

Referitor la compunerea imobilului, deși aceasta nu este descrisă detaliat în actul de vânzare-cumpărare din 1930, cât timp potrivit mențiunilor din procesul-verbal nr. 6260/1940 titlul înscrierii în cartea funciară provizorie îl constituie actul de vânzare-cumpărare din 1930, act prin care s-a transmis proprietatea imobilului ,,cu toate construcțiile și instalațiile aflate pe el”, iar pârâta-reclamantă nu a făcut dovada că alta era compunerea imobilului la momentul dobândirii, nu se poate reține că mențiunile din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie, referitoare la compunerea imobilului, ar fi greșite. Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin înscrierea în procesul-verbal de carte funciară a acestor mențiuni, care nu se regăsesc în actul de proprietate, judecătorul delegat și-ar fi depășit atribuțiile prevăzute de dispozițiile art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938, cum neîntemeiat pretinde recurenta, ignorând că întocmirea proceselor-verbale și a cărților funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din actele de proprietate, operațiunea nefiind posibilă fără individualizarea exactă a proprietății, respectiv raportarea la actele de măsurătoare a imobilului, acte la care Decretul-lege nr. 115/1938 face referire expresă și în secțiunea referitoare la întocmirea cărților funciare provizorii - Secțiunea a IV-a, art. 171 alin. (2).

Pentru toate aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.proc.civ.