Contract de concesiune a unui bun proprietate publică. Demararea unor lucrări de interes public. Acțiune în despăgubiri a titularului licenței de concesiune. Respingere. Inaplicabilitatea dispozițiilor legile privind exproprierea.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Proprietatea publică.
Index alfabetic : contract de concesiune
-drept de exploatare
-proprietate publică
-expropriere
-despăgubiri
Legea nr. 213/1998
Legea nr. 33/1994, art. 21 -28
Legea nr. 198/2004, art. 2 -9
O.U.G. nr. 54/2006
Relativ la bunurile care pot face obiect al exproprierii, dispoziţiile înscrise în art. 2 din Legea nr. 33/1994 stipulează că pot fi expropriate doar bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Prin urmare, pot constitui obiect al exproprierii doar bunurile imobile aflate în proprietate privată, indiferent de titularul lor, nu şi imobilele aflate în domeniul public.
Deși dispozițiile constituționale, precum și reglementările legale în materie de concesiune prevăd posibilitatea concesionării bunurilor mobile sau imobile din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, titularul unui drept real de concesiune a unui imobil aflat în domeniul public nu poate pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii, atât timp cât legiuitorul a condiționat ca exercițiul acestui drept să fie în legătură cu un bun care a făcut sau poate face obiect al exproprierii.
Secția I civilă, decizia nr. 2779 din 8 decembrie 2015
Prin sentinţa nr. 22 din 18.01.2011, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, s-a anulat ca netimbrată acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Prin decizia nr.162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin, Secţia civilă, decizia fiind menținută prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 426/2012.
S-a reținut că acţiunea reclamantei este formulată în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr.434/2009 şi art. 21-28 din Legea nr.33/1994, pretenţiile acesteia fiind întemeiate astfel pe dispoziţiile legale care reglementează exproprierea, astfel că, acțiunea reclamantei pentru plata de despăgubiri este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În rejudecare, sentința civilă nr. 1750 din 04.04.2013, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta SC C. SRL Caransebeș împotriva pârâtei C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R. SA şi s-a disjuns cererea de chemare în garanţie a Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale formulată de pârâta C.N.A.D.N.R. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că acţiunea reclamantei, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.696.740,74 lei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea obiectivului investiţii „Variantă ocolire Caransebeş” implementat de pârâtă nu este fondată în raport cu temeiul juridic al acţiunii, axat pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi Legea nr. 33/1994, întrucât doar titularii unor drepturi reale sau personale care justifică un interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004, or reclamanta în cauză este doar titulara unui drept de exploatare a imobilului expropriat, drept constituit ca urmare a transmiterii posesiei şi folosinţei, realizată prin contractul de concesiune, care conferă un drept personal – dreptul de a exploata nisipul şi pietrişul şi de a dispune de acesta, cu unele atribute ale dreptului de proprietate.
Tribunalul a reţinut că imobilul face parte din domeniul public al statului, în sensul Legii nr. 213/1998, astfel că nici în ipoteza în care dreptul de concesiune ar fi un drept real principal, nu ar putea da naştere la despăgubiri, deoarece un astfel de drept real poate fi constituit cu privire la un imobil din domeniul privat al unei comunităţi locale.
Un alt aspect reţinut de instanţă a fost lipsa autorizaţiei de gospodărire a apelor, condiţie de fond pentru existenţa contractului de concesiune, sens în care invocă incidenţa clauzei 4.2.4 din contractul de concesiune. Reclamanta, încheind un contract de concesiune a devenit titulara unui drept de exploatare a terenului expropriat, constând în exploatarea şi livrarea de nisip şi pietriş, cu precizarea că terenul a fost expropriat în vederea executării de lucrări de construcţii de autostrăzi şi drumuri naţionale, în baza Legii nr. 198/2004.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel invocând motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate.
Prin decizia civilă nr. 27 din 4.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1750/2013 cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii şi obligării reclamantei la plata sumei de 1.025.358 lei cu titlu de despăgubiri, menţinând în rest hotărârea apelată.
În esenţă, Curtea de Apel a reţinut că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, în timp ce dispoziţiile art. 28 alin. (3) din lege prevăd că dezmembrămintele dreptului de proprietate şi orice alte drepturi reale, inclusiv concesiunea se sting prin efectele exproprierii, titularii acestora având drept la despăgubiri, norma fiind întărită de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 care consacră un drept la despăgubiri, oricăror persoane care justifică un interes legitim.
Prin decizia civilă nr. 2774 din 17.10.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâta în cauză, cât şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cu consecinţa casării deciziei nr. 27/2014 a Curţii de Apel Timişoara şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
În pronunțarea acestei soluții, instanţa supremă a reţinut că reclamanta este titulara unui drept real, izvorât din contractul de concesiune, însă situaţia de fapt nu a fost stabilită de către instanţa de fond şi de apel, căci nu s-a stabilit dacă perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licenţa de exploatare a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public „Variantă de ocolire Caransebeş”, respectiv în perimetrul de protecţie şi interdicţie; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parţial sau total sau dacă au existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colţ care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei de ocolire Caransebeş şi în ce măsură acestea au afectat continuarea concesiunii, în ce măsură reclamanta avea vreo obligaţie de reamplasare a exploatării, dacă i s-a solicitat aceasta şi în ce măsură şi-a respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea şi exploatarea balastierelor din zona drumurilor şi podurilor.
Totodată, instanţa supremă a solicitat instanţei de apel să stabilească dacă contractul de concesiune încetează în condiţiile art. 28 din Legea nr. 33/1994, cu care se completează Legea nr. 198/2004 sau dacă concesiunea a încetat anterior prin aplicarea art. 4.2.4 din licenţă, din culpa concesionarului sau a încetat ca urmare a neacordării autorizaţiei de gospodărire a apelor din cauza lucrării de interes public; dacă titularul dreptului de concesiune este sau nu îndreptăţit la despăgubiri în condiţiile art.5 din Legea nr.198/2004 raportat la art. 22, art. 26 alin. (1) şi art. 28 (3) din Legea nr. 33/1994 şi la dispoziţiile H.G. nr. 434/2009 sau poate pretinde despăgubiri de la concedent în condiţiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.
În acelaşi timp, Înalta Curte a statuat că instanţa de apel va stabili dacă reclamanta este îndreptăţită la repararea integrală sau doar parţială a prejudiciului, însă numai după stabilirea prealabilă a dreptului de a pretinde despăgubiri, cât şi după stabilirea temeiului juridic corect de natură să justifice acordarea de despăgubiri, context în care instanţa, în rejudecare, va evalua dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 26 alin. (1) şi art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009, comparativ cu dispoziţiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.
În rejudecare, instanţa de apel, a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească: dacă perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licenţa de concesiune, a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public „Variantă de ocolire Caransebeş”, respectiv în perimetrul de protecţie şi interdicţie; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parţial sau total sau dacă a existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo ale punctelor de colţ care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei de ocolire Caransebeş şi în ce măsură şi-a respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea şi exploatarea balastierelor din zona drumurilor şi podurilor, raportul de expertiză fiind anexat la dosar, cât şi suplimentul cuprinzând răspunsurile la obiecţiunile formulate la raport.
Prin decizia nr. 129 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1750/2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:
Reclamanta a accesat procedura prevăzută de Legea minelor nr. 61/1998 în scopul obţinerii unei concesiuni miniere, respectiv a unui drept acordat de stat prin intermediul A.N.R.M. pentru a efectua activităţi miniere în baza unei licenţe (art. 3 alin. 1 pct. 7 din lege), care să-i permită exploatarea rezervelor de nisip şi pietriş aferente unui teren proprietate publică a statului din perimetrul Orăşeni, devenind titulara licenţei de exploatare nr. xx70 din data de 31.03.2000, resemnată în data de 12.04.2002.
Instanța de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea minelor potrivit cărora „accesul la terenul necesar efectuării activităţilor miniere se face în condiţiile legii, prin concesionarea terenurilor proprietate publică. Conform art. 10 alin. (4) din lege licenţa de exploatare se acordă pentru maximum 20 de ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani şi intră în vigoare după aprobarea de către Guvern (art. 11 alin. (1) din lege). Totodată, art. 16 din lege face referire la natura dreptului obţinut prin dare în concesiune, calificându-l ca fiind „un drept distinct de cel de proprietate asupra terenurilor”, iar art. 18 alin. (2) din lege prevede că „pentru exploatările de nisipuri şi pietrişuri din albiile râurilor, permisele de exploatare se eliberează după obţinerea avizelor prevăzute de legislaţia în vigoare în domeniul gospodăririi apelor”, iar alin. (3) al normei prevede că „perimetrele pentru care se acordă drept de exploatare se stabilesc şi se reînnoiesc anual de către autorităţile competente, la solicitarea celor interesaţi”.
Art. 21 din lege reglementează cazurile de încetare a concesiunii miniere, între care, sub lit. d) este prevăzut cazul de „survenire a unor evenimente care constituie cauze de forţă majoră, definite prin licenţă”, iar în cuprinsul art. 3 pct. 14 legea defineşte forţă majoră ca „un eveniment imprevizibil, inevitabil şi insurmontabil care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de executare, parţială sau totală, a obligaţiilor titularului de licenţă”.
Coroborând această din urmă normă cu dispoziţiile art. 21 lit. d) din lege rezultă că părţile contractante au libertatea de a defini prin licenţă cazurile de forţă majoră. Sub acest aspect, Curtea a constatat că în art. XVI sub pct. 16.1.1 din licenţa de exploatare invocată de reclamanta în cauză, părţile contractante de comun acord au definit forţă majoră ca fiind „un eveniment imprevizibil şi insurmontabil, independent de orice control din partea titularului (licenţei) ale cărei efecte se întind pe o durată mai mare de 12 luni și care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de executare parţială sau totală a obligaţiilor titularului conform prevederilor prezentei licenţe.
Art. 26 din lege prevede că în cazul în care survine un eveniment dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. d, titularul licenţei notifică autorităţii competente – A.N.R.M. – situaţia, în termen de 15 zile de la producerea evenimentului, cu prezentarea documentelor justificative, în timp ce alin.(2) al normei prevede că în situaţia în care autoritatea competentă notifică titularului licenţei refuzul său de a accepta evenimentul invocat de titular ca fiind o cauză de forţă majoră, provocând imposibilitatea definitivă a continuării executării activităţilor miniere, neimputabilă acesteia, titularul licenţei poate cere instanţei de arbitraj sau judecătoreşti, după caz, pronunţarea anulării unilaterale a licenţei pentru caz de forţă majoră, fără obligarea la plata de daune interese. S-a subliniat că autoritatea competentă notificată trebuie să răspundă titularului licenţei într-un termen de 30 de zile, iar absenţa răspunsului în termenul prevăzut de art. 26 alin. (2) din lege echivalează cu refuzul de a accepta evenimentul invocat de titular, producând efecte juridice similare. Art. 27 alin. (2) din lege stipulează că la încetarea concesiunii pentru oricare din cauzele prevăzute la art. 21 lit. a) - c) exploatarea revine în proprietatea statului fără nici o indemnizaţie şi liberă de orice drepturi sau sarcini, indiferent de natura acestora.
Instanța de apel observă că, absenţa vreunei indemnizaţii este prevăzută de lege exclusiv pentru cazurile de încetare a concesiunii prevăzut la art. 21 lit. a) - c), nu şi pentru cazul reglementat sub lit. d) - survenirea cazului de forţă majoră astfel cum acesta este definit prin licenţă, prin acordul părţilor. Natura cazurilor de încetare a concesiunii prevăzut sub lit. a) - c) justifică această abordare; lit. (a) expirarea duratei concesiunii; b) renunţarea de către titularul licenţei, în condiţiile art. 22 din lege; c) retragerea concesiunii de către autoritatea competentă, conform prevederilor art. 23 - 25 din lege).
Cazul prevăzut la art. 21 lit. d) din lege pune în discuţie încetarea concesiunii pentru motive neimputabile titularului licenţei de exploatare.
În speţa de faţă, reclamanta pretinde faptul că, pentru anul 2009, nu a mai obţinut autorizaţia vizată de art. 57 din Legea apelor nr. 107/1996 astfel că a fost obligată – în raport cu dispoziţiile legale care condiţionează activitatea de extracţie a nisipurilor şi pietrişurilor din albia minieră de existenţa unei autorizaţii de gospodărire a apelor, sens în care este clauza cuprinsă sub pct. 4.2.4 din licenţa de exploatare – să sisteze exploatarea, în raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 61/1998, potrivit cu care „Pentru exploatarea de nisipuri şi pietrişuri din albiile râurilor, permisele de exploatare se eliberează după obţinerea avizelor prevăzute de legea în vigoare în domeniul gospodăririi apelor”.
Motivul invocat de reclamanta în cauză este cel identificat în legătură cu împrejurarea că Direcţia Apele Române Banat, prin adresa din 25.09.2008, respectiv din 29.05.2009, a comunicat că emiterea autorizaţiei de gospodărire a apelor este condiţionată de obţinerea în prealabil, în condiţiile art. 33 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 a acceptului C.N.A.D.N.R. SA, care promovează în perimetrul aflat exploatării – obiect al licenţei de exploatare în discuţie proiectul de utilitate publică - „Variantă ocolire Caransebeş”. În acest context, în prezenta cauză s-a dovedit că Statul Român în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului, obiect al concesiunii în discuţie a demarat construcţia unui obiectiv de interes naţional – de utilitate publică – intitulat „Variantă ocolire Caransebeş” – sens în care a emis şi HG nr. 577/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării „Reabilitare DN 6 Drobeta Turnu Severin – Lugoj, între Km 358 + 000 şi Km 495 + 800” pe teritoriul localităţii Caransebeş, Buchin şi Păltiniş.
Expertiza efectuată în cauza de faţă atestă că obiectivul astfel impus, ca arie, absoarbe şi perimetrul de exploatare atribuit reclamantei, afectându-l pe o suprafaţă de 22.766 mp. În asemenea condiţii, având în vedere că absenţa sau retragerea avizelor, autorizaţiei de gospodărire a apelor conform legii şi licenţei de exploatare, atrage sistarea activităţii de extracţie a nisipurilor şi pietrişurilor din albia minieră (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 61/1998 şi clauza de sub pct. 4.2.4 din licenţă), instanța de apel a constat că autoritatea competentă să emită autorizaţia de gospodărire a apelor într-adevăr poate refuza motivat eliberarea autorizaţiei de gospodărire a apelor, respectiv poate retrage o astfel de autorizaţie motivat, sens în care sunt dispoziţiile art. 55 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare. Aceeaşi lege, în art. 60, prevede că refuzul de acest tip poate fi contestat de cel interesat conform Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Între obligaţiile asumate de reclamantă, în temeiul raporturilor sale de concesiune cuprinse în capitolul 8.2 din licenţa de exploatare, sub pct. 8.2.1 este prevăzută obligaţia titularului licenţei de a respecta Legea nr. 61/1998, respectiv normele, regulamentele şi instrucţiunile emise în aplicarea legii, cât şi prevederile Legii apelor nr. 107/1996.
Obligaţia de a obţine avizul de gospodărire a apelor este înscrisă în clauza de sub pct. 8.2.10, iar obligaţia de obţinere anuală a autorizaţiei de gospodărire a apelor pentru exploatarea de nisipuri şi pietrişuri din perimetrul stabilit prin programul anual de exploatare este înscrisă expres în clauza de sub pct. 8.2.11 din licenţa de exploatare. În egală măsură, sub clauza de sub pct. 8.2.23 este stipulată interdicţia titularului licenţei de a executa activităţi miniere fără autorizaţiile prevăzute de lege şi de licenţă.
Instanța de apel constată că reclamanta nu a uzat de dispoziţiile art. 60 din legea apelor, respectiv nu a atacat refuzul Direcţiei Apelor Române Banat de a emite autorizaţia de gospodărire a apelor, în condiţiile legii contenciosului administrativ, deşi la data refuzului erau în vigoare atât dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 107/1996 cu modificările ulterioare, cât şi Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, la care face trimitere însuşi art. 60, menţionat.
Starea de fapt evidenţiată de reclamantă pune cert în evidenţă imposibilitatea continuării activităţilor miniere, obiect al licenţei de exploatare, din motive independente de voinţa sa, context în care Curtea de Apel a stabilit legea aplicabilă litigiului de faţă, în strictă corelaţie cu observarea cadrului procesual fixat de reclamanta în cauză, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează materia civilă a litigiilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în raport cu considerentele deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, printre altele a solicitat instanţei de apel să stabilească legea aplicabilă litigiului.
În acest context, instanța de apel a constatat că licenţa de exploatare a fost emisă sub imperiul Legii nr. 61/1998 – legea minelor – care, prin art. 7, permitea concesionarea activităţii miniere persoanelor juridice române, potrivit Legii nr. 61/1998, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 16 din lege.
Această lege permitea, în condiţiile art. 6 lit. e) concesionarea terenului proprietate publică pentru activităţi de tipul celor care formează obiectul licenţei de exploatare în discuţie, prevăzând în art. 21 un caz de încetare a concesiunii miniere, când survine un eveniment care constituie o clauză de forţă majoră, astfel cum aceasta este definită în licenţa de exploatare art. 21 alin. (1) lit. d) situaţie în care titularul licenţei trebuie să notifice A.N.R.M. (art. 26 alin. (1) din lege cu referire la art. 29 din lege].
În speţa de faţă, reclamanta invocă imposibilitatea continuării activităţii sale din motive independente de voinţa acesteia, instanța apreciind că acestea se înscriu în clauza cuprinsă în art. XVI pct. 16.1.1 din licenţa de exploatare, cu referire la art. 4.2.4 din art. IV din licenţa de exploatare, căci lipsa autorizaţiei de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii acesteia, cu precizarea că avizul Direcţiei Apelor Banat este unul conform, prevăzut imperativ de Legea apelor nr. 107/1996, iar mai apoi, expres prin art. 51 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport cu această stare de fapt, Curtea a constat necesar a lămuri natura raporturilor juridice pretins existente între părţile împricinate în prezenta cauză, în raport cu normele juridice care reglementează licenţa de exploatare, stipulând drepturi şi obligaţii derivate deopotrivă din clauzele contractuale, materializate în licenţa de exploatare, care este legea părţilor contractante. Sub acest aspect, s-a reținut că licenţa de exploatare în discuţie este cârmuită nu doar de voinţa părţilor, ci preponderent şi imperativ de legea care o guvernează, respectiv Legea nr. 61/1998, având în vedere specificul raporturilor dintre părţile contractante.
S-a avut în vedere și împrejurarea că, în speță, contractul de concesiune analizat este unul cu execuţie succesivă, astfel că se supune deopotrivă normelor juridice în vigoare la diferite etape de derulare a activităţii de exploatare desfăşurată de reclamanta în cauză. În acest context, s-a apreciat necesar a fi analizate şi dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007, precum şi dispoziţiile H.G. nr. 168/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006. Sub acest aspect s-au apreciat a fi relevante dispoziţiile art. 58 din HG nr. 168/2007, potrivit cu care, în cazul nerespectării obligaţiilor asumate de către una dintre părţi sau al incapacităţii îndeplinirii acestora cealaltă parte este îndreptăţită să solicite tribunalului să se pronunţe cu privire la rezilierea contractului de concesiune, cu plata unei despăgubiri. Or, în speţa de faţă, A.N.R.M. este în imposibilitate să asigure concesionarului–reclamant terenul proprietate publică al Statului Român în scopul exploatării la care s-a obligat prin licenţa de exploatare, dat fiind că suprafaţa de 22.766 mp din terenul obiect al licenţei de exploatare este utilizat de Statul Român, prin intermediul C.N.A.D.N.R. SA pentru construirea unui obiectiv de utilitate publică, de interes naţional.
Reclamanta în cauză nu a uzat însă de acest remediu juridic şi a chemat în judecată C.N.A.D.N.R. SA, deşi nu are nici un raport juridic cu această instituţie, dispoziţiile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, art. 21–28 din Legea nr. 33/1994 nefiind incidente în speţa de faţă pentru simplul motiv că terenul, obiect al licenţei pe exploatare nu a fost expropriat de stat, ci se află în proprietatea publică a Statului Român.
Astfel, reclamanta nu şi-a valorificat nici clauza contractuală prevăzut sub pct. 4.2.4 din contract, în raport cu refuzul Direcţiei Apelor Banat de a emite autorizaţia de gospodărire a apelor, căci potrivit art. 60 din Legea nr. 107/1996 cu modificările ulterioare refuzul de a emite avizele/autorizaţiile de gospodărire a apelor, pot fi contestate conform Legii nr. 554/2004.
Or, reclamanta era obligată să-şi valorifice drepturile în condiţiile licenţei de exploatare şi ale legii care o guvernează, respectiv ale normelor juridice în vigoare la momentul la care a intervenit situaţia care îi „blochează” continuarea activităţii de exploatare, garantată de către cocontractantul său, respectiv A.N.R.M. Pârâta în cauză este străină de astfel de raporturi contractuale şi nu poate fi obligată la plata vreunor daune derivate din imposibilitatea derulării obiectului licenţei de exploatare, neavând nici o culpă în producerea prejudiciului reclamat de către reclamanta în cauză, astfel încât reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii.
Cât priveşte alte posibile obligaţii/drepturi derivate din licenţa de exploatare şi Legea nr. 61/1998, relative la reamplasarea exploatării, vizată de Ordinul nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea şi exploatarea balastierelor din zona drumurilor şi podurilor, Curtea de Apel a constat că asemenea probleme pot fi ridicate exclusiv într-un cadru procesual în care figurează ca părţi reclamanta şi A.N.R.M., pârâta în cauza de faţă fiind străină de asemenea proceduri.
De asemenea, împrejurarea că terenul utilizat pentru construcţia obiectivului de interes naţional „Variantă ocolire Caransebeş” a fost sau nu afectat de proceduri de transfer, cât şi împrejurarea că mai multe persoane fizice ale căror terenuri din zonă, necesare construirii obiectivului de utilitate publică au fost expropriate, persoanele în cauză fiind despăgubite, în calitatea lor de titulari ale drepturilor de proprietate asupra unor parcele de teren afectate obiectivului de interes naţional menţionat, în baza Legii nr. 198/2004, cu referire la Legea nr. 33/1994, sunt lipsite de relevanţă, din moment ce terenul atribuit spre folosinţă reclamantei în scopul desfăşurării activităţilor miniere prevăzută în licenţa de exploatare face parte din proprietatea publică a Statului Român, nefăcând obiectul exproprierii.
Nici natura dreptului izvorât dintr-un contract de concesiune nu are relevanţă în prezenta cauză, în raport cu împrejurarea că terenul atribuit reclamantei nu a fost expropriat, făcând parte din domeniul proprietăţii publice a Statului Român, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea atacată fiind complinită prin decizia pronunțată, iar apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C. SRL, solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, a acţiunii civile formulate și a obligării pârâtei intimate la plata sumei de 3.410.198 lei cu titlu de despăgubire, calculată conform raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă; iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, şi, urmare a rejudecării, admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, a acţiunii civile formulate și a obligării pârâtei intimate la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubire.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a formulat, în esență, următoarele critici:
1. Instanța de apel a interpretat greșit licenţa de concesiune pentru exploatare nr. xx70 din 31.03.2000, renegociată la 12.04.2002 schimbându-i înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic. A arătat că, potrivit deciziei de casare, instanța de apel trebuia să stabilească dacă licenţa de concesiune a încetat ca urmare a incidenţei uneia dintre cele trei situaţii reţinute de instanța supremă: în condiţiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 cu care se completează Legea nr. 198/2004; prin aplicarea dispoziţiilor art. 4.2.4. din licenţa din culpa concesionarului; ca urmare a neacordării autorizaţiei de gospodărire a apelor din cauza lucrării de interes public.
Instanţa de apel stabilește că licenţa de concesiune a încetat dintr-un caz de forţă majoră, relevat de neobținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor, care se înscrie în clauza cuprinsă în art. 16.1.1 din licenţa, care defineşte cazurile de forţă majoră. În accepţiunea instanței de apel, acest caz de forţă majoră are legătură şi cu clauza de la art. 4.2.4 din licenţă, întrucât lipsa autorizaţiei de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul Direcţiei Apelor Banat este unul imperativ, conform art. 51 din Legea nr. 107/1996.
A considerat recurenta că soluţia dată de instanţa de apel este rezultatul schimbării înţelesului vădit neîndoielnic al art. 16.1.1 şi 4.2.4 din licenţa, acestea neputând genera încetarea licenţei de concesiune datorită neobținerii autorizaţiei de gospodărire a apelor, care nu este un caz de forţă majoră, în sensul alin. (2) al art. 16.1.1 care defineşte cazurile de forţă majoră stabilite de părți.
Consideră că referirea instanței de apel la neobținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor ca fiind un caz de forţă majoră în condiţiile art. 16.1.1 din licenţa constituie o motivare ce cuprinde un considerent contradictoriu şi străin de natura pricinii.
Recurenta a susținut și faptul că, instanţa de apel reține greşit drept caz de încetare și prevederile art. 4.2.4 din licență întrucât neobținerea autorizaţiei ar echivala cu retragerea licenței. Consideră că acest considerent reprezintă o motivare străină de natura, întrucât este bazată pe schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei 4.2.4 din licenţa de concesiune prin prisma art. 4.2.4 care face referire la retragerea autorizaţiei de gospodărie a apelor datorită nerespectării prevederilor acesteia. Or, întreg materialul probator nu dovedeşte că reclamanta ar fi în culpă și că acest lucru ar fi generat retragerea respectivei autorizaţii.
A arătat că, și referirile instanţei de apel la prevederile art. 8.2.10 şi 8.2.11 din licenţă sunt străine de natura pricinii, întrucât acestea vizează raportul contractual dintre reclamantă şi concedent. Neobținerea autorizaţie s-a datorat unor motive extracontractuale, astfel încât, fapta pârâtei intimate care a implementat lucrarea de interes public, a cărei activitate raportat la speţa de faţă este reglementată de Legea nr. 198/2004, completată cu Legea nr. 33/1994, a fost cea care a generat neobținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor si, implicit, încetarea licenţei de concesiune.
2. Decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a arătat că, în pofida art. 315 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel nu a analizat dacă pot fi pretinse despăgubiri în condiţiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006. Făcând referire la cuprinsul articolului menționat, recurenta a susținut că textul legal nu este incident speţei, întrucât licenţa de concesiune nu a fost denunţată de concedent. Consideră că și art. 58 din H.G. nr. 168/2007 a fost greșit aplicat deoarece nu s-a demonstrat în cauză culpa contractuală a concedentului sau a concesionarului raportat la neobținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor. A susținut, astfel nelegalitatea hotărârii atacată deoarece instanţa de apel s-a raportat la texte de lege inaplicabile spetei, devreme ce fapta pârâtei intimate de a promova lucrarea de interes public a fost cea care a generat neobținerea menţionatei autorizaţii.
O altă critică subsumată motivului de recurs ce se referă la greşita aplicare a legii vizează reținerea inaplicabilității prevederilor art. 22, 26, 28 din Legea nr. 33/1994 şi a prevederilor Legii nr. 198/2004 raportului juridic dedus judecaţii. A apreciat greșită concluzia instanței de apel deoarece pleacă de la premisa inexistenţei unui raport contractual între reclamantă şi pârâtă. A considerat că, aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994, respectiv a prevederilor Legii nr. 198/2004 asupra unui raport juridic presupune tocmai inexistenţa unui raport contractual. Scopul Legii nr. 198/2004 este acela de a crea un instrument de reglementare special menit a despăgubi persoanele prejudiciate de implementarea obiectivelor de interes public relevate de construcţia de drumuri şi autostrăzi. Cum activitatea pârâtei de construire a obiectivului „Varianta de Ocolire Caransebeş” a generat blocarea licenţei de concesiune, prin imposibilitatea obţinerii acordului pentru gospodărirea apelor, din cauze neimputabile părților contractante ale licenţei de exploatare, ci din motive imputabile pârâtei intimate, împrejurare care în opinia recurentei atrage incidenţa dispoziţiilor Legilor nr. 33/1994 şi nr. 198/2004 pentru plata despăgubirilor solicitate.
Răspunzând solicitării deciziei de casare, instanţa de apel conchide că nu este relevant faptul că terenul destinat licenţei de concesiune a fost afectat de proceduri de transfer, fără însă a avea în vedere obiectul licenței. Sub acest aspect, recurenta a arătat că perimetrul de exploatare a fost supus exproprierii, contrar aserţiunii instanţei de apel, iar, ca urmare a exproprierii s-a aflat în imposibilitate de a exploata zăcământul incorporat în terenul afectat de expropriere, aspect ce rezultă din raportul de expertiză topografică care relevă afectarea integrală a perimetrului de exploatare de procedurile de transfer realizate în urma exproprierii. Recurența subliniază importanța prevederilor art. 5 alin. (61) teza finala din Legea nr. 198/2004, arătând că legea specială produce efecte şi asupra terenurilor proprietate publică aflate în concesiune.
Cum perimetrul de exploatare a intrat sub incidenţa Legii nr. 198/2004, iar art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 nu distinge între concesiunea imobilelor proprietate publică şi privată, recurenta a apreciat că este evident dreptul său de a solicita despăgubiri în temeiul actelor normative menţionate. Instanţa de apel, pe lângă faptul că a aplicat greşit prevederile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004, omite a observa relevanța materialului probator care denotă îndreptăţirea reclamantei de a solicita despăgubiri, deoarece astfel cum rezultă din raportul de expertiză topografică, perimetrul de exploatare a fost afectat de proceduri de transfer, fiind astfel afectat şi contractul de concesiune care viza zăcămintele terenurilor expropriate.
A susținut că instanţa de apel a reţinut eronat că dispoziţiile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004 și
art. 21-28 din Legea nr. 33/1994 nu ar fi incidente în speţă pe motiv ca terenul, obiect al licenţei de exploatare, nu a fost expropriat de stat, ci se afla în proprietatea publică a Statului Român. În mod evident legiuitorul prin includerea în art. 28 din Legea nr. 33/1994 a contractelor de concesiune, fără a distinge între proprietatea privată şi publică, a avut în vedere acordarea de despăgubiri titularilor acestor contracte, obiectul concesiunii fiind proprietate publica (a statului sau a UAT-urilor).
Autorizaţia pentru gospodărirea apelor nu a putut fi obţinută, datorita activităţii desfăşurate de parata intimata, care, prin proiectul implementat a blocat dreptul reclamantei de a exploata terenul concesionat, situație în care nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina acesteia privitoare la nerespectarea condiţiilor impuse de Direcţia Apelor. Evident că neobținerea autorizaţiei, la care a făcut referire instanța de apel, s-a datorat activităţii pârâtei, care, între altele a fost notificată de concedent că reclamanta are un contract valabil în perimetrul în care CNADNR urma să implementeze proiectul "Varianta ocolire Caransebeş", aspect care justifică interesul legitim al reclamantei în a solicita despăgubirile care fac obiectul dosarului de față. A considerat, astfel, că argumentele prezentate justifică pretențiile formulate ce se circumscriu prevederilor Legilor nr. 198/2004 şi nr. 33/1994.
În drept, reclamanta a invocat motivele de recurs înscrise în art. 304 alin. 1 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deşi reclamanta-recurentă şi-a fundamentat recursul pe motivele înscrise în art. 304 alin. 1 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 304 C.proc.civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot face obiect ala controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.
Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta consideră că soluţia instanţei de apel este rezultatul schimbării înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic a clauzelor licenţei de concesiune pentru exploatare nr. xx70 din 31.03.2000, renegociată la 12.04.2002, întrucât instanţa a stabilit greşit că licenţa de concesiune a încetat dintr-un caz de forţă majoră, relevat de neobținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor. Totodată, a apreciat că reținerea de către instanța de apel a împrejurării că neobținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor constituie un caz de forţă majoră în condiţiile art. 16.1.1 și art. 4.2.4 din licenţă constituie o motivare ce cuprinde un considerent contradictoriu şi străin de natura pricinii.
În examinarea acestui motiv de recurs, a cărui dezvoltare face posibil încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., dar şi în pct. 7 al aceluiaşi articol, Înalta Curte a constatat netemeinicia susţinerilor formulate.
Motivul de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 7 C.proc.civ. vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile formulate de recurentă, ce vizează teza a II-a textului legal evocat, sunt neîntemeiate.
Din perspectiva obiectului investirii instanței de fond, a motivelor de apel formulate de reclamantă și a îndrumărilor dispuse prin decizia de casare, se constată că motivarea hotărârii instanței de rejudecare cuprinde pe larg argumentele pe care aceasta se sprijină, fără a vădi motive contradictorii ori străine de natura pricinii, argumentaţia logico-juridică în exerciţiul controlului judiciar găsindu-şi exponenţialul în soluția pronunțată.
Susținerea recurentei potrivit căreia decizia instanței de apel s-ar fundamenta pe considerente străine de natura pricinii nu poate constitui un motiv temeinic care să atragă nelegalitatea deciziei atacate, atât timp cât în exercitarea controlului judiciar instanţa de apel a analizat coroborat, prin trimiteri punctuale, natura și înțelesul clauzelor înscrise în licența de concesiune pentru exploatare nr. xx79, examinare în urma căreia a concluzionat în privința legalității și temeiniciei soluției prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă. În contextul situației de fapt reținută de instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, argumentele instanței de apel în examinarea clauzelor contractuale, în consens cu dispozițiile art. 969 și 966 C.civ., nu se vădesc a fi contradictorii ori străine de natura pricinii, atât timp cât acestea sprijină și completează motivarea hotărârii atacate prin considerente proprii care clarifică chestiunile de drept stabilite, în sarcina instanței de rejudecare, prin decizia de casare.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte a constatat netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C.proc.civ. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și, din acest punct de vedere, recurenta nu a demonstrat că, în cauză, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului dedus judecății.
Astfel, dispozițiile legale înscrise în Legea minelor nr. 61/1998 [art. 18 alin. (2)], care guvernează licența de concesiune pentru exploatare nr. xx79 din 31.03.2000, resemnată la 12.04.2002, precum și clauzele referitoare la obligațiile contractuale izvorâte în temeiul raporturilor de concesiune cuprinse la cap. 8.2 (respectiv 8.2.10 - 8.2.12, 8.2.23), dar și clauza 4.2.4 condiționează titularul licenței de a executa activități miniere de existența autorizaţiei de gospodărire a apelor, eliberată în conformitate cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1997.
Prin urmare, desfăşurarea activităţii de exploatare de nisipuri şi pietrişuri din perimetrul Orăşeni, ce constituia obiectul licenţei de concesiune, era condiționat de obținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor de către reclamantă, ca titular al licenței. La nivelul anului 2009, autoritatea competentă să emită autorizația de gospodărire a apelor a condiționat, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, emiterea autorizației de obținerea, în prealabil, a acceptului C.N.A.D.N.R. SA care derula în perimetrul supus licenței de exploatare un obiectiv de utilitate publică intitulat „Variantă ocolire Caraș-Severin”. În aceste condiții, cum absența sau retragerea avizelor, respectiv a autorizaţiei de gospodărire a apelor atrage sistarea activității de exploatare minieră conform legii și licenței de exploatare și întrucât autorizația prevăzută de art. 57 din Legea nr. 107/1997 la nivelul anului 2009 nu a mai fost obținută de către reclamantă, aceasta s-a aflat în imposibilitate de a desfășura activitatea de extracție a nisipurilor și pietrișurilor din albia minieră.
Astfel, situația de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată față de configurația actuală a articolului 304 C.proc.civ., denotă împrejurarea că instanța de apel a calificat corect împrejurarea ce a condus la imposibilitatea continuării activității recurentei în sensul că, evenimentul reclamat în cauză, se circumscrie unui caz de forță majoră în sensul clauzei 16.1.1 din licență.
Cazurile de încetare a concesiunii miniere au fost prevăzute în cuprinsul licenței de concesiune, printre acestea fiind menționat și cazul de încetare ca urmare a apariţiei unor evenimente care constituie cauze de forţă majoră, definite prin licenţă (clauza 4.2.1. lit. c). În acest sens, reclamanta şi A.N.R.M. au definit (clauza 16.1.1) forţa majoră ca fiind „un eveniment imprevizibil şi insurmontabil, independent de orice control din partea titularului (licenţei) ale cărei efecte se întind pe o durată mai mare de 12 luni și care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de executare parţială sau totală a obligaţiilor titularului conform prevederilor prezentei licenţe”. Or, calificarea dată situației ce a produs imposibilitatea continuării activității drept caz de forță majoră nu reprezintă decât consecința efectelor și consecințelor pe care le generează cuprinsul clauzelor contractuale relativ la evenimentul survenit independent de orice control din partea titularului licenţei în sensul că activitatea minieră este sistată în caz de absență ori retragere a avizelor legale.
Susţinerea recurentei potrivit căreia neobţinerea autorizaţiei de gospodărire a apelor nu ar constitui un caz de forţă majoră în sensul alineatului 2 al art. 16.1.1 ce defineşte cazurile de forţă majoră nu poate fi primită, atât timp cât instanţa de apel a analizat cauza care au generat imposibilitatea desfăşurării activităţii reclamantei și consecințele acesteia din perspectiva condiţiilor impuse de prevederile legale și clauzele contractuale, nu doar a menţiunilor înscrise în alineatului 2 al clauzei la care face referire recurenta și care vizează o serie de situaţii enunţiative şi nu restrictive.
Prin urmare, întrucât continuarea activităţii miniere era condiţionată de obţinerea autorizaţiilor
prevăzute de lege şi de licenţă şi întrucât avizul de gospodărire a apelor, ce se înscrie într-o obligaţie legală, nu a fost obţinut în condițiile reținute, instanţa de apel a concluzionat corect în sensul că starea de fapt evidenţiată în cauză se circumscrie unui eveniment de natura celor prevăzute de părți în clauza 16.1.1 ce atrage imposibilitatea continuării activităţii miniere, atât timp cât autorizaţia de gospodărire a apelor condiţionează desfăşurarea activităţii, iar lipsa acesteia generează efecte echivalente cu retragerea acesteia. Trimiterea instanţei de apel la cuprinsul clauzei înscrisă la pct. 4.2.4 constituie un argument care subliniază obligația legală și contractuală pentru obținerea autorizaţiei de gospodărire a apelor în vederea desfăşurării activităţii miniere în baza licenţei, interpretarea clauzei fiind realizată în consens cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1996 conform căruia absența sau retragerea autorizaţiei de gospodărire a apelor atrage după sine obligativitatea încetării activităţii.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ. încât instanța de rejudecare nu a analizat dacă despăgubirile ar putea fi pretinse în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006, text legal care, în accepțiunea recurentei, nu ar fi incident.
Critica recurentei nu este întemeiată, deoarece instanța de apel, în rejudecare, a exercitat corect controlul judiciar deoarece verificarea legalității și temeiniciei sentinței apelate a fost realizată în conformitate cu limitele cadrului procesual al investirii sale, dar și a îndrumărilor cu valoare obligatorie ale deciziei de casare nr. 2774/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât timp cât, potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ., singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond, care rejudecă procesul după casare,este aceea că hotărârile instanţei de control sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, starea de fapt a procesului urmând să fie stabilită de instanţa de trimitere.
În acest context, instanța de rejudecare a procedat corect la stabilirea completă a situației de fapt pe baza probatoriului ce a fost suplimentat în această fază procesuală, procedând judicios la verificarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecății. Faptul că instanța de trimitere, soluționând toate aspectele de fapt și drept ale cauzei în raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriul administrat, a ajuns la aceeași concluzie cu cea inserată în hotărârea apelată, nu înseamnă că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare în sensul art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
Prin urmare, nu pot fi reținute condițiile pentru a atrage incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., atât timp cât reclamanta, deși este titulara unui drept de concesiune, respectiv a unui drept real ce rezultă din „licența de concesiune pentru exploatare” încheiată la data de 31.03.2000 cu A.N.R.M., nu poate pretinde despăgubiri în condițiile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994 devreme ce, terenul atribuit spre folosință reclamantei în scopul desfășurării activității miniere, prevăzut în licența de exploatare, nu a fost supus exproprierii, fiind proprietate publică a Statului Român.
În acest context și în conformitate cu decizia de casare, instanța de apel a analizat relevanța dispozițiilor înscrise în O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică și HG nr. 168/2007 (art. 58) privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006 din perspectiva posibilităţii valorificării drepturilor în condițiile licenței de exploatare și a legii care o guvernează în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale sau a incapacității îndeplinirii acestora de către una din părțile contractante. Faptul că instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei relativ la examinarea pretenţiilor sale în temeiul legilor de expropriere evocate în justificarea acţiunii acesteia, nu înseamnă că, în rejudecare, instanţa nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 şi art. 3, 5, 6, 7 şi 9 din Legea nr. 198/2004 în considerarea cărora, fiind titulara unui drept real, justifică un interes legitim în a solicita despăgubiri conform textelor legale evocate.
Critica recurentei nu poate fi primită.
Reclamanta este într-adevăr titulara unui drept real, respectiv a unui drept de concesiune ce rezultă din încheierea dintre aceasta şi A.N.R.M. a unui contract denumit „licenţă de concesiune pentru exploatare” pentru o perioadă de 20 de ani, având ca obiect concesionarea dreptului de exploatare şi livrare în forme specifice în favoarea titularului (reclamantei) a resurselor şi rezervelor de nisip şi pietriş din perimetrul Orăşeni.
Este adevărat că, dispoziţiile constituţionale, precum şi alte reglementări legale în materie de concesiune prevăd posibilitatea concesionării de bunuri mobile sau imobile din domeniul public al statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, însă atunci când concesiunea vizează bunuri aparţinând domeniului public, dreptul de concesiune constituie un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică care se naşte dintr-un contract administrativ, fiind opozabil tuturor, cu excepţia proprietarului.
În cauză, pretenţiile reclamantei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea obiectivului de investiţii “Variantă de ocolire Caransebeş“ implementat de pârâtă au ca temei juridic prevederile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009 şi art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretenţiile acesteia fiind întemeiate, astfel, pe dispoziţiile legale care reglementează exproprierea.
Relativ la bunurile care pot face obiect al exproprierii, dispoziţiile înscrise în art. 2 din Legea nr. 33/1994 stipulează că pot fi expropriate doar bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Prin urmare, pot constitui obiect al exproprierii doar bunurile imobile aflate în proprietate privată, indiferent de titularul lor, nu şi imobilele aflate în domeniul public.
În cauză, imobilul aflat în perimetrul obiectului licenţei de exploatare face parte, conform naturii sale şi dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, din domeniul public al Statului Român. În acest context, perimetrul suspus exploatării nu a fost afectat şi nici nu poate fi supus procedurii de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004 şi Legea nr. 33/1994 deoarece terenul în privinţa căruia reclamanta are un drept de concesiune în temeiul licenţei de exploatare nu a fost supus exproprierii deoarece face parte din domeniul public al statului.
În acest context, nu poate fi primită aserţiunea recurentei potrivit căreia, ca titular a unui drept real, justifică dreptul de a solicita despăgubiri în baza legilor de expropriere deoarece sintagma “interes legitim” din cuprinsul textelor legale la care face referire reclamanta deşi, într-adevăr, vizează posibilitatea solicitării de despăgubiri de către titularii de drepturi reale, precum şi de orice persoană care justifică un interes, legiuitorul a condiţionat, însă, ca exerciţiul acestui drept să fie în legătură cu un bun care a făcut sau poate face obiect al exproprierii. Cum recurenta este titulara unui drept real de concesiune a unui imobil care aparține domeniului public al statului și care nu poate constitui obiect al exproprierii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii care au constituit temeiul juridic al pretenţiilor sale.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, definind judicios natura şi întinderea raportului juridic dintre părţi, Înalta Curte a constatat netemeinicia motivelor de recurs subsumate art.304 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. C. SRL împotriva deciziei nr.129/2015 a Curţii de Apel Timişoara.