Imobil preluat abuziv. Obligarea Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor la emiterea deciziei în procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013. Respingerea excepției prematurității acțiunii.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : imobil preluat de stat
-notificare
-măsuri reparatorii
-Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor
-prematuritate
Legea nr. 165/2013, art. 4, art. 16, art. 21, art. 32, art. 34, art. 35
O.U.G. nr. 4/2012
Legea nr. 247/2005, Titlul VII
Termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu poate fi invocat în susţinerea excepţiei prematurităţii acțiunii prin care s-a solicitat obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Capitolului III din același act normativ, în raport cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 513 din 9 iulie 2014, potrivit căreia prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
Secția I civilă, decizia nr. 362 din 18 februarie 2016
Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, Legii nr.
10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 13.12.2012, reclamantele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor: obligarea pârâtei să procedeze la analizarea dosarului nr. xxxx9/CC aferent dispoziţiei nr. 241 din 04.05.2010, în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului format din teren şi construcţie, situat în Sinaia, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; constatarea faptului că dosarul administrativ în cauză este complet, conform cerinţelor Legii nr. 10/2001; la încheierea perioadei de suspendare a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie şi a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, obligarea pârâtei să desemneze evaluatorul conform procedurii prevăzute de lege şi să-i predea acestuia dosarul, în vederea întocmirii raportului de evaluare; obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 60 zile de la data încheierii perioadei de suspendare.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat prin întâmpinare excepţia prematurităţii cererii, raportat la prevederile O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, privind suspendarea procedurilor de evaluare şi emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 19.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acestuia la Tribunalul Bucureşti, Secţia Contencios administrativ şi fiscal.
În faţa acestei instanţe, prin notele de şedinţă depuse la dosar de către pârâtă s-a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin Legea nr. 165/2013 s-a stabilit, la art. 34 alin. (1), un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi, în care Comisia Naţională are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întreaga procedură de soluţionare a dosarelor de despăgubire se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia.
La data de 09.05.2014 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat cerere de introducere în cauză a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI).
La data de 13.05.2014 reclamantele au formulat o cerere precizatoare şi modificatoare, prin care au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând să se constate că dosarul nr. xxxx9/CC, privind imobilul din Sinaia, a fost analizat şi este complet, să se constate ca rămas fără obiect capătul 4 al cererii, având în vedere că, potrivit Legii nr. 165/2013, CNCI nu mai are obligaţia de a desemna un evaluator, modificând totodată capătul 4 al cererii, conform Legii nr. 165/2013, în sensul că solicită instanţei obligarea pârâtei să emită decizia de compensare a imobilelor.
Prin încheierea din data de 10.06.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia Contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei de Contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea către Secţia civilă spre competentă soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 09.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a admis excepţia de necompetenţă materială, s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia Contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat conflict negativ de competenţă şi s-a înaintat cauza către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 124/F din 18.11.2014 s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.
La termenul de judecată din data de 07.05.2015, Tribunalul București a respins excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată, iar prin sentința civilă nr.741 din 4.06.2015, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a obligat pârâta să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii în condiţiile Capitolului III din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 2.227,08 m.p. situat în Sinaia, precum şi pentru construcţia cu destinaţia de locuinţă, în suprafaţă utilă totală de 130,02 m.p. şi suprafaţă construită de 141,92 m.p., inclusiv
magazia în suprafaţă construită de 21,96 m.p.
În considerentele sentinței s-a reținut că, prin dispoziţia nr. 241/2010, emisă de către Primarul Oraşului Sinaia, s-a propus acordarea de despăgubiri notificatorilor D., în nume propriu şi ca moştenitor al surorii sale F., B. şi C., în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul menţionat.
Conform certificatului de calitate de moştenitor din 11.01.2012 emis de către BNP X, ca urmare a decesului numitului D., a rămas ca unică moştenitoare reclamanta A.
Ulterior emiterii avizului de legalitate de către Instituţia Prefectului – judeţul Prahova, dosarul a fost înaintat către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, unde a fost înregistrat sub nr. xxxx9/CC.
În drept, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 16 din Capitolul III al Legii nr. 165/2013, privind acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
În raport de prevederile art. 21 din acelaşi act normativ, tribunalul a analizat actele
doveditoare existente la dosar reţinând că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite cu privire la imobilul în litigiu, care a fost proprietatea autorului Q., în baza actelor doveditoare reprezentate de: Fişa matricolă nr. 2 a oraşului Sinaia, unde la nr. matricol xxx4 figurează cu proprietatea construcţie din Sinaia; autorizaţia de construire pentru refacerea împrejmuirii proprietăţii de la aceeaşi adresă ; documentele de trecere în proprietatea statului – Proces-verbal de preluare – din care rezultă că imobilul preluat se compunea din teren în suprafaţă de 2.612 m.p. şi construcţie în suprafaţă construită de 121 m.p.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantele îşi dovedesc calitatea de persoane îndreptăţite prin următoarele înscrisuri: certificatele de stare civilă depuse la dosar; certificatul de moştenitor nr. xx4/2002 eliberat de Biroul Notarial Z.; certificatul de atestare a succesiunii numitei F.; certificatul de moştenitor din 08.06.2005 emis de BNP X. de pe urma numitei F.; certificatul de calitate de moştenitor din 11.01.2012 emis de BNP X. de pe urma numitului D.
S-a constatat de către prima instanţă că imobilul a trecut în proprietatea statului, în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 21/914 din 26.04.1956.
Totodată, din certificatul emis de Primarul Oraşului Sinaia s-a reţinut faptul că str. A. a fost denumită anterior şi str. C., iar din adresa din 16.01.2002 emisă de către Primăria Oraşului Sinaia reiese faptul că imobilul – teren, fosta proprietate D., are în prezent următoarea configuraţie: loturile cu ieşire la str. A. poartă numerele x3 şi x5; cele situate pe fdt. P. - la nr. x se află imobilul vechi, iar la nr. x se află clădirea proprietate Y., realizată pe teren atribuit din proprietatea de mai sus.
Referitor la modalitatea de restituire, tribunalul a reținut că imobilul construcţie a fost în întregime înstrăinat chiriaşilor de către Statul Român, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din planul de amplasament şi delimitare a terenului efectuat de un expert topografic autorizat, cu ocazia soluţionării parţiale a notificării nr. 217/2001, rezultă că suprafaţa terenului a fost de 2.576,36 m.p., din care s-a restituit notificatorilor D. şi F. terenul rămas liber, în suprafaţă de 349,28 m.p., restul de teren neputând fi restituit în natură, deoarece terenul de sub construcţii a fost înstrăinat odată cu locuinţele, parte din teren a fost atribuit prin decizii administrative în vederea construirii de locuinţe anterior anului 1989, iar o altă parte a fost amenajată drept cale de acces la loturile formate, în prezent fiind proprietatea publică a oraşului Sinaia.
Constatând că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 165/2013 (art. 4 din lege prevăzând că dispozițiile acestui act normativ se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestei legi); că potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr. 165/2013, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent sau compensarea prin puncte, prevăzută în Cap. III; având în vedere că dosarul administrativ al reclamantelor a fost completat cu înscrisurile solicitate de către pârâtă, astfel cum rezultă din adresa din 15.03.2013 emisă de către Consiliul Judeţean Prahova, potrivit căreia, din verificările efectuate în documentele Comisiei Judeţene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nu au fost identificate înscrisuri din care să reiasă că s-au stabilit sau încasat despăgubiri pentru imobilul respectiv; faptul că susţinerile pârâtei referitoare la diferenţele existente între construcţia actuală şi cea veche îşi găsesc rezolvarea în noua lege (dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 reglementând inclusiv situaţia în care nu se pot stabili amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se stabilesc despăgubiri), tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), susţinând, în esenţă, că acțiunea este prematură în raport cu dispozițiile Legii nr.165/2013, termenul de soluționare pentru dosarele înregistrate la SCCSD, conform art. 34 alin. (1), fiind de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legii; că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile art. 32 din Legea nr.165/2013 şi că dosarul de despăgubire nr. xxxx9/CC va fi soluţionat în condiţiile Legii nr.165/2013 şi cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin decizia din 14.11.2012 a CCSD, decizie însuşită şi de entitatea ce a preluat atribuţiile Comisiei Centrale, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în şedinţa acesteia din data de 14.11.2013.
Prin decizia nr. 450/A din 5.10.2015 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată și înregistrată pe rolul instanței la data de 13.12.2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, astfel încât cererea nu poate fi considerată prematură, faţă de cele statuate prin decizia nr.269/2014 a Curţii Constituționale, în care s-a reţinut că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acest text legal sunt aplicabile şi proceselor aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.
În ceea ce privește normele de drept substanțial aplicabile cauzei, Curtea a constatat că prima instanță a aplicat dispozițiile art. 4, art.1 alin. (2) și 21 din Legea nr.165/2013 obligând pârâta să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Cap. III din Legea nr.165/2013, analizând ea însăși pe fond cererea reclamanților sub toate aspectele, inclusiv calitatea de persoană îndreptățită, în temeiul plenitudinii de competență conferită de lege și statuată prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea de apel a făcut referire din nou la considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională, în decizia nr.269/2014, în sensul că deciziile autorităţilor administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanţei de judecată, singura care este competentă să se pronunţe în mod definitiv asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii.
Nici criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor art.32 alin. (1) din Legea nr.165/2013 nu au fost considerate fondate, tribunalul reținând că dosarul administrativ a fost completat cu înscrisurile solicitate de pârâtă, aspect care rezultă din adresa din 15.03.2013 emisă de Consiliul Județean Prahova.
Referitor la ordinea de soluționare a dosarelor, invocată de apelantă, Curtea a apreciat că CNCI este ținută de principiul respectării și executării hotărârilor judecătorești, ca orice alt subiect de drept, deciziile luate de organele administrative referitoare la procedurile proprii neavând nicio înrâurire asupra puterii executorii a unei hotărâri judecătorești .
Împotriva deciziei nr. 450/A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, reluând în esenţă motivele de apel.
Fără a indica expres vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ., recurenta critică modul în care instanţa a soluţionat excepţia prematurităţii, invocând argumente care se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C.pr.civ., după cum urmează:
În ce priveşte criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se susţine că instanţa de apel a ignorat aspectele relatate de pârâtă cu privire la dosarul de despăgubire al reclamanţilor, în sensul că, în perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013 procedura de evaluare şi emitere a deciziilor reprezentând titlurile de despăgubire a fost suspendată, în temeiul OUG nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, scopul acestei măsuri fiind acela de a se implementa hotărârea CEDO pronunţată în cauza pilot Maria Athanasiu şi alţii c. României, deblocarea operaţiunilor mai sus amintite şi găsirea resurselor financiare necesare plăţii despăgubirilor. În aceste condiţii, practica judiciară a statuat că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire sunt premature, dreptul la soluţionarea dosarului de despăgubire fiind afectat de un termen suspensiv.
Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 stabileşte un nou termen de 60 de luni, în care CNCI are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire. Legea nouă nu este de natură a limita accesul la justiţie, nu afectează dreptul de proprietate, ci stabileşte termenele şi condiţiile de soluţionare a cererilor. Impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranţă raporturilor juridice.
Recurenta face referire la obligaţia entităţilor implicate în executarea legii de a respecta dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cele statuate în jurisprudenţa CEDO cu privire la proprietate şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, concluzionând că obligaţia de respectare a termenului de 60 de zile este o obligaţie de rezultat care incumbă instituţiilor şi entităţilor implicate în procesul de soluţionare.
Dosarul de despăgubire al reclamanţilor va fi soluţionat cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin decizia din 14.11.2012 a CCSD, decizie însuşită de CNCI.
Recurenta consideră că această modalitate de soluţionare a dosarelor are la bază principiul proporţionalităţii analizării dosarelor, egalitatea de tratament, precum şi faptul de a nu fi defavorizate persoanele ale căror dosare au fost soluţionate sau care urmează a fi soluţionate de către entităţile învestite cu un număr mai mare de dosare decât altele şi la care, evident, ritmul de soluţionare este mai lent.
Obligarea pârâtei la soluţionarea acestui dosar de despăgubire înaintea celorlalte dosare, cu încălcarea ordinii de înregistrare, ar însemna o discriminare pozitivă în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, cu încălcarea art. 16 din Constituţie.
Recurenta susţine că, prin decizia recurată, s-a produs o imixtiune a puterii judecătoreşti în procedura administrativă (critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ.), care încurajează demersurile în instanţă, consecinţa firească fiind creşterea volumului de cereri de chemare în judecată, dar şi soluţionarea cu prioritate de către CNCI a dosarelor de despăgubire care au făcut obiectul acestor litigii. Dreptul reclamanţilor la soluţionarea dosarului lor cu prioritate se întinde până acolo unde începe dreptul celorlalte persoane implicate, respectiv, al altor persoane care se pretind îndreptăţite la despăgubire în procedura de retrocedare.
Recurenta invocă decizia nr. 861 din 28.11.2006 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a argumentelor aduse în dezvoltarea acestora, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi invocat de pârâtă în susţinerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, deoarece, prin decizia nr. 269 din 7 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 513 din 9 iulie 2014, s-a statuat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, precum şi a practicii judiciare elaborate sub imperiul acelei reglementări, nu justifică o altă soluţie cu privire la excepţia prematurităţii, deoarece perioada de suspendare prevăzută de acest act normativ s-a epuizat la data de 15 mai 2013, dată de la care pârâta ar fi trebuit să efectueze operaţiunile prevăzute de lege, necesare pentru finalizarea procedurii de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor.
Susţinerile recurentei în sensul că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu este de natură a limita accesul la justiţie, nu afectează dreptul de proprietate, şi că impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranţă raporturilor juridice, nu pot fi primite, faţă de efectul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate, care a vizat în mod expres problema constituţionalităţii prevederilor de lege criticate din perspectiva situaţiei acţiunilor introduse la instanţe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, şi în privinţa cărora Curtea a constatat ca art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile şi proceselor aflate pe rolul instanţelor
de judecată la data intrării în vigoare a legii.
Sunt corecte aserţiunile recurentei, referitoare la obligaţia entităţilor implicate în executarea legii de a respecta dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cele statuate în jurisprudenţa CEDO cu privire la proprietate şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, aceste susţineri nefăcând altceva decât să confirme justeţea şi legalitatea deciziei recurate.
În ceea ce priveşte argumentul invocat de pârâtă în apel, reiterat în recurs, în sensul că dosarul de despăgubire al reclamanţilor va fi soluţionat cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin decizia din 14.11.2012 a CCSD, decizie însuşită de CNCI, curtea de apel a reţinut că deciziile luate de organele administrative referitoare la procedurile proprii nu au nicio înrâurire asupra puterii executorii a unei hotărâri judecătorești. Cu privire la acest argument al instanţei de apel, recurenta nu formulează nicio critică în recurs.
În plus faţă de acest argument, Înalta Curte are în vedere faptul că instituirea printr-o decizie internă a autorităţii pârâte a unor reguli de soluţionare a dosarelor de despăgubire nu se poate justifica decât în cazul în care aceste reguli ar avea ca şi consecinţă eficientizarea procedurilor legale şi, ca rezultat, soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum însăşi recurenta îşi propune. În speţa de faţă, însă, acest rezultat nu a fost atins, deoarece, de la data înregistrării dosarului de despăgubire şi până la data soluţionării prezentului recurs a trecut o perioadă de timp apreciabilă, fără ca solicitarea reclamanţilor să fi fost soluţionată, deşi, potrivit probelor administrate şi valorificate prin hotărârea instanţei de fond, dosarul administrativ a fost completat cu înscrisurile solicitate de pârâtă încă din luna martie 2013, astfel cum rezultă din adresa din 15.03.2013 emisă de Consiliul Județean Prahova.
Pretinsa defavorizare a altor persoane, ale căror dosare sunt în curs de soluţionare la autoritatea pârâtă, nu poate fi invocată ca argument pentru a se respinge cererea reclamanţilor, deoarece pârâta, în calitate de autoritate a statului învestită de lege, la nivel central, cu verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, cu evaluarea imobilelor şi emiterea deciziei de compensare prin puncte, trebuie să acorde aceeaşi atenţie tuturor dosarelor pe care le are de soluţionat, statul având obligaţia să reglementeze modul de organizare şi funcţionare a acestei autorităţi într-o manieră care să asigure respectarea principiului celerităţii şi a termenului rezonabil în privinţa tuturor cauzelor ce intră sub incidenţa acestei proceduri speciale.
În privinţa criticii încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ., Înalta Curte constată că obligarea pârâtei de a soluţiona dosarul de despăgubire în sensul dispus de prima instanţă, menţinut în apel, nu poate fi calificată ca o „imixtiunea a puterii judecătoreşti în procedura administrativă”, aşa cum pretinde recurenta, ci constituie o concretizare a principiului liberului acces la justiţie, dând posibilitatea părţii care se consideră vătămată prin nesoluţionarea dosarului de despăgubire să supună cererea sa instanţei de judecată.
Previziunea făcută de recurentă, în sensul că va creşte numărul de cereri cu obiect similar pe rolul instanţelor de judecată, nu ar putea fi pusă pe seama soluţiei ce se pronunţă în prezentul litigiu, ci, în ipoteza în care s-ar concretiza, ar reprezenta consecinţa modului de funcţionare a autorităţii recurente. În plus, soluţia pronunţată în prezentul litigiu asupra excepţiei prematurităţii trebuie să se bazeze pe circumstanţele concrete ale cauzei, nu pe supoziţii referitoare la numărul cauzelor cu acelaşi obiect care ar urma să se înregistreze pe rolul instanţelor.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 861 din 28 noiembrie 2006 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că această decizie vizează excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77, art. 164 alin. (3), art. 165, art. 180 alin. (1) şi ale cap. IX din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dispoziţii legale care nu au legătură cu obiectul şi cauza prezentului litigiu.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ, recursul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.