Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Antrenarea răspunderii proprietarului pentru fapta animalului. Vătămare corporală. Prejudiciu moral suferit de victima agresiunii. Criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale.

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : prejudiciu cauzat de animal

-culpă

-victimă

-prejudiciu moral

-daune morale

                                                                       NCC, art. 58, art. 1352, art. 1375, art. 1380

 

     1. Conform art. 1375 NCC, proprietarul animalului răspunde independent de orice culpă pentru prejudiciile produse de animal. Răspunderea acestuia poate fi înlăturată numai dacă se dovedește că reacția animalului a fost determinată de fapta exclusivă a victimei, a unui terț sau a unui caz de forță majoră. Lipsa acestei cerințe prevăzută de dispozițiile art. 1380 NCC - care reglementează cazurile exoneratoare de răspundere dar și condiţiile înlăturării răspunderii delictuale pentru fapta animalului - determină soluția de antrenare a răspunderii proprietarului animalului. 

 

      2. Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 NCC) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

           Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

 

Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016             

           

Prin sentința nr. 316 din 28.01.2014, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. şi B. și a obligat pe pârâtul C. la plata sumei de 100.000 euro daune morale, 9.900 lei cheltuieli de transport, 70 lei contravaloare tratament psihologic pentru minora D. și 620 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut în esență următoarele:

În ce privește situația de fapt, s-a reținut că la data de 28.03.2012, minora D., în vârstă de 4 ani, fiica reclamanților, în timp ce se plimba împreună cu bona pe trotuarul din fața imobilului proprietatea pârâtului din Ploiești, a fost mușcată de față de câinele aflat în curtea acestuia, care a scos capul printre barele gardului. În urma incidentului, minora a fost transportată la spital cu ambulanța unde a primit primele îngrijiri iar a doua zi a fost operată la un spital din București de un medic specialist în chirurgie plastică și reparatorie. Apărările pârâtului în sensul că minora a provocat câinele, că acesta nu avea posibilitatea să scoată capul printre gard, că bona a fost avertizată să țină copilul departe de gard, că minora nu a fost transportată la spital cu ambulanța și că după incident nu s-a produs nici o modificare la barele gardului au fost înlăturate ca urmare a probelor administrate.

În drept, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1375, art. 1349 alin.(3), art. 1391, art. 1385 din noul Cod civil care reglementează răspunderea pentru fapta animalului și principiile de reparare a prejudiciului material și moral adus victimei prin fapta animalului.

Instanța de fond a reținut că reclamanții au dovedit un prejudiciu material în cuantum de 9.900 lei reprezentând cheltuieli de transport pentru aducerea minorei la București, pentru tratament medical, la care se adaugă un prejudiciu de 70 lei contravaloare tratament psihologic pentru minoră. În ce privește suma de 20.000 euro reprezentând costul unei operații de chirurgie reparatorie ce trebuie făcută în interval de 1-2 ani de la data producerii incidentului, tribunalul a reținut că nu sunt criterii de determinare exactă a costurilor unei asemenea operații, fiind vorba de un prejudiciu viitor ce urmează a fi recuperat în măsura în care intervenția chirurgicală se va face.

Deși reclamanții au solicitat daune morale în cuantum de 300.000 euro, instanța de fond a apreciat, ținând seama de vârsta minorei, de traumele fizice și psihice ocazionate de internare şi operație, de toate manevrele și tratamentele medicale la care a fost supusă, de infirmitatea permanentă (buza minorei a fost afectată definitiv pe o suprafață importantă) ce o împiedică să ducă o viață normală specifică sexului și vârstei și  de principiile CEDO, că un cuantum de 100.000 euro daune morale  este suficient și rezonabil pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de minoră.

            Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul.

Prin decizia nr. 1724 din 4.11.2015,  Curtea  de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâții la 3.000 euro daune morale, menținând restul dispozițiilor cu privire al repararea prejudiciului material.

Instanța de apel, după ce a administrat proba cu expertiză medico legală, ținând seama de întregul material probator administrat în fond și în apel, a respins argumentat apărările apelantului pârât privitoare la:  înlăturarea depoziției martorei X., arătând că depoziția acesteia este infirmată de celelalte probe, respectiv de actele medicale care confirmă că minora a fost mușcată de buză și obraz, că s-a efectuat vaccinul antirabic în trei doze fiind ulterior întrerupt ca urmare a prezentării unui act veterinar care confirma că animalul era clinic sănătos; că înlăturarea de către instanța de fond a depoziției martorei Y. nu poate fi privită ca un motiv de netemeinicie, judecătorul uzând de dreptul suveran de apreciere a probelor și argumentând înlăturarea acestei probe; că raportul de psihodiagnostic și evaluare psihologică întocmit de Z. a vizat evaluarea minorei deși se menționează ca beneficiar al serviciilor numele mamei minorei, întrucât minora nu putea sta ca parte în contract și că raportul nu poate fi înlăturat cu motivarea că încalcă norme elementare din domeniul evaluării psihologice, aceste chestiuni ținând de răspunderea disciplinară a psihologilor. Curtea  a reanalizat probele și prin prisma noii expertize medico legale efectuate în apel, dând totodată expertizei extrajudiciare în specialitatea medicină veterinară depusă de apelantul pârât valoarea de înscris, evaluând-o în ansamblul materialului probator administrat.

Totodată, instanța de apel a găsit nefondat și cel de-al treilea motiv invocat prin care s-a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii  privitoare la condițiile răspunderii  civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1352, 1375 și 1380 Cod civil.

 A reținut că proprietarul animalului răspunde pentru prejudiciul cauzat de fapta animalului independent de orice culpă, fiind vorba de o răspundere obiectivă, fără vinovăție, potrivit art. 1375 C.civ. și că dispozițiile art. 1352 C.civ. privitoare la înlăturarea răspunderii ca urmare a faptei victimei înseși nu sunt aplicabile, fiind dispoziții cu caracter general în materia răspunderii delictuale a căror aplicare este înlăturată de dispozițiile cu caracter special ale art. 1380 C.civ., aplicabile în materia răspunderii pentru fapta animalului. A apreciat că nu poate fi înlăturată răspunderea apelantului pârât pentru fapta animalului câtă vreme nu se poate reține că fapta animalului a fost cauzată exclusiv de fapta victimei, a unui terț sau a unui caz de forță majoră, cât timp minora se afla pe domeniul public ce nu suporta vreo restricție referitoare la utilizarea lui iar probele administrate nu susțin ipoteza potrivit căreia incidentul s-ar fi datorat minorei, care ar fi determinat atacul animalului.

 Instanța de apel a înlăturat și susținerile potrivit cărora culpa ar aparține exclusiv minorei, bonei și părinților minorei  conform art. 5 alin.(2) şi art. 82 din Legea nr. 272/2004, art. 18 alin. 1 din CEDO, ori art. 483, 488 și 493 C.civ. cu motivarea că probele administrate nu au demonstrat că fapta animalului s-ar datora exclusiv atitudinii minorei, faptei unui terț sau cazului de forță majoră.

Curtea de apel a reținut însă fondat motivul patru de apel, apreciind că prima instanță a stabilit în mod greșit cuantumul daunelor morale acordate minorei. A notat că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au statuat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, ci că ele trebuie cuantificate în raport de o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, ce este supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși cuantificarea echivalentului prejudiciului moral include o doză de aproximare instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii printre care: consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În acest context, despăgubirile trebuie să fie rezonabile, iar aprecierea și cuantificarea acestora justă și echitabilă, corespunzătoare  prejudiciului moral și real produs victimei„ în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să le primească, dar nici să nu fie derizorii, despăgubirile trebuind să se afle într-un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, potrivit jurisprudenței CEDO.

 Aplicând aceste criterii al speță, instanța de apel a reținut că agresiunea câinelui nu s-a soldat cu pierderea vreunui simț sau organ, nu a  pus în pericol viața minorei, a produs un prejudiciu moderat și un prejudiciu funcțio nazal minor, că până la adolescență aspectul sechelar al leziunilor se va modifica imprevizibil, necesitând evaluări periodice și că este dificil de determinat în ce măsură tulburările de reactivitate emoțională a minorei se datorează incidentului din data de 28.03.2012  și în ce măsură se datorează modului educațional hiperprotector, excesiv, aplicat de către părinți. A mai reținut că sechelele posttraumatice la nivelul ½ stânga a buzei superioare cu o denivelare a liniei de demarcație dintre roșul buzei și piele  nu este asimilabilă noțiunii de prejudiciu estetic grav și permanent, că sechela ar putea beneficia în viitor, dacă se confirmă de un chirurg estetician, de tratament de chirurgie plastică și reparatorie. Reținând un prejudiciu estetic moderat, instanța de apel a apreciat că o despăgubire în cuantum de 3.000 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului moral al minorei.

Cât privește daunele materiale, s-a apreciat că într-adevăr cheltuielile au fost făcute de părinți și că aceasta nu conduce la concluzia că minora nu ar fi îndreptățită să le primească câtă vreme, potrivit art. 487 C.civ., raportat la art. 47 alin.(2) din Legea nr. 272/2004, părinții au obligația de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică și psihică a copilului.

Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâtul, criticând-o ca nelegală. 

Recurentul pârât, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii reclamanților de acordare a daunelor morale, cu cheltuieli de judecată.

A invocat faptul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii dar şi că hotărârea instanţei de apel este în parte nefondata din perspectiva modului de soluţionare a motivului 3 din cererea de apel.

A susţinut că instanţa de apel, soluţionând motivul 3 din cererea de apel, a reţinut că în materia răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animale nu se aplică dispoziţiile exoneratoare de răspundere constând în fapta victimei înseși sau fapta unui terţ şi că nu sunt incidente dispoziţiile art.5. alin. (2) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, ale art. 18 alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului şi ale art. 483, 487, 488, 493 C.civ. întrucât acestea ar fi înlăturate de la aplicare de dispoziţiile cu caracter special, derogatoriu, ale art. 1380 C.civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1380 NCC şi a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauza a dispoziţiilor mai sus arătate, înlăturând în mod nefondat răspunderea victimei înseși şi a terţilor (bona minorei şi părinţii acesteia) în producerea prejudiciilor reclamate. Art. 1380 C.civ. instituie o cauză exoneratoare de răspundere pentru persoana care are paza animalului, atunci când prejudiciul a fost produs din culpa exclusivă a victimei sau a terţilor. Or, art. 1375 NCC, cu privire la care art. 1380 NCC prevede clar că nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terţ, reglementează tocmai răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Invocând jurisprudenţa şi doctrina în materie, recurentul pârât susţine că a dovedit că eventualul prejudiciu a fost cauzat de fapta exclusivă a victimei, de fapta bonei şi de fapta părinţilor victimei. Mai mult, trebuia observat că art. 1380 C.civ. reglementează cazurile de exoneratoare de răspundere, iar nu condiţiile privind repararea prejudiciului, acestea din urma făcând obiectul unei secţiuni separate a Codului civil. Prin urmare, chiar şi dacă s-ar fi reţinut o culpa a sa pentru producerea prejudiciului, atâta timp cât şi alte persoane au fost implicate în producerea aceluiași prejudiciu, repararea lui trebuia făcută în solidar sau în sarcina sa trebuia reţinută numai obligaţia de reparare în parte a prejudiciului.

Recurentul mai invocă faptul că instanţa a aplicat greşit legea atunci când a înlăturat de la aplicare prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi pe cele ale art. 18 alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului pe motiv că dispoziţiile art. 1380 C.civ. ar cuprinde dispoziţii derogatorii. Cu alte cuvinte, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 1380 C.civ. constituie norma specială aplicabilă în cauză în timp ce dispoziţiile Legii nr. 272/2004 şi ale Convenţiei cu privire la drepturile copilului constituie norma generală. Or, în materia protecţiei drepturilor copilului au întâietate dispoziţiile Legii nr. 272/2004, în acest sens fiind şi prevederile art. 146 din lege care stipulează că „Prevederile prezentei legi se completează cu alte reglementari care se referă la drepturile copilului, inclusiv cu prevederile cuprinse în convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte."

Recurenţii A. şi B. invocă nelegalitatea deciziei, susţinând că înţeleg  să supună controlului de legalitate al instanţei de recurs decizia Curţii de Apel Ploieşti sub aspectul încălcării art.1385 din noul Cod civil - care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului şi greşitei aplicări a legii precum şi a jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte modul de cuantificare a daunelor morale, critici ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel a aplicat greşit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit s.a.) - obligatorie conform art. 11 şi art.20 din Constituţie, respectiv art.4 NCC - jurisprudență care a statuat că despăgubirile acordate trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Or, prin greşita aplicare a legii, în speţă a jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ce priveşte modul de cuantificare a daunelor morale, instanţa a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art.1385 NCC. Astfel, arată că prin decizia  recurată, Curtea de Apel Ploieşti a neglijat - contrar practicii CEDO - o serie de aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza şi dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Susţine că dovada suficientă a faptului lipsirii minorei de posibilitatea de a duce o viața normală este chiar perioada ce a urmat producerii incidentului, când fetița a fost nevoită să facă numeroase investigaţii de specialitate şi intervenţii chirurgicale ceea ce a presupus schimbarea priorităţilor întregii familii, din acel moment atenţia tuturor membrilor fiind canalizată exclusiv în scopul de a recupera sănătatea fetiței şi de a compensa, pe cât posibil, faptul că nu se poate bucura de copilăria sa ca orice alt copil. Pe de altă parte, procesul la care este supusă minora este unul dureros, dificil şi de durata, care nu s-a încheiat. La peste 3 ani şi jumătate de la data la care a avut loc incidentul, se poate observa că toate eforturile făcute i-au adus fetiței doar o ameliorare a prejudiciului estetic suferit, nicidecum o recuperare integrală.

Mai mult,  victimei unui prejudiciu estetic îi sunt conferite premise reale pentru reluarea cursului firesc al vieţii numai în măsura în care aspectul fizic i-ar putea fi redat în starea naturală iniţială. Or, în situaţia de faţă, acest lucru nu poate fi obţinut, leziunile suferite materializându-se în mutilarea permanentă a fetiței.

Plecând de la aceste aspecte, Curtea de Apel Ploieşti ar fi trebuit să aplice în mod corect  jurisprudenţa CEDO şi ar fi trebuit să aibă în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, respectiv ar fi trebuit să evalueze posibilitatea reala a minorei de a desfăşura o viața normală prin raportare la următoarele împrejurări concrete: vătămarea capătă o amploare aparte dat fiind  faptul că afectează o persoana de sex feminin şi  zona fetei; producerea acestui prejudiciu a intervenit la o vârstă la care integrarea în colectivitate este condiţionată esenţial de aspecte ce ţin de aparenţă - în rândul copiilor o simplă diferenţă devine uşor un motiv de excludere şi de acordare a unui tratament neadecvat sau discriminatoriu;  izolarea venita din exterior se suprapune peste starea psihică precara a fetiței care plânge din orice, visează adesea un câine mare care o urmăreşte, este speriată şi anxioasă, fiindu-i astfel reduse în mod considerabil şansele de a depăși trauma psihică.

Sub aspectul suferinţelor fizice, dar şi psihice, un copil la o vârstă atât de fragedă resimte cu mult mai intens ceea ce i se întâmplă şi nu poate găsi în interiorul său puterea de a surmonta dificultăţile pe care le presupune a fi victima unui astfel de atac al unui animal, iar toate acestea îşi vor lasă amprenta asupra dezvoltării sale ca adult. Experienţa nefericită poate conduce la o maturizare prematură, fetița fiind nevoita să conştientizeze importanţa sănătăţii sale şi sa facă toate sacrificiile pe care le presupune, aspecte care, în mod normal, nu sunt avute în vedere de copii la vârsta frageda de 4 ani, când au senzaţia că nimic rău nu li se poate întâmpla. Nu în ultimul rând, smulgerea unei bucăţi de aproximativ 2 cm2 din buza superioară prin muşcătura unui câine constituie o imagine vizuală de o intensitate terifiantă numai prin simplul fapt al reprezentării însă, pentru victima unui astfel de incident va avea implicaţii multiple, urmând a se confrunta cu un sentiment de teamă greu de stăpânit ori de cate ori se va afla în prezenţa unui animal.

Recurenții mai susțin că la stabilirea cuantumului daunelor morale,  în mod greşit instanţa nu a avut în vedere faptul pierderii unei sarcini de către mama minorei. Şi din acest punct de vedere instanţa de apel a aplicat greşit criteriile impuse de jurisprudența CEDO şi nu a respectat, atunci când a reconsiderat cuantumul daunelor morale, un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă. Astfel, în mod surprinzător, instanţa de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între pierderea sarcinii mamei şi prejudiciul moral suferit de către fetiță, ca şi când aceasta ar fi imună la dramele din sânul familiei sau că pierderea unei sarcini este un fapt firesc, necauzator de suferinţe şi, din acest punct de vedere, nu s-ar fi produs nicio lezare a dreptului fetiței la o viață normală de familie. Desigur că părinţii încearcă să-şi protejeze copii însă, în astfel de situaţii, aceştia devin la rândul lor vulnerabili şi se lasă cuprinşi de propria durere. Astfel că, nu poate fi negat faptul că acest eveniment a condus nu numai la imposibilitatea ca într-o astfel de perioadă fetița să mai poată beneficia de sprijinul şi atenţia deosebită de care avea nevoie, ci şi la adâncirea stării de tristeţe şi însingurare. În plus, este cunoscut faptul ca orice copil îşi va dori un partener de joacă, mai ales când resimte intens sentimentul de excludere din partea celorlalţi prieteni, iar familia rămâne singurul refugiu. Aşadar, nu poate fi tăgăduit faptul că schimbarea climatului familial constituie un factor important care accentuează dezechilibrul emoţional al minorei.

În continuare, instanţa de apel arată că leziunile ocazionate au fost catalogate în mod greșit ca nefiind o "infirmitate permanentă", acest lucru presupunând pierderea unui organ sau a funcţiei acestuia. Curtea  a avut în vedere concluziile Raportului medico-legal din 16.10.2014 întocmit la peste 2 ani şi 9 luni de la data producerii incidentului, prin care s-a stabilit că minora prezintă leziuni traumatice constând în plaga la nivelul buzei superioare şi filtrumului nazal, cu defect de părți moi de circa 1,25 cm2. Instanța nu a luat în seama faptul că iniţial plaga a avut o dimensiune de aprox. 2 cm2 şi că după trecerea a aproximativ 3 ani de la incident şi parcurgerea unei intervenţii chirurgicale de microchirurgie estetică şi reconstructivă şi a numeroase tratamente subsecvente plaga a ajuns la dimensiunea de cca. 1,25 cm. Or, tot instanţa de apel a reţinut concluziile raportului  care a concluzionat că leziunile traumatice suferite constituie un prejudiciu estetic moderat, respectiv un prejudiciu funcţional nazo-labial minor.

Prin urmare,  instanţa ar fi trebuit ca, în lumina prevederilor art. 1385 NCC, care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, să ia în considerare la stabilirea cuantumului daunelor morale existenta celor două prejudicii enumerate mai sus, respectiv: un prejudiciu estetic apreciat ca fiind moderat şi un prejudiciu funcţional, apreciat ca fiind minor şi nu să îşi raporteze soluţia numai la faptul ca în speţă nu există o infirmitate permanentă. Existenta prejudiciului estetic şi a celui funcţional, care vor persista şi pe viitor, este semnalată chiar prin concluziile raportului medico-legal efectuat în cauză, prin care se susţine nu numai că aceste prejudicii există, dar și ca aspectul sechelar al leziunilor se va modifica imprevizibil, arătând totodată că acest fapt trebuie confirmat de către un specialist chirurg plastician. Or, în dosarul de fond se regăsesc opiniile a 2 medici primari în chirurgie plastica din cadrul Ambulatoriului Chirurgie Plastică a Spitalului de Urgenţă X., respectiv din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Y. - Clinica de Chirurgie Plastică, Microchirurgie Reconstructivă şi Arsuri prin care se recomanda tratament conservator, precum şi tratament chirurgical secundar, pentru prevenirea cicatricelor hipertrofice.

Instanţa de apel pare să fi avut în vedere exclusiv aspectul din prezent al leziunilor, ignorând că pentru tratarea plăgii de aproximativ 2 cm2 a fost necesară îndepărtarea chirurgicală a ţesuturilor devitalizate de pe această suprafaţă, că intervenţia chirurgicală a fost efectuată la cel mai înalt nivel posibil în România şi că a fost urmată de tratament de specialitate cu tehnologie laser şi o multitudine de alte tratamente subsecvente. 

Desigur că, din punct de vedere terminologic, leziunile suferite de minoră nu se circumscriu noţiunii de "infirmitate permanentă". Însă, nu aceasta catalogare a fost decisivă la momentul soluţionării cauzei în fond, ci a fost avut în vedere faptul că minorei i-a fost cauzat un prejudiciu estetic şi funcţional de ordin permanent prin faptul soldării incidentului cu o cicatrice vizibilă pe față. Prejudiciul estetic este unul actual şi continuu, în permanență şi imprevizibilă evoluţie, care nu va putea fi recuperat integral oricâte intervenţii chirurgicale ar fi făcute.

În concluzie, chiar dacă prejudiciul estetic şi cel funcţional suferit de către minoră nu poate fi catalogat drept o "infirmitate permanentă", conţinutul acestuia nu poate fi minimizat şi drastic cenzurat prin raportare exclusiv la acest aspect. Se impunea ca instanța, dincolo de orice verdict medical, să asigure o cât mai fidelă reprezentare a gravităţii şi întinderii prejudiciului suferit. Or, instanţa de apel nu a aplicat corect principiul instituit de practica CEDO de asigurare a unei proporționalități rezonabile între prejudiciul adus şi intensitatea şi gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite.

Curtea concluzionează că soluţia instanţei de fond, cu privire la modul de cuantificare a daunelor morale, a fost fundamentată pe un material probatoriu insuficient, concretizat în absenta probelor de specialitate, în măsură să stabilească prejudiciul estetic şi funcţional real suferit de către minoră. Cu privire la acest considerent, apreciem că neefectuarea unei expertize medico-legale nu poate fi de natură a conduce în mod absolut la reţinerea de către instanţa de fond a unor consecinţe nereale ale prejudiciului. Soluţia dată de Tribunalul Prahova s-a întemeiat pe înscrisuri medicale apte a constata natura leziunilor şi starea lor în urma unor examinări efectuate la un moment cât de cât apropiat producerii incidentului. Or, în situaţia în care concluziile desprinse din acele înscrisuri nu au fost contrazise de cele ale raportului de expertiză medico-legală efectuat cu ocazia judecării cauzei în apel, apreciem că instanţa de fond a avut în vedere coordonatele reale ale prejudiciului.

Mai mult, în urma administrării acestei probe de specialitate în fata instanţei de apel a fost constatata starea leziunilor la aproximativ 3 ani distanţă de la producerea incidentului, în baza unor fotografii judiciare făcute minorei la sfârşitul anului 2014. Este lesne de înțeles că, după efectuarea unei intervenţii chirurgicale, urmată de tratament laser şi de numeroase alte tratamente de specialitate, amploarea iniţială a prejudiciului nu mai poate fi apreciată în mod corespunzător la nivelul anului 2015, de vreme ce aspectul fizic al fetiței a fost ameliorat evident faţă de momentul producerii muşcăturii. Faptul că prin concluziile raportului medico-legal se stabileşte că leziunile traumatice suferite constituie un prejudiciu estetic moderat, respectiv un prejudiciu funcţional nazo-labial minor,

acest lucru nu însemnă că celelalte constatări medicale sunt eronate sau că se exclud.

Or, instanţa de apel a reţinut ca judecătorului îi revine atributul de a examina fiecare probă în parte şi de a proceda la coroborarea întregului material probatoriu administrat în cauză, dat fiind faptul că mijloacele de proba nu au o valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, ci au aceeaşi putere probatorie. În concluzie, probatoriul administrat în cursul judecării apelului nu este de natură a invalida constatările medicale avute în vedere de instanţa de fond, astfel încât să fie cu totul înlăturate la momentul evaluării dimensiunii prejudiciului.

Recurenții invocă și jurisprudența instanţelor române care, în cauze similare, la cuantificarea daunelor morale acordate au avut în vedere amploarea traumelor suferite de victime.

Pentru toate aceste motive, recurenții reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, menţinerea soluţiei instanţei de fond de acordare a unei compensaţii în cuantum de 100.000 euro, care să permită minorei accesul la toate procedurile medicale necesare de-a lungul timpului, pentru o recuperare optimă şi care, în egală măsură, să fie susceptibilă a repara prejudiciul moral suferit.

Recursul pârâtului, ce va fi analizat cu prioritate întrucât vizează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, este nefondat, urmând  a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurentul pârât invocă faptul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii şi că hotărârea instanţei de apel este în parte nefondată din perspectiva modului de soluţionare a motivului 3 de apel referitor la aplicarea dispoziţiilor legale din materia răspunderii delictuale, toate criticile acestuia putând fi circumscrise motivului de nelegalitate ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deşi acesta invocă şi netemeinicia.

Recurentul susține că instanţa de apel, soluţionând motivul 3 din cererea de apel, a reţinut că în materia răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animale nu se aplică dispoziţiile exoneratoare de răspundere constând în fapta victimei înseși sau fapta unui terţ şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 5. alin. (2) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, ale art. 18 alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului şi ale art. 483, 487, 488, 493 C.civ. întrucât acestea ar fi înlăturate de la aplicare de dispoziţiile speciale, derogatorii, ale art. 1380 C.civ.

Înalta Curte apreciază că recurentul pârât face o interpretare eronată a considerentelor instanței de apel. Instanța de apel a reținut, în mod corect, ca o aplicație a principiului specialia generalibus derogant, că dispozițiile art. 1352 C.civ., invocate de recurentul pârât, privitoare la înlăturarea răspunderii ca urmare a faptei victimei înseși, nu sunt aplicabile, fiind dispoziții cu caracter general în materia răspunderii delictuale a căror aplicare este înlăturată de dispozițiile cu caracter special ale art. 1380 C.civ., aplicabile în materia răspunderii pentru fapta animalului. În consecință, instanța de apel nu a reținut, cum susține recurentul pârât, că nu s-ar aplica dispoziţiile exoneratoare de răspundere constând în fapta victimei înseși sau fapta unui terţ ci doar că se aplică dispozițiile cu caracter special.

În ceea ce privește incidenţa acestora la speță, instanța de apel a reținut că nu poate fi  exonerat de răspundere proprietarul animalului, întrucât probele administrate nu au demonstrat culpa exclusivă a victimei sau a altor persoane, respectiv a bonei sau părinților minorei - victimă a faptei animalului. Or, lipsa acestei condiții, a culpei exclusive a victimei sau a unui terţ, prevăzută de art. 1380 NCC, ce nu a putut fi reținută din nici o probă administrată, a determinat soluția de antrenare a  răspunderii proprietarului animalului pentru fapta acestuia. 

Recurentul ignoră cerința cuplei exclusive a victimei sau a unui terț, pentru a opera înlăturarea răspunderii proprietarului pentru fapta animalului, nefiind suficientă culpa concurentă a victimei sau unui terț.

Conform art. 1375 NCC, proprietarul animalului răspunde independent de orice culpă pentru

prejudiciile produse de animal iar răspunderea acestuia poate fi înlăturată numai dacă se dovedește că reacția animalului a fost determinată prin culpa exclusivă a victimei, a unui terț sau a unui caz de forță majoră. 

Instanțele de fond și apel au apreciat că nu poate fi înlăturată răspunderea apelantului pârât pentru fapta animalului cât timp nu se poate reține că fapta animalului a fost cauzată exclusiv de fapta victimei, a unui terț sau a unui caz de forță majoră. S-a reținut că minora se afla pe domeniul public ce nu suporta vreo restricție referitoare la utilizarea lui, iar probele administrate nu susțin ipoteza potrivit căreia incidentul s-ar fi datorat minorei, care ar fi determinat atacul animalului și în contextul în care doar ulterior incidentului, proprietarul animalului a montat o bară la gard astfel încât animalul să nu mai poată scoate capul printre bare și să muște persoanele care trec pe trotuar. Instanța de recurs nu poate face o reapreciere a probelor, fără a depăși regulile aplicabile în materia recursului, cât timp se reține că situația de fapt în ce privește cupla a fost pe deplin stabilită.

În aceste condiții, instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a  dispoziţiilor  art. 1380 NCC, care într-adevăr reglementează cazurile de exoneratoare de răspundere, dar și condiţiile înlăturării răspunderii delictuale pentru fapta animalului.

În condițiile art. 1380 NCC nu se poate reține culpa concurentă a proprietarului animalului cu culpa victimei sau a unei terțe persoane astfel încât proprietarul animalului să poată fi obligat să repare numai o parte din prejudiciu, așa cum pretinde recurentul pârât.

În ce privește înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 272/2004, ale art. 18 alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului şi ale art. 483, 487, 488, 493 C.civ privitoare la autoritatea părintească și la atribuțiile părinților față de copilul lor minor, Înalta Curte constată că acestea nu devin aplicabile speței întrucât conțin o altă reglementare decât cea aplicabilă împrejurărilor de fapt  și anume răspunderea civilă pentru fapta animalului. Nu este vorba de raportul norma generală (dispozițiile mai sus evocate) /norma specială (art.1380 NCC), deoarece dispozițiile enunțate reglementează chestiuni juridice distincte încât corect instanța de apel a înlăturat aplicarea celor dintâi, fiind aplicabile dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale. În esență, recurentul pârât susține că părinții nu și-au îndeplinit obligația de ocrotire a minorului. Or, s-a reținut că minora circula pe drumul public – pe trotuar, spațiu cu această destinație, fără nici o restricție, însoțită de bonă şi că minora  nu a determinat reacţia animalului care se afla în curte.

Față de toate aceste considerente, recursul recurentului pârât apare ca nefondat urmând a fi respins.

            Recursul recurenților reclamanți este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurenților reclamanți, care se circumscriu  dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizează aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1385 NCC, care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, precum și nerespectarea principiului instituit de jurisprudența CEDO, obligatorie, dată fiind aplicabilitatea convenţiilor internaţionale la care România este parte, de asigurare a unei proporționalități rezonabile între prejudiciul adus şi intensitatea şi gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă

uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică – mai ales în zone vizibile cum este zona feței - aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 NCC) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind  frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor  nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de  sexul și vârsta acesteia, mediul social din care  victima face parte, educaţia, cultura,  personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei,  statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv

produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit si toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura  în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel  încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere  gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

În speță, este vorba de un prejudiciu estetic (rezultatul de natură nepatrimonială concretizat în alterarea aspectului fizic al persoanei, susceptibilă de a cauza suferințe) dar și de un prejudiciu psihic cauzat de spaima, frica, sperietura suferită de victima copil de numai 4 ani ca urmare a agresiunii animalului și de durerea, trauma și disconfortul creat de repetatele intervenții medicale suferite până în prezent și care se vor efectua în viitor cu un mare grad de certitudine, până la eliminarea sau cel puțin atenuarea într-o măsură cât mai mare a prejudiciului estetic.

Instanța de apel, în considerentele deciziei sale, deşi teoretic a expus criteriile generale de evaluare a prejudiciului moral conform jurisprudenţei instanţelor naţionale şi jurisprudenţei CEDO, a argumentat acordarea daunelor morale doar din perspectiva prejudiciului estetic, astfel cum a fost constat prin documentele medicale depuse la dosar - ca un prejudiciu estetic moderat și un prejudiciu funcțional nazo-labial minor. Instanța a luat în considerare la evaluarea prejudiciului doar elementul obiectiv materializat  in cicatricea produsă la nivelul feței  care modifică în mod negativ înfățișarea victimei, ignorând prejudiciul cauzat de durerea fizică şi psihică.

Întrucât omul este o ființă sensibilă  la stimuli dureroși, durerile fizice sunt însoțite, de regulă, de suferințe psihice. Din punct de vedere subiectiv, perceperea de către individ a desfigurării sau cicatricelor şi operaţiunilor medicale impuse pentru remedierea acestora sunt cauza suferințelor psihice. Victima conștientizează durerea şi leziunea fizică, precum și consecințele acesteia - compasiunea sau dezgustul celor din jur, eventualele modificări ale condițiilor obișnuite de viața, ale statutului profesional, diminuarea posibilităților de afirmare și manifestare în colectivitate. Durerile fizice şi intervenţiile medicale pentru înlăturarea consecinţelor lor generează, de asemenea, suferinţe psihice. Toate acestei împrejurări au rezonanță  negativă   în plan psihic și  afectiv.

În literatura de specialitate se vorbește și de un prejudiciu juvenil, o specie aparte de daune, care creează  în favoarea victimei un drept special la reparație, cunoscut sub denumirea de pretium iuventutis – o persoană tânără, care se vede lipsită de posibilitatea de a participa la activitățile specifice vârstei sale, ca exemplu un copil lipsit de bucuria practicării jocurilor specifice vârstei și lipsirea acestuia de compania colectivității care îl respinge.

Durerile fizice și psihice constituie cele mai frecvente, mai obișnuite și mai firești, dar în același timp și cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale. Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experiența senzorială dezagreabilă și suferințele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, stări de angoasă, tristețe, teamă. Îndemnizarea suferințelor fizice și psihice este tratată  sub apelativul pretium doloris. Orice fenomen fizic dureros este perceput prin intermediul sistemului nervos, astfel că, în mod obiectiv, durerea fizică este însoțită de suferințe psihice. Prejudiciul constând în dureri fizice și psihice se diferențiază  de prejudiciul estetic, fiind mai cuprinzător.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Neluând în considerare toate aspectele prejudiciului astfel cum au fost invocate de reprezentații legali ai minorei, victimă a agresiunii animalului, instanța a încălcat jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere  gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, contextul general al victimei, încălcând totodată principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art.1385 NCC.

S-a invocat ca și componentă a prejudiciului moral lipsirea minorei de posibilitatea de a duce o viața normală, de a se bucura de copilărie și de activitățile sale firești, atât în perioada imediată  producerii incidentului cât și ulterior, când fetița a fost nevoită să facă numeroase investigaţii de specialitate şi intervenţii chirurgicale, procesul medical dureros și de durată la care este supusă minora, excluderea acesteia din colectivitate  la o vârstă la care integrarea în colectivitate este condiţionată esenţial de aspecte ce ţin de aparenţă și de nivelul intelectual și psihic al copiilor, trauma psihică actuală și eventuală dar foarte probabilă pe care victima o conștientizează și o va conștientiza odată cu trecerea timpului,  ținând seama de sexul și vârsta fragedă,  starea psihică precară a fetiței care plânge ușor, visează repetat agresiunea unui câine, este speriată şi anxioasă.

Instanța de apel nu a ținut  seama și de faptul că  aspectul  fizic actual  poate evolua în viitor, în funcție de circumstanțe necunoscute la acest moment și că pentru  eliminarea cicatricei, cu toate consecinţele sale fizice şi psihice fireşti, procesul medical nu s-a încheiat.

În acest caz, elementul aleatoriu care afectează cuantumul prejudiciului nu trebuie să constituie o piedica în repararea acestuia întrucât se poate repara si prejudiciul viitor.

Totodată, deși reține, potrivit concluziilor expertizei medico legale, ca aspectul sechelar al leziunilor se va modifica imprevizibil, instanța de apel nu ia în considerare prejudiciul estetic viitor, opiniile celor 2 medici specialiști în chirurgie plastică care recomandă tratament conservator, precum şi tratament chirurgical secundar, pentru prevenirea cicatricelor hipertrofice.

Recurenții mai susțin că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond în mod greşit nu a avut în vedere faptul pierderii unei sarcini de către mama minorei. Instanța de apel a apreciat că acest prejudiciu nu a făcut obiectul acțiunii și că prin acțiune s-au solicitat daune morale numai pentru minoră, nu și pentru mama acesteia.

În acest context, instanța de apel a făcut o apreciere eronată a limitelor învestirii.

Instanța a fost învestită cu o acțiune de reparare a prejudiciului moral suferit de minora victimă a agresiunii animalului iar la stabilirea prejudiciului s-a solicitat a se ține seama și de faptul ca minora a fost lipsită de atenția și afecțiunea mamei care, pe fondul suferinței create de starea fiicei sale de numai câțiva ani, a pierdut o sarcină, cu consecința deteriorării și mai mult a stării psihice a minorei victime a agresiunii animalului.

Față de toate aceste considerente, instanţa de apel nu a aplicat corect principiul instituit de jurisprudența CEDO de asigurare a unei proporționalități rezonabile între prejudiciul suferit şi intensitatea şi gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite și drept consecință nu a asigurat respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1385 NCC.

Întrucât instanța de apel nu a stabilit deplin toate aceste împrejurări de fapt  și nu a luat în considerare toate aceste împrejurări la stabilirea prejudiciului moral, limitându-se în esență numai de prejudiciul estetic, se impune, prin raportare la art. 312 alin. (3) teza finala și art. 314 C.proc.civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia rejudecării, în limitele stabilite prin decizia de faţă, instanța de apel, pe baza probelor deja administrate și eventual a probelor noi propuse de părți și considerate necesare si utile soluționării cauzei, în acord cu jurisprudența  națională și jurisprudenţa CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, va proceda la evaluarea prejudiciului moral suferit de victimă ținând seama la stabilirea despăgubirii de principiile reparării integrale a prejudiciului și caracterului rezonabil de proporţionalitate între prejudiciu şi măsura valorilor lezate, pornind de la toate împrejurările ce se vor stabili în acord cu cele expuse anterior.