Asigurări. Acţiune în pretenţii formulată de beneficiarul asigurării. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic : acţiune în constatare
- risc asigurat
- termen prescripţie
Decretul nr. 167/1958, art. 8 alin. (1)
C. proc. civ. din 1865, art. 165
Legea nr. 136/1995, art. 32
În situaţia în care asiguratul nu a înştiinţat asigurătorul, printr-o notificare oficială, despre faptul producerii evenimentului asigurat - în condiţiile agreate prin asigurare şi în termenii cunoscuţi doar de către semnatarii poliţei de asigurare - neefectuarea plăţii despăgubirilor de către asigurător beneficiarului asigurării îi este imputabilă asiguratului în temeiul răspunderii civile delictuale, beneficiarul poliţei de asigurare şi asiguratul-contractant neaflându-se în raporturi contractuale directe izvorâte din contractul de asigurare.
Astfel, este corectă reţinerea de către instanţă a incidenţei termenului de prescripţie de trei ani, persoanele implicate având drepturi şi obligaţii născute în afara raporturilor de asigurare, precum şi raportarea acesteia, pentru calculul termenului de prescripţie extinctivă, la momentul la care beneficiarul asigurării a avut cunoştinţă efectiv de persoana răspunzătoare pentru neefectuarea plăţii despăgubirilor care i se datorau.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 640 din 30 martie 2016
Notă : Forma Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România avută în vedere la pronunţarea deciziei este cea în vigoare până la data de 1 octombrie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială la data de 15.10.2009 sub nr. xx942/3/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii SC Societatea de Asigurare - Reasigurare B. SA şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei să constate producerea riscului asigurat prin poliţa de asigurare nr. PG05VN 012719 din 12.01.2006 încheiată între SC B. SA în calitate de asigurător şi UM X Focşani pentru persoana asigurată A., şi prin care să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii sumei de 134.000 euro calculată la cursul zilei din data plăţii efective.
Prin sentinţa comercială nr. 12788 din 27.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. xx942/3/2009 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC Societatea de Asigurare - Reasigurare B. SA şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei SC Societate de Asigurare - Reasigurare B. SA şi s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată împotriva acestei pârâte, iar, în baza art. 165 C. proc. civ., s-a disjuns cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, dispunându-se formarea unui nou dosar.
Referitor la excepția prescripției, tribunalul a reținut că acțiunile îndreptate împotriva fiecărui pârât au temei juridic distinct ce influențează și regimul prescripției extinctive. În cazul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru care nu s-a împlinit încă prescripția. Termenul general de prescripție de 3 ani începea să curgă în acest caz de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În speță, deși reclamantul a cunoscut pagubele de la 25.01.2006 şi, respectiv, 13.06.2006, acesta a aflat abia la data de 04.02.2010, dată la care în ședința publică i-a fost comunicată de pârâta SC B. SA întâmpinarea formulată și înscrisurile atașate acesteia, printre care şi condițiile de asigurare, cine răspunde de producerea acestor pagube.
Pârâții nu au probat că, anterior acestui moment, reclamantului i-ar fi fost înmânat un exemplar al condițiilor de asigurare, or cum nu i se poate pretinde reclamantului să facă dovada acestui fapt negativ nedeterminat, însemna că acesta a avut cunoștință de conținutul condițiilor de asigurare abia cu ocazia judecății, mai exact la data de 04.02.2010. Deși prin adresa nr. 1281/06.05.2008, pârâta SC B. SA i-a comunicat reclamantului că pârâtul Ministerul Apărării Naționale nu i-a transmis o notificare oficială cu privire la producerea riscului asigurat, procesul-verbal de cercetare a accidentului, documentele medicale emise de unitățile militare sub observația cărora s-a aflat reclamantul, atrăgându-i atenția, totodată, și asupra consecințelor nerespectării de către Ministerul Apărării Naționale a dispoziţiilor art. 11.6 din Condițiile generale de asigurare, cu această ocazie nu i-a transmis și o copie a acestor condiții, pentru ca reclamantul să poată verifica cui aparține vinovăția pentru producerea pagubelor, având în vedere că pârâta SC B. SA justifica un interes evident în a invoca vinovăția unei alte părți.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În motivarea apelului s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, prima instanţă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Aceasta trebuia soluționată unitar cu cea privitoare la acțiunea îndreptată împotriva pârâtei SC Societatea de Asigurare Reasigurare B. SA, având în vedere că pretenţiile reclamantei sunt aceleaşi şi izvorăsc din acelaşi act juridic, iar reclamantul a cunoscut prejudiciul și pe cel răspunzător de la data emiterii certificatului medical în 01.06.2006.
Motivarea hotărârii este contradictorie, instanţa de fond reţinând că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul condiţiilor de asigurare la data de 04.02.2010, însă, dacă prejudiciul ar fi fost cunoscut ca urmare a lecturării contractului de asigurare, înseamnă că raportul juridic dintre reclamant şi minister este unul de asigurare.
Nu poate fi primit considerentul instanţei de fond în sensul că reclamantul ar fi cunoscut prejudiciul în timpul judecării prezentului litigiu, întrucât prin acţiune au fost chemaţi în judecată ambii pârâţi pentru neplata indemnizaţiei de asigurare, iar din avizarea de daună formulată de reclamant la data de 02.08.2007, rezultă că acesta avea cunoştinţă atât de indemnizaţia de asigurare, cât şi de poliţa de asigurare, încă anterior datei menţionate.
În mod greşit, prima instanţă a dispus disjungerea cererii în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale, fiind neîntemeiată, în raport de faptul că obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare nr. PG05VN 012719, iar pretenţiile intimatului-reclamant formulate împotriva acestora au acelaşi obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.
Prin decizia civilă nr. 3 din 09.01.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelantul Ministerul Apărării Naţionale, reținând că, sub aspectul acţiunii promovate împotriva apelantului, măsurile dispuse, deşi cuprinse într-o sentinţă judecătorească, au valoarea unei încheieri premergătoare, judecata împotriva acesteia continuând în dosarul disjuns, și nu pot fi atacate decât odată cu fondul acestei acţiuni.
Prin decizia nr. 770 din 27.02.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia și a trimis apelul spre rejudecare cu evocarea fondului, statuând că apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe urmând a fi repuse în discuție.
Prin decizia civilă nr. 327 din 14.05.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.
Prin decizia nr. 12 din 13.01.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, statuând că motivarea hotărârii este sumară, superficială, nu prezintă argumente în sprijinul constatării că acţiunea împotriva Ministerului Apărării Naţionale nu are ca izvor contractul de asigurare nr. PG05VN 012719, ci un raport de răspundere civilă delictuală. Instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept, nu s-a raportat la situaţia de fapt concretă şi la probele administrate, nu a analizat apărările conform cărora obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din poliţa de asigurare, nu a cercetat motivul de apel referitor la disjungere.
După casare, în al treilea ciclu procesual în apel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. xx51/2/2012**.
Prin decizia civilă nr. 910 din 2 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul după casare formulat de apelantul Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică (pentru U.M. X Focşani), împotriva sentinţei civile nr. 12788 din 27.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. xx942/3/2009.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de rejudecare a reţinut că în mod corect prima instanţă a admis excepția prescripției în ceea ce privește acțiunea formulată împotriva apelantului-pârât, deoarece aceasta nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport juridic distinct de răspundere civilă delictuală.
S-a apreciat că susţinerile apelantului-pârât potrivit cărora pretenţiile formulate împotriva sa izvorăsc din poliţa de asigurare sunt lipsite de orice temei de fapt şi de drept, atât timp cât între intimatul-reclamant şi apelantul-pârât nu a fost încheiat un contract de asigurare, acesta fiind încheiat între cele două pârâte.
Fapta ilicită invocată de către intimatul-reclamant în raport cu apelantul-pârât este nerealizarea demersurilor necesare pentru a face posibilă plata indemnizației în cazul producerii riscului asigurat, respectiv notificarea în termen a producerii acestuia.
Probele au relevat faptul că, deşi conform avizării de daună din data de 2.08.2007, intimatul-reclamant a avut cunoştinţă despre existenţa poliţei de asigurare, acesta abia la data de 04.02.2010 a aflat de existența impedimentului la plata indemnizației de asigurare, cu prilejul lecturării conţinutului condiţiilor de asigurare, iar apelantul-pârât nu a probat existenţa altui moment la care să îi fi comunicat intimatului-reclamant un exemplar al condiţiilor de asigurare.
Totodată, intimatului-reclamant nu i se poate pretinde să facă dovada unui fapt negativ.
Lecturarea condiţiilor de asigurare la data de 04.02.2010 nu transformă raportul juridic dintre intimatul-reclamant şi apelantul-pârât într-un raport de natură contractuală.
Chiar în situaţia în care s-ar considera că intimatul-reclamant a avut cunoştinţă, de la data avizării de daună - 2.08.2007, despre existenţa faptei ilicite a apelantului-pârât, respectiv a obligaţiilor care îi incumbau potrivit condiţiilor de asigurare, acţiunea formulată împotriva apelantului-pârât nu este prescrisă, fiind înregistrată la data de 7.10.2009, în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani.
Apelantul-pârât nu a probat un alt moment de această natură, iar prima instanță s-a raportat în mod corect la singurul moment cert care rezulta din actele dosarului, respectiv cel al comunicării întâmpinării asiguratorului cuprinzând apărări în acest sens, precum şi a condiţiilor de asigurare. În consecinţă, apare fără echivoc faptul că termenul de prescripție nu s-a împlinit.
Împrejurarea că prin acţiune au fost chemaţi în judecată ambii pârâţi pentru neplata indemnizaţiei de asigurare nu dovedeşte, fără echivoc şi în lipsa altor probe, faptul că intimatul-reclamant a avut cunoştinţă despre existența impedimentului la plata indemnizației de asigurare şi a obligaţiei apelantului de a efectua demersurile necesare pentru a face posibilă plata indemnizației în cazul producerii riscului asigurat.
Pentru aceste motive instanţa de apel nu a putut reţine faptul că motivarea hotărârii atacate este contradictorie.
S-a considerat nefondată şi critica privind disjungerea cererii în contradictoriu cu apelantul-pârât, această măsură fiind dispusă în conformitate cu prevederile art. 165 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că cele două raporturi juridice deduse judecăţii au natură diferită.
Potrivit dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ., în orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una dintre ele este în stare de judecată.
Aceste prevederi legale nu menţionează obligaţia instanţei de a disjunge pricina reunită, anterior soluţionării tuturor excepţiilor care pot fi invocate în speţă, precum cea a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aşa cum a susţinut apelantul.
Împotriva deciziei civile nr. 910 din 2 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a declarat apel pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică (pentru U.M. X Focşani), în temeiul art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, criticând-o pentru contradictorialitatea considerentelor şi pentru nelegalitate şi solicitând, în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat, şi casarea sentinţei civile nr. 12788 din 27.09.2012.
Prin criticile formulate recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune când a agreat modul primei instanţe de a trata diferit fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată şi când a considerat că deşi acţiunea reclamantului apare ca prescrisă faţă de pârâta SC Societatea de Asigurare-Reasigurare B. SA totuşi, în raport cu recurentul, cererea trebuie în continuare analizată.
Se susţine că obligaţiile pârâţilor izvorăsc din acelaşi act juridic, respectiv din poliţa de asigurare nr. PG05VN 012719/12.01.2006 şi că instituţia militară are raporturi de asigurare atât cu societatea de asigurare, în temeiul contractului de asigurare, cât şi cu intimatul-reclamant, în condiţiile stipulaţiei pentru altul prevăzută în clauzele aceluiaşi contract de asigurare.
Astfel, instanţa de apel a ignorat prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România care reglementează raporturile juridice atât între părţile contractante, cât şi între acestea şi terţul beneficiar, în speţă, intimatul-reclamant.
De asemenea, un alt motiv de recurs priveşte contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate cu privire la excepţia prescripţiei extinctive.
Se critică faptul că instanţa de apel, însuşindu-şi motivele contradictorii avute în vedere de prima instanţă, a reţinut la rândul ei că cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale, are drept izvor un raport juridic de răspundere civilă delictuală, iar că reclamantul a avut cunoştinţă de conţinutul condiţiilor de asigurare abia cu ocazia judecăţii. Or, dacă prejudiciul ar fi fost cunoscut ca urmare a lecturării contractului de asigurare înseamnă că raportul juridic dintre intimatul-reclamant şi minister este unul de asigurare, astfel că obiectul cauzei este răspunderea contractuală, şi nu delictuală.
Consideraţiile expuse anterior conduc la critica unei alte erori a instanţei de apel, şi anume stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul prescripţiei faţă de minister.
Consideră recurentul că data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de înscrisurile din dosar nu poate constitui începutul termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din acest act normativ, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Astfel, aplicând textul de lege invocat la prezenta cauză, rezultă că, la data emiterii certificatului medical, 01.06.2006, reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât şi pe cel răspunzător de acesta.
Cu privire la culpa imputată ministerului că nu a realizat demersurile necesare plăţii indemnizaţiei pentru producerea riscurilor asigurate se consideră că această opinie este nefondată. Tipul de asigurare încheiat a îmbrăcat forma stipulaţiei pentru altul, aşa că reclamantul (beneficiar al asigurării) putea uza de acţiune directă împotriva asiguratorului, acesta fiind obligat să răspundă în temeiul aceluiaşi raport.
Se consideră neîntemeiată şi dispoziţia instanţei de fond, însuşită de către instanţa de apel, privitoare la disjungerea cererii în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale şi formarea altui dosar, având în vedere faptul că obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare nr. PG05VN 012719 şi că pretenţiile reclamantului formulate împotriva acestora au acelaşi obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.
Totodată, disjungerea cauzei în privinţa Ministerului Apărării Naţionale constituie o dispoziţie care contrazice soluţionarea excepţiei prescripţiei faţă de recurent. Astfel, apreciindu-se că, în contradictoriu cu ministerul, acţiunea trebuia judecată în cadrul altui dosar, instanţa de judecată era obligată să trimită şi soluţionarea excepţiei menţionate completului de judecată învestit cu judecarea dosarului nou constituit, câtă vreme această apărare reprezintă o excepţie de fond.
Înalta Curte, analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică (pentru U.M. X Focşani), prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentului, privind însuşirea ca neîntemeiată de către instanţa de apel a soluţiei tribunalului de disjungere a pricinii raportată la natura diferită a răspunderii pârâţilor este nefondată întrucât instanţa a concluzionat asupra chestiunii prezentate după examinarea pretenţiilor deduse judecăţii şi după reţinerea în speţă a incidenţei prevederilor art. 165 C. proc. civ. de la 1865 care permiteau primei instanţe să disjungă cererile reclamantului întemeiate pe temeiuri de drept diferite, şi anume pe temeiul răspunderii civile contractuale împotriva pârâtei SC Societatea de Asigurare - Reasigurare B. SA şi pe temeiul răspunderii civile delictuale împotriva recurentului, fără ca prin aceasta să se antameze fondul şi temeinicia pretenţiilor supuse examinării.
În continuarea celor prezentate, soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea primei instanţe referitoare la temeinicia pretenţiilor reclamantului îndreptate împotriva recurentului apare ca fiind legală din perspectiva art. 32 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Cu titlu prealabil trebuie specificat faptul că asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând în schimb o măsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.
În asigurările de persoane suma asigurată se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta, iar în ultima situaţie amintită beneficiarul asigurării are, în principiu, poziţia unui terţ beneficiar dintr-o stipulaţie pentru altul, el bucurându-se de o acţiune directă împotriva asigurătorului.
Sub aspectul dreptului beneficiarului de a se îndrepta împotriva pârâtului contractant din poliţa de asigurare, pârât care nu a întreprins demersurile necesare pentru ca asigurătorul să îi plătească beneficiarului despăgubirile datorate în condiţiile şi în limitele prevăzute în contract, urmează a fi avute în vedere următoarele:
Pârâta asigurător SC Societatea de Asigurare - Reasigurare B. SA s-a obligat prin poliţa de asigurare nr. PG05VN 012719/12.01.2006 să plătească suma asigurată prin contract - în perioada asigurării - către beneficiarul asigurării desemnat prin Anexa 1 la contract, respectiv către reclamantul A., aflat la poziţia nr. 199 din Anexă. Asigurătorul putea efectua plata despăgubirilor după producerea cazului asigurat, pe baza înştiinţării sale de către semnatarul poliţei de asigurare, respectiv de către pârâtul asigurat contractant U.M. X Focşani.
În acest sens sunt prevederile condiţiilor generale de asigurare din convenţia pârâților, respectiv art. 13.7, care prevede că „plata indemnizaţiei de asigurare se face numai după prezentarea următoarelor acte: (a) poliţa de asigurare în original sau în copie (b) procesul – verbal de constatare a accidentului”, prevederile art. 11.6 din contract care prevăd obligaţia contractantului de a notifica Asigurătorului producerea riscului asigurat (…) şi art. 12.9 care prevede că „refuzul contractantului/asiguratului sau a beneficiarului de a pune la dispoziţia Asigurătorului documentele solicitate, dă dreptul Asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei de asigurare”.
Condiţiile de asigurare au fost primite şi cunoscute numai de către pârâtul asigurat –contractant, iar după emiterea deciziei de concediere a reclamantului pentru motive medicale constatate de către Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central ,,Dr. Carol Davilla” Bucureşti, primul a omis să înştiinţeze pârâta asigurător cu privire la cele întâmplate, cu consecinţa împiedicării efectuării plăţii despăgubirilor către beneficiarul poliţei.
În situaţia în care recurentul-pârât nu a înştiinţat pârâta asigurător, printr-o notificare oficială, despre faptul producerii evenimentului asigurat - în condiţiile agreate prin asigurare şi în termenii cunoscuţi doar de către semnatarii poliţei de asigurare - neefectuarea plăţii despăgubirilor de către asigurător îi este imputabilă recurentului în temeiul răspunderii civile delictuale, beneficiarul poliţei de asigurare şi asiguratul-contractant neaflându-se în raporturi contractuale directe izvorâte din contractul de asigurare.
Astfel, în mod legal a apreciat instanţa de apel asupra termenului de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă prin raportare la persoanele implicate care au anumite drepturi şi obligaţii născute în afara raporturilor de asigurare, deci pe alt temei decât cel contractual.
Criticile recurentului sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate din perspectiva greşitei reţineri în speţă a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 apar ca nefondate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate referitoare la excepţia prescripţiei extinctive, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul înţelege să subsumeze acestui motiv întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile vizând greşita reţinere de către instanţa de apel a momentului de la care ar începe să curgă în cauză termenul de prescripţie, iar, pe de altă parte, că unora dintre criticile sale cu privire la natura juridică a raporturilor în care se găsesc părţile li s-a răspuns mai sus cu ocazia analizării temeiului răspunderii civile a pârâţilor.
În condiţiile expuse, Înalta Curte apreciază ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, iar în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate reţine că în mod corect instanţa de apel s-a raportat, pentru calcularea termenului de prescripţie extinctivă, la momentul la care reclamantul a avut cunoştinţă efectiv de persoana răspunzătoare pentru neefectuarea plăţii despăgubirilor care i se datorau.
Faţă de cele prezentate, având în vedere şi normele legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a respins recursul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică (pentru U.M. X Focşani), ca nefondat.