Decizia nr. 760/2016
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 septembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub număr de Dosar nr. x/299/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând restituirea unei părţi din preţul vânzării cumpărării imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1352-1357 C. civ., art. 1294 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 14337 din 06 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/299/2008, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în raport de obiectul cauzei, respectiv pretenţii în valoare de 200.000 euro, echivalentul în lei al acestei sume fiind, potrivit precizărilor făcute de reclamant, de 711.100 lei, prin urmare, peste limita de 5 miliarde lei până la care judecătoria poate fi în mod legal învestită.
Cauza a fost înregistrată la data de 20 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub număr de Dosar nr. x/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 30 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de chemaţii în garanţie C. şi D. prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis excepţia prescripţiei la acţiune invocată de pârâta B. şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamant. Prin aceeaşi hotărâre a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
Prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, întrucât nu s-a făcut dovada certă că reclamantul nu mai este în prezent proprietarul imobilului în litigiu, publicaţia de vânzare din data de 24 aprilie 2013 emisă de B.E.J., E. în Dosarul de executare nr. x/2010 nefiind suficientă sub acest aspect.
S-a reţinut că până în momentul vânzării efective a imobilului în litigiu, dreptul de proprietate aparţine reclamantului, împrejurare dovedită cu contractul de vânzare cumpărare autentificat din 08 octombrie 2007 şi cu extrasul de carte funciară din data de 07 ianuarie 2014, depuse la dosar.
Examinând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut, în esenţă, că reclamantul a promovat prezenta acţiune având ca obiect răspunderea pentru viciile ascunse ale unei lucrări executate, acţiune care se prescrie în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor.
În speţă, reclamantul a descoperit viciile la 4 zile după intrarea în posesie a apartamentului (08 octombrie 2007), astfel cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 18 din interogatoriul propus de pârâtă şi a promovat acţiunea la data de 04 septembrie 2008, după expirarea termenului de 6 luni.
Instanţa nu a reţinut că descoperirea viciilor a avut loc la data de 17 iunie 2008, conform adresei din 17 iunie 2008 (fila 88, vol. I, dosar), deoarece chiar reclamantul a declarat că viciile au fost descoperite anterior, iar încheierea contractului de prestări servicii cu firma SC F. SRL a avut loc tocmai pentru remedierea acestor vicii.
În raport de cele reţinute, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, respingând acţiunea, ca prescrisă.
Având în vedere soluţia pronunţată asupra acţiunii principale, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 124/A din 17 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, preliminar altor discuţii, instanţa de apel a constatat că în cauză au fost invocate concomitent mai multe excepţii procesuale, respectiv excepţia prescripţiei dreptului materiale la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de interes a acestuia. Deşi, toate acestea sunt excepţii de fond, care privesc lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, pe baza unui raţionament logico-juridic, s-a apreciat necesar a se examina cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Astfel, de vreme ce calitatea procesuală şi interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, trebuie stabilit cu prioritate dacă partea mai poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru a obţine protecţia acelui drept.
Subsecvent acestor clarificări prealabile, s-a constatat că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt existentă în cauză şi a aplicat dispoziţiile legale incidente.
Astfel, s-a reţinut că reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată la data de 04 septembrie 2008, solicitând angajarea răspunderii pârâtei pentru viciile ascunse ale apartamentului şi la mansarda imobilului din Bucureşti, sector 1, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, autentificat din 08 octombrie 2007.
În cadrul interogatoriului administrat în faţa primei instanţe, la întrebarea prin care i s-a solicitat să precizeze care era starea apartamentului în litigiu la data recepţiei, reclamantul a răspuns că la patru zile după preluare a observat primele probleme. în raport de această recunoaştere a reclamantului, s-a arătat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că termenul legal de prescripţie de 6 luni era împlinit la data introducerii acţiunii.
Nu au putut fi primite criticile apelantului-reclamant în sensul greşitei aplicări a prevederilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ. În acest sens, s-a reţinut că prima instanţă a stabilit situaţia de fapt cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale, în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată a reclamantului
S-a arătat că prin cererea sa, reclamantul nu a invocat ascunderea cu viclenie a viciilor de către pârâtă, iar invocarea ulterioară a acestei împrejurări reprezintă o modificare a cauzei acţiunii, care se poate face doar cu respectarea termenelor procesuale prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Or, în cauză, aceste termene nu au fost respectate, însuşi apelantul-reclamant recunoscând că a susţinut pentru prima oară această teză în cuprinsul notelor scrise depuse la data de 15 ianuarie 2014, dată ce este ulterioară termenului din 09 ianuarie 2014, când au fost închise dezbaterile asupra fondului. În condiţiile arătate, formularea în apel a respectivei critici este prohibită de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 223 C. proc. civ., arătând că această constatare nu are vreun efect asupra temeiniciei sau legalităţii sentinţei apelate, în condiţiile în care a fost invocată de apelantul-reclamant în susţinerea tezei ascunderii cu viclenie a viciilor, aspect ce excede limitelor învestirii primei instanţe.
S-a apreciat că prima instanţă a valorificat în mod corect proba cu interogatoriul reclamantului, administrată în cauză (respectiv răspunsul la întrebarea nr. 18), stabilind că acesta a luat cunoştinţă de viciile imobilului la 4 zile de la data preluării acestuia. S-a avut în vedere împrejurarea că reclamantului i-a fost adresată o întrebare foarte clară, lipsită de orice ambiguitate, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. reclamantul avea obligaţia de a oferi un răspuns clar, în care să furnizeze toate detaliile şi clarificările pe care le considera necesare. Ambiguitatea răspunsului reclamantului, recunoscută de acesta în motivele de apel, nu poate fi interpretată decât ca un refuz de a răspunde la întrebarea ce i-a fost adresată, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. De asemenea, critica apelantului-reclamant privind lipsa de rol activ a tribunalului, care, în faţa ambiguităţii răspunsului său, nu a administrat probe suplimentare, contravine atât principiului bunei-credinţe, cât şi dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părţile nu pot invoca în calea de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
În raport de considerentele reţinute, instanţa de apel a constata că soluţia primei instanţe în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii cererii de chemare în judecată pentru acest motiv, este temeinică şi legală.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii introductive aşa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro (echivalent în lei), reprezentând restituirea unei părţi din preţul vânzării-cumpărării imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 2007.
În argumentarea recursului, reclamantul susţine, în esenţă, că în mod eronat a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât, instanţa de apel însuşindu-şi hotărârea instanţei de fond, a considerat în mod greşit că termenul de prescripţie prevăzut de legiuitor era împlinit la data introducerii acţiunii.
În opinia recurentului-reclamant, termenul de prescripţie aplicabil dreptului la acţiune, constând în intentarea acţiunii estimatorii este de 3 ani, iar nu de 6 luni, întrucât viciile au fost ascunse de către vânzătoare, cu viclenie.
În conformitate cu art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării".
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Astfel, apreciază recurentul, termenul de prescripţie începe să curgă de la data descoperirii viciilor, reclamantul luând la cunoştinţă de acestea prin adresa din 17 iunie 2008 emisă de SC F. SRL Această societate, cu ocazia lucrărilor de amenajate interioară a imobilului din București, a constatat o serie de vicii ascunse şi grave ale imobilului, între care executarea necorespunzătoare a hidroizolaţiei terasei de la etajul 4, a instalaţiei electrice şi a instalaţiei de încălzire, vicii de natură să facă imposibilă sau cel puţin improprie folosirea imobilului cumpărat, ca spaţiu de locuit. Gravitatea viciilor reiese tocmai din faptul ca deficienţele suportate de instalaţia de încălzire şi cea electrică pun în pericol însăşi viaţa persoanelor ce locuiesc în imobilul cumpărat.
În ceea ce priveşte data descoperirii viciilor ascunse de către reclamant, menţionează că a aflat de viciile imobilului prin adresa emisă de SC F. SRL, şi anume la data de 17 iunie 2008.
Mai mult decât atât, chiar şi în ipoteza în care acţiunii de faţă nu i se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, ci termenul de 6 luni de la data descoperirii viciilor, aşa cum a reţinut instanţa, consideră că nici acest termen de prescripţie de 6 luni nu era împlinit la data introducerii acţiunii.
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis (...) se prescrie in termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie". Momentul la care termenul de prescripţie începe să curgă constă în data descoperirii viciilor, iar în cazul construcţiilor, cel mai târziu acest termen va începe să curgă la împlinirea a trei ani de la predare, în conformitate cu art. 11 alin. (1) - (2) din Decretul nr. 167/1958.
Contrar celor reţinute de instanţă, acest moment al descoperirii de către reclamant a viciilor ascunse nu coincide cu data de 08 iulie 2007, pentru simplul motiv că proba interogatoriului reclamantului administrată în cauză la data de 09 septembrie 2010 nu a relevat acest aspect, ci concluzia instanţei se bazează pe achiesarea acesteia la o interpretare forţată şi eronată realizată de către partea adversă asupra răspunsului reclamantului la întrebarea nr. 18 din respectivul interogatoriu.
Din sintagma „la 4 zile după preluare am observat primele probleme " nu reiese sub nicio formă că aceste probleme sunt întocmai viciile ascunse pentru care a fost pornit acest litigiu şi, chiar admiţând că aceste „probleme" s-ar putea traduce, în concret, într-unui din cele trei vicii enumerate, nu rezultă de nicăieri că ar fi vorba, în integralitatea lor, de toate viciile ascunse reclamate, astfel încât instanţa să considere că termenul de prescripţie ar fi împlinit în raport de toate viciile ascunse.
Consideră că vânzătorul, B., a fost de rea-credinţă cunoscând viciile la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 2007, reaua-credinţă reiese din faptul că beneficiarului imobilului nu i-a fost înmânată cartea tehnică a construcţiei, fapt ce încalcă Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel conform cărora sunt întemeiate criticile reclamantului referitoare la greşită aplicare a prevederilor art. 223 C. proc. civ. de către prima instanţa, recurentul apreciază că în mod greşit instanţa a constatat că „această încălcare a normelor legale este lipsită de relevanţă în cauză".
Pârâta a refuzat să răspundă la interogatoriul propus de reclamant pentru termenul din data de 09 septembrie 2010, astfel încât prima instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., socotind aceste împrejurări ca o mărturisire deplină a pârâtei.
Aşadar, susţine recurentul, este evident faptul că, bazându-ne strict pe întrebările şi răspunsurile care au fost puse în cadrul administrării probei cu interogatoriul, este total eronată concluzia împlinirii prescripţiei în raport de toate viciile ascunse, fiind în mod vădit vorba despre o gravă eroare a instanţei în administrarea probatoriului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ., intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
De asemenea, intimaţii chemaţi în garanţie C. şi D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentului, ambele instanţe au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 5 ale acestui act normativ, iar criticile reclamantului sub aspectul greşitei admiteri a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi primite.
Înalta Curte constată că prin acţiunea formulată la data de 4 septembrie 2008, reclamantul A. a solicitat instanţei angajarea răspunderii pârâtei B. pentru viciile ascunse ale apartamentului situat la mansarda imobilului din Bucureşti, sector 1, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, autentificat din 08 octombrie 2007.
Prin urmare, ambele instanţe au apreciat în mod legal că acţiunea dedusă judecăţii nu a fost promovată în termenul legal de prescripţie de 6 luni instituit de prevederile art. 5 din Decretului nr. 167/1958.
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis (...) se prescrie în termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie".
Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările care au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.
Se constată că instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentului nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie atacate.
Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, în cadrul interogatoriului administrat în faţa primei instanţe, la întrebarea prin care i s-a solicitat să precizeze care era starea apartamentului în litigiu la data recepţiei (întrebarea nr. 18), reclamantul a răspuns că la patru zile după preluare a observat primele probleme. In raport de această recunoaştere a reclamantului, s-a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, apreciindu-se că termenul legal de prescripţie de 6 luni era împlinit la data introducerii acţiunii.
Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.
Astfel, schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurentul-reclamant atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţa de apel (ex: răspunsul la interogatoriu: „la 4 zile după preluare am observat primele probleme " (...) „nu rezultă de nicăieri că ar fi vorba, în integralitatea lor, de toate viciile ascunse reclamate, astfel încât instanţa să considere că termenul de prescripţie ar fi împlinit în raport de toate viciile ascunse" ; relevanţa adresei din 17 iunie 2008 emisă de SC F. SRL etc), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
Contrar susţinerilor recurentului, în condiţiile în care, în cauză nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, se impunea să se reţină că termenul de prescripţie este de 6 luni şi că acesta a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor.
Cum în mod legal a reţinut instanţa de control judiciar, instanţa de judecată se pronunţă numai în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, în speţă, reclamantul neinvocând ascunderea cu viclenie a viciilor de către pârâtă, pentru a se putea da eficienţă art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Totodată, invocarea ulterioară (după închiderea dezbaterilor asupra fondului) a acestei împrejurări reprezintă o modificare a cauzei acţiunii, ce nu poate fi făcută decât cu respectarea termenelor procesuale prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare ce nu se regăseşte în speţă, iar formularea în apel a respectivei critici este prohibită de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În acest context, s-a arătat cu justeţe că încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 223 C. proc. civ. nu are efect asupra temeiniciei sau legalităţii sentinţei apelate, întrucât greşita aplicare a acestor prevederi legale a fost invocată în susţinerea tezei ascunderii cu viclenie a viciilor, aspect ce depăşea limitele învestirii primei instanţe, în raport de reglementarea art. 132 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile vizând reaua-credinţă a vânzătorului, pârâta B., raport la împrejurarea că beneficiarului imobilului nu i-a fost înmânată cartea tehnică a construcţiei, fapt ce încalcă Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, Înalta Curte reţine că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât peste motivele invocate în faţa instanţelor de fond nu se poate trece.
Aşa fiind, în mod legal, s-a reţinut că termenul de prescripţie înăuntrul căruia recurentul-reclamant putea sa promoveze acţiunea în pretenţii este cel special de 6 luni prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958, iar în condiţiile în care reclamantul a luat cunoştinţă de viciile imobilului la 4 zile de la data preluării acestuia, respectiv la data 08 octombrie 2007, termenul s-a împlinit la 08 aprilie 2008, prin urmare, înainte de formularea cererii de chemare în judecată la data de 4 septembrie 2008.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de recurent, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.
Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 124/A din 17 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte B. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nedovedită. Astfel, ordinul de plată existent la dosarul cauzei la fila 35 a dosarului de recurs, care atestă plata „c/v servicii" către Cabinetul individual de avocat G. a sume de 6.699 lei de către H. nu reprezintă un înscris pertinent în dovedirea cererii.
Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar ca plata onorariului de avocat să fie făcută de partea litigantă, în speţă de pârâta B., Biroul Notarial nefiind parte în litigiul de faţă.
Aşa fiind, câtă vreme pârâta B. nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 124/A din 17 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2016.