Decizia nr. 1162/2015
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4192 din 23 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a respins cererea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în considerarea dispoziţiilor art. 27 din Condiţiile generale ale asigurării maritime de bunuri - GCMI 2006, intitulat "executarea drepturilor de recuperare", că asiguratul cedează asigurătorului toate drepturile împotriva terţilor.
Subrogaţia devine efectivă la momentul la care asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia de plată. Asiguratul este obligat să semneze o scrisoare de subrogaţie la cererea asigurătorului", iar în conformitate cu prevederile art. 30 din cadrul aceluiaşi act, care reglementează legislaţia aplicabilă şi jurisdicţia, contractul de asigurare este supus legislaţiei elveţiene.
Pe de altă parte, la data producerii riscului asigurat şi la data subrogării reclamantei în drepturile asiguratului său prin plata despăgubirii erau în vigoare prevederile art. 22 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora "în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului (...) contra celor răspunzători de producerea pagubei (...)".
Din analiza acestui text s-a reţinut că subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului este o subrogaţie personală, astfel că drepturile se exercită de asigurător aşa cum ar fi putut fi exercitate de asigurat în lipsa raporturilor de asigurare, asigurătorul beneficiind - în limita indemnizaţiei plătite - de toate drepturile asiguratului împotriva persoanei responsabile pentru paguba cauzată.
Întrucât între asiguratul reclamantei şi societăţile pârâte au existat relaţii contractuale, reclamanta avea la dispoziţie doar calea acţiunii în răspundere contractuală, nu şi pe cea în răspundere civilă delictuală pe care a ales să o promoveze şi să o susţină.
Având în vedere că reclamanta nu a făcut în cauză dovada că legea elveţiană consacră, în ipoteza existenţei unui contract între persoana păgubită şi autorul prejudiciului, un drept de opţiune al celei dintâi între acţiunea civilă delictuală şi acţiunea în răspundere contractuală, cu consecinţa că dreptul de regres ar fi putut fi exercitat de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite şi în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală instanţa apreciază că acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, motiv pentru care o va respinge ca atare.
Împotriva sentinţei a declarat apel apelanta-reclamantă A., solicitând admiterea apelului şi anularea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Criticile au vizat aplicarea greşită a legii de către prima instanţă, în sensul că, în mod eronat, reclamanta ar fi avut deschisă acţiunea în răspundere civilă contractuală. În realitate, fiind terţ faţă de contract, asigurătorul are o acţiune proprie, căreia nu-i poate fi opus contractul dintre asigurat şi asigurător (în acelaşi sens, Decizia nr. 371 din 01 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Acţiunea subrogatorie a asigurătorului, în limita indemnizaţiei plătite, poate fi valorificată în condiţiile dreptului comun, respectiv a răspunderii civile delictuale.
În drept, apelanta a indicat dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ., art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând în argumentele expuse, că dreptul la subrogare al reclamantei s-a născut pe tărâm contractual, fiind dublat de semnarea actelor de transfer al drepturilor de la asigurat la reclamantă, anterior momentului plăţii indemnizaţiei, iar acţiunea reclamantei era inadmisibilă şi prin prisma constituirii reclamantei ca parte civilă în procesul penal, ceea ce împiedica formularea acţiunii în faţa instanţei civile, conform art. 19 din vechiul C. proc. pen.
Prin Decizia civilă nr. 1045/A din 07 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.
S-a reţinut că litigiul de faţă pune în discuţie natura juridică a acţiunii asigurătorului împotriva persoanei pretins vinovate de producerea riscului asigurat.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că subrogaţia, indiferent că este legală ori convenţională, reprezintă o modalitate de transmitere, şi nu de transformare a unei obligaţii.
Dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii riscului asigurat, nu prevăd altfel - "în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei."
Efectul subrogaţiei este acela de a-i transfera subrogatului garanţiile de care este însoţită creanţa, însă subrogaţia nu se limitează la garanţiile ce ar fi transmise de la creanţa originară a subrogatului la creanţa nouă a subrogatului: subrogaţia are drept obiect creanţa însăşi a subrogatului, cu caracterul său (civil sau comercial), data creanţei, accesoriile - clauze de indexare, clauze de competenţă jurisdicţională, precum şi toate efectele sale - spre exemplu, acţiunea în răspundere contractuală ce sancţionează neexecutarea obligaţiilor de către cocontractantul subrogatului.
În consecinţă, urmează a se reţine că subrogaţia acordă subrogatului toate acţiunile care-i aparţineau subrogatului, cu precizarea că subrogaţia este în măsura plăţii şi totodată că subrogaţia nu transmite drepturi ataşate exclusiv persoanei subrogatului, fie prin natura lor, fie în temeiul unei convenţii.
Faptul că prin Decizia nr. 32/2007 pronunţată în interesul legii s-a reţinut caracterul comercial al acţiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, nu determină concluzia că asigurătorul pune în discuţie o creanţă nouă şi fără nicio legătură cu creanţa subrogatului, ci că, în concursul dintre competenţa specializată şi cea nespecializată s-a stabilit, în considerarea caracterului comercial al activităţii de asigurare, competenţa instanţei specializate.
S-a mai reţinut - contrar susţinerilor apelantei - că, prin efectul subrogaţiei asigurătorul pierde calitatea de terţ faţă de contractul încheiat de subrogat şi ca atare nimic nu împiedică asigurătorul să solicite angajarea răspunderii contractuale. Principiul relativităţii convenţiilor, la care a făcut referire reclamanta-apelantă, nu i se poate opune subrogatului.
În ce priveşte opţiunea între acţiunea în răspundere contractuală şi delictuală, instanţa de apel a considerat că, ori de câte ori se apelează la conţinutul unui contract pentru a se susţine un comportament ilicit, răspunderea va fi contractuală. Doar atunci când dauna, chiar dacă este cauzată între contractanţi, nu are niciun raport cu obligaţia născută din contract, răspunderea va fi delictuală. Chiar dacă neexecutarea debitorului ar prezenta un caracter doloziv sau fraudulos - ceea ce ar înlătura limitarea despăgubirii la dauna previzibilă, răspunderea rămâne contractuală, neexistând opţiune pentru creditorul obligaţiei neexecutate.
Aşa fiind, concluzionează instanţa de apel în considerentele deciziei că, punând în discuţie neexecutarea obligaţiilor de către parteneri contractuali ai asiguratului, asiguratul-subrogant nu putea transmite asigurătorului o creanţă însoţită de dreptul la acţiune în răspundere delictuală. A admite contrariul înseamnă a înlătura efectele contractului intervenit între părţi, fără a se contesta validitatea acestuia ci exclusiv prin efectul contractului de asigurare încheiat de una din părţile contractante. Or, tocmai principiul relativităţii contractelor se opune modificării situaţiei intimatelor-pârâte prin efectele unui acord de voinţă faţă de care sunt terţi.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta a declarat recurs, formulând următoarele motive:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.
1.1. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta susţine că a fost soluţionată greşit problema de drept, cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii pe care o are asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului sau prin plata indemnizaţiei de asigurare împotriva terţului responsabil de producerea pagubei, respectiv dacă aceasta este o acţiune în răspundere civilă delictuală sau o acţiune în răspundere civilă contractuală.
În susţinerea acestei ipoteze, recurenta arată că natura juridică a acţiunii pe care o are asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului sau prin plata indemnizaţiei de asigurare împotriva terţului responsabil de producerea pagubei este o acţiune în răspundere civilă delictuală, care poate fi exercitată în condiţiile dreptului comun, şi în niciun caz o acţiune în răspundere civilă contractuală.
Astfel, recurenta în calitate de asigurător subrogat în drepturile asiguratului său, şi-a întemeiat prezenta acţiune pe dispoziţiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, aceasta fiind calea de urmat în această situaţie şi în niciun caz o acţiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe contractul de transport, aşa cum în mod greşit a statuat instanţa de apel.
În acest sens, recurenta invocă jurisprudenţa în materie, respectiv Decizia nr. 371 din 01 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Decizia civilă nr. 8/MF din 20 mai 2009 pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa, depuse la dosarul cauzei.
Conchide recurenta sub acest aspect, că în calitate de terţă persoană, străină de contractul încheiat între asiguratul său şi societăţile transportatoare, nu putea invoca răspunderea contractuală a cocontractanţilor asiguratului său, pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-ar fi suferit, ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de către alte persoane, ci doar răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru această răspundere.
Recurenta invocă precedentul judiciar, sens în care face trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Beian contra României, reproducând ceea ce s-a statuat în decizia menţionată. În alte ordine de idei, recurenta aduce argumente privind modul de interpretare a instanţei supreme, care în opinia sa, trebuie să-şi îndeplinească rolul în incertitudinea jurisprudenţială; fără a le mai înşirui, după cum se poate observa, recurenta indică considerentele expuse în hotărârile evocate referitoare la incertitudinea jurisprudenţială.
Recurenta, în concluzie, arată că soluţia instanţei de apel cu privire la faptul că acţiunea promovată de ea este inadmisibilă, este greşită fiind dată cu aplicarea greşită a legii, temeiul juridic al acţiunii promovate de către recurentă fiind cel corect.
Recurenta mai critică soluţia instanţei de apel şi sub aspectul că în mod greşit a apreciat că, atunci când se invocă neexecutarea unei obligaţii contractuale pentru a atrage răspunderea unei persoane, aceasta răspundere va fi mereu una contractuală, în opinia sa, putând fi exercitată acţiunea în răspundere civilă delictuală.
Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, anularii Sentinţei civile nr. 4192 pronunţată la data de 23 mai 2013 de către Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2012 şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond Tribunalului Bucureşti.
Analizând criticile formulate de recurentă în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei, constată că instanţele inferioare au interpretat şi aplicat greşit, ipoteză circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
În cauză, după cum se poate observa, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SRL, SC C. SRL şi D. solicitând instanţei să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 396.010,62 euro, reprezentând prejudiciul ce a rezultat ca urmare a plaţii indemnizaţiei de asigurare către asiguratul său E. SA, datorită pierderii unui număr de 8.609 anvelope, transport efectuat de către societăţile pârâte.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că asiguratul său, E. SA, a contractat cu societăţile pârâte transportul mai multor containere conţinând anvelope marca F., de la fabrica din Slatina până la diverse destinaţii din Extremul Orient (Singapore, Hong Kong, China, Japonia). Astfel, transportul containerelor a fost împărţit în 2 tipuri de transporturi distincte, aflate în exclusivitate sub controlul pârâtelor. Mai întâi, transportul rutier de la fabrica F. din Slatina până în portul Constanţa şi ulterior, transportul maritim din portul Constanţa, containerele fiind încărcate pe diverse nave aparţinând pârâtei D. şi transportate pe mare până la destinaţia finală. Odată ajunse la destinaţia finală, s-a constatat lipsa din containere a anvelopelor, acestea fiind înlocuite cu saci de nisip, având o greutate aproape identică.
Prima instanţa a respins acţiunea formulata de reclamantă ca inadmisibilă, reţinând în considerentele hotărârii faptul că reclamanta ar fi avut la îndemână calea unei acţiuni în răspundere contractuală împotriva pârâtelor şi în niciun caz o acţiune în răspundere civilă delictuală.
Soluţia primei instanţe, confirmată de instanţa de apel este greşită, astfel cum se va arăta în continuare:
Problema care trebuie să o dezlege instanţa de recurs, se referă la natura dreptului asigurătorului la acţiunea în regres pentru recuperarea despăgubirilor de la cei răspunzători de producerea prejudiciului derivă din lege - art. 22 din Legea nr. 136/1995 - şi din contractul de asigurare, iar subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului, în limita indemnizaţiei plătite, poate fi valorificată în condiţiile dreptului comun.
Aşa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acţiune proprie ce nu poate fi confundată cu acţiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului şi care derivă din contractul de transport internaţional CMR.
În consecinţă, prejudiciul provocat de terţul responsabil poate fi solicitat în condiţiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător şi terţul ce a provocat dauna nu a existat o relaţie contractuală.
Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau din contractul de transport internaţional de mărfuri încheiat cu pârâta, temeiul răspunderii acesteia fiind contractul respectiv.
Prin subrogarea intervenită în puterea legii şi a contractului de asigurare, temeiul răspunderii pârâtei nu se modifică, aceasta putând invoca împotriva asigurătorului toate excepţiile şi mijloacele de apărare pe care le putea opune şi cocontractantului său.
Prin urmare, pornind de la dispoziţiile speciale ale Convenţiei CMR, aplicabile în speţă, şi având în vedere atât prevederile Legii nr. 136/1995, cât şi pe cele ale Codului civil privind subrogaţia, recurenta consideră evident faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit Aşa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acţiune proprie ce nu poate fi confundată cu acţiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului şi care derivă din contractul de transport internaţional CMR.
În consecinţă, prejudiciul provocat de terţul responsabil poate fi solicitat în condiţiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător şi terţul ce a provocat dauna nu a existat o relaţie contractuală.
De asemenea, aceste motive evocă explicit problema de drept mai sus menţionată a raportului dintre cele două forme de răspundere: contractuală şi delictuală, a existenţei contractului şi a priorităţii răspunderii civile contractuale în aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi încălcarea principiului neadmiterii opţiunii între cele două forme de răspundere civilă cât şi a greşitei reţineri a principiului disponibilităţii.
Prin urmare, în mod greşit, instanţele a soluţionat litigiul având în vedere condiţiile răspunderii civile contractuale, în timp ce temeiul juridic al acţiunii este cel al răspunderii civile delictuale, aşa încât prin respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă, confirmată de instanţa de apel, instanţele anterioare au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, adică fără a analiza îndeplinirea condiţiilor legale ale răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. Elveţia împotriva Deciziei civile nr. 1045/A din 7 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, să caseze decizia atacată, precum şi Sentinţa civilă nr. 4192 din 23 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Cu prilejul rejudecării cauzei se va analiza pricina sub aspectul îndeplinirii răspunderii civile delictuale şi, stabilirea despăgubirilor pretinse de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. Elveţia împotriva Deciziei civile nr. 1045/A din 7 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează decizia precum şi Sentinţa civilă nr. 4192 din 23 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2015.
Procesat de GGC - NN