Decizia nr. 222/A/2016
Asupra apelului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin decizia nr. 749 din 29 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 562 din 01 august 2014 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2014.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 13 august 2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2/2014, petentul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 562 din 01 august 2014, pronunţată de aceeaşi instanţă, în Dosarul nr. x/3/2014.
Cererea petentului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) şi i) C. proc. pen.
În motivarea cererii, petentul a arătat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în soluţionarea cererii de contopire a pedepselor.
Curtea de apel, analizând cererea formulată de contestator, a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1545 din 23 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă în parte cererea de contopire formulată de condamnatul A.
S-a constatat că faptele pentru care petentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt concurente cu cele pentru care petentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanţa, definitivă la 02 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa.
A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pedepsele componente:
- pedeapsa de 783 zile închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 47 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 toate cu aplic. art. 5 C. pen.;
- pedeapsa de 783 zile închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.;
- pedeapsa de 783 zile închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969;
- pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.;
- pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile.
A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanţa, definitivă la 02 septembrie 2011, a Curţii de Apel Constanţa, în pedepsele componente indivizibile, astfel cum au fost stabilite prin sentinţa penală nr. 1462/2012 a Judecătoriei Vaslui, definitivă prin decizia penală nr. 71/R din 13 martie 2013 a Tribunalului Vaslui, respectiv:
- pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 3201 C. proc. pen. din 1968;
- pedeapsa de 783 zile închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 3201 C. proc. pen. din 1968;
- pedeapsa de 783 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. 1969.
S-a constatat că faptele pentru care petentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea aplicată prin sentinţa penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galaţi, definitivă la data de 14 ianuarie 2006.
S-a făcut aplic. art. 5 C. pen., şi, în consecinţă:
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin sentinţele penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanţa, definitivă la 02 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa.
A fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care o sporeşte cu o treime din restul pedepselor concurente, respectiv 4 ani, 3 luni şi 28 zile închisoare, rezultând pedeapsa de 9 ani, 3 luni şi 28 de zile închisoare pe lângă care aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile.
În temeiul art. 43 alin. (2) C. pen., a fost adăugat restul de 3 ani, 3 luni şi 21 de zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă stabilită prin sentinţa penală nr. 1462 din 21 decembrie 2012 a Judecătoriei Vaslui, în care a fost contopită pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galaţi, definitivă la data de 14 ianuarie 2006.
În final, s-a dispus să execute pedeapsa de 12 ani, 7 luni şi 19 zile închisoare, pe lângă care aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile.
S-au interzis pe durata executării drepturile accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.
A fost dedusă perioada executată de la 23 ianuarie 2008 la 01 februarie 2014 şi de la 04 aprilie 2014 la zi.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 02 aprilie 2014 şi emiterea unui nou mandat conform prezentei.
Onorariul apărătorului din oficiu de 100 RON a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate. Parchetul a criticat hotărârea instanţei de fond pentru:
- omisiunea menţinerii pedepselor complementare: Tribunalul trebuia să aplice pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C pen. din 1968, şi nu pe cea prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), încălcând astfel autoritatea lucrului judecat.
- greşita contopire a pedepselor principale: legea aplicabilă şi favorabilă inculpatului este, într-adevăr, legea nouă atâta vreme cât se poate impune aplicarea unor sporuri maxime de pedeapsă.
- omisiunea deducerii tuturor perioadelor executate anterior: Tribunalul a încălcat autoritatea de lucru judecat, iar perioadele deduse inculpatului rămân în câştigul acestuia, dispoziţia anterioară de computare producând efecte juridice concrete, acestea fiind valorificate prin eliberarea condamnatului în urma aplicării legii penale mai favorabile.
Condamnatul a arătat că prin sentinţa penală nr. 371 a Judecătoriei Ploieşti a fost pus în libertate, i s-au contopit o serie de pedepse, în acestea nefiind incluse şi sentinţele penale nr. 371 a Tribunalului Galaţi, nr. 55/2012 a Tribunalului Bacău. Conform prevederilor art. 43 alin. (2) C. pen., aceste pedepse trebuiau contopite pentru a se stabili o pedeapsă rezultantă aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 39, 40 C. pen. şi art. 585 C. proc. pen.
A solicitat contopirea pedepselor care nu au fost incluse în sentinţa penală nr. 371, să se ia în calcul şi acest concurs de infracţiuni, şi să i se deducă toate perioadele executate, inclusiv cele de la 11 martie 1993 la 26 martie 1993 şi de la 26 octombrie 2000 la 17 februarie 2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de control judiciar a considerat contestaţia Parchetului ca fiind fondată, iar pe cea a contestatorului-condamnat - ca ne fondată, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect că infracţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul prin sentinţele penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 712/P/2012 din 02 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, se află în concurs, repunând în individualitatea lor pedepsele pronunţate.
În acelaşi timp, s-a constatat că faptele ce au făcut obiectul sentinţei penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău se află în stare de recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa pronunţată prin sentinţa penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galaţi, definitivă la data de 04 ianuarie 2006.
De asemenea, s-a reţinut că dispoziţiile legii penale în vigoare în materia tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni îi sunt mai favorabile condamnatului, dată fiind limitarea sporului aplicabil la o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite [potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.]; în caz contrar, având în vedere periculozitatea de care a dat dovadă condamnatul, intrând în mod repetat în conflict cu legea penală, dar şi durata pedepselor contopite, instanţa s-ar fi orientat către cumulul aritmetic al pedepselor contopite.
În ceea ce priveşte repunerea în individualitatea lor a pedepselor pronunţate prin sentinţa penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa de control judiciar a reţinut că pedeapsa interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1968 pe 783 zile nu este însă complementară, ci accesorie, aceasta rezultând din menţionarea dispoziţiilor art. 71 alin. (2) C. pen. din 1968. Aplicând dispoziţiile art. 5 C. pen., prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu a mai menţinut pedeapsa accesorie decât pentru restul rămas neexecutat de 783 de zile închisoare din pedeapsa pronunţată prin sentinţa penală nr. 3671/2003 a Judecătoriei Craiova, ca urmare a revocării liberării condiţionate, din moment ce pentru cele patru infracţiuni deduse judecăţii nu a mai aplicat pedepse complementare şi, deci, nici accesorii, potrivit Noului Cod penal.
Au fost avute în vedere pedepsele rezultate ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C. pen. din 1968 privind revocarea liberării condiţionate dispuse din executarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 3671/2003 a Judecătoriei Craiova, faţă de împrejurarea că aceste pedepse - rezultante „parţiale” - intră în contopire ca pedepse unice şi indivizibile. Aceasta, spre deosebire de tratamentul sancţionator - mai grav - prevăzut de Noul Cod penal în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni care atrag revocarea liberării condiţionate, în concurs, potrivit căruia mai întâi se aplică regulile de la concursul de infracţiuni (inclusiv sporul obligatoriu), rezultanta cumulându-se aritmetic cu restul rămas neexecutat [art. 104 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (2) C. pen.].
Prin urmare, a aplicat condamnatului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care a sporit-o cu o treime din restul pedepselor concurente [1/3 x (2 ani şi 3 luni + 5 x 783 zile)], respectiv 9 luni şi 1305 zile, rezultând pedeapsa de 5 ani, 9 luni şi 1305 de zile închisoare.
În speţă, faptele ce au făcut obiectul sentinţei penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău (infracţiuni continue şi, respectiv, continuate epuizate la data de 22 ianuarie 2008, la data de 23 ianuarie 2008 condamnatul fiind arestat preventiv în cauză) se află în stare de recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa pronunţată prin sentinţa penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galaţi, definitivă la data de 04 ianuarie 2006.
Prin decizia penală nr. 562 din 01 august 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2014, În baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admisă contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, desfiinţată în parte hotărârea atacată, respectiv sentinţa penală nr. 1545 din 23 mai 2014 (Dosar nr. x/3/2014) a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi, rejudecând:
A fost înlăturată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile, din cadrul operaţiunii de descontopire a pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău. S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi, în consecinţă:
În baza art. 40 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin sentinţele penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 712/P/2012 din 02 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, în sensul că aplică petentului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care o sporeşte cu o treime din restul pedepselor concurente, respectiv 9 luni şi 1305 zile, rezultând pedeapsa de 5 ani, 9 luni şi 1305 de zile închisoare.
În temeiul art. 43 alin. (2) C. pen. a fost adăugată pedeapsa rezultată de 5 ani, 9 luni şi 1305 de zile închisoare la restul de 4 ani 7 luni şi 22 de zile rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 179 din 04 aprilie 2005 a Tribunalului Galaţi, definitivă la 04 ianuarie 2006 (de 8 ani închisoare, ca urmare a modificărilor aduse prin sentinţa penală nr. 371 din 01 februarie 2014 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă prin necontestare la 06 februarie 2014), în final condamnatul urmând a executa pedeapsa de 10 ani, 4 luni şi 1327 zile închisoare.
În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat condamnatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat condamnatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus din durata pedepsei pronunţate perioada executată de la 23 ianuarie 2008 la 01 februarie 2014 şi de la 04 aprilie 2014 la zi.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
În baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul-condamnat A.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul-condamnat A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 100 RON, a rămas în sarcina statului, urmând a fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Procedând la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în baza art. 431 C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele motive:
Astfel, după cum prevede art. 431 alin. (2) C. proc. pen., în această etapă procesuală instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
S-a reţinut, sub acest aspect, că nu este suficientă menţionarea, formală, a unuia dintre cazurile de la art. 426 C. proc. pen., ci şi depunerea de dovezi sau invocarea unor dovezi care există în dosar, condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare trebuind îndeplinite cumulativ.
Or, în speţă, deşi contestatorul a invocat, formal, unul dintre cazurile de contestaţie în anulare prevăzute la art. 426 C. proc. pen., invocând dovezi care sunt la dosar, niciunul din motive nu poate fi reţinut.
Referitor la cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C. proc. pen., s-a reţinut că acesta este incident atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) C. proc. pen. poate fi introdusă atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. i), care constituie motiv distinct de contestaţie în anulare.
S-a reţinut că, odată ce instanţa a analizat pretinsa cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu şi a apreciat că aceasta nu este incidenţă, pronunţând o hotărâre de condamnare intrată în puterea de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu mai poate fi admisă. Unul dintre elementele principiului preeminenţei dreptului este dat de securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată.
Natura juridică a contestaţiei în anulare, de cale extraordinară de atac, nu justifică nesocotirea acestui principiu. Şi în reglementarea actuală, contestaţia în anulare vizează repararea unor erori de procedură, şi nu de judecată, şi, prin urmare, nu poate fi repus în discuţie fondul cauzei.
S-a reţinut că relevante în acest sens sunt şi cele statuate de C.E.D.O. în hotărârea din 29 iulie 2008, în Cauza Mitrea împotriva României (parag. 23-24), şi în hotărârea din 23 septembrie 2008, în Cauza Urbanovici împotriva României (parag. 29 şi 33): „Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu.”
Curtea de apel a reţinut că nici cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 alin. (1) C. proc. pen. nu este incident în cauză, deoarece petentul nu a invocat existenţa a două hotărâri definitive pe fondul cauzei, hotărârea a cărei anulare se cere fiind pronunţată într-o cerere de contopire a pedepselor.
Împotriva acestei hotărâri, contestatorul A. a exercitat o nouă contestaţie în anulare, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17 martie 2016, aceasta fiind recalificată ca şi apel, la primul termen fixat pe rolul Înaltei Curţi.
Examinând prioritar excepţia inadmisibilităţii căii de atac declarate, se reţin următoarele:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă însă că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În cauză, se constată că, contestatorul A. a uzat de calea de atac, cea a contestaţiei în anulare împotriva deciziei penale nr. 562 din 01 august 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2014.
Prin decizia nr. 749 din 29 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A.
Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) C. proc. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
Totodată, textul art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare stabileşte că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 431 şi art. 432 alin. (4) C. proc. pen., rezultă că pot fi supuse căii de atac a apelului, exclusiv hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare.
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, rezultă că în cauză, apelantul contestator a exercitat calea de atac a apelului împotriva unei decizii definitive, prin care a fost respinsă cererea sa de admitere în principiu a contestaţiei în anulare.
Limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor căi de atac este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, constatând că în cauză, contestatorul A. a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, urmează a fi respins, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 749/CO din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014).
Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 330 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 749/CO din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014).
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 330 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2016.