Imobil proprietate privată. Declarație de utilitate publică. Acțiune în despăgubiri. Nedovedirea unui prejudiciu cert.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : declarație de utilitate publică
-daune-interese
-prejudiciu
Este adevărat că declaraţia de utilitate publică poate, de principiu, reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate în condiţiile în care nu este urmată, într-un termen rezonabil, de exproprierea propriu-zisă, însă premisa constatării unei astfel de ingerinţe este aceea că afectarea dreptului de proprietate, în orice modalitate, nu neapărat prin pierderea efectivă a posesiei bunului, nu se prezumă ci trebuie dovedită. În concret, trebuie dovedit că inacţiunea autorităţii administrative în perioada ce a urmat declaraţiei de utilitate publică, a produs un prejudiciu titularului dreptului de proprietate. Cum însă reclamantul nu a indicat în mod punctual cum a fost afectată substanţa dreptului său, susţinând într-un mod abstract că ar fi devenit incert iar regimul juridic al imobilului precar, nu se poate reține o limitare a dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită și, prin urmare, nu există nici obligația corelativă de dezdăunare.
Secția I civilă, decizia nr. 1111 din 18 mai 2016
Prin cererea înregistrată la data de 18.08.2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., B., D., E. au solicitat, în temeiul art. 480 C.civ., art. 44 din Constituţia României, Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Mediului şi Pădurilor, să se constate că terenurile în suprafaţă totală de 4.600 mp, situate în Bucureşti, nu sunt expropriabile în baza declaraţiei de utilitate publică cuprinsă în Legea nr. 170/2008; să se constate ineficienţa declaraţiei de utilitate publică intervenită prin Legea nr. 170/2008 privind declararea de utilitate publică a terenurilor situate în Bucureşti, zona X., prin trecerea unui termen rezonabil în care autoritatea publică nu a declarat operaţiuni de expropriere.
Prin cererea completatoare formulată la data de 08.04.2011, reclamanţii au solicitat obligarea Ministerului Mediului şi Pădurilor la plata daunelor interese ce decurg din afectarea substanţei dreptului de proprietate sau drepturilor aflate în strânsă legătură cu acesta prin prelungirea în timp a situaţiei de incertitudine privind exploatarea terenurilor în suprafaţă de 4.600 mp, pentru perioada cuprinsă între 20.10.2008 (data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 170/2008) şi data înregistrării cererii de chemare în judecată, precum şi în tot parcursul procesului.
Reclamanţii au arătat că prejudiciul trebuie raportat la gradul de utilizare a terenului în raport de regimul urbanistic dobândit prin hotărâre judecătorească şi aprobat de autoritatea publică competentă, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi că, la data intervenţiei declaraţiei de utilitate publică, terenurile în cauză nu erau nici spaţii verzi prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, nici parc amenajat (dispoziţiile din OUG nr. 195/2005 - art. 71 nu sunt aplicabile).
În urma deciziei nr. 1146/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, executând hotărârea judecătorească, a aprobat Planul Urbanistic Zonal ce a inclus terenurile în cauză în zona M2, cu coeficienţi urbanistici POT 32%, CUT 3,8, acesta neaflându-se nicidecum în zona V aferentă spaţiilor verzi. Dacă nu intervenea declaraţia de utilitate publică terenul era construibil, cu coeficienţi urbanistici aprobaţi şi care trebuie avuţi în vedere la determinarea prejudiciului generat prin prelungirea nejustificată în timp a situaţiei de incertitudine privind
exploatarea terenurilor în suprafaţă de 4600 mp.
Prin sentinţa nr. 2050 din 18.11.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Mediului şi al Pădurilor la plata daunelor interese, fiind acordat termen pentru continuarea judecării la data de 13.12.2012.
Prin sentinţa nr. 2153 din 20.12.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea de obligare a pârâtului Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice la plata daunelor interese ce decurg din afectarea substanţei dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 4.600 mp.
Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut că, prin contractul de schimb cu sultă autentificat la data de 15.03.2008 de BNP Y., a avut loc schimbul de proprietăţi între terenul proprietatea Municipalităţii Bucureşti şi proprietatea reclamanţilor D. şi E., conform HCGMB nr. 5 din 17.01.2008, care face parte integrantă din contract.
În acest contract s-a menţionat la pct. 6.10 că sunt şi rămân în proprietatea soţilor D. și E. parcelele de 3.018,51 mp din B-dul. Z. nr. xx0-xx2 şi cea de 1.600 mp din str. X. nr. x1-x5, însumând o suprafaţă de teren de 4.618,51 mp, cu privire la care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate.
La pct. 6.4 din acelaşi contract, Municipiul Bucureşti declară şi garantează pe soţii D. și E. că recunoaşte şi respectă dreptul de a construi conform deciziei civile nr.1146/2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a Hotărârii nr. 269/2007 a CGMB, referitor la suprafaţa de teren de 4.618,51 mp, identificată anterior.
Ulterior, la data de 20.10.2008, moment de la care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 709, Legea nr. 170/2008, în vigoare din 23.10.2008, care stabileşte la art. 1, prin derogare de la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, că se declară de utilitate publică toate terenurile în suprafaţă de 33.829,52 mp şi construcţiile proprietate privată, situate în municipiul Bucureşti, între Bd. Z. - la vest, Bd. M. si str. X. - la sud, lacul X. şi un teren al Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti - la nord, un teren al RAPPS - la est, care fac parte din zona cunoscuta sub numele de Parcul B., indiferent de încadrarea urbanistică actuală a acestora, identificate conform planului prevăzut in anexă.
Prin art. 2 al aceluiaşi act normativ, se dispune că Statul român, prin Ministerul Mediului si Dezvoltării Durabile, care este expropriator, va îndeplini toate formalităţile în vederea exproprierii terenului prevăzut la art. 1.
Reclamanţii susţin că, prin declararea ca fiind de utilitate publică a terenului în litigiu, le-a fost afectat dreptul de proprietate în însăşi substanţa acestuia, fiind prin urmare îndreptăţiţi la obţinerea de daune-interese în vederea reparării prejudiciului suferit.
Tribunalul a apreciat că, astfel cum rezultă din probele administrate, pentru terenurile în litigiu nu a fost declanşată procedura de expropriere prevăzută de lege, nu a operat transferul dreptului de proprietate către stat, iar reclamanţii nu au pierdut atributele posesiei, folosinţei sau dispoziţiei cu privire la bun.
Prin urmare, dreptul de proprietate este înscris în CF în favoarea reclamanţilor, aceştia având posesia imobilului pe care îl pot utiliza, îl pot vinde, dona ori ceda.
De altfel, chiar aceştia susţin că afectarea substanţei dreptului de proprietate sau a drepturilor aflate în strânsă legătură s-a datorat prelungirii în timp a stării de incertitudine privind situaţia juridică a terenurilor.
Chiar dacă s-ar admite existenţa unei situaţii incerte, astfel cum s-a reclamat, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că, până la acest moment, nu s-a adus nicio atingere concretă dreptului de proprietate al reclamanţilor, neintervenind nicio expropriere de fapt sau de drept care să impună acordarea de despăgubiri, în vederea restabilirii echilibrului dintre interesul public şi cel privat.
Tribunalul a apreciat că simpla declarare ca fiind de utilitate publică a terenurilor în litigiu, neurmată de niciun fel de acte de ocupare a imobilului sau de derulare a lucrărilor specifice unei exproprieri, în absenţa declanşării procedurii prevăzute de lege, nu se circumscrie noţiunii de expropriere de fapt.
Concluzia juridică a tribunalului s-a întemeiat şi pe jurisprudenţa ÎCCJ care, prin Decizia nr. 1884/2013, pronunţată în recurs de Secţia I civilă, a hotărât că ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de expropriere, în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, proprietarii terenului fiind împiedicaţi să îşi mai exercite atributele esenţiale ale acestui drept, precum posesia şi folosinţa.
Per a contrario, în speţă, starea de incertitudine ut singuli privind situaţia juridică viitoare a terenurilor, cea prezentă fiind evidentă, în favoarea reclamanţilor, nu îi îndreptăţeşte pe aceştia la obţinerea de despăgubiri, câtă vreme potrivit legislaţiei în materie, persoanelor fizice expropriate le sunt recunoscute garanţii care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu este nici arbitrară, nici imprevizibilă.
Existenţa unui prejudiciu reprezintă esenţa răspunderii civile delictuale, acesta fiind cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu poate lua naştere obligaţia de reparare în sarcina persoanei responsabile.
Prejudiciul trebuie să aibă un caracter cert, el putând include atât prejudiciul actual, prezent, respectiv acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui, precum şi prejudiciul viitor, respectiv acela care deşi nu s-a produs încă, există certitudinea că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.
În speţă, tribunalul a apreciat că prejudiciul reclamat nu are un caracter cert, nefiind dovedită existenţa vreunei pagube produse, ori certitudinea producerii acesteia în viitor.
În speţa dedusă prezentei judecăţi, reclamanţii susţin imposibilitatea exploatării normale a terenului rămas într-o situaţie juridică incertă, însă tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei unei interdicţii cu privire la edificarea unei construcţii pe terenul în litigiu şi nici a unei scăderi a valorii economice a bunului declarat ca fiind de utilitate publică, într-o eventuală înstrăinare a acestuia.
În consecinţă, se consideră că nu a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, nefiind probată vreo împiedicare în exerciţiul acestuia, de natură a aduce prejudicii reclamanţilor.
Mai mult, chiar dacă s-ar admite ideea unei atingeri aduse substanţei dreptului, devenit astfel precar, tribunalul a apreciat că nu se poate considera rupt justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reţinându-se în acest sens garanţiile oferite de legislaţia în materie de expropriere, care asigură proprietarilor posibilitatea de a obţine despăgubiri la valoarea de circulaţie a bunului expropriat.
Totodată nu se poate aprecia cu privire la existenţa unei fapte culpabile a pârâtului, de natură a angaja răspunderea civilă a acestuia faţă de reclamanţi.
Astfel, potrivit legislaţiei adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilităţii publice a unor lucrări, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale.
Prin urmare, declararea de utilitate publică a terenurilor reclamanţilor neurmată de efectuarea formalităţilor legale de expropriere poate atrage răspunderea expropriatorului în raporturile acestuia cu autoritatea publică, iar nu faţă de titularul dreptului de proprietate.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, în cazul în care declararea utilităţii publice nu a fost urmată de realizarea scopului pentru care a fost declarată, utilitatea publică se consideră încetată de drept la data intrării în vigoare a legii, în cazul utilităţii publice declarate anterior, dacă de la declararea utilităţii publice şi până la intrarea în vigoare a legii au trecut cel puţin 2 ani.
În speţă, în aplicarea actului normativ anterior menţionat, prin Legea nr. 170/2008, în vigoare din 23.10.2008, terenurile în litigiu au fost declarate ca fiind de utilitate publică, astfel că, în raport de situaţia de fapt reţinută potrivit cu care scopul declarării nu a fost realizat, utilitatea publică se consideră încetată de drept la data de 21.07.2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013.
Prin urmare, tribunalul a constatat că, în prezent, reclamanţii nu mai pot invoca un prejudiciu actual.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că nu se poate constata în speţă existenţa unei ingerinţe a statului în folosinţa bunului aparţinând reclamanţilor, în sensul prevederilor art. 44 din Constituţia României şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
Neexistând o faptă ilicită şi nici un prejudiciu în speţă, nu se mai impune a fi analizată legătura de cauzalitate între acestea, neputând fi reţinută nici o formă de vinovăţie în sarcina pârâtului.
S-a constatat, totodată, că nu există similitudine cu situaţiile menţionate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului la care reclamanţii au făcut referire.
Astfel, în cauza Burghelea c. României, Curtea a reţinut că reclamanta a pierdut dispoziţia asupra terenului său începând cu momentul ocupării de către societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie 1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrişat şi inundat în cadrul lucrărilor de construcţie a unei hidrocentrale. În cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italiei, Curtea a constatat că exproprierea indirectă, care are loc prin ocuparea ilegală a unui teren, este contrară prevederilor Convenţiei. În cauza James şi alţii c. Marea Britanie, Curtea a decis că existenţa unei utilităţi publice nu este suficientă pentru justificarea privării de proprietate. În cauza Lithgow şi alţii c. Marea Britanie, reclamanţii au susţinut că le-au fost naţionalizate unele bunuri potrivit legii din 1977, iar compensaţiile pe care le-au primit au fost vădit insuficiente şi discriminatorii, fiind adusă o încălcare a art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie. În cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, analizându-se situaţia reală din litigiu, în absenţa unei exproprieri formale, adică a unui transfer al proprietăţii, Curtea a reţinut afectarea dreptului de proprietate prin obţinerea de autorizaţii de expropriere şi de interdicţii privind construirea.
În cauza Brumărescu c. României, reclamantul este privat de proprietate asupra bunului său mai mult de patru ani fără a se folosi de indemnizaţia care reflectă valoarea reală a acestuia, iar eforturile depuse de el pentru a-şi recăpăta proprietatea au rămas zadarnice până în prezent. În cauza Papamichalopoulos c. Greciei, ocuparea terenului în litigiu de către Fondul Marinei Naţionale a reprezentat o ingerinţă clară în exercitarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor. În cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba-Iulia c. României, Curtea a decis cu privire la restituirea către comunităţile religioase a unor bunuri naţionalizate. În cauza Hatzitakis c. Greciei, Curtea a reţinut ingerinţa statului în folosinţa bunului constând în durata excesivă a procedurii de indemnizare datorată de stat în urma exproprierii unui teren proprietatea reclamantului. În cauza Matos e Silva Lda şi alţii c. Portugaliei, Curtea a constatat că actele autorităţilor publice care au fost adoptate cu privire la bunurile reclamanţilor le-au lăsat acestora neatins dreptul de a dispune de bunurile proprietatea lor, dar că, practic, exercitarea acestei prerogative devenise iluzorie; de aceea, actele în discuţie au fost considerate de natură să aducă atingere înseşi substanţei dreptului de proprietate, ţinând cont de situaţia de incertitudine provocată de durata îndelungată a procedurii de expropriere şi de atingerile aduse dreptului de folosinţă a bunului.
În consecinţă, tribunalul a decis că în speţă nu s-a produs nicio afectare a substanţei şi nicio limitare a exerciţiului dreptului de proprietate privată al reclamanţilor, astfel că exercitarea atributelor folosinţei, culegerii fructelor, precum şi dispoziţia materială şi juridică privind bunul nu au fost afectate prin conduita pârâtului, despăgubirile pretinse fiind astfel nejustificate.
Împotriva sentinţei civile nr.2153/2013 au formulat apel reclamanţii. În motivarea cererii de apel, în sinteză, reclamanţii au susţinut următoarele:
I. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu s-a adus atingere substanţei dreptului de proprietate şi că în cauză nu se regăseşte ipoteza unei exproprieri de fapt.
Atingerea adusă substanţei dreptului de proprietate echivalează cu o expropriere de fapt care poate interveni nu numai în cazurile în care a existat o deposedare efectivă ci şi atunci când, fără a fi atinsă posesia, prin declaraţia de utilitate publică şi rămânerea în pasivitate a autorităţilor timp de peste 5 ani s-a creat un regim juridic al bunului caracterizat prin provizorat juridic, precaritate juridică, situaţie improprie dezvoltării unui plan investiţional real în legătură cu acest bun.
II. Instanţa de fond a interpretat greşit decizia civilă nr.1884/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că a utilizat greşit argumentul per a contrario. În dezvoltarea motivului s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat că există o expropriere de fapt numai în ipoteza în care a avut loc o deposedare de bun, în sensul material al termenului şi că simpla stare de incertitudine asupra situaţiei juridice a bunului nu ar îndreptăţi reclamanţii la despăgubiri.
III. Instanţa de fond a redus existenţa unei atingeri a substanţei dreptului de a exploata bunul numai la existenţa unei interdicţii cu privire la edificarea unei construcţii pe terenul în litigiu şi netemeinic şi nelegal a reţinut lipsa prejudiciului concret. Existenţa unei utilităţi publice declarate pentru un anumit imobil exclude posibilitatea efectivă de începere a unei construcţii de anvergură, precum şi a oricărei vânzări, ipotecări, angajări de obligaţii în legătură cu bunul aflat sub regimul declaraţiei de utilitate publică.
Apelanţii reclamanţi arată că prin declaraţia de utilitate publică s-a adus o amputare a
principalelor atribute ale dreptului de proprietate: atributul folosirii (usus) a fost imposibil de exercitat, pentru că în speţă terenul este intravilan destinat construcţiilor şi nu putea fi folosit în acest sens pentru că exista declaraţia de utilitate publică; atributul de culegere a fructelor (fructus) nu putea fi exercitat pentru că terenul, fiind destinat construcţiilor, folosirea acestuia nu era permisă; atributul de dispoziţie (abusus) era doar teoretic pentru că nimeni nu cumpăra un teren supus exproprierii.
Declararea de utilitate publică a terenului a dus la lipsirea de substanţă a dreptului de proprietate şi deci la existenţa unui drept de proprietate iluzoriu, situaţie în care exista o încălcare a Protocolului 1 din Convenţia Europeană asimilabilă cu însăşi privarea de proprietate.
Apelanţii reclamanţii susţin că prejudiciul a fost evaluat pornind de la două ipoteze de utilizare a terenului şi anume: edificarea unei construcţii şi vânzarea terenului cu construcţie şi edificarea unei construcţii şi exploatarea terenului şi construcţiei prin închiriere. A doua variantă a fost cea în raport de care s-au formulat pretenţiile, respectiv s-a solicitat plata sumei de 257.734 euro/lună, timp de 16 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, reprezentând durata de timp tehnică ca fiind necesară finalizării proiectului B. Se mai arată că atunci când există o imposibilitate de exploatare a bunului prejudiciul implică un element ipotetic, că prejudiciul nu trebuie să fie determinat ci numai determinabil, ceea ce s-a realizat prin raportul de expertiză, şi că au existat condiţiile de realizare a construcţiei.
IV. Instanţa de fond a reţinut lipsa culpei pârâtului deşi fapta Ministerului Mediului de a nu declanşa, de îndată, procedura de expropriere este nejustificată şi culpabilă, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr.1877/2014. Declararea utilităţii publice, urmată de etapa exproprierii propriu-zise echivalează cu o expropriere de fapt, iar speţa prezintă toate caracteristicile unei exproprieri de fapt.
V. Sentinţa de fond a reţinut lipsa unui prejudiciu actual, pentru argumentul că se consideră încetată declaraţia de utilitate publică.
Intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, prin care s-a decis încetarea efectelor declaraţiei de utilitate publică nu este de natură a înlătura prejudiciul suferit anterior intrării în vigoare a acestei legi. În acest sens, s-a arătat că, potrivit deciziei nr.1877/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intrarea în vigoare a Legii nr. 229/2013 nu este de natură a înlătura obligaţia de expropriere a terenurilor declarate de utilitate publică prin Legea nr. 170/2008, obligaţie care a fost reţinută în sarcina Ministerului Mediului, acesta fiind obligat, să procedeze de îndată la exproprierea bunului.
În temeiul art.294 Cod procedură civilă – 1865 apelanţii reclamanţi au solicitat să fie obligat intimatul pârât la plata sumei de 18.651.067 lei echivalent a 4.199.934 euro reprezentând perioada cuprinsă între 20.10.2008 intrarea în vigoare a Legii nr.170/2008 şi 23.05.2012, data raportului de expertiză care a determinat valoarea la 14.877.410 lei, echivalent a 3.350.542 euro la cursul BNR din 4.10.2013, reprezentând 257.734 euro/lună x 13 luni – din 23.05.2012 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, respectiv 18 luni, fără luna iulie; la plata sumei de 18.310.660,48 lei, reprezentând 217.734 euro/lună – timp de 16 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, reprezentând durata de timp identificată tehnic ca fiind necesară finalizării punctului B; plata sumei de 257.734 euro/lunar în continuare până la finalizarea procedurii de expropriere a bunului declarat de utilitate publică.
Prin decizia nr. 534/A din 06.11.2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din petitul cererii completatoare, întărit prin conţinutul cererii de apel, reclamanţii au cerut obligarea la plata de daune interese pentru inacţiunea îndelungată Ministerului Mediului la realizarea procedurii de expropriere a terenului, inacţiune care ar fi determinat prejudiciul pretins, invocând afectarea substanţei dreptului de proprietate prin prelungirea în timp a situaţiei de incertitudine privind exploatarea terenului.
Pe de altă parte, atât din conţinutul cererii completatoare cât şi din conţinutul motivelor de apel rezultă că pretinsa afectare a substanţei dreptului de proprietate s-a făcut prin declararea de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 4600 mp, declarare intervenită prin Legea nr.170/2008.
Potrivit art.2 din Legea nr.170/2008 calitatea de expropriator o are Statul Român prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi nu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile) în nume propriu.
I. Referitor la primul motiv de apel al reclamanţilor, instanţa de apel a constatat că din
conţinutul art.2 alin.(2) din Legea nr.170/2008 rezultă că transferul dreptului de proprietate privată în proprietatea publică a statului operează la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere.
Rezultă că, sub aspectul dreptului, nu a operat o modificare a regimului juridic al terenului. În plus din coroborarea art.1 cu art.2 alin.(2) din Legea nr.170/2008 rezultă că utilitatea publică a terenului expropriat devine efectivă la momentul la care terenul va fi transferat din proprietatea privată în proprietatea publică. Numai după acest moment un bun este de utilitate publică, respectiv de satisfacere a interesului publicului.
În raport de aceste constatări instanţa de apel a apreciat că nu poate reţine afectarea
substanţei dreptului de proprietate şi nici nu poate reţine că în speţă a operat o expropriere de fapt. De asemenea, nu poate reţine că prin declararea de utilitate publică a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra imobilului, pentru că dobândirea caracterului de bun de utilitate publică apare numai în momentul în care bunul a fost supus regimului juridic de proprietate publică.
II. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, din examinarea sentinţei apelate se constată că instanţa de fond a folosit argumentul per a contrario în raport de argumentele instanţei care a pronunţat decizia civilă nr.1884/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel nu a primit susţinerea reclamanţilor potrivit cu care ar putea exista o expropriere de fapt şi atunci când s-a creat un regim juridic precar bunului, motivat de argumentele că expresia „expropriere de fapt” priveşte doar înţelesul de deposedare a bunului şi nu de creare a unui regim juridic precar asupra bunului.
De altfel, nu se poate reţine pretinsul regim juridic precar al imobilului teren cât timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamanţii fiind în eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma să fie expropriat va deveni de utilitate publică.
III. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, din apărările intimatei rezultă că existenţa unui prejudiciu este de esenţa răspunderii delictuale, că prejudiciul trebuie să fie cert, că poate exista şi un prejudiciu viitor dar care va fi cert că se va produce. Din considerentele sentinţei rezultă că s-a reţinut lipsa vreunei dovezi de existenţă a unei interdicţii cu privire la edificarea unei construcţii. De asemenea rezultă că nu exista niciun prejudiciu, pentru că nu exista nicio faptă ilicită.
Este adevărat că exprimarea intenţiei de expropriere exclude, de principiu, posibilitatea demarării unui proiect de construire, dat fiind riscul la care partea se putea expune dacă se ajungea la expropriere dar, în niciun caz inacţiunea Statului român prin Ministerul Public nu putea determina prejudiciul pretins de reclamanţi, în raport cu un eventual beneficiu pe care l-ar fi obţinut din construirea unui imobil sau din închirierea acestuia şi a terenului.
Astfel dacă nu ar fi existat inacţiunea pretinsă şi s-ar fi procedat la expropriere, printre efectele produse de expropriere era şi plata valorii imobilului şi nicidecum plata unei ipotetice construcţii sau a unor ipotetice chirii.
Pe de altă parte, cât timp nu s-a produs exproprierea nu se poate pretinde valoarea imobilului.
Curtea de apel a apreciat că apelanţii reclamanţi sunt în eroare în ce priveşte vătămarea prerogativelor dreptului de proprietate privind folosinţa, fructele şi dispoziţia.
În ce priveşte folosinţa imobilului, chiar dacă terenul era intravilan construibil, prerogativa se referă la situaţia în care se afla imobilul teren şi nu la o situaţie viitoare, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu a existat o interdicţie de folosire a terenului.
În ce priveşte fructele, în condiţiile în care terenul urma să fie expropriat şi se invoca inacţiunea în expropriere, fructele civile nu pot fi decât cele care puteau rezulta din expropriere şi nu dintr-o viitoare construcţie. Numai în acest fel se putea reţine un raport de cauzalitate între inacţiune şi prejudiciul pretins de apelanţii reclamanţi.
Şi prerogativa dispoziţiei nu era vătămată cât timp nu s-a procedat la expropriere.
În consecinţă, este nefondată critica privind existenţa prejudiciului, cât timp între pretinsa inacţiune şi prejudiciul pretins nu exista un raport de cauzalitate directă.
S-a reţinut că apelanţii pârâţi nu au criticat instanţa de fond care a reţinut ipoteza unei răspunderii delictuale, situaţie în care pentru a se obţine pretinsele daune, se cer întrunite cumulativ condiţiile existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului cauzal direct dintre faptele pretins ilicite şi prejudiciu şi să existe vinovăţie.
Dimpotrivă au procedat la critica reţinerii neîndeplinirii acestor condiţii de admisibilitate a
acţiunii în daune.
Pentru aceste argumente nu a fost primită critica din cel de-al treilea motiv de apel.
IV Referitor la cel de al patrulea motiv de apel, din examinarea sentinţei apelate rezultă că s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că nu s-au întrunit cumulativ condiţiile răspunderii delictuale şi deci şi condiţia existenţei vinovăţiei, în forma culpei.
Intimaţii pârâţi s-au apărat în sensul că atât declararea de utilitate publică cât şi exproprierea sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile statului.
Textul art.2 (1) din Legea nr.170/2008 vorbeşte, într-adevăr, de calitatea de expropriator a Statului Român prin Ministerul Mediului, iar în art.3 vorbeşte de obligaţia Guvernului României de a
urmări ducerea la îndeplinire a prevederilor legii.
Rezultă că obligaţia de a urmări ducerea la îndeplinire a exproprierii aparţinea Guvernului României şi nu direct Ministerului Mediului.
În aceste condiţii nu se poate reţine, de principiu, în sarcina proprie a intimatei pârâte obligaţia de a proceda la exproprierea terenului, de vreme ce pentru expropriere era necesară alocarea de fonduri pentru plata valorii imobilului ce urma să fie expropriat.
Apelanţii susţin că prin decizia nr.1877/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General şi Ministerul Mediului au fost obligaţi să îndeplinească procedurile de expropriere şi că inacţiunea lor reprezintă un refuz nejustificat. Rezultă deci că s-a reţinut existenţa faptei ilicite şi implicit a culpei intimatei – pârâte asociată cu culpa Guvernului.
Instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine existenţa exproprierii de fapt şi nici a prejudiciului aşa cum a fost calculat şi pretins pentru că nu există raport de cauzalitate între fapta de inacţiune şi prejudiciul astfel cum a fost calculat şi pretins.
Instanţa de apel a înlăturat critica potrivit cu care nu s-ar fi realizat un just echilibru între declararea de utilitate publică, deci între interesul general şi cel particular pentru că scopul propus prin Legea nr.170/2008 nu s-a realizat, întrucât în această situaţie, nu se poate face o analiză între valoarea imobilului şi valoarea despăgubirilor. Faptul că există deja un parc în aceeaşi zonă nu exclude posibilitatea de expropriere şi a terenului apelanţilor dacă prin aceasta s-a urmărit să se asigure satisfacerea mai bine a interesului public.
V. Referitor la cel de-al cincilea motiv de apel, din considerentele sentinţei apelate rezultă că s-a reţinut lipsa unui prejudiciu actual iar intimaţii susţin că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013 reclamanţii nu mai pot invoca un astfel de prejudiciu.
În opinia curţii ar putea exista un prejudiciu dar nu cel cerut de către apelanţi, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea despăgubirilor.
Pentru toate aceste argumente, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ. reclamanţii, formulând următoarele critici:
I. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).
1.Decizia nr. 534/A/2015 nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În susţinerea acestei critici, recurenţii se referă la cel de-al doilea motiv de apel, în care Curtea precizează că „nu poate primi susţinerea apelanţilor potrivit cu care ar putea exista o expropriere de fapt şi atunci când s-a creat un regim juridic precar bunului, motivat de argumentele că expresia „expropriere de fapt" priveşte doar înţelesul de deposedare a bunului şi nu creare a unui regim juridic precar asupra bunului. Nu se poate reţine pretinsul regim juridic precar cât timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamanţii fiind în eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma să fie expropriat va deveni de utilitate publică".
Recurenţii susţin că, în analiza tuturor motivelor de apel, instanţa nu a făcut altceva decât să nege tezele şi apărările avansate de reclamanţi, fără a expune motivele efective pentru care a procedat astfel şi fără a prezenta raţionamentele în baza cărora a calificat situaţia dedusă judecăţii şi a apreciat că nu se află în prezenţa unei exproprieri de fapt sau că reclamanţii nu au suferit un prejudiciu.
Instanţa nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale incidente şi aplicarea lor la speţă, astfel că soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.
Or, având în vedere că decizia pronunţată nu oferă un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, limitându-se doar la a nega criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe, nu se poate reţine că aceasta îndeplineşte cerinţa motivării, în conformitate cu prevederile legale de ordine publică în materie.
Mai mult, principalul viciu de care suferă hotărârea recurată este acela că nu a analizat, sub nicio formă, prezenţa unei exproprieri de fapt, cu toate că reclamanţii şi-au întemeiat prejudiciul pretins pe existenţa unei astfel de ingerinţe.
Instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi prin prisma faptului că nu şi-a asumat rolul primordial de prim judecător C.E.D.O. În virtutea acestei prerogative, prima instanţă era chemată să vegheze la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale particularilor prin verificarea îndeplinirii condiţiilor de interpretare şi aplicare a prevederilor Convenţiei în cauzele cu care este învestită.
Deşi au invocat o serie de hotărâri C.E.D.O. în dovedirea temeiniciei pretenţiilor şi, pe de altă parte, au criticat hotărârea primei instanţe tocmai prin prisma nerespectării Convenţiei, prin decizia recurată instanţa nu a analizat aceste motive. Or, ca atare, hotărârea a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor Convenţiei şi Protocolului nr. 1, precum şi a principiilor create de jurisprudenţa Curţii, prin simplul fapt că instanţa nici nu s-a raportat la aceste norme obligatorii şi prioritare, care exced ordinii juridice interne, ci a înţeles să analizeze condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru a analiza daca se impune acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţi.
2. Decizia nr. 534/A/2015 cuprinde motive contradictorii, aspect ce rezultă din cuprinsul considerentelor.
Se menţionează, în acest sens, considerentele instanţei de apel conform cărora, referitor la al patrulea motiv de apel, „Curtea observă că prin decizia nr. 1877/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General şi Ministerul Mediului au fost obligaţi să îndeplinească procedurile de expropriere şi că inacţiunea lor reprezintă un refuz nejustificat”. Cu toate acestea, „nu se poate reţine existenţa exproprierii de fapt şi nici a prejudiciului aşa cum a fost calculat şi pretins pentru că nu există raportul de cauzalitate între fapta de inacţiune şi prejudiciul astfel cum a fost calculat şi pretins".
Se susţine că instanţa de apel nu a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.
Referitor la al cincilea motiv de apel, Curtea reţine că „ar putea exista un prejudiciu, dar nu cel cerut de către apelanţi, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea despăgubirilor."
Or, în cadrul considerentelor, instanţa avansează mai multe ipoteze, niciuna dintre ele susţinută de dovezi şi argumente şi, mai mult, considerentele sunt contradictorii, dat fiind că iniţial stabileşte că nu există prejudiciu, iar ulterior afirmă ca prejudiciul există, însă nu a fost evaluat corespunzător.
Ca atare, hotărârea nu este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, iar în astfel de situaţii, Înalta Curte a statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil.
II. Hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).
1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 din Legea nr. 170/2008 din două perspective:
Curtea reţine că potrivit art. 2 din Legea nr. 170/2008, calitatea de expropriator o are Statul Român prin Ministerul Mediului şi nu Ministerul Mediului în nume propriu.
Recurenţii arată că au solicitat despăgubiri în contradictoriu cu Ministerul Mediului întrucât fapta generatoare de prejudiciu care a adus atingere substanţei dreptului de proprietate este inacţiunea Ministerului Mediului, declarat ca entitate responsabilă de expropriere, care nu a adus la îndeplinire obligaţia pusă în sarcina sa prin Legea nr. 170/2008, prelungind pe o perioadă nerezonabilă starea de incertitudine juridică a drepturilor private asupra bunului, cu consecinţa lipsirii efective de posibilitatea exploatării sale de o manieră normală şi permisă de reglementările urbanistice dobândite în urma unor lungi procese.
Fapta Ministerului Mediului de a nu declanşa de îndată, după declaraţia de utilitate publică, procedura de expropriere este nejustificată şi culpabilă, şi a fost reţinută, ca atare, prin decizia nr. 1877/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ care a considerat, cu autoritate de lucru judecat (care, sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosită împotriva celor din procesul respectiv chiar şi de cei care nu au participat la proces), că Ministerul Mediului se face vinovat de neaplicarea legii.
Or, înscrisurile depuse la dosar confirmă starea de pasivitate în care s-a aflat Ministerul Mediului până în vara anului 2015, respectiv pentru mai mult de 7 ani, fără a lua vreo măsura de demarare a procedurii de expropriere.
Instanţa de apel a interpretat în mod eronat atât Legea nr. 170/2008, cât şi procedura instituită prin Legea nr. 33/1994, ignorând faptul că procedura exproprierii cuprinde trei etape: etapa de declarare a utilităţii publice, etapa administrativă şi etapa judiciară. Or, efectul declaraţiei de utilitate publică intervine de la momentul emiterii acesteia (prin lege sau prin act administrativ) şi nu de la momentul finalizării procedurii de expropriere şi al transferului bunului din patrimoniul proprietarilor în domeniul public al statului.
Ca atare, instanţa de apel confundă declararea utilităţii publice cu trecerea unui bun ce face obiectul unui drept de proprietate privată în domeniul public. Cu toate acestea, declararea utilităţii publice îşi produce efectele încă de la momentul emiterii actului prin care se instituie.
2. Instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 998 şi 999 C.civ.
Instanţa de apel, similar raţionamentului primei instanţe, a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru a verifica dacă acţiunea este întemeiată sau nu.
Recurenţii susţin că acţiunea este întemeiată pe ingerinţa de natură a afecta substanţa dreptului real şi care este echivalentă „exproprierii de fapt". Deşi pentru repararea prejudiciului suferit printr-o „expropriere de fapt" se aplică un raţionament similar, acest fapt nu poate permite instanţei să înlăture de la aplicare normele speciale privind exproprierea de fapt (dezvoltate pe cale jurisprudenţială) şi să aplice numai normele generale privind răspunderea delictuală.
Or, procedând ca atare, instanţa de apel a aplicat o normă generală nesocotind existenta normei speciale, caz care se subscrie art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
3. Instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit noţiunea juridică de „expropriere de fapt".
După cum s-a arătat, referitor la al doilea motiv de apel, instanţa, în mod greşit a analizat incidenţa răspunderii civile delictuale de drept comun, în condiţiile în care a fost învestită cu soluţionarea unei cereri prin care reclamanţii pretindeau repararea unui prejudiciu rezultat dintr-o expropriere de fapt. Or, pentru a verifica dacă acţiunea este sau nu întemeiată, instanţa trebuia să verifice incidenţa condiţiilor în care operează o „expropriere de fapt".
Cu privire la această ingerinţă, hotărârea pronunţată în cauza Burghelea c. României aduce în discuţie pentru prima dată noţiunea de „expropriere de fapt" într-o cauză în contradictoriu cu România. Aceasta desemnează acea situaţie în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde atributele dreptului de proprietate în favoarea statului. Efectele exproprierii de fapt sunt, de altfel, identice cu cele ale unei exproprieri formale.
Curtea consideră că exproprierea poate să fie şi una de fapt, atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate, pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita".
Nu se poate aprecia că instanţa de apel şi-a îndeplinit rolul său de prim judecător CEDO în condiţiile în care pentru a se pronunţa asupra existenţei unei exproprieri de fapt în prezenta cauză, aceasta a procedat la verificarea unui eventual transfer formal de proprietate între reclamanţi şi statul român şi a statuat că reclamanţii au în continuare calitatea de proprietari, putând dispune de bun oricum doresc, fără a le fi atins vreun drept.
Faţă de acest gen de apărări, Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat în 18 decembrie 1984, în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, apreciind că şi în situaţia în care proprietarii nu au fost niciodată „privaţi de proprietatea lor" în mod formal: ei au putut să utilizeze bunurile, să le vândă, doneze, ipotecheze, ori să dispună de ele prin testament, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a menţinut un "echilibru just" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului.
Dacă măsurile adoptate au creat o situaţie care a prejudiciat echilibrul just ce trebuie menţinut între protecţia drepturilor de proprietate şi cerinţele de interes general. [...] în viziunea Curţii, nu este necesar, în acest stadiu, să se verifice dacă reclamanţii au suferit într-adevăr un prejudiciu (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Sunday Times, par. 27): este chiar situaţia lor juridică cea care a dus la încălcarea echilibrului."
Prin urmare, aplicând raţionamentul Curţii din speţa dedusă judecăţii, se observă că, deşi dreptul a rămas în patrimoniul reclamanţilor, acesta a fost golit de substanţă, iar tocmai această situaţie este sancţionată de Curte.
Indiferent de sfera prerogativelor ce le-au mai rămas reclamanţilor din dreptul lor de proprietate, instanţa va trebui să repare prejudiciul produs prin negarea celorlalte. Altfel, s-ar ajunge în situaţia în care o astfel de conduită îndoielnică a autorităţilor ar rămâne nesancţionată, iar drepturile resortisanţilor născute din Convenţie ar deveni iluzorii.
În acest context, potrivit jurisprudenţei CEDO, atingerea substanţei dreptului de proprietate, echivalentă cu exproprierea de fapt, poate interveni nu numai în prezenţa unei deposedări efective şi materiale de bun, ci şi atunci când, fără a fi atinsă posesia, prin declararea sa de utilitate publică i se creează un regim juridic caracterizat prin provizorat juridic, precaritate juridică, situaţie improprie dezvoltării unui plan investițional real şi aplicabil concret în legătură cu acel bun.
Menţinând argumentul a contrario al primei instanţe, instanţa de apel ajunge la concluzia eronată că numai în cazul unei deposedări de bun, în sensul material al termenului, s-ar putea reţine o atingere a substanţei dreptului de proprietate, în timp ce starea de incertitudine asupra situaţiei juridice a bunurilor, indusă prin declaraţia de utilitate publică, nu ar îndreptăţi la despăgubiri pe reclamanţi.
Din raţionamentul instanţei de apel rezultă că aceasta interpretează în mod eronat noţiunea de „expropriere de fapt".
Cu toate că au invocat în faţa primei instanţe încălcarea Protocolului nr. 1 la Convenţie şi au reclamat existenţa unei exproprieri de fapt a terenului, instanţa nu a luat în considerare aceste aspecte, ci a analizat doar, extrem de sumar, dacă în speţă se îndeplinesc sau nu condiţiile răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 şi 999 C.civ.
Declararea utilităţii publice, neurmată de etapa exproprierii propriu-zise echivalează cu o expropriere de fapt, conform principiilor ce au rezultat din jurisprudența CEDO.
Speţa prezintă toate caracteristicile unei exproprieri de fapt, astfel cum Curtea a stabilit în nenumărate cauze pe care le-a soluţionat.
Jurisprudenţa Curţii a subliniat constant că o privare de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate dacă cumulativ: această măsură este prevăzută de lege, este justificată de o cauză de utilitate publică, este dublată de o indemnizaţie corespunzătoare a titularului dreptului, este conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, este proporţională cu scopul urmărit.
Curtea a statuat că o privare de proprietate în sensul dispoziţiilor din Convenţie şi din Protocolul nr. 1 se poate produce şi fără o preluare efectivă şi definitivă a unui bun din patrimoniul unei persoane, ci doar prin limitarea prerogativelor reale de folosire şi de dispunere de acest bun.
Instanţa ar fi trebuit să ia act de ingerinţa reclamată şi să verifice dacă este legală, proporţională şi conformă nu doar ordinii juridice interne, ci şi celei convenţionale, cu atât mai mult cu cât „calificarea unei măsuri luate de autorităţile naţionale ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispoziţiile legale interne în vigoare, ci şi în raport de efectul real pe care acea măsură îl produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat. Pe această bază, Curtea a stabilit că sunt situaţii în care privarea unui bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt."
În legătură cu condiţiile a căror îndeplinire trebuie verificată într-un astfel de litigiu, recurenţii arată următoarele:
1. „Măsura să fie prevăzută de lege"
La nivel de principiu, o expropriere pentru cauză de utilitate publică este legală, procedura fiind expusă în cuprinsul Legii nr. 33/1994 care a stat la baza adoptării Legii nr. 170/2008 prin care s-a declarat utilitatea publică a terenului în cauză.
Cerinţa legalităţii măsurii nu se analizează doar prin raportare la momentul luării măsurii, astfel că apelanţii nu reclamă decizia statului de a expropria parcela de 4600 mp, ci faptul că statul, prin autorităţile sale, din 2008 şi până în prezent a rămas în pasivitate şi a creat o stare de incertitudine, nerespectând principiul securităţii juridice, precum şi nici obligaţiile pozitive ce îi revin din conţinutul Convenţiei. Apelanţii nu s-au opus în vreun fel deciziei de a fi expropriaţi de bunul lor, tot ceea ce au pretins, însă, a fost ca măsura luată să de desfăşoare cu respectarea legii şi drepturilor lor şi să se producă într-un termen rezonabil şi cu acordarea unei juste şi prealabile despăgubiri.
În acest caz, în mod eronat reţine instanţa de apel că nu se poate vorbi despre vreo ingerinţă în drepturile apelanţilor, deşi, dincolo de posibilitatea legală de a expropria, faptul de a rămâne în pasivitate, fără a mai lua vreo măsură pe o perioadă atât de lungă de timp este de natură a conduce la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.
Conform jurisprudenţei CEDO, în absenţa unui act oficial de transfer de proprietate, Curtea consideră că situaţia reclamantului nu poate fi considerată drept "previzibil" şi nici că s-ar îndeplini cerinţa de "securitate juridică" (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea, citată anterior, § 39), astfel că ingerinţa nu este compatibilă cu principiul legalităţii si, prin urmare, se încalcă dreptul de respectarea bunurilor sale. Această concluzie scuteşte Curtea de a stabili dacă un echilibru corect a fost menţinut între cerinţele interesului general al comunităţii si cerinţele de protecţie a drepturilor individuale.
Se constată că ingerinţa litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalităţii, reclamanţilor fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne invocate, cât şi de cele convenţionale, încălcare ce impune acordarea unei reparaţii (în una dintre modalităţile pretinse de părţi, în condiţiile prevăzute de lege) de natură să respecte principiul proporţionalităţii.
Chiar dacă, astfel cum însăşi părţile au indicat, preluarea bunului lor se constituie, în raport de datele speţei sus analizate, într-o „expropriere de fapt", noţiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de părţi şi normele convenţionale ce impun exigenţa legalităţii unei asemenea măsuri şi a proporţionalităţii sale, necesită acordarea unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului".
Mai mult, raportat la legalitatea ingerinţei, nici chiar după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat Ministerul Mediului să procedeze de îndată, fără întârziere la expropriere, acesta nu a declanşat nicio operaţiune în acest sens, până în cursul lunii iulie anul 2015.
Prin urmare, apariţia hotărârii Î.C.C.J. demonstrează că fapta Ministerului Mediului de a nu declanşa de îndată, după declaraţia de utilitate publică, procedura de expropriere este nejustificată şi culpabilă, iar acest aspect a devenit incontestabil din punct de vedere juridic. Instanţa supremă a considerat, cu autoritate de lucru judecat, care, sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosită împotriva celor din procesul respectiv chiar şi de cei care nu au participat la proces, că Ministerul Mediului se face vinovat de neaplicarea legii.
2. „Măsura să fie justificată de o cauză de utilitate publică"
În acest sens, în cuprinsul actului de declarare a utilităţii publice se prevede doar că măsura este luată prin derogare de la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 33/1994 şi că terenurile aparţinând zonei cunoscute sub numele de Parcul B. se declară de utilitate publică, în vederea amenajării.
Or, scopul urmărit printr-o astfel de declaraţie nu este suficient definit şi justificat, având în vedere că autorităţile publice ale Mun. Bucureşti au amenajat deja o suprafaţă de aprox. 2,8 ha, cunoscută sub numele de Parcul Bordei, iar terenul subscrişilor în suprafaţă de 4600 m.p. nu mai este necesar în vederea îndeplinirii interesului public al amenajării unui parc. Cu toate acestea, legiuitorul nu prezintă şi scopul real pentru care doreşte exproprierea acestui teren, dat fiind că obiectivul fixat, respectiv acela de a amenaja un parc s-a realizat deja.
Bineînţeles că raţiunile invocate de Legiuitor, astfel cum rezultă din expunerea de motive al Legii nr. 170/2008, precum şi din avizele oferite acestei legi, dar şi chiar din stenogramele dezbaterilor ce au avut loc în Parlament la adoptarea acestei legi, ar fi legate de protejarea mediului şi de necesitatea protejării dreptului la un mediu sănătos. Dacă interesul public a primat în această speţă şi dreptul la un mediu de viaţă sănătos surclasează dreptul la proprietate privată al apelanţilor, de ce timp de 7 ani de zile autorităţile nu au mai întreprins nicio măsură pentru a amenaja o zonă verde pe terenul de 4.600 mp al reclamanţilor.
3.„Măsura să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional"
Raportat la situaţia din speţă, este important de a determina dacă situaţia incriminată nu este echivalentă unei exproprieri de fapt, provenind din diminuarea disponibilităţii bunurilor în cauză. Acestea rezultă din limitările aduse dreptului de proprietate, devenit precar, cât şi din consecinţele acestora asupra valorii imobilelor.
Într-o asemenea situaţie, prejudiciul reclamanţilor este neîndoielnic, rezultând tocmai din incertitudinea produsă de autorităţi în legătură cu terenul în cauză ce a condus la imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate prin toate atributele sale.
4. „Măsura să fie dublată de o indemnizaţie corespunzătoare a titularului dreptului"
În prezenta cauză, reclamanţii au fost obligaţi, prin refuzul autorităţilor de a expropria terenurile şi să le plătească despăgubiri să accepte utilizarea publică a bunurilor lor. Măsurile adoptate au redus semnificativ, în practică, exercitarea efectivă a dreptului la proprietate (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Skibiriscy v. Polonia).
Autorităţile competente nu au luat niciun fel de măsură pentru a continua procedura
exproprierii, alegând să lase terenul afectat de o cauză de utilitate publică şi să nu mai efectueze vreun demers. O astfel de conduită a produs un prejudiciu semnificativ reclamanţilor care şi-au văzut dreptul de proprietate pus sub semnul întrebării, cu atât mai mult cu cât nu au primit niciun fel de indemnizaţie care să compenseze prejudiciul produs.
Este adevărat că dispoziţiile Legii nr. 33/1994 de la momentul adoptării Legii nr. 170/2008 nu obligau autorităţile însărcinate cu efectuarea procedurii de expropriere să acţioneze într-un termen determinat, dar dincolo de orice prevedere legală, simplul fapt că expropriatorul a rămas în pasivitate mai mult de 7 ani denotă o rea-credinţă din partea acestuia, căruia cu siguranţă îi profită această situaţie, nefiind obligat la plata indemnizaţiei de expropriere.
Nici condiţia acordării indemnizaţiei nu a fost îndeplinită, măsura luată de autorităţi cu privire la terenul în cauză asemănându-se şi din acest punct de vedere cu o expropriere de fapt.
5.„Limitarea să fie proporţională cu scopul urmărit."
În prezenta speţă nu se poate vorbi nici despre respectarea echilibrului just între cerinţele de interes general şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. În situaţia de faţă, pentru a satisface un interes general (cu toate că din actul de declarare a utilităţii publice nu rezultă care ar fi interesul general), proprietarii au pierdut dreptul de a dispune efectiv de teren, fără vreo contraprestaţie din partea autorităţilor naţionale. Oricare ar fi scopul ingerinţei, în mod obligatoriu, aceasta trebuie urmată de o indemnizaţie justă, pentru a restabili echilibrul între interesul public şi cel privat al proprietarilor.
Prin urmare, având în vedere aceste considerente, reclamanţii solicită modificarea deciziei civile nr. 534A/2015 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cu a fost precizată şi obligarea pârâtei Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, pentru fapta de a nu aplica dispoziţiile Legii nr. 170/2008 în termen rezonabil, faptă ce a creat o atingere substanţei dreptului de proprietate, la plata următoarelor sume:
- 18.651.067 lei (echivalent 4.199.934 euro, reprezentând perioada cuprinsă între 20.10.2008 (intrarea în vigoare a Legii nr. 170/2008) şi 23.05.2012 (data raportului de expertiză care a determinat valoarea);
-14.877.410 lei (echivalent 3.350.542 euro, la cursul BNR de 4,4403, din data de 4.10.2013), reprezentând 257.734 euro/lună x 13 luni (din data de 23.05.2012 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 229/2013, adică 18 iulie 2013 - fără luna iulie).
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:
Primul motiv de recurs este cel prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ. Din această perspectivă recurenţii susţin, într-o primă teză, că hotărârea instanţei de apel este nemotivată sub aspectul exproprierii de fapt, în sensul că, deşi contestă calificarea în acest sens a respectivei situaţii generatoare de consecinţe juridice, instanţa nu construieşte un raţionament propriu pentru a explica faptul pozitiv ce poate fi reţinut, în acord însă cu jurisprudenţa CEDO.
Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor recurenţilor, că hotărârea este motivată în ceea ce priveşte punctul de vedere îmbrăţişat de instanţa de apel care a apreciat, în esenţă, că prin declaraţia de utilitate publică nu a fost afectată substanţa dreptului de proprietate şi nu a operat o expropriere de fapt şi nici nu s-a conferit un regim juridic precar imobilului în condiţiile în care exproprierea de fapt priveşte doar înţelesul de deposedare a proprietarului de bun şi nu de regim juridic precar. Cum jurisprudenţa CEDO a fost invocată numai cu privire la situaţia exproprierilor de fapt iar instanţa de apel nu a considerat că, în cauza dedusă judecăţii, există o expropriere de fapt, se justifică din această perspectivă neanalizarea respectivei jurisprudenţe.
Se invocă, în aplicarea aceluiaşi motiv de recurs, o motivare contradictorie sub aspectul
existenţei prejudiciului, în sensul că hotărârea nu este clară concisă şi concretă, avându-se în vedere faptul că, iniţial, instanţa a stabilit că nu există prejudiciu iar ulterior a afirmat că există, dar nu a fost evaluat corespunzător.
Înalta Curte consideră că nu poate fi identificată o atare contradicţie a considerentelor întrucât instanţa nu a negat posibilitatea existenţei unui prejudiciu, cum eronat apreciază recurenţii, ci a contestat forma în care acesta este solicitat. În acest sens, instanţa de apel a afirmat, fără echivoc, că „nu se poate reţine existenţa prejudiciului aşa cum a fost calculat şi pretins pentru că nu există raportul de cauzalitate între fapta de inacţiune şi prejudiciul astfel cum a fost calculat şi pretins”, precum şi că „ar putea exista prejudiciu, dar nu cel cerut de apelanţi, respectiv cel care ar fi rezultat din folosirea despăgubirilor”. Prin urmare, instanţa de apel este consecventă în a aprecia că prejudiciul, astfel cum a fost solicitat, nu se află în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pretinsă de reclamant constând în inacţiunea autorităţii administrative, fără a nega posibilitatea existenţei unui prejudiciu de o altă natură.
În ceea ce priveşte criticile subsumate dispoziţiilor art.304 pct.9 C.proc.civ., se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit mai multe dispoziţii legale incidente în cauză.
Prima dispoziţie legală indicată este cea a art.2 din Legea nr.170/2008, considerată a fi fost greşit aplicată sub două aspecte: cel al identităţii persoanei care a săvârşit fapta ilicită, respectiv cel al confuziei dintre declaraţia de utilitate publică şi transferul dreptului de proprietate.
Textul de lege menţionat dispune: „(1) Statul român, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, care este expropriator, va îndeplini toate formalităţile în vederea exproprierii terenului prevăzut la art. 1. (2) Transferul terenului din proprietate privată în proprietatea publică a statului şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere, stabilită conform legii”.
În acest sens recurenţii arată că, astfel cum rezultă din cele statuate de ÎCCJ prin decizia nr.1877/2014, fapta ilicită generatoare de prejudicii a fost a Ministerului Mediului, desemnat de lege expropriator, nu a Statului Român.
Chiar dacă instanţa de apel a apreciat că expropriator este statul, Înalta Curte reţine că aceasta a analizat cele pretinse de reclamanţi considerând că inacţiunea statului prin minister nu putea determina prejudiciul pretins de reclamanţi. Prin urmare este evident că inacţiunea ministerului, imputată ca faptă ilicită de către reclamanţi, este cea care a fost analizată ca izvor al pretinsului prejudiciu.
De asemenea s-a afirmat că instanţa a confundat declararea utilităţii publice cu trecerea unui bun în domeniul public, atunci când a apreciat că, din coroborarea art. 1 cu art. 2 alin (2) din Legea nr. 170/2008, rezultă că utilitatea publică a terenului expropriat devine efectivă la momentul la care terenul este transferat din proprietatea privată în proprietatea publică. Într-adevăr, instanţa de apel a susţinut că numai după acest moment un bun este de utilitate publică, în sensul de satisfacere a interesului publicului, astfel că nu se poate reţine afectarea substanţei dreptului de proprietate şi nici nu poate reţine că prin declararea de utilitate publică a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra imobilului, pentru că dobândirea caracterului de bun
public apare numai în momentul în care bunul a fost supus regimului juridic de proprietate publică.
Nu poate fi reţinută concluzia recurenţilor întrucât instanţa de apel a utilizat acest argument atunci când a subliniat faptul că afectarea substanţei dreptului de proprietate nu intervine prin simpla declarare a utilităţii bunului ci la momentul la care utilitatea devine efectivă, respectiv la momentul transferului dreptului de proprietate.
Această aserţiune nu neagă operaţiunea de declarare a utilităţii ci apreciază doar efectul pe care declaraţia îl are cu privire la exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, concluzionând că nu le afectează exerciţiul acestui drept. Or recurenţii, deşi vorbesc de efectele declaraţiei, nu oferă niciun contraargument care să arate în ce modalitate concretă le-a fost afectat acest drept pentru a demonstra nelegalitatea respectivei aprecieri a instanţei (spre exemplu, nu au dovedit, cum a reţinut instanţa de fond, că au întreprins demersuri pentru obţinerea unei autorizaţii de construcţie).
O altă instituţie legală interpretată şi aplicată greşit ar fi, potrivit recurenţilor, aceea a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile art.998 - 999 C.civ., aceştia reproşând instanţei că s-ar fi limitat la analiza condiţiilor specifice acestui tip de răspundere reglementate în dreptul comun, înlăturând de la aplicare normele speciale dezvoltate pe cale jurisprudenţială ale exproprierii de fapt.
După cum s-a arătat anterior, din considerentele sentinţei de fond, validate în apel, rezultă cu claritate că instanţele au înlăturat, ca neaplicabilă în cauză, exproprierea de fapt, atunci când au apreciat că vizează o situaţie de pierdere a posesiei bunului şi nu de regim juridic precar, concluzionând că nu se poate pune problema nici a unei exproprieri de fapt şi nici a unui regim juridic precar. De aceea s-au considerat învestite cu analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, dat fiind că daunele interese au fost solicitate în considerarea unei fapte ilicite constând în inacţiunea autorităţii, săvârşită cu vinovăţie.
Reclamanţii nu au contestat prin motivele de apel o astfel de analiză, susţinând în recurs însă că, prin raţionamentul juridic utilizat, instanţa de apel a înlăturat o normă specială în favoarea uneia
generale, deşi mecanismul de stabilire a prejudiciului este similar.
Din acest motiv, instanţa de recurs nu va reţine greşita aplicare a dispoziţiilor art.998 - 999 C.civ. în cazul dedus judecăţii, recurenţii înşişi afirmând că norma generală nu este înlăturată cu totul de la aplicabilitate, ci vine în completarea normei speciale, a cărei incidenţă, însă, instanţa nu a putut-o constata.
În fine, se invocă faptul că instanţa a interpretat şi aplicat greşit noţiunea de expropriere de fapt. Din punctul de vedere al recurenţilor, o expropriere de fapt, astfel cum a fost definită în jurisprudenţa CEDO, nu presupune neapărat pierderea posesiei ci, pentru a califica o situaţie ca încadrându-se în această categorie, se impune a se verifica dacă dreptul rămas în patrimoniul reclamanţilor nu a fost golit de substanţă, reclamanţii susţinând, în acest sens, că, prin declaraţia de utilitate publică, s-a creat un regim juridic caracterizat de provizorat, precaritate juridică, impropriu dezvoltării unui plan investiţional real şi aplicabil în concret acelui bun.
Recurenţii susţin că, în speţa dedusă judecăţii, nu sunt îndeplinite condiţiile, statuate în jurisprudenţa CEDO, în care privarea de bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, conduita autorităţii, solicitată a fi sancţionată de instanţă, reprezentând o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor cu efectul unei exproprieri de fapt.
Înalta Curte reţine că, deşi exproprierea de fapt nu este reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţie. Prin urmare, controlul de convenţionalitate poate fi efectuat prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.
Chiar dacă nu a fost subsumată unei exproprieri de fapt, instanţele de fond au analizat pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, concluzionând asupra inexistenţei unei fapte ilicite a autorităţii administrative care să fi condus la o astfel de ingerinţă, precum şi a lipsei dovezilor referitoare la limitarea exercitării dreptului şi a caracterului cert al unui presupus prejudiciu rezultat din respectiva ingerinţă.
Recurenţii critică o astfel de concluzie, susţinând că au suportat o ingerinţă care nu era prevăzută de lege. În acest sens, recurenţii susţin că declaraţia de utilitate publică neurmată de faza administrativă a exproprierii propriu-zise au creat o stare de incertitudine juridică prin depăşirea termenului rezonabil în care au fost privaţi de despăgubiri, analiza legalităţii măsurii urmând a fi raportată la perioada de inacţiune prin care reclamanţilor li s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor.
În acest sens se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la decizia nr. 1877/2014 a ÎCCJ, Secţia contencios administrativ care califică inacţiunea ministerului ca faptă culpabilă.
Este adevărat că declaraţia de utilitate publică poate, de principiu, reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor în condiţiile în care nu este urmată, într-un termen rezonabil, de exproprierea propriu zisă iar o astfel de inacţiune este lipsită, astfel cum a apreciat şi instanţa de contencios administrativ, de un temei legal, însă premisa constatării unei astfel de ingerinţe este aceea că afectarea dreptului de proprietate, în orice modalitate, nu neapărat prin pierderea efectivă a posesiei bunului, nu se prezumă ci trebuie dovedită. În concret, trebuie dovedit că inacţiunea autorităţii administrative în perioada ce a urmat declaraţiei de utilitate publică, a produs un prejudiciu reclamanţilor.
Or, în cauză, recurenţii nu au indicat instanţelor în mod punctual cum a fost afectată substanţa dreptului lor de proprietate, susţinând, într-un mod abstract, că dreptul însuşi ar fi devenit incert iar regimul juridic al imobilului precar.
Această susţinere a fost înlăturată corect de către instanţa de apel care a reţinut, sub aspectul regimului juridic, că acesta nu a fost afectat, de vreme ce, din punct de vedere legal, atributele dreptului de proprietate nu s-au restrâns.
Instanţa de apel nu a avut a răspunde altui argument, de natură factuală, întrucât reclamanţii nu au devoalat situaţii concrete, din a căror analiză să poată rezulta elementele neechivoce ale unei limitări a dreptului de proprietate. Prin urmare, ipoteza unei exproprieri de facto nu se justifică pe nici un element probatoriu prezentat de reclamanţi din care să rezulte că imobilul a ajuns a servi, direct sau indirect, unei utilităţi publice, fără un transfer real al dreptului de proprietate.
Recurenţii au susţinut că nici cea de-a doua condiţie a justificării ingerinţei, ca aceasta să
aibă o utilitate publică, nu este îndeplinită.
Astfel recurenţii arată că nu se justifică înfiinţarea unui nou parc în condiţiile în care, alăturat, există un parc public deja amenajat, iar terenul lor nu mai este necesar îndeplinirii acestui interes.
Un astfel de argument nu poate fi reţinut întrucât destinaţia de parc reprezintă o utilitate publică ce nu poate fi negată, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost analizat şi de către Curtea Constituţională care, în decizia nr. 105/2014 a constatat că „a existat o cauză de utilitate publică care a îndreptăţit legiuitorul să adopte Legea nr. 170/2008 şi că a existat un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale autorilor excepţiei, precum şi un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de măsura reţinută prin legea criticată”.
Faptul că în zonă există deja un parc destinat publicului astfel că nu se impunea sporirea suprafeţei cu terenul reclamanţilor reprezintă un aspect de oportunitate şi nu de legalitate ce nu poate fi cenzurat în acest cadru procesual.
O a treia condiţie a ingerinţei, presupus a nu fi fost respectată, este aceea a conformităţii cu principiile generale ale dreptului internaţional, iar în acest context recurenţii apreciază că se impunea ca instanţa să verifice efectele diminuării disponibilităţii bunului asupra valorii acestuia. După cum s-a arătat, în condiţiile în care instanţa, răspunzând afirmaţiilor reclamanţilor, a apreciat că regimul juridic al bunului nu a fost afectat, iar reclamanţii nu au dedus judecăţii alte aspecte ale situaţiei de fapt din care să rezulte în mod concret o diminuare a disponibilităţii sau a valorii economice a imobilului, o analiză a potenţialelor alte prejudicii ar fi dus la o depăşire a limitelor învestirii.
Mai susţin recurenţii reclamanţi că nu au fost indemnizaţi pentru prejudiciul suferit din îngrădirea dreptului de proprietate, citând din jurisprudenţa CEDO condiţiile în care se acordă o astfel de indemnizaţie. În acest sens susţin că pasivitatea timp de 7 ani a expropriatorului le-a produs un prejudiciu semnificativ pe care l-au cuantificat prin raportare la profitul pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi construit pe terenul respectiv imobile cu destinaţia comercială/de locuinţă şi l-ar fi vândut/închiriat pe toată această perioadă.
Or, în condiţiile în care s-a constatat că nu se poate reţine o limitare a dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită, nu există nici obligaţia corelativă de dezdăunare pentru o astfel de limitare a dreptului.
În plus, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul astfel determinat nu este un prejudiciu cert.
Înalta Curte consideră că o astfel de afirmaţie este corectă. Deşi au pretins că prejudiciul constă într-un beneficiu nerealizat evaluat la 4.199.934 euro (ar fi edificat pe teren imobile cu destinaţie rezidenţială/comercială, pe care le-ar fi închiriat, scăzând din veniturile generate din valorificarea prin închiriere a imobilelor, costul investiţiilor de edificare a acestora), acesta este un prejudiciu ipotetic şi nedovedit.
În fine o ultimă condiţie a legalităţii ingerinţei este ca limitarea adusă de aceasta să fie proporţională cu scopul urmărit.
Se susţine de către recurenţi că au pierdut dreptul de a dispune efectiv de teren fără o contraprestaţie din partea autorităţilor, fiind încălcat astfel echilibrul dintre interesul general, contestabil în cauză, şi cel privat. După cum s-a arătat, dacă reclamanţii ar fi pierdut efectiv dreptul de a dispune de teren prin declaraţia de utilitate publică, atunci ar fi fost îndreptăţiţi, potrivit jurisprudenţei CEDO, la o indemnizare pentru o astfel de pierdere fără a fi fost necesară existenţa unui cadrul formal al exproprierii.
Însă, în cauză, reclamanţii au solicitat instanţei aplicarea unei prezumţii ca mijloc de probă în sensul de a constata că declaraţia de utilitate publică, prin ea însăşi, prezumă restrângerea dreptului de proprietate. Or, acestei teze, instanţa de apel i-a răspuns, argumentând faptul că din punct de
vedere juridic sau faptic, nu se constată o îngrădire a atributelor dreptului de proprietate.
Celelalte aspecte, cum sunt cel al diminuării valorii economice a terenului sau pierderea unui potenţial profit, sunt afirmaţii cu privire la care nu s-a efectuat cercetarea judecătorească pentru simplul fapt că nu au fost deduse judecăţii împrejurări concrete de natură a susţine astfel de afirmaţii. Reclamanţii nu au arătat, în concret, în ce mod au fost împiedicaţi să utilizeze terenul potrivit destinaţiei sale, dacă au efectuat acte de administrare sau de dispoziţie (construirea unor imobile pe care să le exploateze în vederea obţinerii de profit, vânzarea la un preţ sub valoarea normală de circulaţie), ulterior momentului 2008, pe care nu le-au putut finaliza sau care s-au finalizat cu o diminuare a valorii bunului în patrimoniul lor.
Reclamanţii s-au mulţumit doar să invoce precaritatea dreptului lor de proprietate izvorât din declaraţia de utilitate publică asupra bunului însă, după cum s-a precizat anterior, aceasta nu poate fi prezumată ci trebuie dovedită. Concluzia instanţei de apel în sensul că simpla declarare a utilităţii publice nu afectează substanţa dreptului de proprietate este corectă în cauza dedusă judecăţii în care o astfel de afectare nu s-a dovedit.
Jurisprudenţa CEDO invocată nu vizează particularităţile cauzei întrucât, în speţele asupra cărora s-a pronunţat instanţa de contencios european, existau elemente concrete ale îngrădirii dreptului de proprietate echivalate cu o expropriere de fapt (pierderea posesiei bunului, interdicţii de construire sau modificare a construcţiei, etc.) nefiind dedusă judecăţii o situaţie, precum cea din prezenta cauză, în care simpla declaraţie de utilitate să prezume afectarea dreptului de proprietate.
Faţă de aceste considerente, reţinând neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.