Ajutor public judiciar. Admiterea în parte a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată. Inexistența solidarității pasive. Cheltuieli de judecată. Criteriul proporționalității.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Cheltuieli de judecată
Index alfabetic : ajutor public judiciar
-cheltuieli de judecată
C.proc.civ. din 1965, art. 274, art. 275
O.U.G. nr. 51/2008, art. 18
1. Dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 274 alin. (1) C.pr.civ. Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului.
2. În situația în care între pârâți nu există un raport juridic de solidaritate, deoarece pretenţiile formulate prin acţiune împotriva fiecăruia dintre ei au fost determinate în mod individual, obligarea acestora la plata în solidar a sumei reprezentând ajutorul public judiciar este contrară prevederilor art. 277 C.pr.civ., text care prevede, în caz de coparticipare procesuală, criteriul naturii raportului juridic de drept substanţial dintre coparticipanţi.
În consecinţă, instanţa trebuie să determine cheltuielile de judecată - care cuprind şi suma ce trebuie plătită de pârâți statului în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 - proporţional cu pretenţiile admise în contradictoriu cu fiecare dintre ei, diferenţa reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pusă în sarcina acestora urmând a rămâne în sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Secția I civilă, decizia nr. 692 din 24 martie 2016
Prin acţiunea înregistrată la data de 15.02.2013, ulterior precizată în şedinţa publică din data de 16.05.2013, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele X. S.C.M. şi Y. SC, solicitând să se dispună obligarea pârâtei X. S.C.M. la plata sumei de 721.704 lei şi a pârâtei Y. SC la plata sumei de 107.532 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor în suprafaţă de 2.201,5 mp şi 297,5 mp, pe perioada 2006 până la intrarea efectivă în posesie, precum şi obligarea ambelor pârâte la plata sumei de 6.810 lei reprezentând contravaloarea impozitului pentru terenul menţionat.
În esenţă, reclamanta a arătat că, prin sentinţa civilă nr.8692/2010 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, cele două pârâte au fost obligate să-i respecte reclamantei proprietatea şi posesia terenului, X. SCM pentru suprafaţa de 2.201,5 mp, iar Y. pentru suprafaţa de 297,5 mp. Cele două pârâte folosesc terenul fără drept şi au încetat să plătească impozitul aferent, astfel că în prezent reclamanta este urmărită de administraţia fiscală pentru plata impozitului.
Ambele pârâte au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada ce excede termenului de 3 ani care a curs anterior promovării acţiunii, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii.
Prin încheierea din 23.10.2013, Tribunalul Vâlcea a admis în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă şi a dispus reducerea taxei judiciare de timbru de la cuantumul de 11.965,46 lei la suma de 4.000 lei, ce a fost eşalonată în rate de câte 200 lei lunar, timp de 20 de luni, începând cu luna noiembrie 2013.
Prin sentinţa civilă nr.912/3.07.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2006 - 13.02.2010, a respins acţiunea pentru perioada 2006-13.02.2010, ca prescrisă şi a admis în parte acţiunea, fiind obligată pârâta SC X. SCM să plătească reclamantei suma de 402.788 lei, iar pârâta Y. SC să plătească reclamantei suma de
58.757 lei, reprezentând despăgubiri civile.
A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând impozitul aferent terenului, pentru perioada ulterioară datei de 14.02.2010 şi au fost obligate pârâtele în solidar la plata sumei de 7.965,46 lei către stat, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat despăgubiri civile constând în lipsa de folosinţă pentru terenul în litigiu, începând cu anul 2006, anul când i s-a emis titlul de proprietate pentru teren.
Pretenţiile reclamantei vizând lipsa de folosinţă pentru teren au ca temei juridic răspunderea civilă delictuală. Potrivit art.8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În speţă, reclamantei i s-a emis, la data de 13.04.2006, titlul de proprietate nr. xxx3, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.500 mp.
Invocând titlul său de proprietate, la data de 26.06.2006 reclamanta a acţionat-o în judecată pe pârâta X. SCM (dosar nr. x4/288/2006), solicitând obligarea acesteia să îi respecte deplina proprietate şi liniştita posesie asupra terenului în suprafaţă de 2.500 mp şi să îi plătească lipsa de folosinţă pe perioada 2003-2006. Prin întâmpinarea formulată în cauza respectivă de pârâta X. SCM, reclamantei i s-a învederat că o parte din suprafaţa revendicată este ocupată de către o altă societate, SC Z. SCM (actuala Y. SC). Ulterior, urmare a celor învederate prin întâmpinare, reclamanta a introdus-o în cauză şi pe cea de-a doua pârâtă.
În consecinţă, reclamanta cunoştea încă din anul 2006 persoanele care deţineau terenul pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate, precum şi pretinsa pagubă, din acel moment născându-se dreptul său de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la impozitul aferent terenului, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte, a vizat aceeaşi perioadă, 2006 - 13.02.2010, iar instanţa a constatat că sunt incidente prevederile art.1 alin.(1) şi art.3 din Decretul nr.167/1958.
Date fiind aspectele prezentate, instanţa a apreciat că, pentru perioada 2006 - 13.02.2010, acţiunea reclamantei, sub aspectul ambelor capete de cerere, este prescrisă, fiind respinsă.
Pe fond, s-a reţinut că prin titlul de proprietate din 13.04.2006 reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.500 mp.
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu a fost recunoscut în contradictoriu cu cele două pârâte prin sentinţa civilă nr.8692 din 29.09.2010, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x9/288/2010, prin care pârâta X. SCM a fost obligată să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.039,43 mp, individualizat în anexa la raportul de expertiză întocmit de expertul B., iar pârâta Y. SC a fost obligată să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 303,84 mp, individualizat în aceeaşi anexă.
Prin sentinţa menţionată s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâtele folosesc terenul reclamantei fără a avea vreun drept de proprietate, în baza unor hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr.8976/1996, respectiv, sentinţa civilă nr.7649/1996), care nu îi pot fi opuse acesteia.
Prin decizia civilă nr.67/A din 03.04.2012, Tribunalul Vâlcea a schimbat în parte sentinţa, în sensul înlăturării obligaţiei pârâtelor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă pe perioada 2003-2006, apreciind, în esenţă, că până la emiterea titlului de proprietate al reclamantei (13.04.2006) pârâtele au folosit terenul cu bună credinţă, reclamanta nefăcând dovada că în perioada respectivă deţinea un titlu de proprietate.
Din înscrisurile depuse la dosar de pârâte, a rezultat că acestea au eliberat terenul în luna iunie a anului 2013, până la acel moment reclamanta aflându-se în imposibilitate de a folosi imobilul al cărui proprietar este. Dată fiind această lipsire de folosinţa bunului său, reclamanta a înţeles să promoveze prezenta cerere prin care solicită despăgubiri civile pentru prejudiciul suferit.
Potrivit art.483 din Codul civil de la 1864 (aplicabil speţei de faţă), fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune.
Din perspectiva pârâtelor-deţinătoare ale terenului în discuţie, problema responsabilităţii lor se pune sub aspect delictual (câtă vreme nu există raporturi contractuale între părţi), putând fi obligate să suporte consecinţa folosirii terenului în perioada 13.02.2010 - iunie 2013 numai dacă sunt îndeplinite condiţiile acestei forme de răspundere civilă, reglementată de art.998 şi urm. C.civ.
Examinând condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa a constatat că sunt îndeplinite.
Astfel, cât priveşte prima condiţie - săvârşirea unei fapte ilicite, aceasta constă în îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantei prin stăpânirea fără drept a suprafeţei de 2.039,43 mp de către pârâta X. SCM, respectiv, a suprafeţei de 297,5 mp de către pârâta Y. SC, deşi ele au cunoscut, cel mai târziu de la data promovării acţiunii în revendicare (26.06.2006), că singurul titular al dreptului de proprietate este reclamanta. Că pârâtele au posedat terenul fără drept s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în procesul anterior, această posesie prelungindu-se şi după ce, în mod definitiv şi irevocabil, au fost obligate să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele mai sus menţionate.
S-a mai reţinut că şi condiţia vinovăţiei pârâtelor este îndeplinită. Susţinerea acestora în sensul că au posedat cu bună credinţă terenul în litigiu şi aceasta ar justifica păstrarea fructelor produse de imobil este lipsită de temei. Într-adevăr, textul art.485 C.civ. îi permite posesorului de bună-credinţă să păstreze fructele percepute. Potrivit art.486 C.civ., posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, art.487 C.civ. precizând că el încetează să mai fie de bună-credinţă din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute.
În speţă, pârâtele au cunoscut, cel mai târziu de la momentul promovării acţiunii în revendicare, viciile titlurilor pe care şi-au întemeiat posesia, devenind de rea-credinţă şi continuând să posede în acest mod terenul până în iunie 2013. Într-o atare situaţie, reaua credinţă a pârâtelor fiind dovedită, obligaţia lor de a restitui proprietarului terenului fructele acestuia este evidentă. Reaua-credinţă a pârâtelor nu este înlăturată de pretinsa existenţă pe o parte din terenul în litigiu a unei construcţii (în care, potrivit susţinerilor pârâtei Y. SC, funcţionează Secţia tinichigerie-vopsitorie), edificată în perioada regimului comunist, când terenul reclamantei fusese preluat de stat în mod abuziv şi dat în folosinţa pârâtelor, câtă vreme nu s-a stabilit anterior, convenţional sau pe cale judiciară, în contradictoriu cu adevăratul proprietar, reclamanta, vreun drept în favoarea acestora asupra terenului. Reclamanta, în litigiul anterior, şi-a manifestat voinţa de a intra în stăpânirea terenului şi de a beneficia de atributele dreptului său de proprietate, fără nicio referire la eventualele construcţii de pe teren, iar în cauza de faţă pretinde să fie despăgubită pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptei pârâtelor, prin lipsirea de bunul său, fără ca pârâtele să formuleze vreo pretenţie împotriva sa, astfel încât drepturile pârâtelor asupra construcţiei (de proprietari sau de simpli constructori) excedează cadrului procesual în care instanţa a fost învestită şi în care este obligată să se pronunţe.
În ceea ce priveşte producerea unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate, instanţa a constatat că, prin simpla deţinere fără drept a terenului reclamantei, pârâtele au lipsit-o pe aceasta de posibilitatea de a-şi exercita asupra lui prerogativele dreptului său de proprietate, de a-l poseda şi folosi potrivit voinţei sale, de a-i culege fructele şi de a dispune de el în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, ceea ce i-a produs un real prejudiciu.
La stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat, constând în lipsa de folosinţă a terenului pe perioada 14.02.2010 - iunie 2013, instanţa a avut în vedere categoria de folosinţă a imobilului astfel cum este ea înscrisă în titlul de proprietate al reclamantei (curţi-construcţii, intravilan) şi, deci, pe care acesta o are în prezent şi a avut-o pe toată perioada pentru care se solicită despăgubirile, şi nu categoria de folosinţă de la data preluării (arabil), dat fiind faptul că numai astfel se asigură respectarea principiului general al reparării juste şi integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtelor.
Instanţa a reţinut că aplicarea principiului mai sus enunţat nu poate fi împiedicată de împrejurarea că terenul a fost adus la starea actuală graţie investiţiilor pârâtelor, după cum susţin acestea în întâmpinare, eventualele pretenţii ale pârâtelor putând fi soluţionate, din perspectiva art.484 C.civ., numai în cadrul unui alt litigiu.
Valoarea prejudiciului suferit de reclamantă a fost calculată de expertul C. în lucrarea sa, în raport de chiria percepută pentru terenurile intravilane din municipiul Râmnicu Vâlcea, conform Hotărârii Consiliului Local nr.111/2011, stabilindu-se, astfel, pentru terenul ocupat de pârâta X. SCM suma de 402.788 lei, iar pentru cel ocupat de pârâta Y. SC – suma de 58.757 lei.
Apreciind că sunt întrunite, în persoana pârâtelor, elementele răspunderii civile delictuale,
instanţa le-a obligat la plata către reclamantă a despăgubirilor civile în cuantumul arătat anterior.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a observat că reclamanta nu a solicitat acordarea acestora, putând face obiectul unei cereri separate.
Ajutorul public judiciar acordat reclamantei, în cuantum de 7.965,46 (11.965,46 lei - 4.000 lei), s-a dispus a fi suportat de pârâte, conform art.18 din O.U.G. nr.51/2008.
Împotriva sentinţei au formulat apel pârâtele, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin apelul său pârâta Y. SC a criticat sentinţa pentru următoarele motive:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât s-a întemeiat pe un raport de expertiză nul absolut ce a fost întocmit de un expert agronom, deşi se impunea ca în cauză raportul de expertiză să fie întocmit de un expert în evaluări proprietăţi imobiliare;
Greşit s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art.998-999 C.civ. Pe terenul ocupat de apelantă se află o construcţie edificată cu bună-credinţă şi cu privire la care în judecata anterioară ce s-a purtat între părţi nu s-a statuat nimic, astfel că posesia legitimă asupra construcţiei pe perioada 2010-2013, exercitată de apelantă conduce la inexistenţa faptei ilicite de îngrădire a dreptului de proprietate al reclamantei, precum şi a vinovăţiei;
Greşit a fost obligată apelanta la plata de despăgubiri, deşi reclamanta nu a făcut dovada că aceasta i-a perceput fructele civile rezultate din folosinţa terenului;
Terenul era ocupat de construcţie, astfel că nu putea fi închiriat sau folosit în alt scop pentru a produce venituri;
Cuantumul despăgubirilor a fost greşit determinat, suma depăşind cu mult valoarea de circulaţie a imobilului teren, greşit a fost omologată varianta din raportul de expertiză, întrucât situaţia din speţă nu este comparabilă cu cea avută în vedere de hotărârea Consiliului local pentru a se aplica nivelul chiriilor percepute pentru terenuri intravilane din Municipiul Râmnicu Vâlcea. Terenul este situat la periferia oraşului şi trebuia avut în vedere nivelul chiriilor practicate în această zonă.
Greşit a fost obligată apelanta la plata către stat, în solidar cu cealaltă pârâtă, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar.
Prin apelul său, pârâta X. SCM a criticat sentinţa pentru următoarele motive:
Prima instanţă a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.2519/2013 a Curţii de Apel Piteşti pronunţată în cauza în care părţile s-au judecat anterior, hotărâre prin care s-a statuat că buna credinţă a pârâtelor a încetat la momentul la care au cunoscut viciile titlului de proprietate, respectiv la data la care hotărârea judecătorească pronunţată în acţiunea în revendicare promovată de către reclamantă a rămas definitivă.
Cum tribunalul a obligat pe apelantele-pârâte la plata despăgubirilor începând cu data de 13.02.2010, iar potrivit hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat despăgubirile se acordă începând cu aprilie 2012, hotărârea primei instanţe este nelegală.
Tribunalul a făcut o greşită aplicare a prevederilor art.485 şi art.998 C.civ., deoarece reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului creat în patrimoniul său, prejudiciul reţinut fiind doar unul ipotetic, nu unul actual. În plus, fapta ilicită reţinută în sarcina apelantei nu există, câtă vreme aceasta a notificat-o pe apelantă să-i predea terenul conform hotărârii judecătoreşti pronunţate.
Prin decizia nr. 1531 din 05.10.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis ambele apeluri şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat-o pe pârâta X. SCM să plătească reclamantei suma de 5.415 lei daune pentru perioada 2.07.2013-20.01.2015, precum şi suma de 29.062 lei, aferentă perioadei 3.04.2012-2.07.2013, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 2.039,43 mp; a obligat-o pe pârâta Y. SC să plătească reclamantei suma de 7.600 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 200 mp aferentă perioadei 2.07.2013 - 20.01.2015, precum şi suma de 4.239 lei pentru suprafaţa totală de 297,5 mp aferentă perioadei 3.04.2012 - 2.07.2013.
În temeiul dispoziţiilor art.274 C.proc.civ. a fost obligată reclamanta-intimată să plătească apelantelor-pârâte cheltuieli de judecată, astfel: către X. SCM suma de 4.000 lei şi către Y. SC suma de 1.394 lei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele deciziei din apel s-au reţinut următoarele:
Faţă de situaţia că raportul de expertiză întocmit la prima instanţă a fost efectuat de un expert agronom, deşi se impunea ca lucrarea să fie efectuată de un expert specializat în evaluări proprietăţi imobiliare, în apel s-a dispus suplimentarea probatoriului cu proba cu expertiză tehnică-
evaluare proprietăţi imobiliare, raportul fiind întocmit de expert D.
Criticile ce vizează greşita aplicare a prevederilor art.485 raportat la art.998 C.civ. sunt neîntemeiate; terenul pentru care reclamanta are titlu de proprietate este în posesia pârâtelor, posesie care a devenit de rea-credinţă începând cu data de 3.04.2012, aşa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2519/2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, reţinându-se că pârâtele au cunoscut de la această dată viciile titlurilor de proprietate.
Faţă de această situaţie, se impunea ca prima instanţă să dispună calculul despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a terenului începând cu această dată, nu cu data de 14.02.2010, cum greşit a reţinut tribunalul, făcând astfel aplicarea principiului consacrat de norma cuprinsă în art.485 C.civ., potrivit cu care fructele bunului se cuvin proprietarului, cu excepţia situaţiei în care posesorul este de bună-credinţă, efectele unei asemenea posesii îndreptăţindu-l să dobândească fructele bunului prin excepţie de la regula mai sus arătată.
Efectul posesiei în sensul că posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele terenului încetează pentru ambele apelante-pârâte la data de 3.04.2012, conform hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ambele pârâte au notificat-o pe reclamantă prin intermediul executorului judecătoresc să se prezinte pentru a-i preda terenul pentru care aceasta triumfase în acţiunea în revendicare, anume terenul ce excede suprafeţelor ocupate de construcţii - 300 mp şi respectiv 200 mp - mai puţin suprafeţele de teren ocupate de aceste construcţii.
Aşa cum rezultă din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc W. la datele de 2.07.2013 şi 23.09.2013, reclamanta a refuzat punerea în posesie a terenului.
În această situaţie, se impune ca pârâtele să fie exonerate de plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pus la dispoziţia reclamantei, ulterior datei de 02.07.2013, sub acest aspect apreciindu-se temeinicia criticilor din ambele apeluri.
În consecinţă, pârâtele datorează reclamantei despăgubiri ulterior datei de 2.07.2013 numai pentru suprafeţele de teren ocupate de construcţii, respectiv pentru 300 mp pârâta X. SCM şi pentru 200 mp cealaltă pârâtă.
În acest sens prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a concluzionat că lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 2.039,43 mp pentru perioada 3.04.2012 - 2.07.2013, perioadă determinată aşa cum s-a arătat mai sus, este de 29.062 lei, în raport de preţurile preluate de la Camera Notarilor Publici, iar pentru suprafaţa de 300 mp ocupată de construcţii a calculat pentru perioada 2.07.2013 până la 20.01.2015 un cuantum al despăgubirilor de 5.415 lei.
În ceea ce priveşte pe cealaltă pârâtă, expertul a concluzionat că aceasta datorează despăgubiri reclamantei pe perioada 3.04.2012 - 2.07.2013, pentru suprafaţa totală de teren de 297,5 mp, în cuantum de 4.239 lei, iar pentru perioada 2.07.2013 - 20.01.2015, cuantumul despăgubirilor calculate pentru suprafaţa ocupată de construcţii de 200 mp este de 7.600 lei.
În ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor, Curtea a apreciat că în mod corect expertul a stabilit cuantumul daunelor la suma de 2 lei/mp, conform preţurilor preluate de la Camera Notarilor Publici, întrucât acestea vizează terenuri cuprinse în aceeaşi zonă cu terenul în litigiu şi au la bază preţuri reale cu care se tranzacţionează aceste bunuri în zonă, conform contractelor de vânzare-cumpărare.
Variantele din raportul de expertiză în care lipsa de folosinţă a fost calculată pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zonă, cuprinse în ofertele de vânzare, nu materializate în tranzacţiile efective, neoferind criterii obiective de apreciere şi conducând la stabilirea unui cuantum al despăgubirilor neconform cu realitatea, nu au fost omologate de instanţă, Curtea având în vedere varianta nr.2A din Completarea la raportul de expertiză.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la greşita obligare a pârâtelor la plata către stat, în solidar, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar, instanţa de apel a constatat că acesta nu este fondat.
În acest sens, s-a reţinut că, potrivit art.18 din O.U.G. nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, partea căzută în prezenţii este obligată să suporte cheltuielile pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar.
Legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care vor fi obligate părţile în situaţia unei
coparticipări procesuale la suportarea cheltuielilor privind ajutorul public judiciar, în sensul dacă obligaţia va fi una solidară sau o obligaţie divizibilă.
Regimul juridic al cheltuielilor privind ajutorul public judiciar este unul diferit de regimul juridic al pretenţiilor care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată sub aspectul că primele cheltuieli pe care le-a suportat statul sub forma ajutorului în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.18 din O.U.G. nr.21/2008, devin o creanţă fiscală cu toate privilegiile de care se bucură în vederea realizării sale.
Caracterul solidar al obligaţiei reprezintă unul dintre avantajele oferite creditorului în sensul că acesta poate solicita plata sumei de la oricare dintre debitorii obligaţiei, pentru executare putând să aleagă debitorul solvabil.
Acesta poate să fie unul dintre argumentele pentru care în ipoteza unei coparticipări procesuale pasive plata cheltuielilor avansate pentru ajutorul public judiciar trebuie să fie executată solidar de către toate părţile căzute în prezenţii.
Debitorii obligaţiei nu pot fi ţinuţi să suporte cheltuielile avansate cu titlu de ajutor public judiciar proporţional cu întinderea obligaţiei faţă de creditor, deoarece aceste cheltuieli au un regim juridic diferit faţă de cheltuielile de judecată, acestea de pe urmă, în raport de culpa procesuală a părţii, fiind suportate integral sau numai în parte.
Instanţa de fond, apreciind caracterul solidar al obligaţiei de plată a cheltuielilor pentru ajutorul public judiciar, în mod corect nu a ţinut cont de întinderea obligaţiei de plată a fiecărei debitoare-pârâte către creditoarea-reclamantă.
Împotriva deciziei nr. 1531/2015 a Curţii de Apel Piteşti, au declarat recurs reclamanta şi pârâta Y. SC.
Reclamanta, fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ., a susţinut că decizia pronunţată de curtea de apel este nelegală, atât în privinţa perioadei pentru care cele două pârâte apelante datorează despăgubiri civile, cât şi în ce priveşte calculul acestor despăgubiri.
În ce priveşte perioada pentru care cele două pârâte datorează despăgubiri, recurenta reclamantă a susţinut că, deşi a solicitat despăgubiri începând cu anul 2006, nu a formulat apel şi a acceptat perioada de despăgubiri începând cu 13.02.2010 întrucât nu mai putea face faţă cheltuielilor cu litigiile purtate din anul 2006.
Prin titlul de proprietate din 13.04.2006 i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra
terenului în suprafaţa de 2.500 mp şi, imediat după ce i-a fost eliberat titlul de proprietate, a notificat posesorii să elibereze terenul pentru a intra în stăpânirea efectivă a bunului. Faţă de refuzul acestora, întrucât nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia, a formulat acţiune în instanţă pentru a intra în posesia terenului deţinut fără drept şi pentru a fi despăgubită.
Întrucât, de regulă, lipsa de folosinţă se evaluează ținând cont de preţul chiriilor (cedării de folosință) pentru imobile similare, a apreciat în funcţie de hotărârile consiliului local municipal prin care se stabileşte anual nivelul chiriei.
Recurenta reclamantă a arătat că întinderea obligaţiei de acoperire a prejudiciului se stabileşte în aşa manieră încât între prejudiciu şi despăgubirile acordate să existe identitate, fără a se ţine cont de starea materială a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu.
Regula acoperirii integrale a prejudiciului impune concluzia că se pot acorda despăgubiri nu numai pentru prejudicial efectiv (lipsa de folosință) dar şi pentru beneficiul nerealizat de victimă, de pildă, pentru cazul în care acel spaţiu avea o anumită destinație, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decât simpla folosinţă.
Recurenta a susţinut că, dacă pârâtele ar fi înțeles să elibereze terenul atunci când au realizat că nu au nicio posibilitate să îl dețină în continuare, putea să-l înstrăineze până când a venit criza imobiliară, la preţul cuprins între 400-600 euro pe mp. A mai arătat că pârâta X SCM a deţinut spaţii în valoare de milioane de euro pe care le-a înstrăinat la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative.
În ceea ce priveşte predarea terenului, recurenta a arătat că a fost prezentă, însă nu s-a procedat la nicio punere în posesie, întrucât terenul era ocupat de construcţii şi alte lucrări. Instanţa de apel dă o mare importanţă acestui demers al pârâtelor şi apreciază total greşit că despăgubirile încep să fie datorate până la această dată. Curios este faptul că instanţa s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că terenul este afectat de construcţii şi lucrări. Instanţa trebuia să intuiască care a fost scopul urmărit de pârâte şi anume acela de a diminua perioada pentru care trebuiau acordate despăgubiri.
Punerea în posesie s-a efectuat în 23.07.2015, potrivit procesului verbal de punere în posesie. Nici la data punerii în posesie terenul nu era liber așa cum şi în prezent este afectat de lucrări, posesia urmând a fi efectiv obţinută în urma unui nou litigiu.
Recurenta a susţinut că prescripţia sancționează pe cei care au stat în pasivitate. Nu se poate reţine în niciun fel că din 2006 ar fi stat în pasivitate şi nu ar fi făcut tot ce i-a stat în putere să intre în posesia terenului.
În ce priveşte calculul despăgubirilor, recurenta consideră că expertul desemnat de către instanţa porneşte de la un calcul greşit. Nu interesa valoarea de tranzacţionare a terenurilor similare, mai ales că nu avea date la îndemâna. Stabilirea lipsei de folosinţă trebuia să aibă la baza hotărârile consiliului local prin care se stabileşte anual cuantumul chiriei, în situaţia terenurilor intravilane. În situaţia în care terenul ar fi fost arabil se calcula profitul nerealizat. Aceste două criterii au fost avute în vedere de instanţe la stabilirea despăgubirilor lipsei de folosinţă.
Expertul calculează despăgubirile la 2 lei/mp când, iar prin hotărârea consiliului local s-a fixat 5 lei/mp.
Perioada de calcul a despăgubirilor trebuia cuprinsă între 13.02.2010 la zi. Dacă s-ar fi calculat lipsa de folosinţă la 5 lei/mp cuantumul despăgubirilor era mult mai mare decât cel reţinut de prima instanţă.
Recurenta pârâtă Y. SC a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ., în dezvoltarea cărora arată următoarele:
1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 485 şi art. 998 C.civ., reţinând în mod nelegal că, după data de 03.04.2012, posesia pârâtei a devenit de rea credinţă, iar fructele bunului se cuvin proprietarului.
Pârâta nu a împiedicat în mod nelegitim exercitarea de către reclamantă a prerogativelor dreptului de proprietate. În calitate de constructor de bună credinţă asupra construcţiei (parte din vopsitorie) aflată pe teren şi în condiţiile în care reclamanta nu şi-a exprimat dreptul de opţiune reglementat în favoarea sa de art. 494 C.civ. de a dobândi prin accesiune proprietatea asupra construcţiilor edificate pe teren, pârâta consideră că a exercitat asupra construcţiei o posesie legitimă,
ceea ce implică şi dreptul de folosinţă asupra terenului.
Este unanim admis în literatura de specialitate şi în practica instanţelor că terţul care edifică cu bună credinţă o construcţie pe terenul altei persoane, este proprietarul construcţiei până la preluarea prin accesiune de proprietarul terenului, ceea ce-i dă dreptul să folosească construcţia, cât şi terenul aferent acesteia. Pentru această perioadă terţul nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Că a exercitat o folosinţă legitimă asupra terenului reiese şi din faptul că pârâta a achitat şi achită în continuare impozit pe clădire şi pe terenul aferent acesteia, scoaterea din evidenţele fiscale nefiind posibilă.
Faţă de situaţia de fapt şi de drepturile recurentei pârâte asupra construcţiei, este evident că nu există faptă ilicită şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută culpa în producerea prejudiciului, astfel încât, pe fond, soluţia ce se impunea era de respingere a acţiunii privind obligarea la plata de despăgubiri şi de înlăturare a obligaţiei de plată a sumei reprezentând ajutor public judiciar.
2. Soluţia de obligare la plata sumei de 7.600 lei, reprezentând despăgubiri pe perioada 2.07.2013 - 20.01.2015 este în principal nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin.(1), art. 296 teza a II-a C.pr.civ. şi a principiului autorităţii de lucru judecat, iar în subsidiar greşit calculată.
Prin sentinţa civilă nr. 912/2014 a Tribunalului Vâlcea, pârâta a fost obligată la plata de sumei de 58.757 lei reprezentând despăgubiri civile. Din considerentele acestei sentinţe şi din raportul de expertiză însuşit de instanţă rezultă fără dubiu că perioada pentru care au fost acordate aceste despăgubiri corespunde intervalului 14.02.2010 - iunie 2013.
În plus, prin aceleaşi considerente, instanţa a statuat că momentul până la care reclamanta a fost în imposibilitate de a folosi terenul şi este îndreptăţită la dezdăunare este iunie 2013.
În condiţiile în care reclamanta nu a exercitat apel, prin care să conteste neacordarea despăgubirilor şi după această dată limită, statuarea primei instanţe cu privire la momentul până la
care reclamantei i se cuvin despăgubiri a intrat în puterea de lucru judecat.
Or, prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri după iunie 2013, instanţa de apel încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat printr-o hotărâre anterioară.
Pârâta a mai arătat că, prin obligarea sa la plata de despăgubiri după iunie 2013, instanţa de apel a depăşit limitele apelului cu a cărei soluţionare a fost învestită şi a încălcat principiul non reformatio in peius.
Potrivit art. 295 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Aşa cum reiese din motivele de apel, pârâta a criticat, printre altele, soluţia primei instanţe în ceea priveşte cuantumul despăgubirilor de 58.757 lei, calculate, potrivit considerentelor hotărârii şi expertizei, pe perioada 14.02.2010 - iunie 2013.
Câtă vreme reclamanta nu a contestat momentul limită până la care s-au calculat despăgubirile pe calea apelului, neacordarea ulterioară a acestora de către prima instanţă nu mai putea fi pusă în discuţie în apel, acest punct rămânând definitiv judecat între părţi.
Curtea de Apel Piteşti trebuia să limiteze verificarea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, la criticile cu care a fost învestită prin apelurile apelantelor pârâte şi care vizează perioada 14.02.2010 - iunie 2013.
Or, instanţa de apel, extinzând obligaţia de plată a despăgubirilor şi după iunie 2013, prin ignorarea unui drept definitiv câştigat, a încălcat şi dispoziţiile art.296 teza a II-a C.pr.civ.
În ceea ce priveşte modul de calcul, se arată că, mod inechitabil, instanţa de apel a calculat cuantumul despăgubirilor pe perioada 02.07.2013 – 20.01.2015 la suma de 7.600 lei, acest cuantum fiind diferit calculat, comparativ cu celelalte despăgubiri stabilite prin decizia recurată în sarcina sa pentru perioada 03.04.2012 - 02.07.2013 şi în sarcina celeilalte apelante, în funcţie de alt preţ decât cel omologat de instanţă. Nerespectând principiul egalităţii de tratament juridic, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre neuniformă, cu soluţii diferite în cereri având acelaşi obiect.
Astfel, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a statuat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în vedere varianta nr. 2A din Completarea la raportul de expertiză, conform preţurilor preluate de la Camera Notarilor Publici. De asemenea, reţine că variantele, pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zonă, cuprinse în ofertele de vânzare, nematerializate în tranzacţii efective, nu au fost omologate de instanţă.
În varianta omologată de instanţă, 2A din Completarea la raportul de expertiză, şi calculată
conform preţurilor preluate de la Camera Notarilor Publici, preţul în funcţie de care s-au calculat despăgubirile este de 0.95 lei/mp/lună, şi nu suma de 2 lei/mp aşa cum eronat a apreciat instanţa de apel. Valoarea de 2 lei/mp este cea la care s-a ajuns în varianta neomologată de instanţă.
Pornind de această confuzie, instanţa de apel a calculat în mod incorect despăgubirile pentru perioada 02.07.2013 – 20.01.2015 având în vedere valoarea neomologată de 2 lei/mp, 200mp x 2 lei/mp x 19 luni = 7.600 lei, în loc de 0,95 lei, preţ în funcţie de care au fost calculate despăgubirile acordate pe perioada 03.04.2012- 2 iulie 2013, (varianta 1 din varianta 2A din Completarea la raportul de expertiză), precum şi cele la care a fost obligată cealaltă apelantă.
Astfel, cuantumul corect al despăgubirilor pentru această perioadă, calculat în funcţie de preţul de 0,95 lei/mp, din varianta omologată de instanţa de apel, este de 3.610 lei (200 mp x 0,95 lei/mp x 19 luni).
3. Menţinerea soluţiei primei instanţe de obligare la plata în solidar a sumei de 7.965.46 lei către stat, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei, este nelegală fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 18 şi 19 alin.(1) din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă.
Având în vedere caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere faţă de cererea principală a cărei soluţionare a ocazionat efectuarea cheltuielilor, instanţa de apel modificând soluţia dată pe capătul de cerere principal în sensul reducerii despăgubirilor, trebuia să procedeze şi la modificarea capătului accesoriu constând în obligarea la plata ajutorului public judiciar acordat reclamantei, în sensul diminuării cuantumului acestuia în limita admiterii pretenţiilor reclamantei.
Astfel, reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar în cuantum de 7.965,46 lei, constând în reducerea taxei judiciare de timbru de la 11.965,46 la 4000 lei însă despăgubirile reclamantei fiind reduse de instanţa de apel prin admiterea apelului subscrisei şi schimbarea în parte a sentinţei de la suma totală de 461.545 lei, (acordate de primă instanţă) la suma totală de 46.316 lei, este evident că pretenţiile acesteia au fost admise în proporţie de 10% (46.316 x 100/461,545). Pentru diferenţa ce depăşeşte 10%, partea căzută în pretenţii este chiar beneficiara ajutorului public judiciar. Potrivit art. 19 alin. (1) O.U.G. nr. 51/2008, dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.
Cum despăgubirile admise de instanţa de apel în sumă totală de 46.316 lei, reprezintă 10% din totalul pretenţiilor pentru care intimata reclamantă a beneficiat de ajutor public, în conformitate cu art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 consideră pârâta că nu putea fi obligată să suporte decât o sumă egală cu 10% din ajutorul public de 7.965,46 de care a beneficiat reclamanta, adică 796,5 lei, diferenţa rămânând în sarcina statului.
4. În mod greşit, instanţa de apel a menţinut caracterul solidar al obligaţiei de plată a ajutorului public judiciar acordat reclamantei.
Deşi reţine că legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care sunt suportate cheltuielile privind ajutorul public judiciar în situaţia unei coparticipări procesuale, instanţa de apel, ignorând dispoziţiile art. 277 C.pr.civ., face presupuneri eronate în sensul că acestea au caracter solidar, dat fiind regimul juridic diferit al acestora faţă de regimul juridic al pretenţiilor şi al cheltuielilor de judecată.
Or, având în vedere lipsa unei reglementări speciale privind modul în care sunt suportate în caz de coparticipare procesuală, caracterul accesoriu al obligaţiei de plată a cheltuielilor reprezentând ajutor public judiciar faţă de cererea principală şi faptul că ajutorul public a constat în reducere taxei judiciare de timbru, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 277 C.pr.civ., în sensul că, în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.
În condiţiile în care, referitor la obligaţia principală, nu s-a reţinut solidaritatea, este evident că interesul recurentei pârâte este distinct faţă de cel manifestat de cealaltă pârâtă, iar raportul dintre acestea nu este unul indivizibil care să atragă solidaritatea. Obligaţia de suportare a ajutorului public este similară obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, ce decurge din culpa procesuală (şi nu delictuală), motiv pentru care instanţa de apel trebuia să reţină divizibilitatea acestei obligaţii, proporţional cu cuantumul pretenţiilor la care pârâtele au fost obligate.
5. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost soluţionată cu nerespectarea art. 274 alin. (2) şi art. 261 C.pr.civ., soluţia pronunţată fiind nelegală şi nemotivată (art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ.)
În speţă, curtea de apel, deşi a admis apelul, iar recurenta pârâtă a solicitat cheltuielile de judecată, atât prin apelul formulat, cât şi prin concluziile scrise, indicând suma de 1.923 lei, prin decizia recurată instanţa, în mod nejustificat şi fără nicio motivare, a obligat reclamanta intimată doar la plata sumei de 1.394 lei, ce corespunde taxei judiciare de timbru.
Instanţa de apel nu a motivat în niciun fel acordarea cheltuielilor într-un cuantum inferior celui solicitat, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect.
Soluţia este greşită, în condiţiile în care, prin concluziile scrise, recurenta pârâtă a detaliat cheltuielile de judecată în cuantum de 1.923 lei (compuse din taxa judiciară de timbru 1.394 lei, onorariu provizoriu expert 300 lei şi diferenţă de onorariu 230 lei), iar dovezile, în original, se află în dosarul cauzei.
Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta, se constată că aceasta nu a încadrat în drept criticile formulate.
În opinia recurentei, lipsa de folosinţă trebuia calculată în raport cu preţul chiriilor pentru imobile similare, astfel cum a fost stabilit prin hotărârile anuale ale consiliului local municipal. Recurenta nu dezvoltă această critică şi nu arată care este norma de drept încălcată de instanţa de apel şi de ce despăgubirea ar trebui calculată în raport cu preţul chiriei stabilit prin hotărâri ale consiliului municipal şi nu în raport cu preţurile preluate de la Camera Notarilor Publici pentru terenuri din aceeaşi zonă, aşa cum s-a procedat în speţă.
În lipsa unor critici concrete de nelegalitate care să arate în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte nu poate examina susţinerea recurentei din perspectiva vreunuia dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C.pr.civ., aceasta mărginindu-se să considere nelegală soluţia instanţei de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei, cu referire la criteriile de evaluare a prejudiciului.
Recurenta reclamantă mai arată că întinderea obligaţiei de acoperire a prejudiciului nu trebuie să fie influenţată de starea materială a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu. Recurenta invocă şi principiul acoperirii integrale a prejudiciului, potrivit căruia despăgubirile cuprind nu numai prejudiciul efectiv (lipsa de folosință), dar şi beneficiul nerealizat de victimă, de pildă, pentru cazul în care acel spaţiu avea o anumită destinație, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decât simpla folosinţă.
În acest sens, recurenta arată că fapta pârâtelor, care nu au eliberat terenul proprietatea sa, a împiedicat-o să înstrăineze terenul înainte de a interveni criza imobiliară, când ar fi obţinut un preţ mai mare, în timp ce pârâta X. SCM a deţinut spaţii valoroase pe care le-a înstrăinat la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative.
Examinând cererea de chemare în judecată, astfel cu a fost precizată, precum şi considerentele sentinţei şi deciziei pronunţate în cauză, Înalta Curte constată că aceste critici, fie nu au corespondent în circumstanţele concrete ale speţei, fie vizează un alt obiect şi o altă cauză a acţiunii, pe care instanţele nu le-au avut de analizat.
Astfel, instanţa de apel nu a stabilit despăgubirile în raport de starea materială a celor două pârâte, ori de posibilitatea acestora de a acoperi prejudiciul, astfel încât critica sub acest aspect este inadecvată.
În ceea ce priveşte principiul reparării integrale a prejudiciului, invocat de recurentă, se constată că instanţa a fost învestită cu cererea de chemare în judecată care a avut ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului şi plata impozitului aferent, nicidecum vreun eventual prejudiciu rezultat din împiedicarea reclamantei de a exercita acte de dispoziţie cu privire la terenul în litigiu.
În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a calculat lipsa de folosinţă, se constată că prima instanţă a reţinut că, pentru perioada 2006 - 13.02.2010, acţiunea este prescrisă, iar pe baza probatoriului administrat, s-a reţinut ca situaţie de fapt că terenul a fost eliberat de pârâte în luna iunie a anului 2013, obligându-le pe acestea la plata lipsei de folosinţă în perioada 13.02.2010 - iunie 2013.
Reclamanta nu a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, astfel încât nu poate invoca în recurs, omisso medio, critici cu privire la modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2006 - 13.02.2010, nici cu privire la modul de stabilire a situaţiei de fapt în ceea ce priveşte data eliberării terenului, de natură a determina stabilirea unei perioade mai lungi a lipsei de folosinţă, cu consecinţa majorării despăgubirilor stabilite de prima instanţă.
Ca atare, în recursul reclamantei, nu pot fi examinate criticile privind momentul predării terenului, acestea nefiind deduse analizei primei instanţe de control judiciar pe calea devolutivă a apelului. Cu atât mai mult, aspectele învederate de recurenta reclamantă referitoare la circumstanţele predării terenului, starea acestuia şi constatările instanţei în cadrul cercetării la faţa locului nu pot fi examinate în acest cadru procesual (chiar dacă ele ar fi format obiect de analiză într-un eventual apel al părţii respective), deoarece presupun verificări de fapt incompatibile cu structura recursului.
Este adevărat că, în apel, instanţa a reţinut că momentul în care pârâtele au devenit de rea-credinţă este data de 3.04.2012, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 2519/2012 a Curţii de Apel Piteşti, iar despăgubirile au fost calculate doar începând cu această dată, situaţie în care reclamanta ar fi putut să conteste în recurs, sub acest aspect, perioada luată în calcul pentru stabilirea despăgubirilor. Însă, aşa cum reiese din lecturarea motivelor de recurs formulate de reclamantă, acesta nu a înţeles să formuleze critici cu privire la acest aspect reţinut de instanţa de apel, ci a pretins că despăgubirile trebuie acordate începând cu anul 2006, criticând de fapt soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce nu mai era posibil omisso medio, astfel cum s-a arătat.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.
Referitor la recursul declarat de pârâta Y. SC :
Prima critică vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 485 şi art. 998 C.civ., recurenta considerând că instanţa a reţinut în mod nelegal că, după data de 03.04.2012, posesia pârâtei a devenit de rea credinţă, iar fructele bunului se cuvin proprietarului. Pârâta invocă dreptul său de a folosi terenul aferent construcţiei, în calitate de constructor de bună-credinţă, situaţie în care nu există faptă ilicită.
Cu privire la această critică, invocată şi în apel, instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519/2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a statuat că pârâtele au devenit posesoare de rea-credinţă începând cu data de 3.04.2012, data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare, întrucât începând cu această dată au cunoscut viciile titlurilor lor de proprietate.
Recurenta pârâtă nu critică raţionamentul instanţei de apel, bazat pe autoritatea de lucru judecat reţinută în cauză, ci reiterează critica din apel, potrivit căreia existenţa pe teren a construcţiei şi faptul că situaţia juridică a acesteia nu a fost lămurită în procesul anterior, ar justifica dreptul său de a folosi terenul.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei cu privire la acest aspect al judecăţii, recurenta nu critică raţionamentul cuprins în această hotărâre, nu combate în vreun fel argumentele instanţei de apel bazate pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519/2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi nu formulează astfel critici susceptibile de cenzură în recurs.
Critica pârâtei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 295 alin.(1) şi art. 296 teza a II-a C.pr.civ. este fondată, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 912/2014 a Tribunalului Vâlcea recurenta pârâtă a fost obligată la plata de sumei de 58.757 lei reprezentând despăgubiri civile corespunzătoare perioadei 14.02.2010 - iunie 2013.
Sub aspectul situaţiei de fapt, prima instanţă a reţinut că momentul până la care reclamanta a fost în imposibilitate de a folosi terenul şi este îndreptăţită la dezdăunare este iunie 2013.
Reclamanta nu a declarat apel împotriva sentinţei de fond, prin care să conteste neacordarea despăgubirilor şi după această dată, aşa încât, sub aspectul datei până la care reclamantei i se cuvin despăgubiri, instanţa nu putea în apelul pârâtelor să prelungească perioada de calcul.
Prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri după iunie 2013 instanţa de apel a încălcat principiul tantum devollutum quantum apellatum precum şi principiul non reformatio in peius, deoarece a extins perioada de calcul a despăgubirilor după data reţinută în sentinţa de fond, necontestată de reclamantă printr-un apel propriu.
În raport cu aceste considerente, se impune recalcularea despăgubirilor datorate de recurenta pârâtă, cu luarea în considerare a datelor de referinţă ce au rezultat din analiza efectuată anterior, respectiv, se va avea în vedere, ca moment de la care începe să curgă dreptul reclamantei la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, data de 3.04.2012 (astfel cum a reţinut instanţa de apel şi nu s-a putut reconsidera în recurs, în lipsa unor critici de nelegalitate încadrabile în art. 304 C.pr.civ.), iar ca moment până la care se întinde dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, luna iunie 2013, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa de fond şi nu a constituit obiect de critică în apel.
Întrucât un asemenea calcul implică reevaluarea situaţiei de fapt şi valorificarea corespunzătoare a probei cu expertiza, în temeiul art. 314 C.pr.civ., se va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Este important de menţionat că acest raţionament nu profită şi celeilalte pârâte, care nu a declarat recurs în cauză şi nu a contestat perioada pentru care s-au calculat despăgubirile pentru terenul pe care îl ocupă. Pârâtele din prezenta cauză se găsesc într-un litisconsorţiu simplu formal, deoarece pretenţiile formulate împotriva lor, deşi au un fundament asemănător, totuşi acesta este distinct, fiecare având cu reclamanta un raport de drept substanţial diferit. În consecinţă, sunt incidente prevederile de principiu cuprinse în art. 48 alin. (1) C.pr.civ., în temeiul cărora recursul declarat de apelanta pârâtă Y. SC nu va profita şi celeilalte pârâte.
Faţă de cele reţinute anterior, cu privire la momentul până la care se întinde dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, luna iunie 2013, nu se mai impune analiza criticii referitoare la eroarea invocată de recurenta pârâtă în ceea ce priveşte modul de calcul al cuantumului despăgubirilor pe perioada 02.07.2013-20.01.2015.
Critica recurentei pârâte referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă este, de asemenea, fondată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Instanţa de apel a menţinut dispoziţia din sentinţa primei instanţe privind obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 7.965.46 lei către stat, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei, reţinând caracterul de obligaţie fiscală a acestei sume, cu regim juridic diferit faţă de cheltuielile de judecată.
Această interpretare este greşită, deoarece dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 274 alin. (1) C.pr.civ., conform căreia partea care a căzut în pretenţii este obligată să plătească cheltuielile de judecată.
Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar, în speţă, taxa judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de reducere la prima instanţă, nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului. Soluţia este logică, deoarece cheltuielile respective nu ar putea fi plătite părţii care a câştigat procesul, în speţă, reclamantei, cât timp aceasta nu le-a efectuat, fiind scutită de plata lor.
Potrivit art. 275 C.pr.civ., când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Dacă pretenţiile care formează obiectul cererii sunt admise numai în parte, se cuvine ca instanţa să acorde celui care a câştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise.
Împrejurarea că pentru anumite cheltuieli de judecată s-a acordat ajutor public judiciar nu exclude aplicarea regulii menţionate, deoarece natura juridică a acestor cheltuieli nu se schimbă în raport de împrejurarea că sunt suportate iniţial de însăşi partea care a formulat pretenţiile în justiţie sau de stat, prin mecanismul ajutorului public judiciar.
În speţă, prima instanţă a încuviinţat reclamantei cererea de ajutor public judiciar pentru
taxa judiciară de timbru datorată la valoarea pretenţiilor precizate, în sensul că s-a redus taxa judiciară de timbru de la 11.965,46 lei la 4000 lei, fiind astfel scutită de plata sumei de 7965,46 lei.
Această sumă putea fi imputată integral pârâtelor, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, numai în cazul în care pretenţiile reclamantei ar fi fost admise în totalitate. În speţă, însă, pretenţiile formulate separat faţă de fiecare dintre pârâte au fost admise în parte, astfel încât se cuvenea obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei reprezentând ajutorul public judiciar (care îşi păstrează aceeaşi natură, fiind o taxă judiciară de timbru suportată de stat) proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
De asemenea, obligarea pârâtelor la plata în solidar a sumei reprezentând ajutorul public judiciar este contrară prevederilor art. 277 C.pr.civ., text care prevede, în caz de coparticipare procesuală, criteriul naturii raportului juridic de drept substanţial dintre coparticipanţi. În speţă, între pârâte nu există un raport juridic de solidaritate, deoarece pretenţiile formulate prin acţiune împotriva fiecăreia dintre ele au fost determinate în mod individual, corespunzător suprafeţei de teren ocupate.
În consecinţă, instanţa de rejudecare trebuie să determine cheltuielile de judecată, care cuprind şi suma ce trebuie plătită de pârâte statului în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, proporţional cu pretenţiile admise în contradictoriu cu fiecare dintre pârâte, diferenţa reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pusă în sarcina pârâtelor urmând a rămâne în sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, art. 274 alin. (1) şi art. 277 C.pr.civ., apreciată ca fiind fondată în recurs, va profita şi celeilalte pârâte care, deşi nu a declarat recurs pe acest aspect, nu poate rămâne obligată în solidar la plata sumei de 7.965.46 lei către stat, atâta vreme cât se constată că nu operează solidaritatea, iar suma datorată trebuie calculată separat pentru fiecare pârâtă, în raport cu valoarea pretenţiilor admise.
In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată datorate în apel de reclamantă pârâtei Y. SC, se constată că instanţa de apel nu a motivat de ce a acordat doar suma de 1.394 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru în apel şi de ce nu a luat în considerare şi sumele solicitate de apelanta pârâtă prin concluziile scrise depuse în apel, reprezentând onorariul pentru expertiză.
Din această perspectivă, este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. şi, întrucât lipseşte motivarea acestei soluţii, iar instanţa de recurs se află în imposibilitatea de a cenzura raţionamentul instanţei de apel, se impune casarea cu trimitere şi sub acest aspect al judecăţii.
În consecinţă, constatând întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ., în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Y SC, în temeiul art. 312 alin. (1), art. 313 şi art. 314 C.pr.civ. s-a admis recursul acestei părţi, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.