Operă derivată. Utilizarea unor fotografii din cuprinsul lucrării în cadrul unei emisiuni tv. Lipsa caracterului de operă fotografică. Inexistența încălcării dreptului de autor. Nume patronimic înregistrat ca marcă. Acțiune în contrafacere. Neîndeplinirea cerinței legale a utilizării semnului pentru servicii cu titlu de marcă.
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor. Marcă
Index alfabetic : operă derivată
-marcă
Legea nr. 8/1996, art. 33
Legea nr. 84/1998, art. 36
1. Câtă vreme nu s-a reţinut calitatea reclamantului de autor al fotografiilor inserate în cuprinsul cărţii, ci s-a stabilit că acestea constituie parte integrantă din ansamblul operei derivate – operă având un conţinut mixt constând din scrieri cu valoare literară, dar şi din fotografii reprezentând simple amintiri de familie, fără o valoare artistică în sine - nu se poate reține existența unei încălcări a dreptului de autor asupra operei derivate, întrucât reproducerea unora dintre fotografiile din cuprinsul acestei lucrări, în scop de ilustrare, în cadrul unei emisiuni difuzate pe un post tv, se circumscrie dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce reglementează una dintre limitele exercitării drepturilor patrimoniale de autor şi permite terţilor, în condiţiile prevăzute de lege, utilizarea operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.
În absenţa recunoaşterii unui drept de autor asupra unor eventuale opere de artă fotografică în favoarea reclamantului, nu se poate lua în considerare incidenţa art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, întrucât nu sunt îndeplinite premisele de analiză ale acestei norme care reglementează, la rândul ei, o limitare a exerciţiului drepturilor patrimoniale ale autorului unei opere de arhitectură, de artă plastică, fotografică sau artă aplicată, cu atât mai mult cu cât opera derivată nu reprezintă nicio colecţie de opere fotografice, dată fiind compoziţia acesteia şi lipsa unei valori artistice intrinseci a fotografiilor de familie.
2. Deşi pentru analiza similarităţii dintre semn şi marcă, în cadrul aprecierii globale a riscului de confuzie, de regulă, este necesară o analiză pe cele trei planuri: similaritate vizuală, auditivă şi conceptuală, potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa CJUE, o atare analiză este inutilă faţă de neîntrunirea cerinţei ca semnul reclamat să fi fost utilizat pentru servicii, astfel încât să atenteze la funcţiile mărcii titularului dreptului pretins a fi încălcat şi, în aceste condiţii, să constituie contrafacere.
Cerinţa legală esenţială prevăzută de dispozițiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 este aceea ca terţul să fi folosit semnul cu titlu de marcă, în sensul că a intenţionat să distingă serviciile oferite sub acest semn de cele ale altor întreprinderi de acelaşi gen; nu orice folosire a unui semn identic sau similar unei mărci înregistrate este de natură a fi sancţionată prin admiterea unei cereri în contrafacere, ci doar acele modalităţi de utilizare a semnului cu funcţiile mărcii, aşadar, sub forma unor semne distinctive pentru serviciul desemnat prin semn, în sensul că semnul, prin modalitatea concretă de utilizare, tinde la indicarea originii comerciale a serviciului şi la diferenţierea acestuia de cele identice sau similare ale altor întreprinzători.
Astfel, cum în cadrul unui episod al unei emisiuni tv, semnul reclamat reprezentat de un nume patronimic, înregistrat ca marcă, nu a fost utilizat cu valoarea unui semn distinctiv, cu titlu de marcă și nu a servit funcţiei de indicare a serviciilor de telecomunicaţii ori a emisiunii pe teme istorice, ci doar la indicarea subiectului acelui episod, prin desemnarea personalităţii analizate din perspectiva temei emisiunii, fiind vorba despre o utilizare în sensul propriu, pentru desemnarea persoanei, condiția prevăzută de textul de lege invocat nu este îndeplinită.
În aceste condiții, folosirea de către terţi a unui nume patronimic în sensul său propriu (pentru identificarea/desemnarea persoanei), înregistrat ca marcă, nu poate fi interzisă prin formularea unei acţiuni în contrafacerea unei mărci identice sau similare, și prin urmare, titularul mărcii nu se poate prevala, în aceste condiții, de dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Secția I civilă, decizia nr. 104 din 22 ianuarie 2016
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 24.12.2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi SC C. SA, solicitând să se constate că prin emisiunea difuzată de postul tv C. în data de 04.12.2010, realizată de B., au fost încălcate drepturile sale exclusive asupra mărcii ”Zoia Ceauşescu”, dar şi dreptul de autor al acestuia asupra unor creaţii fotografice publicate în lucrarea ”Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”; să fie obligaţi pârâţii să înceteze în viitor realizarea şi difuzarea, sub marca ”Zoia Ceauşescu” a altor emisiuni, cu încălcarea dreptului de autor al reclamantului asupra creaţiilor fotografice din lucrarea ”Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”; să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la daune morale prin aplicarea următoarelor sancţiuni: plata sumei de 100.000 lei, pe care reclamantul o va dona unui cămin de bătrâni; publicarea hotărârii judecătoreşti irevocabile, în cazul în care instanţa va admite cererea, de către C. TV, în spaţiul de emisie, echivalent derulării emisiunii (23,30 min.) în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub sancţiunea art. 5803 C.proc.civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.112 C.proc.civ., art. 998 şi art.1000 alin. (3) C.civ., art. 1, art. 1387 din Legea nr.8/1996 şi art. 1, art. 36 şi art. 90 din Legea nr. 84/1998.
Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în ceea ce priveşte dreptul de autor asupra fotografiilor, excepţia prematurităţii celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru argumentele arătate în cuprinsul întâmpinării.
Pârâta SC C. SA, la rândul său, a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiate, întrucât chiar din susţinerile reclamantului rezultă că nu este vorba despre produse sau servicii ce poartă sau înglobează marca respectivă (titlul emisiunii sau al unui program TV).
La termenul de judecată din data de 05.07.2011, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis excepţia prematurităţii celui de-al doilea capăt de cerere.
La termenul de judecată din data de 29.11.2011, instanţa a respins solicitarea de suspendare integrală a cererii de chemare în judecată şi a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, faţă de care a operat suspendarea de drept în condiţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei faţă de această pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr.1686 din 01.10.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins ca prematur formulat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată şi restul acţiunii formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că marca individuală verbală ”Zoia Ceauşescu” a fost înregistrată în favoarea reclamantului pentru clasele de produse 16, 35, 38 şi 41 din Clasificarea de la Nisa; Clasa 38 cuprinde, în general, servicii care permit cel puţin unei persoane să comunice cu altă persoană prin mijloace senzoriale şi, în special, servicii care constau în general în difuzarea de programe de radio şi televiziune; Clasa 41 acoperă, în general, serviciile oferite de persoane sau instituţii pentru a dezvolta facultăţile mentale, ca şi serviciile destinate divertismentului sau captării atenţiei; prima instanţă a reţinut că această ultimă clasă interesează în speţă, întrucât ea cuprinde: servicii de educaţie a persoanelor, sub toate formele; servicii al căror scop esenţial este divertismentul, amuzamentul sau recreerea persoanelor; servicii de prezentare a operelor de artă plastică sau de literatură către public, în scopuri culturale sau educative.
S-a mai constatat că, în temeiul contractului nr. xx5 din 12.11.2007, încheiat între editura W. şi reclamantul A., a fost editată lucrarea ”237 de zile-n mormânt/Zoia Ceauşescu”, ediţie îngrijită, notată şi comentată de reclamant, cuprinzând 9 fotografii color şi 4 fotografii alb-negru.
Din menţiunile de pe coperta interioară a acestei lucrări, prima instanţă a reţinut că, în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României, autor al lucrării apare chiar X.Y., multe dintre textele cuprinse aparţinând acesteia; pe de altă parte, această împrejurare rezultă şi din print-screen-urile depuse de pârât cu privire la site-urile care comercializează on-line această carte; potrivit clauzelor contractuale, reclamantul a furnizat aceste documente şi fotografii care au condus la realizarea lucrării, tot reclamantul fiind cel care a îngrijit, notat şi comentat lucrarea respectivă.
În acest context, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa drepturilor de autor ale reclamantului, aşa cum acestea rezultă din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 8/1996: ”se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă prima dată la cunoştinţa publică”. S-a reţinut şi faptul că reclamantul este succesorul în drepturi al soţiei sale, astfel încât, şi în această calitate poate pretinde drepturi de autor asupra fotografiilor publicate.
Ca atare, s-a apreciat că reclamantul, în calitate de soţ al defunctei X.Y., are dreptul la protejarea vieţii private şi poate susţine în mod valabil, ca urmare a impactului emoţional, că a suferit un prejudiciu prin difuzarea unor informaţii calomnioase la adresa soţiei sale.
Astfel, pârâtul B. a realizat o emisiune intitulată ”X., fiica dictatorului”, în cadrul serialului difuzat pe postul tv. În cadrul emisiunii, a fost prezentată X.Y., aspecte ale vieţii sale de familie, precum şi fotografii publicate în lucrarea îngrijită de reclamant; de asemenea, a fost prezentat în mod eronat numele liceului pe care aceasta l-a absolvit.
În aplicarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, prima instanţă a apreciat că nu există identitate între marcă şi semnul folosit de pârât – denumirea emisiunii, pentru a deveni incidente prevederile alin. (2) lit. a) din textul invocat; astfel, s-a constatat că marca a fost folosită în versiunea emisiunii depuse la CNA, însă varianta difuzată pe post poartă denumirea de „X., fiica dictatorului”, astfel încât nu există o folosire efectivă a mărcii în titlul emisiunii; s-a reţinut în acest sens pe baza capturilor de imagine depuse la dosar.
În privinţa dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c), tribunalul a reţinut că marca nu a dobândit un renume raportat la clasele de produse şi servicii pentru care a fost înregistrată, renumele fiind dat de numele personalităţii care l-a purtat, iar nu de produsele sau serviciile oferite sub acest nume.
Cu referire la prevederile art. 36 alin. (2) lit. b), chiar dacă denumirea emisiunii a cuprins o parte a mărcii înregistrate, tribunalul a reţinut susţinerea pârâtului privind faptul că, potrivit textului menţionat, de esenţa încălcării drepturilor de proprietate intelectuală privind marca, este folosirea acesteia în activitatea comercială, atât de către titularul mărcii, cât şi de cel despre care se pretinde că ar fi încălcat drepturile decurgând din înregistrarea mărcii. Or, modalitatea în care marca protejată a
fost folosită în emisiune nu este una care să îndeplinească această cerinţă, emisiunea având un scop pur informativ, istoric.
Chiar dacă s-ar aprecia că pârâtul a desfăşurat alăturat activităţii de informare şi o activitate comercială (fiind de presupus că difuzarea unei emisiuni pe un post TV comercial se încadrează în această sferă), prima instanţă a apreciat că nu există vreun risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, întrucât publicul (consumatorul mediu) nu poate fi indus în eroare cu privire la provenienţa emisiunii, neputând să asocieze această emisiune cu titularul mărcii înregistrate.
Faptul că marca reprezintă numele unei personalităţi istorice (numele X.Y. fiind quasi-prezent în conştiinţa colectivă recentă) nu îi dă dreptul titularului mărcii să solicite interzicerea folosirii acestui nume decât în condiţiile art. 36 din Legea nr.84/1998; or, în speţă nu sunt îndeplinite aceste condiţii în privinţa riscului de confuzie (fiind evident pentru oricine că emisiunea este despre X.Y., dar nu la fel de evident că emisiunea ar aparţine titularului mărcii).
În ceea ce priveşte caracterul ilicit al utilizării fotografiilor publicate în carte, prima instanţă a constatat, fără a intra în conflict cu soluţia adoptată în privinţa calităţii procesuale active pe care a reţinut-o în considerarea art. 4 din Legea nr. 8/1996 (întrucât chiar dacă în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României, autor al lucrării apare chiar X.Y., ediţia publicată a fost îngrijită şi a cuprins note şi comentarii ale reclamantului, care, potrivit contractului de editare, a pus la dispoziţie şi fotografiile publicate), că, în privinţa fotografiilor care prezintă documente, sunt incidente dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe potrivit cărora „nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice şi altele asemenea.”
Referitor la susţinerile pârâtului privind incidenţa Decretului nr. 321/1956 cu privire la termenul de protecţie de 5 ani în privinţa operelor fotografice, termen despre care s-a susţinut că ar curge de la momentul realizării fotografiei, tribunalul a constatat că în chiar textul de lege invocat, se menţionează că termenul începe să curgă de la „apariţie”, iar nu de la realizare; prin urmare, această
apărare a fost înlăturată ca neîntemeiată.
Cu toate acestea, prima instanţă a constatat că potrivit art. 33 din Legea nr. 8/1996, pentru fotografiile care nu prezintă documente, sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (…) b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului.
Prin analogie, chiar dacă nu este vorba de un citat din carte, tribunalul a apreciat că prezentarea fotografiilor publicate în această carte este permisă de dispoziţiile legale citate.
În final, a fost înlăturată şi susţinerea privind existenţa unei încălcări a dreptului la protejarea vieţii private sau de familie, întrucât emisiunea a avut un scop informativ, iar eroarea în privinţa liceului pe care X.Y. l-ar fi urmat, s-a apreciat că nu poate constitui o asemenea încălcare, în sensul unei informaţii false sau calomniatoare.
În consecinţă, urmare a admiterii excepţiei prematurităţii, tribunalul a respins capătul al doilea al cererii de chemare în judecată ca prematur formulat şi restul acţiunii, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei au declarat: apel principal reclamantul şi apel incident pârâtul.
Prin apelul său, apelantul-reclamant a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea în tot a hotărârii atacate, precum şi admiterea cererii formulate pentru motivele dezvoltate în cuprinsul memoriului de apel.
Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 7, art. 12, art. 13, art.151, art. 33 din Legea nr. 8/1996; art. 2, art. 36 din Legea nr. 84/1998; art. 998 - 999 Cod civil 1864, art. 287 alin.(2) teza a II-a, art. 296 - 297 C.proc.civ.1865 etc.
În cererea sa de apel, apelantul-pârât a solicitat modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a apelantului-reclamant, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi menţinerea în rest a sentinţei atacate. În subsidiar, a solicitat modificarea aceleiaşi sentinţei, în sensul admiterii apărării sale potrivit căreia în mod greşit a reţinut prima instanţă faptul că termenul de protecţie a operelor fotografice, susceptibile de a fi protejate prin drepturi de autor, era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată; menţinerea în rest a sentinţei atacate, pentru motivele dezvoltate prin memoriul de apel.
Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1864.
Apelantul-pârât a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea ca nefondat; pârâtul a arătat că art. 33 alin. (1) lit. b) şi f) din Legea nr. 8/1996 instituie două limitări distincte ale dreptului de autor, cu scop diferit, iar citarea permisă de lit. b) a textului are ca obiect orice operă, câtă vreme este destinată comentariului, analizei şi criticii, în timp ce limitarea cuprinsă la lit. f) are ca obiect opera de artă expusă în locuri publice, ca decor sau în scopul realizării unei noi opere; în speţă, sunt îndeplinite toate cele trei cerinţe pentru a exista dreptul de citare, respectiv folosirea citatului în scopul analizei unei situaţii istorice, citarea nu intră în conflict cu utilizarea normală a operei şi nu prejudiciază în mod nerezonabil interesele legitime ale titularului dreptului de autor.
Pe de altă parte, apelantul-pârât a mai susţinut că dreptul reclamantului asupra mărcii nu a fost încălcat, deoarece, în cadrul emisiunii menţionate nu a utilizat marca ”Zoia Ceauşescu”, ci numele patronimic omonim, într-un context ce privea relevarea unor evenimente istorice, în mod descriptiv, iar nu pentru indicarea unor bunuri sau servicii; în plus, nu desfăşoară activitate de comerţ.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea sa la nerealizarea şi difuzarea în viitor a unor opere sub marca ”Zoia Ceauşescu”, apelantul-pârât a arătat că emisiunea în discuţie a fost parte a unei serii despre evenimente din trecutul Bucureştilor, iar multitudinea de teme care se circumscriu ideii ce a stat la baza realizării seriei de emisiuni documentare, face imposibilă sau extrem de puţin probabilă reluarea temei legate de aspecte din viaţa doamnei X.Y., reclamantul nefăcând nici un moment proba verosimilă a vreunui risc ca pârâtul să redifuzeze această emisiune.
Prin întâmpinarea formulată faţă de apelul incident, apelantul-reclamant a solicitat respingerea căii de atac declarată de pârât ca tardiv formulată la data de 04.06.2014, iar, în subsidiar,
ca nefondată.
În susţinerea excepţiei tardivităţii, apelantul-reclamant a arătat că primul termen de judecată în cauză a avut loc la data de 13.02.2014, când cauza a fost amânată pentru comunicarea către intimatul-pârât a motivelor apelului său, iar ulterior, ca efect al desfiinţării Secţiei a IX-a civile şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, dosarul a fost repartizat Secţiei a IV-a civile, primind următorul termen de judecată la data de 04.06.2014, care nu a fost primul termen de judecată în apel.
Au fost invocate prevederile art. 293 alin. (1) şi ale art. 134 C.proc.civ., susţinându-se că aderarea la apel este o cerere distinctă de un apel principal, care nu presupune formularea unor apărări legate de acesta din urmă şi, prin urmare, nu necesită primirea motivelor acestuia.
Prin urmare, apelantul-reclamant consideră că prima zi de înfăţişare s-a epuizat la termenul din 13.02.2014, astfel că depunerea apelului în aderare la termenul din 04.06.2014, s-a realizat cu depăşirea termenului legal.
Cu privire la netemeinicia apelului formulat de pârât, s-a arătat că reclamantul nu a indicat nicio fotografie, ci a solicitat să se constate că a avut loc o încălcare a dreptului său de autor asupra unor creaţii fotografice publicate în lucrarea „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt.”
În plus, a mai arătat apelantul-reclamant, Decretul nr. 321/1956 a fost abrogat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, iar o parte dintre operele fotografice ce-i aparţin şi care au fost utilizate fără drept de către pârât sunt ulterioare datei de 24.06.1991 (respectiv 5 ani anteriori intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996), astfel încât, acestea din urmă, sunt guvernate de legea nouă.
A susţinut apelantul-reclamant că descrierea CIP (care ar indica-o pe X.Y. drept autor al lucrării conform susţinerilor apelantului-pârât) nu permite nicio corelaţie între conţinutul său şi calitatea unei persoane de autor al operei.
S-a arătat că în mod nefondat susţine apelantul-pârât că pentru a opera prezumţia deţinerii drepturilor de autor asupra fotografiei este necesară deţinerea negativelor acesteia, art. 86 alin. (3) din lege, nefăcând o asemenea distincţie.
În fine, reclamantul mai consideră că Legea nr. 8/1996 este aplicabilă speţei faţă de abrogarea Decretului nr. 321/1956 la data de 24.06.1996 şi dată fiind lipsa vreunei dispoziţii tranzitorii în legea nouă.
Prin decizia civilă nr. 348/A din 01.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii formulării apelului incident de către pârât, excepţie invocată prin întâmpinare de către reclamant, instanţa de apel a considerat-o neîntemeiată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 293 alin. (1) C.proc.civ., apelul în aderare prin care intimatul poate cere schimbarea hotărârii primei instanţe, se formulează până la prima zi de înfăţişare.
Astfel, s-a observat că la primul termen de judecată fixat în apel - 13.02.2014 -, reclamantul a depus la dosar motivele propriului apel, astfel că, instanţa a dispus amânarea cauzei la 13.03.2014, în temeiul art. 291 C.proc.civ., în vederea comunicării memoriului cuprinzând aceste motive către intimatul-pârât, care nu era prezent la judecată.
Apelul în aderare a fost depus la dosar în şedinţa publică din 04.06.2014, următorul termen de judecată ce a avut loc în cauză (termenul din 13.03.2014 rămânând fără efect din cauza desfiinţării secţiei pe rolul căruia dosarul fusese înregistrat iniţial).
Apelantul-reclamant a arătat că, în speţă, prima zi de înfăţişare a fost la termenul din 13.02.2014, deoarece formularea şi depunerea apelului în aderare de către pârât nu depindeau de motivele apelului reclamantului, astfel că pentru apelantul-pârât acesta a fost momentul epuizării termenului de declarare a apelului incident.
Aplicând în cauză dispoziţiile art.134 C.proc.civ., care definesc prima zi de înfăţişare drept termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii, instanţa de apel a reţinut că acesta este un moment obiectiv şi uniform, astfel încât condiţiile menţionate în text sunt aplicabile tuturor părţilor din proces, iar nu doar unora dintre acestea.
Astfel, prima zi de înfăţişare este momentul la care toate părţile legal citate pot pune concluzii, neputând fi acceptată ideea că momentul se epuizează diferit pentru părţile din proces, respectiv atunci când fiecare dintre acestea poate pune concluzii.
De aceea, cât timp la 13.02.2014 intimatului nu îi fuseseră comunicate motivele apelului
declarat de reclamant, iar o asemenea comunicare este obligatorie în respectul prevederilor art. 291 alin. (2) C.proc.civ., acesta nu putea pune concluzii, întrucât nu la termenul menţionat a fost prima zi de înfăţişare în apel, nefiind relevantă sub acest aspect susţinerea apelantului-reclamant în sensul că aderarea la apel nu depindea de motivele apelului principal.
În consecinţă, s-a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării apelului incident, astfel încât s-a reţinut că apelul depus la 04.06.2014 a fost formulat în termen, aşadar, cu respectarea dispoziţiilor art. 293 alin. (1) C.proc.civ.
Examinând sentinţa apelată prin raportare la criticile formulate, cu observarea dispoziţiilor art. 295 C.proc.civ., instanţa de apel a constatat că atât apelul principal, cât şi cel incident sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Având în vedere că prin apelul în aderare se deduc judecăţii probleme privind aplicarea în timp a legii şi calitatea procesuală activă a reclamantului (sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de autor), iar aceste chestiuni se impun a fi dezlegate în prealabil faţă de criticile ce privesc fondul cauzei, instanţa de apel a examinat cu întâietate apelul incident.
Astfel, s-a invocat de către pârât că lipsa calităţii procesuale active pentru formularea cererii ce valorifică pretinsa încălcare a drepturilor de autor decurge din lipsa calităţii reclamantului de autor al operelor fotografice asupra cărora a pretins dreptul de autor.
Cu privire la operele fotografice în discuţie, instanţa de apel a reţinut că acestea au fost incluse în lucrarea publicată sub numele „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt”, depusă la dosarul cauzei, ce cuprinde corespondenţă dintre reclamant şi soţia sa, documente publicate în facsimil, precum şi 11 fotografii alb-negru şi color în care este reprezentată X.Y., singură sau împreună cu membri ai familiei sale, în diferite momente ale vieţii.
Apelantul-pârât a dedus judecăţii în apel printr-una dintre criticile sale, chestiunea legii aplicabile rationae temporis, susţinând că fotografiile în discuţie, fiind realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, erau supuse, sub aspectul regimului dreptului de autor, Decretului nr. 321/1956, iar în raport cu acest act normativ, data aducerii la cunoştinţă publică a fotografiilor este data realizării lor de către fotograf sau cel mai târziu data la care fotografiile au fost înmânate persoanelor reprezentate în acestea.
Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 149 din Legea nr. 8/1996: „(1) Actele juridice încheiate sub regimul legislaţiei anterioare îşi produc toate efectele conform aceleia, cu excepţia clauzelor care prevăd cesiunea drepturilor de utilizare a totalităţii operelor pe care autorul le poate crea în viitor. (2) Beneficiază de protecţia prezentei legi şi operele, inclusiv programele pentru calculator, interpretările sau execuţiile, înregistrările sonore sau audiovizuale, precum şi programele organismelor de radiodifuziune şi de televiziune realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi, în condiţiile prevăzute la alin. (1).”
Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţia tranzitorie din legea nouă, anterior citată, supune prevederilor sale şi operele realizate anterior intrării sale în vigoare, cu excepţia menţionată la alin. (2) al textului, excepţie neincidentă în speţă.
De aceea, instanţa de apel a înlăturat susţinerea pârâtului în sensul aplicării prevederilor Decretului nr. 321/1956 în privinţa fotografiilor folosite în lucrarea „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt”, constatând, de altfel, că însuşi pârâtul îşi formulează apărările şi în raport cu dispoziţiile legii noi, solicitând exclusiv aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 321/1956.
Chiar şi astfel, deşi ratinae temporis nu sunt aplicabile speţei, curtea de apel a observat că aceste dispoziţii limitau în timp la 5 ani de la data apariţiei, doar folosinţa drepturilor patrimoniale de autor asupra fotografiilor artistice, însă art. 3 din decret reglementa şi componenta morală a dreptului, al cărui exerciţiu sau folosinţă nu era limitată în timp decât de durata vieţii autorului.
În privinţa naturii operei reprezentate de volumul amintit, instanţa de apel a reţinut că aceasta include şi scrieri cu valoare literară, cuprinse în corespondenţa purtată între reclamant şi soţia sa, X.Y., între timp, decedată, ce fac obiectul dreptului de autor, conform art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996, dar şi fotografii, protejate distinct de art.7 lit. f) din lege.
Scrierile cuprinse în lucrare, aparţin în parte reclamantului (autor al corespondenţei cu soţia sa) şi în parte X.Y., autoarea unei părţi din scrisorile reproduse.
Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 8/1996: „Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume: (…) b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.”
În aceste coordonate, volumul „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt", ce include atât scrieri literare, cât şi fotografii, constituie o operă derivată, deoarece culegerea datelor (a părţii scrise şi a fotografiilor), dispunerea lor într-o anumită succesiune logică, adnotarea şi comentarea lor constituie o creaţie intelectuală în sensul textului citat.
Lucrarea, publicată în anul 2007, cuprinde menţiunea că a fost îngrijită, notată şi comentată de apelantul-reclamant.
În contractul de editare încheiat la data de 12.11.2007 cu Editura W. (după decesul X.Y.), reclamantul şi-a atribuit calitatea de autor al operei „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”.
Este adevărată susţinerea apelantului-pârât în sensul că simpla încheiere a contractului de editare în calitate de autor nu atrage de plano o asemenea calitate, însă, cum se va arăta în cele ce succed, din faptul încheierii contractului rezultă o prezumţie simplă, ce va fi coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate.
Cu privire la descrierea CIP (Catalogarea înaintea publicării) a Bibliotecii Naţionale a României, curtea de apel a reţinut că aceasta este obligatorie, conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 186/2003 privind susţinerea şi promovarea culturii scrise.
Această catalogare cuprinde descrierea bibliografică a cărților în curs de apariţie şi se realizează, potrivit Bibliotecii Naţionale a României, în conformitate cu normele internaţionale ISBD(M) - International Standard Bibliographic Description for Monographs şi cu formatele internaţionale de schimb de date bibliografice necesare identificării publicaţiilor, care sunt: autor, titlu, editura, locul publicării, anul publicării, ISBN, genul literar sau subiectul pe scurt.
Apreciind asupra aspectelor legate de valoarea probatorie a descrierii CIP a Bibliotecii Naţionale a României, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, această descriere cuprinde menţiunile: „Ceauşescu Zoia 237 zile-n mormânt/ X.Y. – Bucureşti: W., 2007 ISBN xx8-xx3-xx4-xx9-8 xx1.xx5.1-32”.
Prin urmare, lucrarea a fost publicată cu menţiunea că autorul său este X.Y., însă prezumţia instituită de art. 4 din Legea nr. 8/1996 are caracter relativ şi poate fi răsturnată prin proba contrară.
Având în vedere încheierea contractului de editare de către reclamant şi apoi publicarea volumului în anul 2007, ulterior decesului X.Y., cu menţiunea îngrijirii şi adnotării sale de către A., curtea de apel a reţinut că, în privinţa operei derivate, s-a făcut dovada că aceasta a fost realizată de reclamant, astfel că prezumţia de autorat dedusă din publicarea lucrării sub numele soţiei sale (decedate) a fost contrazisă de probatoriul administrat.
Legat de acest aspect, apelantul-pârât a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada transmiterii de la X.Y. către reclamant, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, a vreunui drept de autor cu privire la fotografiile în litigiu.
Contrar celor reţinute de prima instanţă în considerentele sentinţei apelate (în sensul că reclamantul este succesorul în drepturi al soţiei sale),instanţa de apel a apreciat că o asemenea dovadă nu a fost administrată, iar din acest punct de vedere este corectă (dar lipsită de efecte sub aspectul temeiniciei apelului său) susţinerea apelantului-pârât în sensul inexistenţei unei dovezi a transmiterii mortis causa a drepturilor de autor în discuţie de la X.Y.
Prin urmare, de vreme ce în speţă nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor a reclamantului faţă de soţia sa decedată, acesta nu se poate prevala de eventuale drepturi de autor ce i-ar fi fost transmise pe cale succesorală.
Pe de altă parte, întrucât deja s-a reţinut ca reclamantul este autorul operei derivate „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt”, s-a apreciat că este lipsită de relevanţă calitatea sa de moştenitor al X.Y.
În consecinţă, curtea de apel a reţinut că în cauză s-a justificat legitimarea procesuală activă pentru formularea acţiunii decurgând din pretinsa încălcare a dreptului său de autor.
Este adevărat că, prin acţiunea formulată, reclamantul s-a plâns exclusiv de folosirea fotografiilor prezentate în lucrare, iar în privinţa acestora pârâtul apelant a invocat că nu se dovedeşte deţinerea de către reclamant a drepturilor de autor; instanţa de apel a considerat că acest aspect vizează temeinicia acţiunii, iar nu legitimarea procesuală activă, deoarece se impune examinarea drepturilor izvorâte din realizarea operei derivate şi a subzistenţei drepturilor originare de autor.
Prin urmare, de vreme ce acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, dar pentru alte argumente decât cel invocat prin apelul incident, chestiunea a fost analizată de instanţa de apel în mod distinct, în limitele criticilor formulate reclamant şi care privesc acest aspect.
Ca atare, s-a apreciat că sunt nefondate cele două susţineri deduse judecăţii prin apelul incident.
Prin apelul declarat de apelantul-reclamant, s-a criticat aplicarea de către prima instanţă a
prevederilor de excepţie cuprinse în art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu argumentul că acest text nu este aplicabil operelor fotografice, de care se ocupă lit. f) a aceluiaşi text, iar cerinţele acestei ultime norme nu sunt îndeplinite în cauză, a apreciat instanţa de apel, întrucât opera fotografică nu era amplasată permanent în locuri publice. Mai mult, a susţinut apelantul-reclamant, norma de excepţie nu era aplicabilă, deoarece nu este îndeplinită nici condiţia cuprinsă în art. 33 alin. (4), de menţionare a sursei şi numelui autorului şi a locului unde este amplasată opera fotografică.
Instanţa de apel a considerat ca nefondat argumentul apelantului reclamant în sensul că art. 33 alin. (1) lit. b) a nu se aplică operelor fotografice, deoarece o asemenea excludere din domeniul de aplicare al normei nu este justificată de economia textului.
Astfel, dacă includerea în art. 33 alin. (1) lit. f) a operelor fotografice ar implica excluderea lor din câmpul de aplicare al alin. (1) lit. b), ar fi necesar ca norma specială (lit. f) să privească toate operele fotografice, nu doar pe cele amplasate permanent în locuri publice.
Or, norma specială are în vedere exclusiv această situaţie, care nu acoperă toate ipotezele în care o operă fotografică se bucură de protecţie.
În acelaşi timp, nu a fost reţinut nici argumentul dezvoltat de reclamant în sensul că opera fotografică nu este susceptibilă de citare prin natura sa, deoarece aceasta ar semnifica o interpretare rigidă a textului.
Adoptarea punctului de vedere al reclamantului ar semnifica excluderea din domeniul de aplicare al art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi a operelor audiovizuale sau muzicale, deoarece nici acestea nu sunt susceptibile de citare, iar o asemenea concluzie nu poate fi acceptată, faţă de intenţia legiuitorului art. 33, de a reglementa limitele excepţiilor de la utilizarea fără consimţământ a tuturor operelor susceptibile de protecţia reglementată de Legea nr. 8/1996.
Prin urmare, curtea de apel a considerat pertinent argumentul primei instanţe care a permis includerea faptei pârâtului în prevederile de excepţie ale art. 33 alin. (1) lit. b) din lege.
În acelaşi timp, potrivit celor reţinute în analiza apelului incident, apelantul-reclamant nu justifică dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate (persoana autorului/autorilor acestor fotografii nefiind cunoscută), ci doar dreptul asupra operei derivate (constând în culegerea şi realizarea ansamblului datelor incluse în lucrare, adnotarea şi comentarea fotografiilor şi a corespondenţei utilizate).
De aceea, de vreme ce pârâtul nu a utilizat însăşi opera derivată (ce constă în întreaga lucrare, în ansamblul ei), ci doar fotografii (asupra cărora, cum s-a arătat, reclamantul nu a justificat dreptul de autor), fapta sa nu poate fi calificată drept încălcare a dreptului exclusiv de autor asupra operei derivate, drept ce aparţine apelantului reclamant.
Instanţa de apel a apreciat a fi nefondată şi critica prin care s-a susţinut pretinsa încălcare a dreptului reclamantului asupra mărcii „Zoia Ceauşescu”.
Astfel, s-a reţinut că în mod corect a constatat tribunalul că simpla utilizare a numelui soţiei decedate a reclamantului în titlul şi în conţinutul emisiunii realizate de acesta nu putea constitui un act de încălcare dintre cele la care se referă art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Contrar susţinerilor apelantului-reclamant, prima instanţă nu a considerat că numai o utilizare a unui semn identic cu marca este aptă a constitui încălcare, ci a apreciat asupra modalităţii în care pârâtul a folosit semnul ”Zoia Ceauşescu” şi a conchis că fapta descrisă nu constituie o atingere adusă dreptului la marcă din alte raţiuni decât lipsa de identitate cu semnul protejat.
Apelantul-reclamant a susţinut în mod corect că realizarea emisiunii de televiziune în discuţie (cu temă istorică) nu reprezintă un act lipsit de scop comercial, de vreme ce însăşi activitatea televiziunii ce a difuzat emisiunea este una cu caracter comercial, însă, instanţa de apel a apreciat că o asemenea statuare nu schimbă concluzia anterioară.
Astfel, pe de-o parte, utilizarea semnului protejat în cauză nu s-a realizat în scopul identificării unui produs sau serviciu dintre cele pentru care marca reclamantului apelant a fost înregistrată, astfel încât instanţa de apel a apreciat că folosirea acestuia nu s-a realizat în scopul mărcii astfel cum este el definit de lege, anume: de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Această concluzie a avut în vedere modul concret de utilizare a semnului de către apelantul-pârât, respectiv în scopul identificării persoanei soţiei decedate a reclamantului şi al expunerii unor date şi întâmplări cu caracter istoric ce o priveau pe aceasta, iar nu în scopul mai sus arătat.
Pe de altă parte, teza apelantului-reclamant, ce tinde la a susţine că obţinerea înregistrării mărcii, ce reproduce numele şi prenumele soţiei sale decedate, ar da naştere unei interdicţii a terţilor de a folosi semnul înregistrat, indiferent de natura activităţii în cadrul căreia se realizează o atare folosire, nu poate fi primită.
Aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este condiţionată de existenţa riscului de confuzie (care, în cazul folosirii unui semn identic pentru produse sau servicii identice, este prezumat de lege); în cauză, însă, tribunalul a reţinut în mod corect că un asemenea risc nu poate exista, de vreme ce pârâtul nu a folosit semnul pentru a identifica propriile produse sau servicii, ci în alt scop.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat a fi lipsite de relevanţă argumentele apelantului-reclamant legate de o pretinsă restrângere a protecţiei mărcii sale, motivat de caracterul recent al protecţiei, deoarece considerentele tribunalului nu fac referire la un asemenea argument.
Apelantul-reclamant a mai criticat sentinţa primei instanţe şi în privinţa respingerii ca prematur a capătului de cerere având ca obiect solicitarea de interzicere pe viitor a încălcării mărcii sale, însă, instanţa de apel a reţinut că, astfel cum însuşi reclamantul a arătat, acest capăt de cerere are caracter accesoriu faţă de cererea principală de constatare a încălcării, iar în condiţiile în care aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată, nu se pune problema analizării temeiniciei şi a cererii accesorii.
S-a mai apreciat ca nefondată şi critica referitoare la solicitarea de despăgubire a apelantului, deoarece aceasta reprezenta modalitatea aleasă de reclamant pentru repararea prejudiciului suferit prin faptele ilicite afirmate prin acţiune (încălcarea dreptului de autor, respectiv a dreptului asupra mărcii), însă instanţa de apel, la rândul său, a constatat inexistenţa acestor fapte ilicite. Prin urmare, în lipsa uneia dintre condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, nu
poate intra în discuţie repararea vreunui prejudiciu.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.proc.civ., ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul.
1. Recurentul-reclamant, prin recursul său, s-a prevalat de motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Acesta a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi a făcut o aplicare, prin analogie, a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.
În opinia recurentului, în ceea ce priveşte limitele dreptului de autor ce poarta asupra unor fotografii, textul legal aplicabil este art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, iar nu art. 33 alin. (1) lit. b), care se referă la citate dintr-o operă. Această din urmă prevedere nu poate fi aplicată prin analogie, în primul rând pentru că există un alt text expres care vizează în mod expres planşele fotografice.
În al doilea rând, utilizând metoda de interpretare gramaticală, se observa că art. 33 lit. b) pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia în privinţa acestui capăt de cerere, face referire la noţiunea de „citate dintr-o operă.”
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii romane, ediţia a II-a (Dex '98), noţiunea de „citat, citate ( s.n.)” este definită ca fiind un „fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai şi de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări şi a ilustra o idee sau o argumentare.”
Prin urmare, orice persoană care cunoaşte sensul propriu al cuvântului „citat” va putea constata că difuzarea într-o emisiune televizată a unor fotografii asupra cărora un anumit subiect de drept are un drept de autor, fără consimţământul acestuia, prin simplul fapt că se relevă publicului doar un număr limitat de fotografii, raportat la întreaga colecţie căreia acestea aparţin, nu va reprezenta „un citat dintr-o operă scrisă”, pentru simplul motiv că o fotografie nu reprezintă o operă scrisă. Această distincţie nu este valabilă exclusiv în limbaj comun, extra-juridic, ci se păstrează şi în registrul tehnico-juridic, deoarece legea care guvernează dreptul de autor (Legea nr. 8/1996) operează, la rândul ei, cu distincţia dintre o operă scrisă şi o fotografie, atât în cuprinsul art. 7 alin. (1) lit. a) şi f), cât şi în cuprinsul art. 33 lit. b) şi f), deci atât pe planul drepturilor, cât şi pe planul limitelor legale ale acestor drepturi.
Un alt argument în favoarea inaplicabilităţii art. 33 lit. b) în privinţa creaţiilor fotografice este dat de luarea în considerare a ratio legis în acest sens, întrucât edictarea literei b), prin care se permite terţilor citarea unei opere aparţinând altei persoane, fără consimţământul acesteia, a fost posibilă prin prisma faptului că revelarea unui fragment dintr-o operă scrisă nu este în măsura „să divulge” întreaga creaţie intelectuală asupra căreia poarta dreptul de autor, tocmai prin faptul ca întinderea sa este limitată la o mică parte din opera protejată de copyright.
Or, prin natura ei, o fotografie dintr-o colecţie fotografică, spre deosebire de un citat dintr-o operă scrisă, are o autonomie distinctă, astfel încât, revelarea şi a unei singure fotografii, fără consimţământul autorului, conduce la încălcarea dreptului de autor.
Recurentul consideră că, în ceea ce priveşte dreptul de autor asupra unei fotografii, spre deosebire de dreptul de autor asupra unei opere scrise, este divizibil între toate fotografiile protejate de dreptul de autor respectiv; prin urmare, fiecare fotografie în parte formează obiectul unui drept de autor distinct, cu toate prerogativele pe care legea le conferă unei fotografii asupra căreia există un drept de autor. În acest sens, recurentul arată că în literatura de specialitate s-a afirmat că: „Citarea nu este posibila în cazul operelor de artă plastică, o atare încercare, neputând fi «scurtă», va constitui în realitate o reproducere integrală sau, după caz, o atingere a integrităţii operei.”
O fotografie prezintă mult mai multe asemănări cu o operă de artă grafică sau plastică decât cu o scriere; practic, fotografia nu este altceva decât redarea unei imagini printr-un anumit procedeu tehnic, la fel cum este şi opera unui artist plastic - şi care nu are nimic în comun cu o operă scrisă, aceasta din urmă fiind singura susceptibilă de fragmentare, în scopul citării.
Totodată, chiar şi în ipoteza în care, printr-o interpretare foarte extensivă, s-ar considera că prezentarea fotografiilor în cadrul emisiunii televizate s-ar subsuma noţiunii de „citare”, încadrându-se în dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. b), oricum utilizarea acestora nu ar fi realizată în conformitate cu legea, întrucât au fost nesocotite dispoziţiile alin. (4) al art. 33, potrivit cărora: „în toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectura trebuie sa se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.”
În ceea ce priveşte argumentul instanţei de apel conform căruia „reclamantul nu justifică dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate, ci doar dreptul asupra operei derivate”, de aceea „de vreme ce pârâtul nu a utilizat însăşi opera derivată, ci doar fotografii, fapta sa nu poate fi calificată drept încălcare a dreptul exclusiv de autor asupra operei derivate”, recurentul consideră că este total eronat.
Astfel, potrivit dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 8/1996 „(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul.
(3) Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condiţiile legii.”
Având în vedere faptul că fotografiile prezentate în dosarul cauzei au fost realizate în mediu privat, fiind fotografii de familie, iar originalele fotografiilor precum şi ale documentelor care au fost reproduse şi incluse în conţinutul lucrării „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt”, sunt deţinute de către recurentul-reclamant şi îi aparţin în calitate de moştenitor al soţiei sale, X.Y., recurentul susţine că este singurul care are dreptul exclusiv de a reproduce, distribui, executa ori afişa aceste fotografii, precum şi actele originale.
Dreptul de autor este un drept declarativ, care apare automat odată cu creaţia sau opera, sens în care dispune şi art. 4 din lege.
Atât în conţinutul contractului din 12.11.2007 încheiat între reclamant şi editura W., în cadrul prevederilor referitoare la obiectul contractului, se arată că opera conţine „ediţia îngrijită, note şi comentarii de A., având 96 de pagini (coli de autor), 9 fotografii color şi 4 fotografii alb-negru”, cât şi în conţinutul cărţii, unde este înscrisă menţiunea Copyright A., fac dovada, în opinia recurentului, că acesta este titularul dreptului de autor asupra fotografiilor cuprinse în lucrare.
Folosirea simbolului pe verso-ul paginii cu titlu, reprezintă avertizarea terţilor asupra caracterului protejat al creaţiei.
Recurentul consideră a fi relevante în cauză şi prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora: „înstrăinarea negativului unei opere fotografice are ca efect transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra acesteia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.”
Pe de altă parte, legea prevede că autorul unei opere deţine dreptul asupra respectivei opere pe toată durata vieţii sale plus încă 70 de ani. Drepturile de autor se moştenesc de către urmaşii legali ai autorului.
Ca atare, recurentul consideră că dreptul său de autor asupra fotografiilor este pe deplin justificat în cauză.
Se mai arată de către recurent că instanţa de apel reţine în mod contradictoriu că reclamantul nu a justificat dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate, iar pe de altă parte, în motivarea respingerii apelului incident reţine că „Lucrarea, publicată în anul 2007, cuprinde menţiunea că a fost îngrijită, notată şi comentată de apelantul-reclamant A. în contractul de editare încheiat la data de 12.11.2007 cu Editura W. (după decesul X.Y.), reclamantul şi-a atribuit calitatea de autor al operei ”Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”. Este adevărată susţinerea apelantului pârât în sensul că simpla încheiere a contractului de editare în calitate de autor nu atrage de plano o asemenea calitate, însă, cum se va arăta în cele ce succed, din faptul încheierii contractului rezultă o prezumţie simplă, ce va fi coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate”; or, prin cel din urmă considerent, instanţa de apel a recunoscut reclamantului dreptul de autor asupra întregii opere.
Recurentul susţine că în mod nelegal instanţa de apel i-a respins şi pretenţia de a se constata încălcarea dreptului său de autor asupra mărcii „Zoia Ceauşescu”.
În acest sens, curtea de apel a reţinut ca şi prima instanţă, în sensul inaplicabilităţii art. 36 din Legea nr. 84/1998 la situaţia de fapt reţinută în cauză.
Astfel, instanţa a constatat că nu există o identitate între marcă şi semnul folosit de pârât - denumirea emisiunii, pentru a putea fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, susţine recurentul, curtea de apel conchide în mod greşit că doar utilizarea mărcii „Zoia Ceauşescu” în titlul unei emisiuni ar constitui o încălcare a drepturilor asupra mărcii; per a contrario, ar rezulta că, atât timp cât emisiunea se intitulează uşor diferit, însă pe parcursul acesteia este utilizată în repetate rânduri marca „Zoia Ceauşescu”, nu va exista nicio încălcare a dreptului asupra mărcii.
Cu alte cuvinte, prin raportare la clasa de servicii nr. 38 - Telecomunicaţii, una dintre clasele pentru care a fost admisă înregistrarea mărcii, ar constitui o încălcare a dreptului asupra mărcii doar situaţia în care titlul unei emisiuni TV ar fi identic cu marca, iar orice altă utilizare televizată a mărcii „Zoia Ceauşescu” ar fi exclusă de la protecţia conferită de art. 36; or, o astfel de interpretare este absurdă, întrucât ar lăsa loc unor nenumărate modalităţi de eludare a unui text imperativ, cum este art. 36 din Legea nr. 84/1998.
În ceea ce priveşte condiţia utilizării mărcii într-o activitate comercială, recurentul învederează că, din moment ce această condiţie este întâlnită şi în materia drepturilor de autor, în legătură cu utilizarea fără drept a fotografiilor, consideră că argumentele învederate anterior sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte utilizarea mărcii. Scopul mediat al oricărei emisiuni televizate este obţinerea de profit, ceea ce este un scop eminamente comercial; de aceea nu prezintă nicio relevanţă presupusul caracter „informativ pur istoric” al emisiunii, atât timp cât simpla captare a atenţiei publicului sau înregistrarea unui anumit rating în intervalul orar de difuzare a emisiunii respective, are o incontestabilă valoare comercială atât pentru postul TV care transmite emisiunea, cât şi pentru realizatorul acesteia.
Tot pentru a concluziona inaplicabilitatea art. 36 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 84/1998, tribunalul a concluzionat că: „în speţă nu sunt îndeplinite aceste condiţii în privinţa riscului de confuzie (fiind evident pentru oricine că emisiunea este despre X.Y., dar nu la fel de evident ca emisiunea ar aparţine titularului mărcii)”.
Recurentul susţine că aceasta este o simplă afirmaţie, neargumentată în niciun mod, întrucât aspectul evocat nu este la fel de evident şi pentru titularul mărcii.
O astfel de interpretare ar duce la concluzia că, în ceea ce priveşte mărcile recent înregistrate, cum este marca „Zoia Ceauşescu” - prin raportarea momentului înregistrării la momentul difuzării emisiunii - doar pentru că acestea au dobândit de puţin timp protecţie juridică, nu ar putea fi cunoscute publicului ca aparţinând titularului de drept, astfel că utilizarea lor în mod ilicit de terţe persoane nu ar avea aptitudinea de a genera confuzie.
În opinia recurentului, un atare raţionament este total greşit, în primul rând pentru că legea nu oferă o protecţie diferenţiată în funcţie de vechimea mărcii sau de renumele persoanei al cărei nume patronimic face obiectul înregistrării, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, şi, în al doilea rând pentru că, dacă vechimea unei mărci ar constitui criteriul în funcţie de care s-ar putea aprecia posibilitatea creării unei confuzii, atunci legea ar trebui să stabilească şi perioada considerată optimă pentru ca publicul să asocieze marca înregistrată cu titularul acesteia.
Din moment ce înregistrarea ca marcă a numelui unei persoane este permisă de lege (indiferent dacă această persoană este sau nu cunoscută şi indiferent de renumele acesteia), atunci marca ce poartă asupra acestui nume trebuie protejată şi - în mod corelativ - respectată de terţi, la fel ca orice altă marcă, existând şi în privinţa ei posibilitatea de confuzie în percepţia publicului.
În concluzie, recurentul-reclamant solicită a se constata că prin utilizarea mărcii „Zoia Ceauşescu” în cadrul emisiunii din data de 04.12.2010 a fost încălcat dreptul său exclusiv asupra mărcii, potrivit celor prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. Conţinutul acestui drept exclusiv urmează a fi determinat prin raportare la dispoziţiile alin. (2) al art. 36, care reglementează tipurile de activităţi interzise terţilor; dintre acestea, consideră că fapta ilicită a pârâtului a constat în utilizarea unui semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată [art. 36 alin. (2) lit. a)], prin faptul că, în cadrul emisiunii televizate, s-a făcut uz în repetate rânduri de numele patronimic X.Y. care face obiectul dreptului asupra mărcii, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 84/1998.
În subsidiar, în cazul în care instanţa de recurs va considera că exclusiv identitatea dintre titlul emisiunii şi marca înregistrată ar fi aptă să genereze o utilizare ilicită a mărcii, recurentul înţelege să invoce dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998; astfel, titlul emisiunii „X., fiica dictatorului” este asemănător cu numele înregistrat, dar şi prin prisma faptului ca ambele titulaturi conţin un nume propriu rar întâlnit în România, astfel încât există un serios risc de confuzie în percepţia publicului; prin urmare, această activitate trebuie interzisă terţilor, în conformitate cu art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Referitor la respingerea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind despăgubirea reclamantului pentru repararea prejudiciului suferit, recurentul susţine că şi această soluţie a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Aceste daune se impun a fi acordate ca urmare a încălcării dreptului de autor asupra creaţiilor fotografice indicate, precum şi în urma utilizării mărcii „Zoia Ceauşescu” fără consimţământul titularului, precum şi ca urmare a atingerii aduse cinstei, onoarei, reputaţiei şi demnităţii soţiei recurentului, prin afirmaţiile defăimătoare şi aprecierile nefavorabile asupra vieţii private a acesteia, care s-au făcut în emisiune şi au fost difuzate de postul de televiziune.
Prin aducerea la cunoştinţa publicului a vieţii private de familie, fără acordul recurentului, dar şi a unor informaţii incompatibile cu realitatea, s-a născut un prejudiciu asupra imaginii vieţii private şi profesionale a soţiei sale, inclusiv a vieţii de familie a recurentului.
Ca atare, se impune obligarea pârâtului la repararea prejudiciului pe care l-a creat.
2. Recurentul-pârât, prin memoriul de recurs a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a încălcat normele procedurale aplicabile, schimbând obiectul apelului incident pe care l-a formulat.
Prin încălcarea dispoziţiilor art. 295 C.proc.civ. care prevăd obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa numai în limitele cererii de apel, instanţa de apel a reinterpretat motivul de apel pe care pârâtul l-a susţinut cu privire la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. Astfel, în loc să reanalizeze această excepţie prin prisma inexistenţei calităţii acestuia de autor al fotografiilor propriu-zise, instanţa de judecată a efectuat o analiză din perspectiva drepturilor intimatului-recurent A. asupra operei derivate, în cadrul căreia au fost introduse fotografiile.
În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, considerând că această problemă va fi tratată, prin raportare la presupusa calitate a
reclamantului de autor al operei derivate, din perspectiva temeiniciei cererii sale.
Având în vedere încălcarea normelor imperative din materia apelului ce stabilesc limitele controlului judiciar, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Recurentul-pârât susţine şi critici întemeiate pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Se arată că motivarea instanţei privind legea aplicabilă este contradictorie; pe de altă parte, motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu o nemotivare, ceea ce conduce la desfiinţarea hotărârii în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
În speţa de faţă, instanţa de judecată creează confuzie cu prilejul motivării deciziei, deoarece, pe de-o parte citează prevederile art. 146 din Legea nr. 8/1996, ce prevăd aplicarea acesteia în privinţa exerciţiului drepturilor de proprietate intelectuală născute sub vechea lege, iar pe de altă parte, face o interpretare extensivă a respectivei prevederi legale, reţinând incidenţa acesteia, de o manieră generală, implicit şi în ceea ce priveşte naşterea acestor drepturi, ceea ce este greşit.
Mai mult, din dorinţa de a face o paralelă cu legea veche, instanţa de apel face o gravă confuzie, prin raportare la datele speţei, confuzie generată de (i) premisa greşită a atribuirii calităţii de autor al fotografiilor persoanei reclamantului şi (ii) de categoria de drepturi protejate (în accepţiunea instanţei vizând teza calităţii de autor al fotografiilor).
În pofida susţinerilor din cadrul cererii sale de apel, reclamantul nu poate fi socotit ca având calitatea de autor al respectivelor fotografii, întrucât acestea sunt realizate cu mult timp înainte ca acesta să o cunoască pe X.Y. sau avându-l drept subiect şi pe reclamantul însuşi.
Pe de altă parte, problema unei eventuale încălcări a drepturilor morale asupra fotografiilor nu a făcut obiectul judecăţii în prezentul dosar şi nici nu o putea face (având în vedere că drepturile morale sunt - independent de legea aplicabilă - incesibile şi reclamantul nu a susţinut niciodată ca ar fi autor al fotografiilor).
Ţinând seama de natura de apărări în cascadă, statuarea instanţei în sensul că pârâtul ar fi ales să formuleze apărări şi în raport de prevederile legii noi, iar nu numai în raport de vechea lege, nu reprezintă un argument în sensul că nu ar fi incidenţă legea vechea.
Prin urmare, în opinia recurentului, se impune admiterea recursului şi motivarea opţiunii
instanţei în aplicarea legii prin raportare la prevederile Decretului nr. 321/1956, normă juridică ce acorda autorului fotografiilor (fotografului care le-a realizat) o durată de protecţie de 5 ani a drepturilor patrimoniale, durată ce era deja împlinită la data introducerii cererii de chemare în judecată, dar şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Recurentul mai arată că motivarea instanţei de apel privind problema calităţii procesuale cuprinde elemente străine de natura pricinii, întrucât curtea de apel înţelege să analizeze natura operei reprezentate de volumul „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt", ajungând la concluzia că aceasta este o operă derivată, ce include scrieri cu valoare literară, dar şi fotografii.
Plecând de la această constatare, instanţa analizează calitatea lui A. de autor al acestui volum, stabilind că acesta este adevăratul autor al operei, concluzie ce determină, în optica instanţei de judecată, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatului-reclamant.
Cu toate acestea, chiar fără a specula cu privire la persoana care are calitatea de autor al operei literare în discuţie, analiza instanţei vizează aspecte străine cauzei, aspecte cu privire la care instanţa de apel nu a fost învestită.
Prin apelul incident a solicitat modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a lui A., ca urmare a nedovedirii calităţii sale de autor al operelor fotografice; mai precis, a solicitat instanţei să constate că, prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată că acesta nu este, în realitate, autorul fotografiilor şi, prin urmare, nu are calitate procesuală activă pentru a putea susţine încălcarea vreunor drepturi de proprietate intelectuală în legătură cu acestea.
Totuşi, instanţa de apel a depăşit cadrul procesual fixat prin motivele apelului incident, alegând să se refere la aspecte neimportante pentru speţă, respectiv - natura juridică a operei literare şi autorul acesteia, deşi criticile sale au fost altele, având în vedere că nu a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active din perspectiva operei literare, ci din cea a fotografiilor.
Pe de altă parte, instanţa de apel a statuat că, în calitate de autor al operei în care sunt incluse fotografiile, reclamantul ar fi dobândit anumite drepturi de proprietate intelectuală asupra fotografiilor, întinderea lor exactă urmând a fi apreciată din perspectiva temeiniciei cererii. Or, recurentul-pârât susţine că nu a contestat niciodată că există un drept de autor în ceea ce priveşte alegerea şi dispunerea fotografiilor în cadrul lucrării, însă acest drept nu priveşte chiar fotografiile, născând în sarcina autorului cărţii un drept de autor asupra fotografiilor distinct de cel al autorului acestora.
Prin invocarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantului s-a avut în vedere dreptul afirmat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar în speţă, acest drept este tocmai dreptul său de autor asupra fotografiilor (iar nu asupra cărţii); or, analizarea excepţiei prin raportare la un alt drept decât cel afirmat prin cererea de chemare în judecată este străină de natura pricinii.
Din această perspectivă, recurentul susţine nemotivarea hotărârii pronunţate în apel; pe de altă parte, interpretarea greşită a motivelor invocate - în fapt şi în drept - echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei şi atrage casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare.
Pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 cpt. 9 C.proc.civ., recurentul susţine că instanţa de apel a determinat greşit legea aplicabilă.
Cu referire la analiza acestei critici (legea aplicabilă), instanţa de apel a citat dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 8/1996.
O interpretare sistematică a acestui text conduce la concluzia că legea nouă prevede că, exerciţiul drepturilor de proprietate intelectuală, este guvernat de legea nouă.
Cu toate acestea, norma care guvernează naşterea propriu-zisă a drepturilor respective nu este reglementată de Legea nr. 8/1996, dat fiind principiul tempus regit actum, potrivit căruia această chestiune va fi
guvernată de legea în vigoare la momentul îndeplinirii „actului material” ce poate da naştere operei.
Or, în speţă, fotografiile în cauză prezintă diverse ipostaze din viaţa X.Y., respectiv de când aceasta s-a născut, era pionier sau şi-a cunoscut soţul, toate fiind evenimente ce s-au produs sub auspiciile legii vechi, aşadar, ale Decretului nr. 321/1956.
Prin urmare, cu aplicarea retroactivă a legii, instanţa de apel a apreciat că drepturile de proprietate intelectuală asupra fotografiilor s-au născut sub auspiciile noii legii, în condiţiile în care aceste drepturi, născute sub legea veche, au expirat de mult.
O astfel de „resuscitare" artificială a unor drepturi deja stinse şi care nici nu aparţin reclamantului nu era posibilă, interpretarea instanţei de apel în ceea ce priveşte legea aplicabilă speţei fiind profund greşită.
Drepturile asupra fotografiilor (acestea fiind drepturile afirmate în cererea de chemare în judecată) s-au stins anterior introducerii acesteia, ceea ce lipseşte reclamantul de calitatea procesuală activă necesară promovării acţiunii sale.
Ca atare, curtea de apel a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
În pofida faptului că instanţa de apel a stabilit că nu s-a făcut dovada calităţii de autor a lui A. asupra fotografiilor în sine, au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile legale şi în ceea ce priveşte calitatea reclamantului de al operei „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt”, prin urmare, şi în ceea ce priveşte drepturile autorului acestei opere asupra fotografiilor incluse în volumul literar menţionat.
Recurentul susţine că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de autor al operei literare „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt”.
În analiza identităţii autorului operei menţionate, instanţa constată că aceasta figurează în evidenţa Bibliotecii Naţionale a României ca fiind scrisă de însăşi X.Y. Cu toate acestea, instanţa de apel a înţeles să înlăture calitatea acesteia de autor pe baza a două argumente.
Primul, pentru aceea că reclamantul, pentru editarea acestei lucrări, a încheiat un contract de editare cu editura W., iar în cuprinsul acestui contract figurează în calitate de autor.
Or, prezumţia că persoana sub numele căreia a fost adusă la cunoştinţă publică, pentru întâia dată lucrarea, nu putea fi răsturnată pentru unicul motiv că intimatul-reclamant a încheiat, pentru publicarea lucrării, un contract de editare pentru că:
Legea prevede că „se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică" [art. 4 alin. (1)]; or, volumul a apărut sub numele X.Y., aspect necontestat şi reţinut ca atare şi de instanţa de apel;
De asemenea, legea prevede că „este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera” (art. 3); ca atare, dacă reclamantul ar fi susţinut că este autor al operei, acesta trebuia, conform prevederilor art. 1169 C.civ. să aducă o dovada a faptului că acesta „a creat opera”, ceea ce în cauză nu s-a realizat; pe de ală parte, simpla semnare a unui contract de cesiune de drepturi de autor nu face dovada creării operei, deoarece drepturile patrimoniale cedate puteau fi dobândite de către cedent şi prin cesiunea lor prin acte inter vivos sau mortis causa anterior, şi nu în mod necesar prin autorat.
Chiar deţinerea calităţii de autor al unei opere în care sunt utilizate fotografii nu constituie, în persoana respectivului autor, drepturi cu privire la fotografiile astfel utilizate.
În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut şi argumentul că o dovadă suplimentară a faptului că opera a fost scrisă de A., iar nu de către X.Y., rezidă în împrejurarea că aceasta era decedată la momentul publicării lucrării.
În opinia recurentului, o atare constatare nu schimbă cu nimic faptul că intimatul-reclamant putea semna contractul de editare, posibil ca cesionar al drepturilor patrimoniale relevante (reproducere şi distribuire), nefiind, potrivit legii, autor al operei.
Prin urmare, dacă reclamantul ar fi afirmat drepturi de autor asupra cărţii, trebuia să dovedească modul de dobândire a acestor drepturi pentru a răsturna prezumţia de autorat care operează, în temeiul legii, în favoarea X.Y., iar nu în favoarea sa.
Pe cale de consecinţă, recurentul susţine că reclamantul trebuia să dovedească fie faptul că acesta a creat opera, fie că acesta a dobândit drepturile asupra operei (ulterior cedate pe calea contractului de editare) de la autorul acesteia (de exemplu, prin moştenire după autorul prezumat, X.Y.).
Chiar şi în calitate de autor al operei „Zoia Ceauşescu, 237 zile-n mormânt", reclamantul nu a dobândit un drept asupra fotografiilor.
Plecând de la prezumţia greşită că reclamantul este autorul operei literare menţionate, prima instanţă a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, considerând în mod eronat că pretinsa încălcare a drepturilor de autor asupra fotografiilor din lucrarea în discuţie ar fi un aspect ce ţine de temeinicia cererii.
Cu toate acestea, dincolo de calitatea de autor sau nu al operei literare şi plecând de la constatarea anterioară a instanţei de judecată, în sensul că intimatul-reclamant nu a făcut dovada calităţii de autor al fotografiilor, rezultă că acesta nu poate ridica niciun fel de pretenţie cu privire la
fotografii în sine, doar pentru simplul motiv că acestea au fost incluse într-un presupus volum al său.
Mai precis, condiţia existenţei unui drept de proprietate intelectuală asupra fotografiilor în discuţie presupune, în mod necesar, fie existenţa calităţii de fotograf, fie pe cea de cesionar al acestor drepturi.
Or, din moment ce însăşi instanţa de judecată a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de autor al fotografiilor, este evident că cererea sa pentru „apărarea drepturilor de autor asupra fotografiilor” a fost introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; reclamantul nu a dovedit nici o eventuală dobândire pe cale convenţională sau testamentară a drepturilor (patrimoniale) asupra fotografiilor respective, ceea ce, din nou, confirmă lipsa calităţii procesuale active.
Din perspectiva protejării drepturilor patrimoniale asupra fotografiilor în sine, este lipsită de importanţă introducerea lor în cuprinsul unui volum al său sau al altuia, singurul drept pe care o astfel de persoana l-ar putea invoca fiind strict legat de modul de colaţionare al fotografiilor, de selectare al acestora ori altele asemenea.
Având în vedere că reclamantul nu a invocat un asemenea drept, ci chiar drepturi de autor asupra fotografiilor, este evident că cererea formulată a fost introdusă de o persoană fără calitate activă; mai mult, dacă se are în vedere şi faptul că drepturile patrimoniale asupra acestor fotografii s-a şi stins (în conformitate cu legea aplicabilă), este cu atât mai evident faptul că reclamantul nu are calitate procesuală activă şi, în consecinţă, apelul incident pe care l-a formulat se impunea a fi admis, conchide recurentul.
Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.
Având în vedere conţinutul criticilor invocate de către recurentul-pârât prin care s-au susţinut greşita dezlegare a criticilor din apelul incident cu privire la legea aplicabilă, dar şi la calitatea procesuală activă a reclamantului, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul pârâtului.
Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., s-a susţinut că instanţa de apel a schimbat obiectul apelului incident, încălcând astfel dispoziţiile art. 295 alin. (1)
C.proc.civ.
Înalta Curte constată că prevederile art. 295 alin. (1) C.proc.civ. prin care sunt stabilite limitele devoluţiunii în calea de atac, faţă de criticile susţinute de către pârât prin apelul incident, avea obligaţia verificării stabilirii situaţiei de fapt de către prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză (în ambele faze procesuale) şi aplicarea normelor de drept incidente la aceasta.
Astfel cum rezultă din expozeul deciziei de faţă, prin apelul incident, pârâtul a dedus judecăţii două aspecte – legea aplicabilă cu privire la raportul juridic litigios dedus judecăţii (pretinsa încălcare a dreptului de autor) şi calitatea procesuală activă a reclamantului în formularea cererii privind încălcarea dreptului de autor (nu şi a drepturilor asupra mărcii, precizare necesară din perspectiva celeilalte cauze juridice a cererii de chemare în judecată).
Pentru dezlegarea acestor două chestiuni, instanţa de apel, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C.proc.civ., la nivelul premiselor de analiză indispensabile dezlegărilor pe care trebuia a le da prin soluţionarea căii de atac exercitate de către ambele părţi, după stabilirea situaţiei de fapt, a procedat la calificarea juridică a acesteia, pe baza unor argumente juridice adecvate, iar nu străine de natura pricinii (astfel cu eronat susţine recurentul), după care a procedat la identificarea şi verificarea aplicării normelor de drept incidente de către prima instanţă.
În consecinţă, această dezlegare privind calificarea juridică a drepturilor afirmate de către reclamant nu se constituia într-o chestiune neimportantă pentru speţă, cum greşit susţine recurentul-pârât, ci reprezenta premisa de analiză a acestei cereri, în limita devoluţiunii fixate prin motivele de apel (apel incident, dar şi apel principal).
Având în vedere că prima instanţă nu a procedat la stabilirea tuturor împrejurărilor de fapt relevante ale cauzei, iar în legătură cu „caracterul ilicit al utilizării fotografiilor publicate în carte” (pretinsa încălcare a dreptului de autor) a reţinut incidenţa art. 85 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel a procedat la identificarea drepturilor afirmate de către reclamant în temeiul Legii nr. 8/1996, prin reluarea judecăţii derulate în faţa primei instanţe, în limitele motivelor de apel, dat fiind caracterul devolutiv al apelului.
În acest context, s-a reţinut că reclamantul a afirmat încălcarea de către pârât a drepturilor sale de autor asupra fotografiilor publicate în cuprinsul lucrării „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt” prin inserarea în cuprinsul unui episod al emisiunii sale a mai multor fotografii ce fac
parte integrantă din această carte, episod difuzat de postul C. TV, în seara zile de 4.12.2010.
Deşi din acest punct de vedere recurentul-pârât are susţineri divergente chiar în cuprinsul memoriului de recurs – susţinând, pe de o parte, că reclamantul însuşi nu a afirmat dreptul său de autor asupra fotografiilor, iar, pe de altă parte, că în cauză, calitatea procesuală activă a acestuia (în legătură cu încălcarea unor pretinse drepturi de autor) trebuia a fi analizată exclusiv în legătură cu calitatea de autor asupra fotografiilor -, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o corectă calificare juridică raportului juridic dedus judecăţii.
Astfel, s-a reţinut că reclamantul a pretins încălcarea drepturilor sale de autor prin redarea în cuprinsul menţionatei emisiuni a unor fotografii ce fac parte integrantă din cuprinsul lucrării anterior evocate, afirmând că soţia sa este autoarea cărţii.
Instanţa de apel, pe baza unei judicioase analize a probelor cauzei, a constatat că prezumţia de autorat instituită prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ce opera în favoarea X.Y. (soţia reclamantului) a fost răsturnată şi, în consecinţă, a statuat asupra calităţii reclamantului însuşi de autor al lucrării din cauza de faţă, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 8/1996; consecutiv, s-a procedat şi la calificarea operei ca fiind o operă derivată, pornind de la observarea conţinutului acesteia – corespondenţă personală între reclamant şi soţia sa (în special, din perioada arestului preventiv al X.Y. din anul 1990– 237 de zile), comentarii ale reclamantului, precum şi un număr de 13 fotografii, alb-negru şi color, reprezentându-i pe reclamant, pe soţia sa şi alţi membri ai familiei acesteia.
Cum opera menţionată a apărut în anul 2007, în mod corect s-a procedat la calificarea acesteia pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, fără a intra în discuţie prevederile Decretului nr. 321/1956 cu referire la operaţiunea judiciară de calificare a operei.
Stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor cauzei nu pot face obiect de analiză al instanţei de recurs, astfel încât, nu vor fi analizate criticile recurentului cu această finalitate, întrucât controlul judiciar în această fază procesuală este exclusiv unul de legalitate, iar nu şi de temeinicie, propriu doar instanţelor de fond.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, independent de apărările pârâtului, cât şi de unele dintre susţinerile reclamantului, curtea de apel în mod corect a calificat situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a identificat normele de drept incidente speţei, instanţa de judecată fiind cea chemată se dea calificarea juridică a faptelor, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C.proc.civ.
Ca atare, urmează a fi înlăturate ca nefondate criticile recurentului-pârât din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C.proc.civ., în ceea ce priveşte cel din urmă motiv de recurs, cu referire la susţinerea privind presupuse considerente străine de natura pricinii inserate de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate.
Înalta Curte mai constată că, pe de o parte, reclamantul însuşi a susţinut că justifică şi un drept de autor asupra fotografiilor inserate în cartea „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”, în timp ce pârâtul a afirmat contrariul, iar în temeiul acestei constatări, în opinia recurentului-pârât, s-ar fi impus soluţia respingerii acestei cereri pentru lipsa calităţii procesuale active.
Cu referire la acest aspect, recurentul pârât a dezvoltat motive de recurs pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.
Niciuna dintre aceste critici nu va putea fi reţinută de o manieră susceptibilă a conduce la modificarea deciziei recurate, astfel încât, doar unele dintre considerentele deciziei recurate vor fi substituite cu cele ce urmează, astfel cum se va arăta.
Astfel, principala susţinere a pârâtului în justificarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului a privit faptul că fotografiile în litigiu nu mai au beneficiul legal al protecţiei ca obiect al drepturilor patrimoniale de autor, prin raportare la data realizării (apariţiei lor), toate fiind realizate cu mai mult de 5 ani înaintea introducerii cererii de chemare în judecată şi chiar a intrării în vigoare a legii noi, regimul juridic al acestora fiind cel reglementat de dispoziţiilor Decretului nr. 321/1956.
Fotografiile au fost realizate în cursul vieţii soţiei reclamantului – perioada copilăriei, tinereţii şi la maturitate -, cea mai recentă dintre ele datând din anul 1991.
Recurentul-pârât s-a raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 321/1956 care prevăd: „În cazurile arătate mai jos, autorul nu are folosinţa drepturilor patrimoniale decât: c) pe termen de 5 ani de la apariţie, cu privire la autorul de fotografii artistice separate.”
Acest text nu este însă incident în speţă, astfel cum au concluzionat şi instanţele de fond,
întrucât, pe lângă împrejurarea că respectivele fotografii ar fi trebuit să poarte amprenta unei anumite creativităţi a fotografului (autorul lor) de natură a le califica drept obiect al dreptului de autor (fotografii artistice), astfel cum norma invocată prevedea, iar nu simple instantanee, fără o valoare artistică în sine, ci doar cu valoarea unor amintiri de familie, Înalta Curte constată că între împrejurările de fapt ale cauzei, instanţele de fond nu au reţinut o anumită dată a apariţiei lor; deşi sarcina unei astfel de probe în excepţie îi revenea pârâtului, acesta s-a limitat la a echivala, contrar dispoziţiilor legale, data apariţiei cu data (prezumată a) realizării acestor fotografii.
În acest context, devin lipsite de relevanţă susţinerile pârâtului în sensul că reclamantul nu s-ar putea pretinde autorul acestor fotografii câtă vreme el însuşi apare în unele dintre ele (alături de soţia sa), iar în ceea ce priveşte alte fotografii, pentru că faptul că acestea au fost realizate într-o perioadă în care reclamantul nu o cunoştea încă pe X.Y. (perioada copilăriei, de exemplu).
Ca atare, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel nu a analizat criticile pârâtului din apelul incident, ca şi temeinicia pretenţiilor reclamantului cu referire la această pretinsă încălcare pe temeiul textului anterior citat şi aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele de fond nu au reţinut calitatea reclamantului de autor al fotografiilor, ci calitatea acestuia de autor al operei derivate, publicată sub imperiul Legii nr. 8/1996 (în anul 2007), fotografiile fiind parte componentă, integrantă din cartea cu titlul „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”, alături de corespondenţa purtată între reclamant şi soţia sa în perioada arestului preventiv al acestora din anul 1990, documente în facsimil, anumite comentarii sau note ale reclamantului (partea de operă scrisă).
Din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Lega nr. 8/1996, faptul publicării operei (aducerii ei la cunoştinţă publică) sub imperiul legii noi este împrejurarea relevantă pentru analiza cererii reclamantului în baza dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, iar nu dispoziţiile tranzitorii din legea nouă, respectiv dispoziţiile art. 149, astfel cum a reţinut în mod greşit instanţa de apel, recurentul-pârât referindu-se în mod eronat şi la prevederile art. 146 din Legea nr. 8/1996 în cadrul motivelor de recurs (temei juridic neanalizat de instanţa de apel).
De asemenea, se constată că recurentul-pârât, prin memoriul de recurs, a invocat şi argumente
prin care a contestat concluzia instanţei de apel referitoare la calitatea reclamantului de autor asupra
operei derivate „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”.
Astfel cum deja s-a arătat, instanţei de recurs nu îi este permisă reaprecierea probelor cauzei, dată fiind abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 prin OUG nr. 138/2000; prin urmare, aceste critici ale recurentului-pârât nu pot fi analizate în această etapă procesuală.
Din perspectiva legalităţii deciziei recurate însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere caracterul relativ al prezumţiei de autor ce operează în favoarea celui sub numele căruia o operă este adusă la cunoştinţă publică, instituită prin prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi, prin referiri la probele administrate în cauză, care au fost analizate în mod coroborat, a argumentat în mod corespunzător răsturnarea acestei prezumţii legale relative, susceptibilă de proba contrară, probe contrare care îl desemnau pe reclamant în calitate de autor al operei derivate, în virtutea faptului creării operei de către acesta, dublat de cel al încheierii, în nume propriu, a contractului de editare depus la dosar, menţiunile de pe coperta interioară a cărţii etc.
Ca atare, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a determinat legea aplicabilă ca fiind Legea nr. 8/1996 şi a confirmat legitimarea procesuală activă a reclamantului prin raportare la calitatea acestuia de autor al operei derivate, ceea ce, raportat la ansamblul operei, pentru cazul în care nu este incidentă vreo situaţie de excepţie dintre cele prevăzute de lege, îi conferă, pe lângă drepturile morale de autor (art. 10 din lege) şi dreptul de a consimţi la utilizarea acesteia de către terţi, în virtutea drepturilor patrimoniale de autor (art. 12 şi urm. din Legea nr. 8/1996).
Contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, curtea de apel nu a recunoscut în favoarea reclamantului calitatea de autor asupra fotografiilor din cuprinsul cărţii, nici ca efect al recunoaşterii dreptului de autor al operei derivate, ci doar dreptul de autor asupra integralităţii volumului; astfel cum şi instanţa de apel a reţinut, opera s-a născut prin selecţia, dispunerea, stabilirea succesiunii scrisorilor, a facsimilurilor, a fotografiilor - însoţite de scurte comentarii şi note ale reclamantului – etc., elemente ce au fost de natură a reprezenta aportul său creator la realizarea acestei opere ce poartă amprenta personalităţii sale şi a soţiei sale, a cărei existenţă a dorit să o evoce, în mod special, din perspectiva unei anumite perioade a vieţii acesteia.
Înalta Curte apreciază că nici recursul reclamantului nu poate fi primit.
Acesta a invocat neaplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi a susţinut greşita aplicare, prin analogie, a prevederilor art. 33 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, din perspectiva reţinerii limitării drepturilor sale patrimoniale de autor.
Se constată că instanţa de apel a confirmat soluţia de respingere a cererii reclamantului prin care a solicitat constatarea încălcării dreptului său de autor prin utilizarea de către pârât, fără consimţământul său, a unor fotografii din cartea „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt” în cadrul unui episod din emisiunea realizată de acesta, difuzată pe postul C. TV.
Astfel cum deja s-a confirmat în recursul pârâtului, instanţa de apel nu a reţinut calitatea reclamantului de autor al fotografiilor inserate în cuprinsul cărţii, ci a stabilit că acestea constituie parte integrantă din ansamblul operei derivate.
Ca atare, utilizându-se în cadrul emisiunii incriminate anumite fotografii dintre cele publicate în această lucrare, atare situaţie de fapt a permis instanţei de apel ca, prin raportare la ansamblul operei derivate în discuţie, să reţină în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Textul menţionat prevede: „(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;”
Înalta Curte apreciază că, în absenţa recunoaşterii unui drept de autor asupra unor eventuale opere de artă fotografică în favoarea reclamantului (potrivit celor deja arătate în analiza recursului pârâtului), nu se poate lua în considerare incidenţa art. 33 alin. (1) lit. f) din legea în materie, întrucât nu sunt îndeplinite premisele de analiză ale acestei norme care reglementează, la rândul ei, o limitare a exerciţiului drepturilor patrimoniale ale autorului unei opere de arhitectură, de artă plastică, fotografică sau artă aplicată.
Or, aşa cum s-a arătat, fotografiile selecţionate de către reclamant şi inserate în cuprinsul
operei scrise sunt simple amintiri de familie, în care subiectele (între care, şi reclamantul şi soţia sa) erau surprinse în diferite momente ale vieţii, fotografiile în litigiu fiind fără o valoare artistică în sine, de natură a putea conduce la calificarea lor ca opere de artă fotografică, pe temeiul Legii nr. 8/1996; în acest context, apare a fi fără relevanţă cerinţa din conţinutul art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind amplasarea permanentă a operei în locuri publice.
Ca atare, se apreciază că în mod corect instanţa de apel a confirmat incidenţa în cauză a prevederilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, pornind de la particularitatea operei al cărei autor a fost recunoscut reclamantul – operă având un conţinut mixt constând din scrieri cu valoare literară reprezentate de corespondenţa purtată între reclamant şi soţia sa [art. 7 lit. a) din lege], dar şi din fotografii, susceptibile a fi protejate prin drept de autor, în temeiul art. 7 lit. f) din Legea nr. 8/1996 (dacă sunt opere de artă fotografică), opera derivată fiind ansamblul alăturării acestora, în ordinea şi potrivit celorlalte criterii alese de reclamant.
Opera derivată fiind rezultatul compilării acestor elemente componente diverse (nu numai texte scrise), analiza incidenţei limitării exerciţiului drepturilor patrimoniale de autor potrivit celor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/10996 impune a se lua în considerare specificitatea operei în discuţie, astfel încât această utilizare fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii a unor scurte fragmente din operă, este permisă de lege dacă este conformă bunelor uzanţe, nu contravine exploatării normale a operei şi nu îl prejudiciază pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare, întrucât o atare utilizare este asimilabilă citării din opera exclusiv scrisă.
Nu este lipsit de relevanţă a se preciza că art. 8 lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu privire la opera derivată, stabileşte:
„Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.”
Ca atare, opera derivată poate fi creată pornindu-se de la una sau mai multe opere preexistente, dar, în acelaşi timp ea poate consta şi din asamblarea unor materiale sau date chiar neprotejate, pe baza unor anumite criterii de selecţie şi amplasare etc., activitate care, în mod inerent, antrenează un efort creator de natură a-i conferi originalitate şi de a plasa rezultatul acestei creaţii sub protecţia dreptului de autor; precizarea este necesară în ceea ce priveşte includerea fotografiilor în discuţie în ansamblul operei derivate, fotografii care nu constituie opere preexistente, nefiind opere de artă fotografică şi asupra cărora reclamantul poate invoca un drept de autor numai în contextul ansamblului în care acestea se integrează, iar nu în mod distinct sau individual, prin raportare la fiecare dintre fotografii care nu au însuşirea de a fi opere preexistente.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că sunt nerelevante pentru speţă asemănările invocate de către reclamant cu operele de artă grafică sau plastică; în plus, contrar celor susţinute de către recurent, opera derivată descrisă nu reprezintă nicio colecţie de opere fotografice, dată fiind compoziţia acesteia şi lipsa unei valori artistice intrinseci a fotografiilor de familie.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că în ipoteza în care se reţine incidenţa art. 33 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 8/1996, citarea din opera derivată de către pârât prin prezentarea unora dintre fotografii în cuprinsul emisiunii sale, trebuia a avea loc cu respectarea dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din acelaşi act normativ, astfel încât pârâtul avea obligaţia de a menţiona sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil.
Această critică nu poate fi primită în acest stadiu tardiv al procedurii judiciare, având în vedere că, în legătură cu pretinsa încălcare a dreptului de autor, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a susţinut că pârâtul a utilizat fără consimţământul său şi fără plata vreunei remuneraţii, parte din fotografiile apărute în lucrarea „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”, aşadar încălcarea unui drept patrimonial de autor, iar nu a drepturilor nepatrimoniale – art. 10 lit. b) – dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel încât părţile sunt cele care deduc judecăţii un drept sau un interes legitim şi apelează la declanşarea mecanismului judiciar al acţiunii civile; în plus, limitele obiective ale judecăţii, de regulă, sunt fixate de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată ori prin cereri completatoare, formulate în condiţiile permise de lege; ca atare, instanţa de judecată nu se poate sesiza din oficiu cu privire la soluţionarea unei posibile pretenţii conexe celei cu care este învestită.
Înalta Curte mai constată că deşi reclamantul a avut susţineri identice şi în apel, nici curtea de apel nu putea analiza alte cereri decât cele deduse judecăţii la prima instanţă, întrucât se opun dispoziţiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ.; excepţiile de la această regulă - reglementate de alin. (2) din acelaşi text -, de strictă interpretare şi aplicare, nu sunt incidente cu privire la cererea menţionată, ci au un alt obiect (dobânzi, rate, venituri etc.).
Din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, este lipsită de relevanţă susţinerea reclamantului privind calitatea sa de moştenitor al soţiei sale, invocând că, în virtutea acestei calităţi se află în deţinerea sa originalele documentelor şi ale fotografiilor fiind sigurul în drept a le reproduce, distribui, executa ori afişa aceste fotografii, drept de care, de altfel, a şi uzat prin includerea acestora în volumul menţionat, a mai susţinut recurentul.
Pe de altă parte, prin cererea dedusă judecăţii în cauza de faţă, reclamantul nu a imputat pârâtului utilizarea fotografiilor originale, ci a celor reproduse în cuprinsul operei derivate, aspect deja analizat; mai mult decât atât, nu s-a susţinut încălcarea vieţii private, de familie ori a dreptului la imagine a soţiei sale decedate, drepturi care nu puteau fi apărate pe calea oferită de Legea nr. 8/1996, ci potrivit legislaţiei civile de drept comun; or, o astfel de cerere, în mod necesar ar fi avut o altă cauză juridică; totodată, nici dispoziţiile art. 88-90 din Legea nr. 8/1996 (Cap. XI din lege - Protecţia portretului, a destinatarului corespondenţei şi a secretului sursei de informare) nu erau incidente în absenţa caracterului de operă a fotografiilor inserate de către reclamant în cuprinsul cărţii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a stabilit că pârâtul nu a încălcat dreptul de autor al reclamantului asupra operei derivate „Zoia Ceauşescu, 237 de zile-n mormânt”, întrucât reproducerea unor fotografii din cuprinsul acestei lucrări, în scop de ilustrare, în episodul (”X., fiica dictatorului”) din cadrul emisiunii difuzată pe postul C. TV în data de 4.12.2010, se circumscrie dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce reglementează una dintre limitele exercitării drepturilor patrimoniale de autor şi permite terţilor, în condiţiile prevăzute de lege, utilizarea operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.
Înalta Curte apreciază că decizia recurată este dată cu corecta aplicare a legii şi în ceea ce
priveşte confirmarea sentinţei tribunalului sub aspectul respingerii cererii de constatare a încălcării dreptului reclamantului asupra mărcii „Zoia Ceauşescu”, astfel încât nu va fi reţinut nici motivul de recurs cu acest obiect, susţinut de către reclamant pe temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Recurentul-reclamant pretinde că instanţa de apel în mod nelegal a concluzionat în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, constatând că nu există identitate între marcă şi semn, precum şi că pârâtul nu a folosit semnul „pentru servicii” – în legătură cu o activitate comercială -, astfel încât nu se poate reţine incidenţa art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, forma modificată a legii prin Legea nr. 66/2010 (în vigoare din 27 mai 2010), având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată - 24.12.2010.
Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut că reclamantul este titularul mărcii verbale, individuale „Zoia Ceauşescu”, înregistrată pentru clasele de produse şi servicii 16, 35, 38 şi 41, clasa ce interesează în cauză, în legătură cu pretinsa încălcare a drepturilor asupra mărcii, fiind clasa de servicii 41 – între altele, serviciile destinate divertismentului; prima instanţă s-a raportat în mod explicit la această clasă de servicii, iar instanţa de apel nu a schimbat acest element al situaţiei de fapt.
Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998:
„(2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.”
Pe de altă parte, art. 36 alin. (3) lit. b) din acelaşi act normativ prevede:
„(3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn.”
În examinarea cererii în contrafacere, instanţele de fond au pornit de la stabilirea corectă a premiselor de analiză a acestei pretenţii a reclamantului, anume forma în care reclamantul a obţinut înregistrarea mărcii şi, în continuare, s-a procedat la o analiză comparativă a mărcii asupra căreia acesta invocă drepturi exclusive şi forma concretă în care pârâtul a utilizat semnul incriminat, în evaluarea cerinţei privind identitatea ori similaritatea dintre marcă şi semn.
În plus, date fiind celelalte cerinţe ale textului anterior citat, s-a verificat şi cerinţa ca utilizarea semnului de către pârât să aibă loc „pentru servicii” (unul sau unele dintre cele pentru care reclamantul este titular al mărcii, dat fiind principiul specializării dreptului la marcă), respectiv ca utilizarea semnului în modalitatea reclamată să aibă loc, în concret, într-o modalitate de natură a se circumscrie funcţiilor esenţiale ale mărcii, în special celei de a indica originea comercială a serviciilor şi de a le distinge de cele identice sau similare ale titularului mărcii; dacă aceste două cerinţe ar fi fost îndeplinite, se impunea se conchide asupra existenţei sau inexistenţei riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă.
Având în vedere că pentru admiterea unei cereri în contrafacerea unei mărci aceste cerinţe legale trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea oricăreia dintre ele, prin raportare la circumstanţele concrete ale speţei, este suficientă pentru respingerea cererii.
Ca atare, s-a reţinut că în cadrul emisiunii, pârâtul a realizat un episod sub titlul – „X., fiica dictatorului”, difuzat pe postul de televiziune C. în data de 4.12.2010, episod în cadrul căreia au fost prezentate aspecte ale vieţii şi personalităţii fiicei lui Z.Y., X.Y., fiind aşadar o emisiune pe teme de interes istoric; pe de altă parte, pe parcursul aceluiaşi episod a fost evocat de mai multe ori numele X.Y., subiect al demersului de cercetare jurnalistică a pârâtului.
În speţă, s-a reţinut în mod corect că cererea în contrafacere trebuia analizată din perspectiva art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, nefiind întrunită cerinţa identităţii dintre marcă (Zoia Ceauşescu) şi semnul reclamat (X., fiica dictatorului), în condiţiile în care în ansamblul mărcii reclamantului elementul dominant (potrivit aprecierii globale ce constituie criteriul de evaluare în cererile cu un atare obiect) este „Y.”, dată fiind indiscutabila notorietate în România a acestui nume, iar în cadrul semnului folosit de către pârât – denumirea episodului - elementul dominant este „X.”, în timp ce expresia „fiica dictatorului” este una descriptivă, de natură a oferi elementul de legătură cu familia Y. şi a indica ascendenţa persoanei ce constituia subiectul episodului; în acest sens, a se vedea parag. 37-40 din Hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C‑51/09 P, Barbara Beker vs. Hamrman International Industries, Inc.
Deşi pentru analiza similarităţii dintre semn şi marcă, în cadrul aprecierii globale a riscului de confuzie, de regulă, este necesară o analiză pe cele trei planuri: similaritate vizuală, auditivă şi conceptuală, potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa CJUE din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că o atare analiză este inutilă faţă de neîntrunirea cerinţei ca semnul folosit de către pârât nu a fost utilizat pentru servicii, astfel încât să atenteze la funcţiile mărcii reclamantului şi, în aceste condiţii, să constituie contrafacere (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele: C – 2/00 Hölterhoff; C – 206/01 Arsenal Football Club; C – 245/02 Anheuser Busch; C – 17/06 Celine etc.).
Cerinţa legală esenţială în discuţie este aceea ca terţul (pârâtul) să fi folosit semnul cu titlu de marcă, în sensul că a intenţionat să distingă serviciile oferite sub acest semn de cele ale altor întreprinderi de acelaşi gen; nu orice folosire a unui semn identic sau similar unei mărci înregistrate este de natură a fi sancţionată prin admiterea unei cereri în contrafacere, ci doar acele modalităţi de utilizare a semnului cu funcţiile mărcii, aşadar, sub forma unor semne distinctive pentru serviciul desemnat prin semn, în sensul că semnul, prin modalitatea concretă de utilizare, tinde la indicarea originii comerciale a serviciului şi la diferenţierea acestuia de cele identice sau similare ale altor întreprinzători.
Or, ansamblul circumstanţelor relevante din speţă au condus instanţele de fond în mod corect la concluzia că semnul folosit de către pârât (atât în cadrul titlului episodului, cât şi în timpul derulării acestuia) nu a fost utilizat cu valoarea unui semn distinctiv, cu titlu de marcă, ci pentru a desemna personalitatea istorică pe care o evoca în cadrul episodului menţionat şi care se constituia în subiectul acestuia.
Astfel, în cauză, semnul „X., fiica dictatorului” – în titlu şi X.Y. – pe parcursul emisiei, raportat la episodul menţionat, nu a servit funcţiei de indicare a serviciilor de telecomunicaţii ori a emisiunii pe teme istorice, ci doar la indicarea subiectului acelui episod, prin desemnarea personalităţii analizate din perspectiva temei istorice a emisiunii, fiind vorba despre o utilizare cu valoarea numelui patronimic, având un scop pur descriptiv, cu atât mai accentuat în titlul episodului.
Sugestia din titlul episodului viza încercarea realizatorului de a trata subiectul (de interes pentru istoria recentă a României) din perspectiva ascendenţei şi, implicit, de apartenenţă a X.Y. la familia dictatoare în România până în decembrie 1989, împrejurări de natură a se resimţi chiar şi în cadrul vieţii private a acesteia.
Prin urmare, folosirea numelui în discuţie a servit exclusiv scopului de a face legătura cu conţinutul episodului, al subiectului pe care îl trata, fiind vorba despre o utilizare în sensul propriu, pentru desemnarea persoanei, iar nu cu titlu de marcă, respectiv pentru a distinge o emisiune de televiziune de cele identice sau similare ale altora, cum corect au stabilit şi instanţele de fond.
Recurentul este în eroare cu privire la limitele protecţiei obţinute prin înregistrarea ca marcă a numelui patronimic al soţiei sale, interpretarea propusă de acesta excedând dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 şi principiul specialităţii mărcilor, folosirea de către terţi a acestui nume patronimic în sensul său propriu (pentru identificarea/desemnarea persoanei), neputând fi interzisă prin formularea unei acţiuni în contrafacerea unei mărci identice sau similare.
Înalta Curte mai reţine că în speţă nu se cerea a se verifica dacă episodul a fost difuzat în cadrul unei activităţi comerciale (prin raportare la televiziunea care l-a găzduit), ci dacă folosirea semnului a fost „pentru servicii”, prin urmare, cu titlu de marcă, potrivit celor deja arătate.
Şi celelalte argumente susţinute de către recurent sunt străine de natura analizei juridice ce se impunea a fi realizată în cauză din perspectiva cererii în contrafacerea mărcii; de asemenea, nu pot fi evaluate în această etapă procesuală nici criticile formulate omisso medio, critici vizând soluţia pronunţată de prima instanţă.
Înalta Curte mai constată că sunt lipsite de obiect şi criticile reclamantului privind soluţia confirmată cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere (respingerea ca prematur), precum şi cererea de acordare a unor despăgubiri, având în vedere inexistenţa pretinselor încălcări reclamate în cauză, pe ambele temeiuri analizate (Legea nr. 8/1996 şi Legea nr. 84/1998)
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin.
(1) C.proc.civ., a respins ca nefondate ambele recursuri.