A. Acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea greşitei constituiri a tribunalului arbitral. Condiţii şi efecte
B. Acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) din Codul de procedură civilă din 1865. Invocarea încălcării art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Condiţii de admisibilitate
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul
Index alfabetic : acţiune în anulare
- hotărâre arbitrală
- greşita constituire a tribunalului arbitral
C. proc. civ. din 1865, art. 35812, art. 364 lit. c), g), i)
Legea nr. 31/1990, art. 76 alin. (2), art. 79 alin. (1), art. 197 alin. (3)
A. Potrivit art. 35812 C. proc. civ., orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor (...) trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfăţişare în faţa tribunalului arbitral, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.
Semnificaţia decăderii care sancţionează neinvocarea excepţiei în limitele stabilite de lege este aceea că partea pierde dreptul de a pune în discuţie orice neregularitate legată de aspectele delimitate de acest text, atât în faţa tribunalului arbitral, dar şi în faţa instanţei sesizate cu acţiunea în anularea sentinţei arbitrale pentru motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. c) C. proc. civ.
Aşadar, partea interesată nu se va putea prevala, pentru a obţine anularea sentinţei arbitrale, de greşita constituire a tribunalului arbitral, dacă nu şi-a conservat acest drept încă din procedura arbitrală prin invocarea excepţiei în condiţiile stabilite.
B. Între normele imperative şi cele care ocrotesc un interes public sau de ordine publică nu există o suprapunere totală, existând o parte semnificativă a normelor imperative care ocrotesc ordinea privată, astfel încât, din acest punct de vedere, poate fi invocată ca motiv de anulare a unei sentinţe arbitrale încălcarea unei norme cu caracter imperativ, chiar dacă scopul normei imperative nu se îndreaptă către protejarea unui interes public sau a ordinii publice, cum este cazul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Dispoziţiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au caracter imperativ, în măsura în care prin acestea se impune subiectelor vizate o interdicţie de la care, sub o anumită sancţiune, aceasta nu pot să deroge, şi, prin urmare, este greşită soluţia instanţei de apel care a considerat că încălcarea acestor prevederi legale nu poate fi invocată pe calea acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, conform art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece acestea ocrotesc un interes privat.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1227 din 28 iunie 2016
1. Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2009 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta SC A. SRL prin administrator B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC C. Leasing IFN SA (fostă SC D. Leasing IFN S.A.), SC E. SRL şi F. : să se constate nulitatea absolută a actelor de novaţie la contractele de leasing nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 şi nr. 080114AB22, întrucât acestea nu au fost semnate de ambii reprezentanţi ai SC A. SRL, fiind făcute în dauna societăţii; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării actelor de novaţie nule absolut; să se dispună obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea către SC A. SRL a bunurilor ce formează obiectul contractelor de leasing nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 şi nr. 080I14AB22; să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor SC E. SRL şi F. la plata sumei de 256,47 lei/zi, calculată începând cu data semnării actelor de novaţie şi până la restituirea efectivă a bunurilor, sumă reprezentând profitul zilnic pierdut ca efect al lipsei de folosinţă pentru cele trei autovehicule de transport. În plus, s-a cerut să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Prin încheierea din 21 septembrie 2010, instanța a luat act de faptul că reclamanta a renunțat la judecată față de pârâtul F.
Pârâta SC E. SRL a formulat, la data de 26 septembrie 2012, cerere reconvenţională, care a fost anulată pentru neachitarea taxei arbitrale.
La data de 5 noiembrie 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul renunțării la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor SC E. SRL şi F. la plata despăgubirilor reprezentând profitul pierdut prin lipsa de folosinţă şi a solicitat ca Tribunalul Arbitral să pronunţe o hotărâre prin care: a) să constate nulitatea absolută a „actelor de novaţie prin schimbare de debitor” încheiate la 31 iulie 2009 în legătură cu cele trei contracte de leasing; b) să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor de novaţie prin obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea celor trei autovehicule şi obligarea pârâtei SC C. Leasing IFN SA (fostă SC D. Leasing IFN SA) „să transfere dreptul de proprietate asupra acestor autovehicule către reclamantă”.
La data de 13 martie 2013, pârâtă SC E. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a lui B., în calitatea acestuia de semnatar al cererii de chemare în judecată pentru reclamanta SC A. SRL.
Prin sentinţa arbitrală nr. 106 din 6 iunie 2013, tribunalul arbitral a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de pârâta SC E. SRL şi, în consecinţă, a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL. Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 12.418,10 lei către pârâta SC E. SRL cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri, tribunalul arbitral a reținut că, în raport cu considerentele deciziei nr. 426 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București, menținută prin decizia nr. 2309 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că această chestiune a dreptului de reprezentare a societății reclamante de către cei doi asociați și administratori a fost tranșată cu putere de lucru judecat, în sensul că dreptul de reprezentare aparţine în comun celor doi asociaţi care nu pot lucra independent atunci când nu există acord asupra actului ce urmează a fi încheiat. Totodată, s-a reţinut că ceea ce este stabilit printr-o hotărâre judecătorească este obligatoriu atât pentru părţi, cât şi pentru instanţele judecătoreşti şi cele arbitrale, neputându-se limita ori nesocoti hotărârile pronunţate în alte litigii între aceleaşi părţi şi care rezolvă aceeaşi problemă de drept.
De asemenea, tribunalul arbitral a mai reținut că cererea arbitrală trebuie semnată de persoanele care reprezintă societatea reclamantă potrivit prevederilor actului constitutiv și dispozițiilor legale în vigoare aplicabile organizării și funcționării societăților comerciale cu răspundere limitată, precum și faptul că, în speță, contractul de asistență juridică trebuia, la rândul său, încheiat de comun acord de cei doi asociați administratori.
A mai apreciat tribunalul că asociatul B. are la dispoziție acțiuni în răspundere pentru încălcarea sau depășirea limitelor mandatului de către asociatul său.
2. Împotriva acestei sentinţe arbitrale a formulat acţiune în anulare reclamanta SC A. SRL. Prin sentinţa civilă nr. 85 din 1 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a fost anulată acţiunea în anulare ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.
În motivarea soluției, Curtea a reţinut că mandatul de administrator al semnatarului acțiunii în anulare, dl. B., a expirat încă de la data de 26 noiembrie 2011, deci anterior sesizării instanţei cu această cerere, motiv pentru care s-a constatat că cererea în anulare a fost formulată de reclamantă printr-o persoană care nu are calitatea de reprezentant, câtă vreme mandatul său de administrator a expirat, astfel că, în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a dispus anularea cererii.
S-a mai constatat că Hotărârea AGA din data de 4 iunie 2012 prin care asociatul B. s-a numit administrator unic al reclamantei nu este de natură să îi confere calitatea de reprezentant legal având în vedere că prin rezoluția nr. 1085 din 6 martie 2013 s-a respins cererea de înregistrare a acestor mențiuni.
3. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care a fost admis prin decizia nr. 2129/10.06.2014 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în sensul casării sentinței nr. 85/01.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reținându-se incidența dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din aplicarea greşită a prevederilor art. 161 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti se află în rejudecare după casare dosarul nr. x/116/2010, având ca obiect litigiul dintre reclamanţii SC A. SRL şi G. şi pârâtul F. pentru excluderea acestuia din urmă şi reglementarea situaţiei juridice a societăţii reclamante. S-a mai reținut că, la momentul judecării prezentului litigiu, cauza se afla încă pe rolul instanţelor, ceea ce confirmă existenţa unei situaţii litigioase, astfel încât, pentru corecta soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a societăţii reclamante, care la acel moment avea doi administratori cu mandatele expirate, s-a impus unirea acestei excepţii cu fondul, cu atât mai mult cu cât admiterea excepţiei s-a bazat pe alte considerente decât acelea avute în vedere de tribunalul arbitral.
De asemenea, s-a apreciat că se impune și analiza incidenței în cauză a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ. în sensul desemnării unui curator special.
4. În rejudecare, după casare, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 177/F din 22 septembrie 2015, prin care a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului acţiunii în anulare. Totodată, a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinţei arbitrale nr. 106/06.06.2013 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2009 având ca obiect acţiune în constatare nulitate act juridic, obligaţia de a face şi pretenţii, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC E. SRL şi SC C. Leasing IFN SA.
Prin aceeași hotărâre a fost obligată reclamanta SC A. SRL la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC E. SRL.
În motivarea soluției, Curtea de Apel București a reținut, cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare, că la momentul analizării excepției, semnatarul acțiunii în anulare, dl. B., a făcut dovada calității sale de reprezentant al societății reclamante SC A. SRL.
Astfel, prin sentința civilă nr. 3282/02.11.2011 pronunţată de Tribunalul Călărași, Secția civilă în dosarul nr. x/116/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 797/12.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, s-a dispus excluderea asociatului F. din societatea reclamantă SC A. SRL, urmând ca părțile sale sociale să fie preluate de asociatul B. Totodată, a fost obligat asociatul exclus la plata către societate a sumei de 244.005 lei cu titlu de daune interese.
Astfel, Curtea de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare constatând că asociatul rămas, dl. B., are dreptul de a reprezenta societatea față de prevederile art. 76 alin. (1) teza finală raportate la cele ale art. 197 alin. (3) şi ale art. 1961 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, el fiind asociat unic rămas al societăţii petente, reținându-se și faptul că la data formulării acțiunii în anulare societatea petentă SC A. SRL avea doi administratori, cu mandate expirate din data de 26.11.2011, precum și faptul că situația litigioasă dintre acești doi asociați-administratori a fost declanșată anterior formulării acțiunii în anulare.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a respins criticile reclamantei referitoare la neconstituirea tribunalului arbitral în conformitate cu convenția arbitrală, motiv prevăzut de art. 364 lit. c) C. proc. civ., reținând că prin clauza compromisorie se explică modul în care s-a ajuns la constituirea tribunalului arbitral din trei arbitri, respectiv câte unul pentru fiecare parte și un supraarbitru desemnat de arbitrii părților, iar în speță părțile au fost în număr de trei ca urmare a intervenirii actelor de novație. Mai mult decât atât, s-a mai reținut că reclamanta nu a contestat această compunere în fața instanței arbitrale.
Reclamanta a invocat și încălcarea prevederilor art. 17 din Regulile de procedură arbitrale publicate la 29.03.2010, însă această susținere nu a fost primită de Curtea de apel având în vedere că sesizarea Curții de Arbitraj a avut loc la data de 04.12.2009, anterior publicării regulilor de procedură invocate de petentă, reguli ce nu și-au găsit aplicabilitatea în cauză.
Curtea a respins ca nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ., apreciind că nu se poate reține lipsa din cuprinsul hotărârii arbitrale a motivelor de drept pentru care s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant.
În urma examinării hotărârii atacate, Curtea a constatat că aceasta cuprinde toate elementele menționate de legiuitor la lit. g) și anume: dispozitivul, motivarea, data și locul pronunțării, semnătura arbitrilor, iar din cuprinsul sentinţei arbitrale s-a reținut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului acţiunii arbitrale a fost analizată de tribunalul arbitral prin prisma tuturor aspectelor invocate în speţă, motivarea cuprinzând prezentarea coerentă şi efectivă a examenului critic al tribunalului arbitral de natură să susțină rezultatul deliberării.
Criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitoare la încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii prin hotărârea arbitrală, respectiv art. 68 şi art. 69 alin. (1) din Regulamentul arbitral prin raportare la art. 151 C. proc. civ. şi art. 77 din Regulamentul arbitral, art. 76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 10 alin. (2) prin raportare la art. 51, art. 53 alin. (1) şi (2) din Regulamentul arbitral au fost, de asemenea, considerate a fi nefondate, cu motivarea că dreptul instanţei arbitrale de a repune cauza pe rol, atunci când apreciază că se impune acest lucru, nu poate fi cenzurat de instanţa de control, fiind un aspect de ordin subiectiv, iar prin repunerea cauzei pe rol dezbaterile au fost redeschise, astfel că excepţiile de ordine publică, cum este cea a lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii, pot fi discutate şi soluţionate prin hotărârea arbitrală.
Sub acest aspect, s-a mai susţinut că, prin repunerea cauzei pe rol și redeschiderea dezbaterilor, excepția soluționată prin hotărârea arbitrală apare ca fiind invocată în cursul litigiului arbitral.
În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) coroborate cu art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Curtea de apel a reținut că acestea nu au caracter imperativ, nefiind vorba de dispoziții legale ce prescriu o anumită conduită.
Mai mult, s-a reținut că aceste critici privesc în realitate temeinicia hotărârii arbitrale atacate, iar controlul efectuat de Curte este un control de legalitate, și nu de temeinicie a hotărârii, conform art. 364 C. proc. civ.
S-a apreciat că nesocotirea cerințelor impuse de art. 112 C. proc. civ. și art. 38 alin. (1) din Regulamentul arbitral, prin nedepunerea dovezii calității de reprezentant al părții pentru persoana care semnează cererea arbitrală pe toată durata arbitrajului a condus la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant.
În consecință, s-a apreciat că nu a fost încălcat art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, privind accesul la justiție, în speță fiind vorba de o sancțiune aplicabilă reclamantei conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea de apel a mai reținut că aspectul moral sau legal al menţinerii actelor de novaţie de către tribunalul arbitral excede atât prevederilor art. 364 C. proc. civ., cât şi soluţiei pronunţate de tribunalul arbitral, acesta neanalizând fondul cauzei. S-a apreciat că admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant nu are drept efect menţinerea actelor de novaţie, aspect asupra căruia instanţa arbitrală nu s-a pronunţat, reclamanta având posibilitatea de a formula o nouă acţiune arbitrală având acelaşi obiect, cu respectarea însă a cerinţelor de formulare a cererii de arbitrare.
4. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii, anulării sentinței arbitrale și rejudecarea cauzei pe fond în limitele convenției arbitrale cu consecința constatării nulității absolute a actelor de novație prin schimbare de debitor încheiate la 31 iulie 2009 la contractele de leasing nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 și nr. 080114AB22. Totodată, s-a solicitat repunerea părților în situația anterioară semnării actelor de novație nule absolut, precum și obligarea pârâtei SC E. SRL să predea reclamantei SC A. SRL bunurile care fac obiectul contractelor de leasing anterior evocate.
O primă critică invocată de recurenta-reclamantă privește încălcarea dispoziţiilor art. 364 lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală, Curtea de Apel Bucureşti considerând în mod eronat că nu există o încălcare a dispoziţiilor art. 17 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Internţional publicate în MO partea I nr. 197 din 29 martie 2010. De asemenea, s-a susținut că în mod greșit s-a reținut că în cauză nu ar fi existat o încălcare a dispoziţiilor obligatorii ale art. 345 şi art. 347 alin. (1) C. proc. civ. atunci când s-a desemnat un tribunal compus din 4 arbitri, cu toate că prin clauza compromisorie inserată la art. 14.3. din contractele de leasing părţile au convenit în mod expres că tribunalul arbitral este compus din 3 arbitri.
O altă critică, întemeiată pe art. 364 lit. g) C. proc. civ. vizează lipsa motivelor de drept care au condus la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant al societății. Sub acest aspect, s-a arătat că, în motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a făcut trimiteri doar la dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și art. 36 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrale, prevederi care însă în opinia reclamantei nu au legătură cu excepția invocată în cauză.
Recurenta-reclamantă a precizat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. privind încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, faptul că instanța fondului nu mai avea posibilitatea legală ca după închiderea dezbaterilor să accepte cereri sau înscrisuri noi, indiferent de natura lor, susținându-se, totodată, că excepțiile puteau fi invocate doar în cursul judecății, potrivit dispozițiilor art. 136 C. proc. civ.
Sub acest aspect, s-a mai reținut că au fost nesocotite prevederile art. 151 C. proc. civ. în momentul repunerii cauzei pe rol în vederea discutării unei cereri de suspendare, precizând că în mod greșit instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant a lui B. în situația în care aceasta fusese invocată după închiderea dezbaterilor.
Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit intanțele anterioare au admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de arbitrare pe motiv că nu şi-a dat acordul şi celălalt co-administrator care semnase actele de novaţie ce erau atacate prin acţiunea arbitrală, cu toate că reclamanta invocase practica constantă a instanţelor de judecată în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a unei societăţi în situaţii de genul celei deduse judecăţii în care administratorul, chiar şi cu mandatul expirat ori în lipsa acordului celuilalt co-administrator are dreptul să apere interesul patrimonial al societăţii.
Pe fondul cauzei, au fost prezentate critici și cu privire la reținerea eronată de către Curtea de apel referitoare la lipsa caracterului obligatoriu al dispozițiilor art. 76 alin. (2) raportate la cele ale art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, susținând că acestea nu sunt norme de recomandare, ci norme obligatorii ce se aplică tuturor societăților comerciale.
În consecință, s-a susținut că poziţia instanţei arbitrale şi a Curţii de Apel Bucureşti se află în contradicţie cu textele de lege anterior evocate, cu puterea de lucru judecat a deciziei nr. 797 din 12 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a lui B., precum și cu toate celelalte hotărâri irevocabile pronunțate în litigiile purtate între SC A. SRL, SC E. SRL şi F., litigii în care Tribunalul Călăraşi, Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au apreciat că administratorul B. are calitate de reprezentant al SC A. SRL şi are deptul să apere interesele societăţii.
6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL Olteniţa este fondat.
Primul motiv al recursului vizează greşita soluţionare a motivului de acţiune în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., referitor la greşita constituire a tribunalului arbitral din 4 arbitri, în condiţiile în care prin clauza compromisorie inserată în contractele de leasing părţile au convenit ca instanţa arbitrală să fie compusă doar din 3 arbitri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că potrivit art. 35812 C. proc. civ., orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor (...) trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfăţişare în faţa tribunalului arbitral, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Semnificaţia decăderii care sancţionează neinvocarea excepţiei în limitele stabilite de lege este aceea că partea pierde dreptul de a pune în discuţie orice neregularitate legată de aspectele delimitate de acest text, atât în faţa tribunalului arbitral, dar şi în faţa instanţei sesizate cu acţiunea în anularea sentinţei arbitrale pentru motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. c) C. proc. civ. Aşadar, partea interesată nu se va putea prevala, pentru a obţine anularea sentinţei arbitrale, de greşita constituire a tribunalului arbitral, dacă nu şi-a conservat acest drept încă din procedura arbitrală prin invocarea excepţiei în condiţiile stabilite.
Din acest punct de vedere, sunt corecte constatările primei instanţe care a reţinut că Societatea A. SRL, reclamanta, nu a contestat în arbitraj aspectul invocat ca motiv de nelegalitate pe calea acţiunii în anulare, înlăturând corect motivarea acesteia că o contestaţie de acest fel ar fi fost formulată. În realitate, din examenul actelor de procedură la care chiar A. SRL a făcut referire, se poate reţine că la primul termen de înfăţişare în arbitraj, 15 iunie 2010, s-a consemnat prin încheiere declaraţia părţilor referitoare la lipsa oricărei obiecţiuni legate de constituirea tribunalului arbitral, recurenta fiind reprezentată la acel termen de avocat. Prin neinvocarea excepţiei în limitele fixate de lege, partea a decăzut din dreptul de a cere constatarea nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, decădere care îşi menţine efectele şi în calea de atac promovată.
Pe cale de consecinţă, acest motiv de nulitate a sentinţei arbitrale nu mai putea fi invocat prin acţiunea în anulare, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, chiar dacă această constatare a fost subsecventă interpretării clauzei compromisorii contractuale şi a modului de aplicare a regulilor de procedură arbitrale din 29.03.2010, iar critica din recurs formulată pe aceste temeiuri nu este fondată.
Al doilea motiv al recursului vizează greşita soluţionare de către prima instanţă a motivului de nulitate a acţiunii în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. g) C. proc. civ. Recurenta a susţinut că prima instanţă a refuzat să observe că admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a fost justificată pe considerente de drept lipsite de orice legătură cu instituţia juridică ce reglementează excepţia procesuală admisă. Cu alte cuvinte, recurenta critică maniera echivocă în care prima instanţă a soluţionat acest motiv de nulitate, refuzând să admită lipsa evidentă de motivare a sentinţei arbitrale.
Nici aceasta critică nu este fondată. Dimpotrivă, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că tribunalul arbitral şi-a argumentat soluţia prin invocarea instituţiei autorităţii lucrului judecat şi raportarea concretă la probele cauzei. Astfel, s-a reţinut, plecând de la natura de act de dispoziţie a unei cereri de arbitrare de natura celei promovate, că instanţa arbitrală a fost preocupată să dezvolte raţionamentul care a justificat soluţia, iar referirea la dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. şi la cele ale art. 36 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrale nu are un caracter preponderent, ci doar dezvoltă raţionamentul judiciar prin explicaţii referitoare la cuprinsul şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere adresată organelor jurisdicţionale.
Într-adevăr, analizând excepţia, instanţa arbitrală a plecat de la premisa că angajarea societăţii printr-o acţiune în justiţie trebuie făcută prin reprezentanţii săi legali, stabiliţi potrivit actelor constitutive sau statutelor adoptate în conformitate cu legea, evocând o suită de hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, prin care s-a tranşat că, în cazul analizat, în Societatea A. SRL administratorii societăţii puteau lucra numai împreună în acţiunile de administrare a societăţii. Plecând de la aceste premise, instanţa arbitrală a reţinut că, dincolo de aspectele tranşate cu autoritate de lucru judecat nu are nicio putere de apreciere şi evocând condiţiile pe care o cerere de arbitrare trebuie să le îndeplinească, potrivit art. 112 C. proc. civ. şi art. 36 din regulile de arbitraj, a conchis că excepţia procesuală evocată trebuie admisă.
Acestea fiind, în sinteză, considerentele mult mai pe larg prezentate de instanţa arbitrală, nu se poate reţine că motivul de nulitate întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. g) C. proc. civ. putea fi considerat fondat, iar prima instanţă a evocat corect aceste aspecte atunci când a relevat că hotărârea atacată transpune elementele silogismului judiciar care susţine soluţia şi răspunde dezideratului motivării sale necesare şi suficiente pentru respectarea tuturor garanţiilor legate de legalitatea procedurii.
În fine, ultimul motiv de recurs vizează şi greşita dezlegare dată ultimului motiv de anulare a sentinţei arbitrale.
S-a arătat că prima instanţă a respins apărarea reclamantului referitoare la imposibilitatea invocării excepţiei lipsei calităţii de reprezentant după închiderea dezbaterilor în faţa instanţei arbitrale, considerând greşit că aceasta mai putea fi analizată în aceste condiţii.
Înalta Curte consideră că referirile primei instanţe la dispoziţiile art. 67 alin. (3), art. 68 şi art. 69 alin. (1) din regulamentul arbitral aplicabil, precum şi la cele ale art. 151 C. proc. civ. sunt corecte, iar dispoziţiile evocate au fost corect aplicate. Mai mult, subliniază că potrivit art. 91 din Regulile de procedură arbitrală, aceste reguli se completează cu cele ale codului de procedură civilă.
Or, în măsura în care excepţiile de ordine publică, altele decât cele prevăzute de art. 68 din regulament şi art. 35812 C. proc. civ., pot fi invocate oricând pe parcursul litigiului arbitral, iar excepţia în discuţie a fost una de ordine publică, rezultă că invocarea acesteia putea fi făcută chiar după reţinerea cauzei în pronunţare, înainte ca tribunalul arbitral să fie dezînvestit prin pronunţarea sentinţei. În condiţiile invocării unei excepţii absolute, dată fiind obligaţia instanţei arbitrale de a respecta principiul legalităţii şi de a răspunde tuturor apărărilor părţilor cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, instanţa arbitrală era obligată să repună cauza pe rol pentru noi dezbateri asupra excepţiei cu care a fost sesizată.
Atât demersul instanţei arbitrale, cât şi modul de dezlegare dat de prima instanţă acestei chestiuni sunt corecte, iar criticile recurentei nu au fundament juridic.
Sunt, însă, corecte criticile subsumate lit. i) a art. 364 C. proc. civ., în măsura în care s-a considerat de către prima instanţă că nu au fost încălcate dispoziţii imperative ale legii, atunci când instanţa arbitrală a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant în privinţa Societăţii A. SRL.
Înalta Curte subliniază că însăşi Curtea de Apel Bucureşti care a soluţionat acţiunea în anulare a observat valenţa dublă a problemei calităţii de reprezentant a societăţii reclamantei, aceasta având atât o componentă de drept material, cât şi una de drept procesual. Aceasta, întrucât a sesizat, pe de-o parte, că numai caracterul absolut al excepţiei a permis invocarea sa în orice stadiu al procedurii arbitrale, iar, pe de altă parte, a reţinut că soluţia instanţei arbitrale a fost impusă de art. 161 C. proc. civ.
Cu toate acestea, atunci când a verificat aplicarea corectă a legii de către tribunalul arbitral, prima instanţă a analizat exclusiv aplicarea normelor de drept material pretins încălcate de instanţa arbitrală, impunând concluzia că dispoziţiile art. 76 alin. (2), art. 79 alin. (1) şi art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu sunt norme cu caracter imperativ întrucât nu ocrotesc un interes general, ci doar unul particular, astfel încât nu pot fi invocate pe calea acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, conform art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Înalta Curte arată, în primul rând, că nu există o suprapunere totală între normele imperative şi cele care ocrotesc un interes public sau de ordine publică, existând o parte semnificativă a normelor imperative care ocrotesc ordinea privată. Din acest punct de vedere poate fi invocată ca motiv de anulare a unei sentinţe arbitrale încălcarea unei norme cu caracter imperativ, chiar dacă scopul normei imperative nu se îndreaptă către protejarea unui interes public sau a ordinii publice, cum este cazul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, chiar dacă din hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv şi irevocabil a rezultat că în cadrul A. SRL cei doi administratori, B. şi F. trebuiau să acţioneze în comun şi nu puteau acţiona independent în chestiuni care ţineau de administrarea societăţii, dar şi că aceştia nu puteau lucra decât împreună prin decizii adoptate în unanimitate, Înalta Curte reţine că instanţa arbitrală nu a evaluat dacă, în condiţiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, reclamanta putea fi reprezentată în jurisdicţia arbitrală doar de asociatul şi administratorul B., iar Curtea de apel a considerat că încălcarea acestor dispoziţii nu poate fi evocată, deoarece acestea ocrotesc un interes privat.
Aceste considerente sunt greşite. În contextul celor arătate, dispoziţiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au caracter imperativ, în măsura în care prin aceste dispoziţii se impune subiectelor vizate o interdicţie de la care, sub o anumită sancţiune, aceasta nu pot să deroge.
Înalta Curte arată că se impune verificarea modului în care, în cauză, încălcarea art. 79 din Legea nr. 31/1990 se repercutează asupra problemei reprezentării judiciare a A. SRL în faţa instanţei arbitrale numai de către asociatul şi administratorul B., verificare care nu a fost realizată la judecata în primă instanţă.
Astfel, verificând actul de sesizare a instanţei arbitrale, elementele acţiunii, în special obiectul cererii şi calitatea în care părţile stau în judecată, incidenţa dispoziţiilor legale imperative va trebui să fie analizată şi din perspectiva normelor procesuale care reglementează, de asemenea imperativ, excepţia procesuală a lipsei calităţii de reprezentant. În acest context, Înalta Curte evocă chiar considerentele deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a statuat că dl. B. a făcut dovada calităţii sale de reprezentant a reclamantei prin depunerea deciziei irevocabile care certifică împrejurarea că semnatarul acţiunii este şi reprezentantul societăţii A. SRL.
De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, se impune admiterea recursului şi, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea sentinţei atacate şi trmiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare.