Decizia nr. 615/2016
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 20 ianuarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:
1) să se constate caracterul ilicit al strămutării şi evacuării reclamantului şi a părinţilor săi, B. şi D., ambii decedaţi, din localitatea de domiciliu, Hunedoara, din 1 martie 1946 în Deva, iar începând cu data de 04 august 1949 în localitatea Haţeg şi fixarea de domiciliu obligatoriu în Haţeg pe durată nedeterminată;
2) să se constate caracterul ilicit al retragerii pensiei tatălui reclamantului, B. începând cu data de 1 august 1948, pe considerente politice, al supunerii la exterminare fizică şi psihică prin lipsirea de mijloace materiale, de tratament şi de acces la asistenţă medicală, precum şi caracterul ilicit al deposedării de întreaga proprietate pe care a avut-o familia sa;
3) să se constate caracterul ilicit al împiedicării reclamantului de-a urma şi finaliza studiile liceale începând cu anul 1949;
4) să se aprecieze ca măsură necesară în scopul restabilirii drepturilor nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere prin măsura administrativă a ridicării forţate din localitatea de domiciliu, strămutarea şi fixarea de domiciliu obligatoriu la Haţeg, luată pe baza Decretului nr. 83/02 martie 1949 şi în scopul reparării prejudiciului cauzat prin strămutare şi fixarea de domiciliu obligatoriu, obligarea Guvernului României să-şi exercite iniţiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituţia României, în sensul de a transmite Camerei Parlamentului competente, proiect de act normativ cu caracter reparatoriu pentru repararea prejudiciului moral (nepatrimonial) şi a prejudiciului patrimonial suferit prin încălcarea drepturilor fundamentale apărate la data strămutării de Constituţia din 1948 în art. 81, 102, 133, 144, 165, 196, 207, 258, 289, 2910, 69 şi 7211 şi în continuare de Constituţia din 1952 în art. 7712, 7813, 7914, 80I5, 8116, 8717 şi 8818, precum şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în art. 1-1019, 12-1320, 1721, 22-2722, 29;
5) să fie obligat pârâtul ca, în virtutea dreptului de iniţiativă legislativă, să ia măsuri de promovare de propuneri legislative Parlamentului României în scopul acordării de reparaţii patrimoniale pentru prejudiciile suferite prin împiedicarea de a urma şi finaliza cursurile Liceului Romano catolic de Băieţi din Alba Iulia, al cărui elev era reclamantul la data fixării domiciliului obligatoriu la Haţeg, de acordare de reparaţii reclamantului, în calitate de urmaş în drepturi, pentru retragerea pensiei tatălui său B., fost Prim Pretor al Judeţului Hunedoara, prin vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii, prin determinarea decesului prematur, precum şi prin restrângerea posibilităţilor viitoare de viaţă familială şi socială cauzate reclamantului şi părinţilor săi, B. şi D., pe considerente de persecuţie politică; să fie obligat pârâtul ca măsurile pe care le va dispune să fie conforme cu art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi cu protocoalele adiţionale la această convenţie, cu Legea nr. 157/2005, cu Legea nr. 19/1990, cu Legea nr. 13/2008, cu C. civ, adoptat prin Legea nr. 287/2011, cu dreptul comunitar, în ceea ce priveşte repararea integrală;
6) să se dispună orice alte măsuri oportune în scopul celor de mai sus, necesare pentru repararea prejudiciilor cauzate prin strămutare, fixare de domiciliu obligatoriu, retragerea pensiei tatălui reclamantului, deposedarea de toate bunurile pe care le-a avut şi pentru încălcarea drepturilor fundamentale la libertate individuală, la domiciliu, la libertatea muncii, la egalitatea în faţa legii, la odihnă, la educaţie şi învăţătură, la demnitate, la sănătate, la proprietate, la onoare, la familie, la corespondenţă şi la viaţă, ale reclamantului şi ale părinţilor reclamantului;
La data de 22 februarie 2013, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare(filele 243-246, vol. II dosar Tribunal), prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât şi a Statului Român prin E.
La data de 10 ianuarie 2014, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare (filele 20-22 vol. III dosar Tribunal), prin care a indicat temeiurile de drept al cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 422 din 04 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:
- a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2, 3, 4 şi 5 în numerotarea descrisă în considerente de Tribunal şi a respins astfel capetele 1, 2, 3, 4 şi 5 de cerere, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţiiGuvernul României şi Statul Român prin E., ca inadmisibile;
- a respins capetele 6, 7 şi 8 de cerere, ca neîntemeiate.
În motivare, tribunalul a arătat că la termenul de judecată din data de 07 martie 2014, a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii capetelor 1-5 ale acţiunii.
Tribunalul a apreciat că petitele în constatare ale acţiunii formulate de reclamant nu sunt admisibile, întrucât reclamantul putea să ceară direct realizarea drepturilor pretins încălcate, deci reclamantul avea posibilitatea formulării unei acţiuni prin care să solicite acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciile cauzate acestuia şi autorilor săi prin acţiunile pretins ilicite săvârşite de Statul Român prin organele sale în perioada regimului comunist, precum şi restituirea bunurilor confiscate.
Tribunalul a mai reţinut că, pe lângă dispoziţiile legale menţionate, cu caracter general, care prevăd posibilitatea victimei faptei ilicite de a fi dezdăunată, există o serie de acte normative speciale cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în timpul regimului comunist.
Astfel, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte.
Tribunalul a constat că au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice în perioada regimului comunist.
Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a mai reţinut de tribunal că, în ceea ce priveşte restituirea bunurilor mobile confiscate în perioada regimului comunist, există posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare a acestora, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate, precum şi acordarea de despăgubiri sau alte reparaţii pentru prejudiciile care au fost cauzate acestuia şi autorilor săi de organele de represiune comuniste, în temeiul reglementărilor legale mai sus menţionate, situaţie în care petitele având ca obiect acţiune în constatare apar ca inadmisibile, în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Pentru considerentele reţinute, tribunalul a respins capetele de cerere în constatare ca inadmisibile.
În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României să-şi exercite iniţiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituţia României, tribunalul a arătat că instanţa de judecată nu poate obliga Guvernul să-şi exercite iniţiativa legislativă, în sensul de a adopta un proiect de act normativ şi nici Parlamentul să legifereze într-un anumit domeniu, pentru că aceasta ar însemna să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Existenţa unor reglementări paralele în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă a fost şi motivul pentru care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului român la despăgubiri morale în sumă de 1.000.000 euro şi la daune cominatorii şi compensatorii, în cuantum a câte 500.000 euro, pentru încălcarea drepturilor apărate de Constituţiile aflate în vigoare la data supunerii reclamantului şi autorilor săi la măsurile abuzive, tribunalul a reţinut că reclamantul a invocat ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii prin capătul 8 de cerere art. 5, 12, 14, 16, 21 din Constituţia din 1938, art. 8, 10, 13, 14, 16, 19, 20, 28, 29, 69, 72 din Constituţia din 1948, art. 77, 78, 79, 80, 81, 87 şi 88 din Constituţia din 1952.
Astfel, instanţa a constatat că dispoziţiile constituţionale menţionate nu pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri reclamantului pentru măsurile abuzive la care au fost supuşi acesta şi părinţii săi, în perioada regimului comunist, în condiţiile în care există norme speciale cuprinse în C. civ. şi în alte acte normative (menţionate în cele ce preced), care prevăd posibilitatea acordării unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice sau etnice, norme care nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
În consecinţă, tribunalul a respins şi capătul de cerere privind pretenţiilebăneşti din acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiat.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 420/A din 24 septembrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă minori şi de familie, a admis excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere în constatare privind strămutarea şi domiciliul obligatoriu, a admis excepţia prescripţiei pentru daune morale pretinse pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989, a admis apelul formulat de reclamantul A., a schimbat,în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere în constatare privind strămutarea şi domiciliul obligatoriu, ca lipsit de interes în baza art. 111 C. proc. civ., a respins cererea de acordare daune morale pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989, ca prescrisă. A menţinut,în rest, sentinţa civilă.
În motivare, curtea de apel a reţinut că prin cererea de apel ca şi solicitările de la prima instanţă cu motivările lor, reclamantul a pretins la prima instanţă acordarea de compensaţii materiale pentru suferinţele multiple cauzate acestuia şi părinţilor săi prin fapte anterioare anului 1990.
Aceste compensaţii materiale reclamantul le-a denumit şi cuantificat ca daune morale de 1.000.000 euro, daune compensatorii de 500.000 euro, daune cominatorii de 500.000 euro, însă în realitate în raport cu cele arătate în motivele de apel şi în cererea de chemare în judecată ele sunt dorite de reclamant a repara moral toate suferinţele pricinuite acestuia şi părinţilor săi anterior anului 1989 de reprezentanţii statului, astfel că întreaga sumă reprezintă pretenţiibăneşti pentru reparaţia patrimonială a daunelor morale pretinse de reclamant, acesta neevaluând la prima instanţă vreun bun material care să facă obiectul acestei judecăţi pentru despăgubiri referitoare la o anumită valoare a acestuia, iar daunele compensatorii reprezentând tocmai daune morale, adică acele reparatii patrimoniale menite a compensa suferinţele psihice
Or, daunele nu au fost pretinse la prima instanţă pentru neîndeplinirea unei obligatii de a face ci au fost pretinse nejustificat, de la pârâtul Statul Român prin E., împreună cu daunele compensatorii, în cuantumuri de câte 500.000 daune cominatorii, 500.000 daune compensatorii, pentru încălcarea drepturilor fundamentale apărate de Constituţiile din 1938,1948 şi 1952 din timpul exercitării măsurilor abuzive.
În apel nu se poate extinde cadrul juridic obiectiv al cererii de chemare în judecată, pe bază de interpretări care nu-şi găsesc fundament în cererea de chemare în judecată pentru că s-ar ajunge la încălcarea nelegală a art. 294 C. proc. civ.
Curtea constată că în apel apelantul-reclamant formulează şi pretenţii noi, care nu au format obiectul cererii de chemare în judecată modificate şi precizate, solicitând direct în apel daune morale care ar rezulta din fapte ilicite ulterioare anului 1990.
În plus, apelantul mai pretinde nelegal direct în apel şi dispoziţii judecătoreşti care să producă efecte asupra unor persoane ce nu au figurat ca părţi în proces la prima instanţă privind îndeplinirea unor obligații de a face, contrar art. 294 C. proc. civ.
Cu privire la reparaţia patrimonială pentru daune morale(nepatrimoniale) promovată de reclamant pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, curtea de apel a reţinut depăşirea termenului legal de prescripţie de 3 ani.
În mod nelegal prima instanţă a considerat că asemenea daune morale ar fi imprescriptibile, trecând astfel nelegal de prevederile art. 137 C. proc. civ., întrucât, potrivit art. 1, 3, 7 din Decretul nr. 167/1958, la data cererii de chemare în judecată era demult împlinit termenul legal de prescripţie de 3 ani pentru daunele morale pretinse de reclamant în cererea de chemare în judecată pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, ce a început să curgă la 1 ianuarie 1990.
Instanţa a mai arătat că în speţa de faţă nu se aplică art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru daunele morale pretinse în cererea de chemare în judecată ca rezultând din fapte ilicite anterioare anului 1990, fiind o speţă în care a intervenit de mult timp prescripţia dreptului material la acţiunea în daune morale.
Aşadar, reclamantul a avut la dispoziţie calea acţiunii în realizare de drept comun pentru daune morale şi materiale decurgând din fapte ilicite petrecute anterior anului 1990,în baza art. 998-999 C. civ.vechi începând din anul 1990 şi până în anul 1993, în mod nestingherit, nefiindu-i necesară în prealabil vreo acţiune în constatare lipsită de interes juridic tocmai din cauza existenţei acţiunii în realizare pentru răspundere civilă delictuală în care să se pretindă şi daunele morale decurgând din faptele ilicite petrecute anterior anului 1990, dar nu a exercitat-o în termenul legal de prescripţie pe care l-a depăşit nejustificat, invocând nefondat în cererea de chemare în judecată introductivă din cauza de faţă noile prevederi legale referitoare la daune morale din N.C.C., inaplicabil pretenţiilor sale pentru daune morale născute şi stinse prin prescripţie sub imperiul legii vechi reprezentate de V.C.C. şi de Decretul nr. 167/1958.
Din anul 2009 are la dispoziţie pentru strămutarea şi domiciliul obligatoriu, pe care le-a descris pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă ca fiind aplicate din motive politice, anterior anului 1990, calea specială a acţiunii speciale în constatare în baza Legii speciale, nr. 221/2009.
Curtea a reţinut că în speţă nu s-a relevat niciun interes juridic, născut şi actual, de urmărit printr-o simplă acţiune în constatare în baza art. 111 C. proc. civ. pentru strămutarea şi domiciliul obligatoriu, aşa cum au fost descrise pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă, concluzionând că acest capăt de cerere distinct formulat de reclamant este lipsit de interes juridic în condiţiile art. 111 C. proc. civ.
Instanţa de apel a arătat şi că pentru critica de apel că nu ar fi menţionat Tribunalul numele mandatarului sunt aplicabile prevederile art. art. 2812 C. proc. civ. potrivit cărora ,,Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 - 2812”.
Împotriva acestei decizii reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din noul cod de procedură civilă.
În cuprinsul recursului, reclamantul şi-a exprimat nemulțumirea legată de modul în care instanţele au reţinut situaţia de fapt.
A susţinutcă a urmat toate căile puse la dispoziție de legislație şi că nici până în prezent hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză nu au fost puse în posesie.
De asemenea, a mai arătat şi că primăria locală i-ar fi sustras acte din dosar, care se refereau la dreptul său de proprietate.
Analizând excepţia de nulitate a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte a reținut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor”.
Conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs”.
De asemenea, potrivit art. 306alin. (3) C. proc. civ. „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.”
În cauză, recurentul reclamant a formulat critici referitoare la situaţia de fapt reţinută şi la administrarea şi interpretarea probelor aflate la dosar.
Aceste susțineri nu vizează argumentele legale prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, ci se referă la administrarea și interpretarea probelor de către instanța de apel.
Motivarea recursului, înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.
Pentru a conduce la modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel; o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
În acest sens, trebuie menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.
În consecinţă, văzând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 420/A din 24septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2016.