Decizia nr. 684/2016
Deliberând asupra contestaţiei, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 27 din 10 martie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, în baza art. 598 C. proc. civ. a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de către condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 3/CC din data de 2 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 3/CC din data de 2 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia nr. 194/A din 27 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind persoana condamnată A. şi recunoscută hotărârea (sentinţa) nr. 4 din 28 februarie 2011 pronunţată de Curtea cu Juri de Apel din Torino, secţia I-a, Dosar nr. x/08 RGNR, definitivă la data de 15 mai 2011, prin care a fost contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare, pentru infracţiunea de omor. prev. de art. 575 C. pen. italian.
Potrivit Certificatului privind situaţia executării, emis de Ministerul Justiţiei din Italia - Departamentul de Afaceri de Justiţie - Direcţia Generală a Justiţiei Penale, cel în cauză este deţinut în vederea executării acestei pedepse din data de 09 martie 2008, perioadă ce se scade din pedeapsa stabilită şi conform legislaţiei Statului emitent, ar trebui să fie în întregime executată până la data de 13 decembrie 2020.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate A., aflat în Penitenciarul "Lo Russo & Cutugno" - Torino - Italia, într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei de 14 ani închisoare, stabilită prin hotărârea penală mai sus menţionată.
Deşi contestatorul nu a invocat nici un temei legal al cererii sale, menţionând numai că există o nelămurire cu privire la pedeapsa ce se execută în ţară, prima instanţă a considerat că faţă de motivul de fapt invocat, aceasta nu poate fi întemeiată decât pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care se referă la „orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei".
Analizând contestaţia, curtea a constatat că situaţia invocată de contestator a făcut obiectul unei hotărâri preliminare a instanţei supreme, care, pe această cale, a tranşat chestiunea juridică a deducerii din pedeapsa ce se execută în România, a perioadei deduse de statul de condamnare pe baza muncii prestate, motiv pentru care a apreciat că nu mai sunt necesare relaţii de la autoritate judiciară italiană.
Astfel, prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a statuat în mod obligatoriu că „în aplicarea art. 17 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: După transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România".
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie condamnatul A., solicitând deducerea din pedeapsa de executat a perioadei de lan şi 9 luni, beneficiu câştigat potrivit legislaţiei italiene.
Examinând contestaţia prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Înalta Curte constată că prin sentinţa nr. 4 din 28 februarie 2011 a Curţii cu Juri de Apel din Torino, secţia I-a, Dosar nr. x/08/RGNR, definitivă la data de 15 mai 2011 A. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 14 ani, această hotărâre fiind recunoscută în ordinea juridică internă, prin sentinţa penală nr. 3/CC din data de 2 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti.
Contestatarul apreciază că beneficiul de 1 an şi 9 luni închisoare, câştigat pe perioada executării pedepsei pe teritoriul statului italian, ar fi trebuit scăzut din durata pedepsei de executat.
În aceste condiţii, contestatorul consideră că există o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută.
Potrivit practicii judiciare, prin „nelămurire se înţelege neclaritatea, imprecizia dispozitivului, ca parte a hotărârii care urmează a fi pusă în executare.
Înalta Curte reţine că beneficiul de 1 an şi 9 luni reprezintă un drept pe care condamnatul l-a câştigat într-o perioadă când se afla în custodia exclusivă a autorităţilor judiciare italiene, iar executarea pedepsei era guvernată de legea internă a statului italian.
Procedura instituită prin Legea nr. 302/2004 prevede că după transferarea condamnatului, executarea pedepsei este supusă exclusiv legilor statului român. însă legislaţia naţională nu cuprinde dispoziţii care să permită deducerea, din pedeapsa aplicată, a perioadei executate prin muncă în statul de condamnare.
Ca efect al recunoaşterii hotărârii străine de condamnare şi al transferării contestatorului într-un penitenciar din România, prin începerea executării pedepsei pe teritoriul statului român, statul străin a renunţat la executarea pedepsei pe teritoriul său, lucru ce a avut drept consecinţă renunţarea implicită la recunoaşterea acelor instituţii accesorii executării pedepsei, cum ar fi liberarea condiţionată prin luarea în considerare a duratei pedepsei considerată ca executată pe baza muncii prestate.
De altfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, această chestiune a fost tranşată în mod definitiv şi cu titlu obligatoriu, de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, care prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 a statuat că "după transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România".
Ca atare, se constată că nu există nicio nelămurire cu privire la pedeapsa ce se execută.
Celelate critici vizând solicitarea de executare a pedepsei într-un penitenciar din Italia, în regim semideschis, ţară în care se află şi familia condamnatului contestator, exced prezentei analize, având în vedere obiectul prezentei contestaţii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. civ. va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. şi va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 27 din 10 martie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/42/2015.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 230 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 mai 2016.