Decizia nr. 272/2016
Asupra recursului civil de faţă, în condițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 06 august 2013, sub nr. xxx/3/2013, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 963.007 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 2.913.790 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, respectiv diferenţa între cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 2.913.790 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea-vândute pe piaţa nereglementată şi valoarea nominală la care i-au fost atribuite (de 1 leu/acţiune), conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 5.668.977 conferită de Titlurile de despăgubire emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului să îi remită o cantitate de acţiuni Fondul Proprietatea ori o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 2.775.187 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 2.775.187 lei conferită de Titlurile de despăgubire anterior amintite; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 5.668,977 lei, începând cu data de 23 aprilie 2009 şi până la momentul plăţii efective a sumei arătate; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei/ zi daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 7 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta A., invocând motive de netemeinicie și nelegalitate.
Prin Decizia nr. 81/A din 20 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 126 din 07 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că instanța de apel a reluat argumentele instanţei de fond cu privire la incidența deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 27/2011, raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, conform cărora acţiunea ar fi inadmisibilă.
Recurenta susține că, hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, arătând că, instanţa de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M. Of. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituţie, „(...) creanţele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlul de despăgubire în cuantum de 5.668.977 lei în favoarea recurentei:„încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Invocă împrejurarea că, instanţa de apel, ca şi instanţa de fond a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut care are regim de creanţa garantată asupra statului a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.
Susținând ideea potrivit căreia judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a asigura "efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară în legislația naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor", recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanţa de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia speciala de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului, opinând că, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice în speţă cu preeminenţă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate în limita diferenţei între creanţa garantată asupra statului pe de o parte şi preţul efectiv obţinut respectiv obtenabil pe bursă a cantităţii de 5.994.430 de acţiuni la emitentul Fondul Proprietatea, de cealaltă parte, să fie înlăturată.
Relativ la excepţia inadmisibilității reţinută de către instanţele de fond, recurena apreciază că o asemenea excepţie este incompatibilă cu dispoițiile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. potrivit cărora „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.''
Instanţa de apel nu a reţinut imprejurarea că sesizarea instanţei de judecată s-a realizat față de încălcarea Convenţiei europene în conformitate cu dispozițiile art. 13 din C.E.D.O. raportat la Recomandarea Comitetului de Miniştrii adoptată la data de 12 mai 2004. Totodată, arătă că dispoziţiile Convenţiei C.E.D.O. și Protocoalele Adiţionale, în conformitate cu dispozițiile art. 11, 20 și 21 din Constituţie sunt parte integrală a dreptului intern și se aplică cu prioritate în caz de neconcordanță între normele de drept interne stricto sensu și tratatele internaţionale la care România este parte semnatară.
Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speţei întrucât se refera la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situaţia în care se încercă eludarea aplicabilităţii Legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, arătând că, în speță, fundamentul juridic al acţiunii și care se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic este cu totul alta decât cele două premisele circumscrise sferei de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâta a făcut referire printr-o interpretare extensivă prin analogie.
Invocă faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca instanţa de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia speciala de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului.
În continuare, sunt aduse argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţine faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparative care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondul Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate.
Susţine că, în speţă, există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului care, prin omisiune intenţionată, a ignorant factorii de risc menţionaţi în cerea introductivă şi nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 ceea ce a condus ca preţul acţiunilor Fondul Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 leu-acţiune.
Se critică decizia instanţei de apel întrucât s-a limitat în soluţionarea cauzei doar la anumite constatări, unele total eronate, fiind încălcată obligaţia instanţei de a motiva hotărârea și de a răspunde tuturor argumentelor părţilor pe baza unor raţionamente logice.
Solicită în conformitate cu dispozițiile art. 498 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului, iar pe cale de consecinţa, admiterea acţiunii.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte a procedat, la data de 26 noiembrie 2015, la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin care s-a stabilit că recursul este admisibil în principiu şi s-a dispus comunicarea acestuia pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.
Prin încheierea completului de filtru din data de 20 ianuarie 2016 recursul formulat în prezenta cauză a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată în şedinţa publică din 4 februarie, cu citarea părţilor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, urmând ca acesta să fie respins pentru următoarele considerentele:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă împrejurarea că recurenta a înţeles să invoce, în dezvoltarea motivelor de recurs, atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că„(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. 2 al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
Relativ la criticile care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 06 august 2013 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 963.007 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 2.913.790 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, respectiv diferenţa între cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 2.913.790 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea-vândute pe piaţa nereglementată şi valoarea nominală la care i-au fost atribuite (de 1 leu/acţiune), conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 5.668.977 conferită de Titlurile de despăgubire emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului să îi remită o cantitate de acţiuni Fondul Proprietatea ori o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 2.775.187 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 2.775.187 lei conferită de Titlurile de despăgubire anterior amintite; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 5.668,977 Iei, începând cu data de 23 aprilie 2009 şi până la momentul plăţii efective a sumei solicitate; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei/zi daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe temeiul răspunderii civile delictuale a Statului român prevăzut de art. 998-999 C. civ. în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 solicitând a fi întreprinse verificări relativ la respectarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Din situația de fapt reținută de instanțele de fond, rezultă că reclamanta A. s-a aflat în posesia titlului de despăgubire emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertite prin titlurile de conversie emise de A.N.R.P.
Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea, ceea ce ar fi atras încălcarea principiului restituirii integrale reglementat de Legea nr. 10/2001. Totodată, recurenta a invocat şi greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(…) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „.incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".
Înalta Curte remarcă că toate dispozițiile legale invocate de recurentă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurentei a fost evaluat prin titlurile de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care ar fi condus la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.
Contrar susținerilor formulate prin motivele de recurs, raportat la pretențiile recurentei nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea reclamantei nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, recurenta solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, reclamanta A. nu a indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile Fondul Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu, valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea putând fi fluctuantă, valorificarea acestora fiind rezultatul propriei alegeri a reclamantei şi nu pot constitui vreo încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii reclamantei privind antrenarea răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acţiunilor Fondul Proprietatea, Înalta Curte reţine că, deşi într-adevăr scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), trebuie însă remarcat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Or, recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.
În acest context, susţinerea referitoare la reţinerea greşită de către instanţa de fond şi, implicit, de apel a incidenţei deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 nu poate fi primită. Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că “acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Or, trimiterea instanței de fond la hotărârea instanței de contencios european Maria Atanasiu ș.a. contra României s-a realizat în contextul reținerii efectelor deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, în cuprinsul căreia instanța supremă a făcut referire la decizia pilot în conformitate cu care Curtea europeană a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă (parag. 115) și că, instanța europeană şi în hotărârea-pilot reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233). Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acţiunilor fiind realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție.
Relativ la motivul de recurs, înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care reclamanta formulează critici privind încălcarea obligației de motivare a hotărârii atacate ca element esenţial de validitate a hotărârilor judecătoreşi, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară critica se vădeşte a fi nefondată.
Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, că într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă în contextul soluţiei legale prin care cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea Statului român la despăgubiri în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost respinsă, ca inadmisibilă. Aşa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este corect şi temeinic motivată şi cuprinde argumentele privind verificarea legalităţii soluţiei primei instanţe, fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate, care respectă exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate articolului 488 pct. 6 și 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 81/A din 20 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 81/A din 20 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2016.