Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 316/2016

Şedinţa publică de la 11 februarie 2016

Decizia nr. 316/2016

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul secţiei I civilă a Tribunalului Vrancea, sub nr. x/91 din 30 ianuarie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SA şi pe C., solicitând obligarea societăţii de asigurări la plata daunelor materiale în sumă de 200.991,09 RON reprezentând costuri efectuate pentru spitalizări, transport la unităţi medicale, intervenţii chirurgicale, tratamente, servicii medicale.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei şi la plata sumei de 500.000 Euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzilor legale la aceste sume, dobânzi calculate de la data producerii accidentului, 6 ianuarie 2011, şi până la plata efectivă a daunelor.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, la data de 6 ianuarie 2011, în timp ce se afla în autoturismul condus de pârâtul C. şi se deplasau pe DN 2 - E 85, în afara localităţii Dumbrăveni, la km 161 + 100 m, pe direcţia Buzău - Focşani, pe fondul neatenţiei, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcţiei şi a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar.

În urma impactului, a rezultat rănirea sa gravă. Pentru refacerea sănătăţii, a necesitat un număr de circa 300 zile de îngrijiri medicale, perioada recuperatorie aflându-se încă în curs.

Vehiculul condus de pârâtul C. era asigurat la pârâta SC B. SA, conform Contractului nr. x, depus în copie la dosar.

A arătat reclamanta că a solicitat despăgubiri de la societatea de asigurare, dar aceste despăgubiri i-au fost refuzate, deşi din actele medicale transmise se putea observa că este vorba de un accident extrem de grav. A mai arătat că pârâta a căutat prin aceasta să sancţioneze atitudinea sa de a nu urmări condamnarea conducătorului auto, prieten cu ea la acea dată.

În privinţa daunelor materiale, reclamanta a arătat că acestea sunt probate cu înscrisurile depuse în copie la dosar, înscrisuri care atestă toate demersurile făcute pentru recuperarea stării de sănătate. A susţinut că, potrivit Ordinului CSA nr. 5/2010, dat în aplicarea art. 53 din Legea nr. 136/1995, suma minimă de despăgubire era de 3.500.000 Euro pentru cazurile de vătămare corporală şi deces, iar pretenţiile sale se încadrează în aceasta sumă.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 58 - 59 din Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 5/2010, Directiva nr. 14/2005 şi 103/2009 a Parlamentului European, art. 998 şi următoarele C. civ.

Pârâta SC B. SA Bucureşti, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.

A susţinut că, în urma acestui accident de circulaţie, asiguratul său, pârâtul C., a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen.

A arătat pârâta că reclamanta, în timpul cercetărilor penale, a declarat că nu are nici un fel de pretenţii materiale sau morale faţă de pârâtul C., motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a dispus, în Dosarul penal nr. x/P/2011, neînceperea urmăririi penale faţă de pârât.

Pârâta a susţinut că, în aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010, în sensul că, prin împăcare, s-a stins atât latura civilă cât şi cea penală, motiv pentru care răspunderea sa, în calitate de asigurător, nu poate fi angajată.

În subsidiar, în ipoteza în care aceste motive nu vor fi primite, a solicitat ca daunele să fie acordate doar în măsura în care au fost dovedite şi în măsura în care au fost necesare.

Secţia I civilă a Tribunalului Vrancea, prin încheierea din 23 februarie 2012, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul său şi trimiterea dosarului la secţia a II-a civilă a Tribunalului, reţinând că raportul juridic dedus judecăţii derivă dintr-un contract de asigurare, contract încheiat cu un profesionist.

La secţia a II-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 684/91/2012*.

Prin Sentinţa civilă nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea, acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen. în vigoare la data producerii accidentului, „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (..) h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală".

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. pen. în vigoare la acea dată „împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă".

Prin urmare, prima instanţă a reţinut că, acţiunea penală fiind stinsă prin împăcare, aceasta a condus, prin efectul legii, şi la stingerea acţiunii civile.

Această dispoziţie este în acord şi cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora „În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil".

Cât asiguratului nu i se mai poate atrage răspunderea civilă, nici asigurătorul nu mai poate răspunde pentru acoperirea vreunui prejudiciu cauzat de fapta asiguratului său.

Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 ar fi permis şi în această variantă acordarea de despăgubiri, dar numai pe cale amiabilă, cât timp se reglementează că „În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor";

Potrivit acestui Ordin, se poate deroga de la norma imperativă a art. 132 C. pen. dar numai cu acordul asigurătorului, respectiv prin înţelegere amiabilă, această condiţie nefiind realizată în speţă.

Prin acţiunea sa, reclamanta a indicat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 998 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, dar, prima instanţă a apreciat că, faţă de pârâta societate de asigurări., reclamanta a invocat contractul de asigurare, deci răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă delictuală putea fi invocată faţă de cel ce a produs prejudiciul, respectiv C., dar chemarea acestuia în judecată s-a făcut doar pentru opozabilitate, reclamanta neemiţând pretenţii faţă de acesta.

În ceea ce priveşte fundamentarea acţiunii pe Directiva nr. 2005/14/CE, prima instanţă a reţinut că această Directivă a fost abrogată prin Directiva 2009/103/CE, iar dispoziţiile acesteia din urmă au fost transpuse în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 61/2005 de modificare a Legii nr. 136/1995.

Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit art. 249 (fost art. 189) din Tratatul consolidat, caracterul constrângător al unei directive pe care este bazată posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât faţă de „orice stat membru destinatar". Rezultă că o directivă nu poate, prin ea însăşi, să creeze obligaţii în favoarea unui particular şi că o dispoziţie a unei directive nu poate fi, deci, invocată, a atare,împotriva unei astfel de persoane.

Împotriva Sentinţei civile nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea a declarat apel reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, reclamanta a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că împăcarea părţilor intervenită în cadrul procesului penal echivalează cu pierderea dreptului persoanei păgubite de a introduce acţiune directă împotriva asigurătorului la instanţa civilă.

Reclamanta a arătat că, într-adevăr, în faza de urmărire penală a declarat că s-a împăcat cu conducătorul auto şi că nu are nicio pretenţie civilă de la acesta, dar şi-a rezervat, în mod expres, dreptul de a-şi recupera prejudiciul pe cale civilă, de la firma de asigurări la care autoturismul implicat în accident este asigurat.

A invocat, în drept, dispoziţiile art. 9 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 precum şi dispoziţiile art. 46 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii accidentului, solicitând să se constate că acţiunea sa în pretenţii poate fi primită.

A solicitat admiterea apelului şi schimbarea, în tot, a sentinţei atacate cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca fiind temeinică şi legală.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, reclamanta depunând la dosar toate actele doveditoare cu privire la cheltuielile efectuate pentru recuperarea stării de sănătate, precum şi un tabel explicativ şi detaliat al acestor cheltuieli, defalcat pe categorii, perioade şi persoane, cu indicarea, acolo unde a fost cazul, a cursului valutar în funcţie de care a fost stabilit echivalentul în RON al acestora.

Raportat la materialul probator, apelanta-reclamantă şi-a modificat cuantumul pretenţiilor reprezentând despăgubiri materiale în sensul că l-a redus la suma de 190.439,40 RON, menţinând solicitarea de acordare a sumei de 500.000 Euro cu titlu de daune morale precum şi pe aceea de actualizare a acestor sume de bani cu dobânda legală calculată de la data producerii accidentului şi până la data achitării efective a despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr. 82/A din 15 mai 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 34 din 9 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Vrancea.

A fost anulată Sentinţa civilă nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea şi, în rejudecare:

A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA Bucureşti şi C.

A fost obligată pârâta SC B. SA, în calitate de asigurător al pârâtului C., să plătească reclamantei A. suma de 193.767,86 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi la suma de 50.000 Euro, sau echivalentul în RON al acesteia de la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, sume actualizate cu dobânda legală, calculată de la data producerii accidentului (6 ianuarie 2011) şi până la data achitării efective a despăgubirilor.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Principala problemă care s-a ridicat în cauză a fost aceea de a stabili dacă acţiunea în pretenţii a reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost, mai poate fi primită în condiţiile în care, cu ocazia cercetărilor penale care au fost efectuate cu privire la accident, reclamanta s-a împăcat cu autorul accidentului, respectiv cu pârâtul C.

Potrivit art. 132 C. pen., în vigoare la data producerii accidentului, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

În procesul penal, împăcarea părţilor poate interveni fie în faza de urmărire penală, ocazie cu care procurorul, prin rezoluţie, dispune neînceperea sau încetarea urmăririi penale, după caz, fie în faza de judecată când, prin hotărâre, instanţa penală dispune încetarea procesului penal. Prin urmare, împăcarea părţilor nu operează de drept ci ea trebuie constată printr-un act procedural, respectiv o rezoluţie a procurorului sau o hotărâre judecătorească, în funcţie de momentul la care a intervenit.

Art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data producerii accidentului, prevede că „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".

Faţă de prevederile imperative ale textului legal mai sus citat, care fac referire strictă la „hotărârea definitivă a instanţei penale", concluzia logică este aceea că, în cazul în care procurorul este acela care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în situaţia în care se ia act de împăcarea părţilor), soluţia adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acţiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite prin accident este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părţilor, câtă vreme ea nu a fost constatată, ca atare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 22 C. proc. pen.

Cum, în speţă, împăcarea reclamantei cu pârâtul C. a intervenit în faza cercetărilor penale, procurorul dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de acesta din urmă pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, rezoluţia adoptată de acesta nu are nici un fel de autoritate în faţa instanţei civile care judecă acţiunea în despăgubire promovată de victima accidentului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi fază a procesului penal, reclamanta a precizat, în mod expres, că îşi rezervă dreptul de a-şi recupera prejudiciul pe cale civilă, de la firma de asigurări la care autoturismul implicat în accident este asigurat, răspunderea asigurătorului rezultând tocmai din contractul de asigurare încheiat cu persoana răspunzătoare de producerea accidentului.

Raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, solidaritate care dă dreptul persoanei păgubite prin producerea accidentului de a pretinde, în baza art. 157 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubiri, atât de la cel răspunzător de producerea acestuia cât şi direct de la asigurătorul de răspundere civilă.

Reclamanta a renunţat la orice pretenţie faţă de autorul accidentului dar şi-a rezervat dreptul de a formula o acţiune în pretenţii, pe cale civilă, direct împotriva asigurătorului, împrejurare faţă de care instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii reclamantei îndreptate împotriva societăţii de asigurare, pe considerentul că aceasta s-a împăcat în faza de urmărire penală cu pârâtul C., a apărut ca fiind nelegală şi, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra, practic, în cercetarea fondului, a fost anulată hotărârea atacată, în temeiul alin. (1) teza 1 al art. 297 C. proc. civ.

Evocând fondul, instanţa de apel a constatat că, în cauză, solicitarea reclamantei de a fi despăgubită pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului a cărui victimă a fost întemeiată.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, la data de 6 ianuarie 2011, în timp ce se afla în autoturismul condus de pârâtul C. şi se deplasau pe DN 2 - E 85, în afara localităţii Dumbrăveni, la km 161 + 100 în, pe direcţia Buzău - Focşani, pe fondul neatenţiei, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcţiei şi a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar. Vehiculul condus de pârâtul C. era asigurat la pârâta SC B. SA, conform Contractului nr. x.

În urma accidentului, a cărui victimă a fost, reclamanta a suferit un traumatism cranio-facial cu fractura peretelui anterior şi lateral al sinusului maxilar stâng cu eschile şi hemosinus, fractură de os stâng zigomatic fără deplasare, plagă pleoapă superioară stânga, contuzie toraco-abdominală şi fractură supra şi intercondiliană femur stâng, tip C3 Deschisă, tip II cu pierdere de substanţă osoasă, leziuni pentru a căror vindecare au necesitat 8 - 9 luni de zile de îngrijiri medicale, timp ce include spitalizările, intervenţiile chirurgicale (inclusiv cura pseudartrozei femurului stâng efectuată în septembrie/octombrie 2011 în Ungaria) şi perioadele de recuperare funcţională.

Toate aceste aspecte rezultă din Raportul de nouă expertiză medico-legală efectuat de IML Iaşi, în faza judecării în primă instanţă a cauzei.

Din actele depuse la dosar a rezultat că, iniţial, reclamanta a fost internată în secţia de chirurgie a Spitalului Judeţean Vrancea, în perioada 6 - 7 ianuarie 2011, dar, din cauza gravităţii leziunilor suferite, ulterior, a fost transferată la Spitalul Sf. Ioan din Iaşi, unde a stat internată în perioada 7 - 29 ianuarie 2011 şi a suferit intervenţii chirurgicale.

Urmare complicaţiilor survenite pe perioada spitalizării la Iaşi, reclamanta a fost externată la cererea familiei, cu recomandarea de a fi reinternată într-un centru de terapie intensivă care să îi asigure suport respirator, cardiac şi renal. A fost transportată, astfel, în Austria, la Spitalul Hanusch Viena, unde a stat internată în perioada 29 ianuarie - 25 februarie 2011 şi unde a suferit altă intervenţie chirurgicală.

După ameliorarea stării de sănătate, reclamanta a revenit în ţară, urmând în continuare tratamente medicale pentru recuperare.

Pentru refacerea femurului, reclamanta a fost operată în Ungaria, la Centrul Clinic Szent-Gyorgyi Albert, Clinica de traumatologie, fiind internată în perioada 28 septembrie - 7 octombrie 2011 şi revenind la controale periodice în lunile următoare, respectiv în noiembrie 2011 şi martie 2012.

Din aprilie 2012, reclamanta a urmat tratament recuperator constând în fizioterapie, curenţi interferenţiali, gimnastică medicală specifică, recuperare neurologică şi kinetoterapie, până în septembrie 2013.

Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suma de 200.991,09 RON cu titlu de despăgubiri materiale, în apel şi-a redus cuantumul pretenţiilor cu acest titlu la suma de 194.655,19 RON din care 190.439,40 RON reprezintă cheltuieli aferente perioadei ianuarie - octombrie 2011 iar suma de 4.215,79 RON, cheltuieli aferente perioadei de recuperare care a urmat, respectiv octombrie 2011 - 25 septembrie 2013.

Din Tabelul explicativ depus de reclamantă la dosar în apel, rezultă toate cheltuielile efectuate de aceasta pe perioada celor aproape trei ani de tratamente urmate pentru ameliorarea şi recuperarea stării de sănătate, cheltuieli care au constat în următoarele:

- cheltuieli efectuate de reclamantă în perioada spitalizării în ţară, în Austria şi în Ungaria, respectiv: taxa privind coplata la Spitalul din Iaşi, taxa pentru expertiză medico-legală, plata transportului cu ambulanţa aeriană pe ruta Iaşi - Viena şi retur, plata spitalizării la Viena, plata unei consultaţii şi a spitalizării în Ungaria în perioada 28 septembrie - 7 octombrie 2011, toate acestea însumând 184.363,19 RON;

- cheltuieli efectuate de D., persoana care a însoţit-o şi a stat permanent cu reclamanta, în perioada în care aceasta a fost internată în Austria, cheltuieli constând în sumele de bani necesare cazării, meselor şi transportului, intern şi extern al acestuia în perioada în care a fost nevoit să stea departe de casă şi să locuiască efectiv în Austria, pentru a o supraveghea şi ajuta pe reclamantă, respectiv suma de 5.088,94 RON;

- cheltuieli efectuate de E., persoana care a însoţit-o pe reclamantă în Ungaria, în octombrie 2011, când aceasta din urmă a fost operată, şi care reprezintă cheltuieli de cazare pentru o noapte, în sumă de 99,94 RON;

- cheltuielile efectuate de reclamantă pentru recuperare, în perioada octombrie 2011 - septembrie 2013, constând în contravaloarea consultaţiilor şi radiografiilor efectuate în Ungaria cu ocazia celor două controale care au urmat perioadei de spitalizare şi operaţiei efectuate anterior acolo, respectiv suma de 759,83 RON, precum şi contravaloarea serviciilor de recuperare, a abonamentului la bazin termal şi a şedinţelor de reflexoterapie, respectiv suma de 3.455,96 RON, deci, în total suma de 4.215,79 RON.

Instanţa de apel a apreciat ca solicitarea reclamantei de a-i fi plătite toate aceste sume de bani este pe deplin justificată, fiind evident că toate cheltuielile mai sus arătate au fost efectuate urmare accidentului suferit de reclamantă, fiind necesare pentru recuperarea stării de sănătate a acesteia, grav afectată prin accident.

Instanţa de apel a constatat că toate aceste cheltuieli au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta indicând, pentru fiecare categorie de cheltuieli efectuate, fila din dosar la care se află înscrisul doveditor. Verificând fiecare rubrică în parte, instanţa de apel a constatat că tabelul explicativ prezentat de reclamantă în apel, în care sunt indicate sumele cheltuite şi dovezile corespunzătoare, este conform realităţii, astfel că nu apreciază ca fiind necesară reluarea în cuprinsul considerentelor prezentei hotărâri, în detaliu, a fiecăreia dintre ele.

Din suma totală pretinsă de reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale, instanţa de apel a înlăturat suma de 887,33 RON reprezentând cheltuielile efectuate de E. în Austria, întrucât, din probele administrate a rezultat că doar D. a fost cel care a însoţit-o pe reclamantă în Austria şi a ajutat-o efectiv pe perioada spitalizării şi în toate demersurile ce au fost necesare pentru asigurarea transportului acesteia la Viena şi înapoi în ţară, neputându-se stabili care a fost rolul celeilalte persoane, respectiv E., gradul de rudenie al acestuia cu reclamanta şi nici dacă prezenţa sa în Austria a fost sau nu necesară. în lipsa unor dovezi concrete, instanţa de apel a apreciat că doar cheltuielile efectuate de însoţitorul D., care a stat în Austria în toată perioada în care reclamanta a fost internată acolo, se justifică a fi acordate, nu şi cheltuielile efectuate de alte persoane în legătură cu care nu s-a putut stabili dacă au fost efectiv necesare.

Referitor la despăgubirile materiale, pârâta a susţinut că la stabilirea cuantumului acestora instanţa trebuie să ţină cont şi de culpa medicală a medicilor din România, materializată prin realizarea neglijentă a actului medical care a avut drept consecinţă agravarea stării pacientei.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a apreciat că nu se impune diminuarea despăgubirilor materiale, motivat de faptul că, deşi este adevărat că reclamanta a suferit complicaţii determinate de neglijenţa medicilor care „au uitat" în abdomenul pacientei tampoane de tifon care au generat un abces abdominal, prin Raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză de IML Iaşi s-a stabilit, fără nici un echivoc, faptul că „acest abces nu are legătură cu starea septică prezentată de reclamantă (n.n. la momentul transferului la Viena), nu a pus în primejdie viaţa pacientei şi nu a influenţat timpul de zile de îngrijiri medicale acordat pentru vindecarea leziunilor traumatice (adică 8 - 9 luni de zile).

Prin urmare, internarea reclamantei în Austria a avut legătură directă cu starea sa de sănătate rezultată din accident şi nu cu o eventuală agravare a acesteia urmare neglijenţei, culpei medicilor români, astfel că toate cheltuielile efectuate de reclamantă pe perioada spitalizării sale la Viena s-a impus a fi acordate aşa cum au fost solicitate şi dovedite.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că reclamanta trebuie să primească nu numai sumele de bani cheltuite în perioada celor 9 luni de zile care au urmat accidentului, adică corespunzător numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare stabilit prin Raportul de expertiză medico-legală, ci şi cheltuielile necesare pentru recuperarea sa efectivă, cheltuieli care s-au întins pe durata a altor doi ani de zile în care, la recomandarea medicilor specialişti, aceasta a urmat şedinţe de fizioterapie, curenţi interferenţiali, gimnastică medicală specifică, recuperare neurologică, reflexoterapie şi kinetoterapie, până în septembrie 2013, legătura de cauzalitate dintre acestea şi accidentul a cărui victimă a fost reclamanta fiind evidentă.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit în plan psihic şi estetic, urmare accidentului a cărui victimă a fost reclamanta, instanţa de apel a apreciat, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, că trebuie acordată o sumă fixă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avute anterior evenimentului în care a fost implicată, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată în perioada care a urmat accidentului.

Întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale au fost stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cea în cauză, atât în plan fizic cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia personală şi socială a celei în cauză au fost afectate.

Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral au respectat principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi corespund cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, respectând şi principiul proporţionalităţii.

În speţă, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanta a urmat un tratament îndelungat pentru vindecarea leziunilor suferite în urma accidentului, mai multe perioade de spitalizare şi intervenţii chirurgicale, tratamente de recuperare, etc, necesitând, în continuare, efectuarea unei operaţii de grefa osoasă pe care, până la acest moment, nu a avut resursele materiale pentru a o face.

Sub un alt aspect, reclamanta a rămas şi cu defecte corporale, cum ar fi, de exemplu, scurtimea unui picior, ceea ce determină modificarea mersului, precum şi cu traume de natură psihică determinate de durerea fizică pricinuită de leziunile suferite, de neputinţa de a se deplasa o bună perioadă de timp, de incertitudinea recuperării şi mai ales de lupta dusă de aceasta pentru a supravieţui în primele două luni după accident, când reclamanta s-a aflat în stare extrem de gravă, la limita dintre viaţă şi moarte.

Este evident, astfel, că lunile de tratament medical care au urmat accidentului, intervenţiile chirurgicale suferite, şedinţele de consiliere psihologică, modificările intervenite în aspectul său fizic, schimbările intervenite în viaţa privată şi în cea socială, imposibilitatea de a se deplasa o perioadă de timp, de a participa la viaţa socială şi de a se bucura direct şi efectiv de beneficiile contactului cu societatea, eforturile suplimentare pe care a trebuit să le facă pentru ca viaţa ei să reintre pe făgaşul firesc, să revină la condiţii de viaţă cel puţin asemănătoare cu cele anterioare accidentului, şi-au pus amprenta asupra reclamantei, făcând-o să resimtă un profund disconfort psihic, ceea ce a justificat, pe deplin, acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Reclamanta a solicitat suma de 500.000 Euro, însă, instanţa de apel a apreciat, totuşi, că aceasta este nepotrivit de mare. Este fără putinţă de tăgadă că reclamanta a suferit traume fizice şi psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier a cărui victimă a fost. Instanţa de apel nu a contestat, în raport de toate elementele de la dosar (acte medicale, rapoarte de expertiză medico-legală, bilete de ieşire din spital etc.) că suferinţele reclamantei au fost unele accentuate, acesteia fiindu-i limitată posibilitatea de a duce mult timp o viaţă normală, dar, cu toate acestea, a apreciat că se impune menţinerea unei proporţionalităţi între suferinţele provocate, care, deşi nu pot fi cuantificate, trebuie cel puţin estimate, raportat la vârsta victimei şi alte particularităţi ale acesteia şi sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a apreciat că suma de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa efectele pe care accidentul în sine şi perioada de recuperare care a urmat acestuia le-au avut asupra reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B. SA Bucureşti, aducându-i următoarele critici:

1. Decizia instanţei de apel nesocoteşte dispoziţiile Codului penal care condiţionează stingerea acţiunii civile de realizarea împăcării.

Încă din faza de cercetare penală, între A. şi C. s-a realizat împăcarea, astfel că, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea din 16 mai 2011 s-a dispus neînceperea urmării penale pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă faţă de numitul C.

Rezoluţia nu a fost atacată de niciuna dintre părţi.

În opinia recurentei-pârâte, pentru a produce efectele produse de art. 132 C. pen., împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă, considerând că ea a avut în vedere stingerea totală a procesului, atât sub aspect civil cât şi penal.

Deşi, prin declaraţia respectivă, reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi recupera prejudiciul de la asigurător, procurorul de caz a dat eficienţă acestei declaraţii ca fiind acoperitoare pentru a opera cauza de înlăturare a răspunderii penale.

Instanţa de apel a golit de conţinut dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. şi pe cele ale art. 132 alin. (1) C. pen., atunci când a constatat că soluţia adoptată de procuror nu are autoritate de lucru judecat, fiind posibilă o acţiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru paguba suferită prin accident, cât timp împăcarea părţilor nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. pen. în vigoare la acea dată, împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, aceste text de lege nefăcând distincţie între efectele intervenirii acesteia după cum a fost constatată de procuror prin rezoluţie sau de judecător prin hotărâre.

În ce priveşte susţinerile instanţei de apel, potrivit cărora raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, recurenta-pârâtă a arătat că acestea sunt greşite, neexistând solidaritate între asigurat şi asigurător.

Recurenta-pârâtă a subliniat faptul că răspunderea asigurătorului este autonomă, directă şi obiectivă şi se întemeiază pe dispoziţiile contractului de asigurare, iar răspunderea asiguratului este o răspundere civilă delictuală.

Solidaritatea pasivă, fiind o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiilor civile, trebuie să fie prevăzută în mod expres, fie în contract, fie în lege, or, Legea nr. 136/1995, legea specială aplicabilă în speţă, nu conţine astfel de prevederi exprese, cum ar fi de exemplu cele ale art. 1003 C. civ. (1864).

Chiar dacă art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede că drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, potrivit art. 50 din acelaşi act normativ, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare.

Cum în speţă, părţile s-au împăcat, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 41 din aceeaşi lege, rezultând că acţiunea civilă nu poate fi exercită, separat, împotriva asigurătorului de răspunderea civilă.

Au fost invocate în favoarea sa şi prevederile art. 1 alin. (2) din Ordinul Preşedintelui CSA nr. 5/2010.

S-a mai apreciat că, deşi legislaţia internă cât şi cea europeană reglementează o acţiune directă a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, acest drept este doar unul procesual, iar dreptul subiectiv la despăgubire nu mai există, deoarece partea vătămată a renunţat la acesta prin împăcarea cu vinovatul de producerea accidentului.

S-a mai subliniat faptul că ar fi şi inechitabil ca reclamanta să renunţe la pretenţii faţă de persoana vinovată de producerea accidentului şi să se îndrepte cu pretenţii disproporţionat de mari împotriva asigurătorului de răspundere civilă, care are doar răspundere contractuală şi care trebuie să răspundă doar pentru prejudiciul de care ar trebui, la rândul său, să răspundă persoana vinovată de producerea accidentului.

2. Soluţia instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul obligării recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente daunelor materiale şi morale începând cu data producerii evenimentului rutier.

Recurenta-pârâtă a susţinut că obligaţia de plată a despăgubirilor nu a fost certă, lichidă şi exigibilă la momentul accidentului, apreciind că, în acest caz, dobânda legală este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Cheltuielile reprezentând daunele materiale au fost efectuate ulterior producerii accidentului, iar daunele morale au fost stabilite de instanţa de judecată, astfel încât acestea nu puteau fi plătite de la momentul producerii accidentului.

Ca practică judiciară a fost invocată Decizia nr. 2/2014 a Curţii de Apel Bacău pronunţată în Dosarul nr. x/110/2012*.

Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 5 februarie 2016, intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocând dispoziţiile art. 9 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 46 din Ordinul Preşedintelui CSA nr. 5/2010.

S-a subliniat faptul că acţiunea sa este o acţiune directă, permisă de legislaţia naţională şi a UE.

În ce priveşte acordarea dobânzilor, s-a arătat că momentul generator al prejudiciului a fost data producerii evenimentului rutier şi de aceea dobânda este datorată începând cu acest moment.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Criticile privind nesocotirea dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală nu pot fi reţinute:

Recurenta-pârâtă a interpretat greşit dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. atunci când a concluzionat că soluţia adoptată de procuror ar avea autoritate de lucru judecat în ce priveşte latura civilă a procesului penal.

În realitate, potrivit dispoziţiilor mai sus arătate, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă numai în ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, or, sub acest aspect, nu a fost contestată nici existenţa faptei, nici persoana care a săvârşit-o şi nici vinovăţia acesteia.

În acelaşi timp, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, textul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., face referire la o hotărâre judecătorească, iar nu la o rezoluţie a procurorului.

În plus, chiar dacă ar fi existat o hotărâre judecătorească, temeiul acţiunii părţii vătămate, împotriva asigurătorului, rezidă în răspunderea contractuală şi în temeiul legii, respectiv a Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii delictuale civile.

Prin urmare, în legătură cu faptul împăcării dintre partea vătămată şi persoana vinovată de producerea accidentului, în cursul urmăriri penale, s-ar pune problema doar a împăcării dintre aceste două persoane, având în vedere răspunderea delictuală civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului faţă de persoana vătămată, iar nu a împăcării dintre partea vătămată şi asigurător, temeiul răspunderii, în acest caz, fiind răspunderea contractuală şi aceasta chiar dacă s-ar accepta că împăcarea părţilor în cadrul procesului penal ar putea avea loc şi în faza de urmărire penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, proprietarii de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării au obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele provocate de aceste vehicule.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că există şi o legislaţie terţiară, materializată în acte normative cu valoare obligatorie emise de autoritatea legal abilitată, fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară, respectiv Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

Este adevărată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că nu există o solidaritate tacită între asigurător şi asigurat, însă, temeiul răspunderii asigurătorului faţă de persoana vătămată este unul de natură contractuală, dar şi impus de lege.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995, în asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.

Potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, asigurarea de răspundere civilă este obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de vehicule, în limitele teritoriale de acoperire.

Contractul de asigurare de răspundere civilă cuprinde prescripţii obligatorii referitoare la riscurile asigurate şi la tipurile de daune pe care le asigură, potrivit art. 50 - 52 din Legea nr. 136/1995, la cazurile de excludere de la asigurare şi chiar la limitele pecuniare ale asigurării, conform art. 53 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu dispoziţiile din normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010, Ordinul nr. 14/2011 al CSA, respectiv Ordinul nr. 23/2014 al ASF, cu modificările ulterioare.

Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, ca şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit art. 55 din acelaşi act normativ, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Aşa după cum a constatat chiar recurenta-pârâtă, partea vătămată are împotriva asigurătorului, în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, o acţiune directă, chiar dacă textul de lege precizează că asigurătorul răspunde în limitele obligaţiilor acestuia, stabilite de lege sau de alte acte normative.

Nu are nicio relevanţă faptul că în art. 50 din Legea nr. 136/1995 se prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, fiind evident că textul de lege se referă la conţinutul, la felul despăgubirilor pe care le-ar datora asiguratul persoanei păgubite prin fapta sa şi la întinderea acestora, fiind pur speculativă afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că nici ea nu mai datorează sumele respective, cât timp asiguratul şi persoana păgubită s-au împăcat, obligaţia acesteia derivând din chiar conţinutul legii, acesta fiind chiar scopul Legii nr. 136/1995, aşa cum rezultă el din dispoziţiile art. 49 din această lege.

Invocarea dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 136/1995 nu poate fi reţinută, acest articol fiind abrogat prin Legea nr. 71/2011.

De asemenea, nu pot fi reţinute afirmaţiile cu privire la faptul că persoana păgubită ar avea doar un drept procesual, relativ la o acţiune directă, împotriva asigurătorului, dar nu şi un drept subiectiv, din cuprinsul dispoziţiilor amintite mai sus rezultând că partea păgubită prin producerea accidentului are un drept subiectiv faţă de asigurător pe care şi-l poate apăra şi valorifica printr-o acţiune directă împotriva acestuia.

Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile cu privire la caracterul inechitabil al acordării de despăgubiri de către asigurător, în măsura în care persoana vinovată de producerea accidentului s-a împăcat cu persoana păgubită, cât timp dreptul persoanei păgubite rezultă din dispoziţiile legii şi ale contractului de asigurare.

2. Este nefondată critica privind nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul obligării recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente daunelor materiale şi morale începând cu data producerii evenimentului rutier.

Recurenta-pârâtă a susţinut că obligaţia de plată a despăgubirilor nu a fost certă, lichidă şi exigibilă de la momentul producerii accidentului, ci doar de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, însă, în privinţa reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulaţie, trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii accidentului şi trebuia reparat chiar cu începere de la acea dată.

Mai mult, recurenta-pârâtă a avut o poziţie procesuală culpabilă, negând tot timpul dreptul persoanei vătămate de a beneficia de despăgubirile prevăzute de lege, deşi dreptul său deriva atât din contractul de asigurare cât şi din lege, iar asigurătorul trebuia să cunoască acest lucru, astfel încât, în mod legal, instanţa de apel a obligat la dobânda legală începând cu data producerii accidentului, doar această dispoziţie asigurând repararea integrală a prejudiciului suferit de persoana păgubită prin producerea accidentului.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. (1865), Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 82/A din 15 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 februarie 2016.

Procesat de GGC - LM