Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1119/2016

Şedinţa publică de la 9 iunie 2016

Decizia nr. 1119/2016

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dobândirea prin prescripţie achizitivă (uzucapiune) a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1072,27 mp situat în Bucureşti, sector 2 ce face parte din terenul cu suprafaţă totală de 8.898 mp, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x1 a Municipiului Bucureşti, sector 2.

Prin Sentinţa civilă nr. 9343 din 27 mai 2013 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, având în vedere că acţiunea având ca obiect constatarea dobândirii prin prescripţie achizitivă a dreptului de proprietate cu privire la un imobil este o acţiune evaluabilă şi din raportul de expertiză tehnică rezultă că valoarea de circulaţie a imobilului este de 600.744 lei.

Ulterior înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta a depus o cerere precizatoare în care arată că solicită să se constate că a dobândit prin prescripţie achizitivă dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 472 mp, ce face parte din terenul cu suprafaţa totală de 10010 mp din care: 8608 mp teren deţinut în proprietate cu nr. cadastral x2 înscris în CF x2 a Municipiului Bucureşti, sector 2 (nr. cadastral anterior x, înscris în CF nr. x1 a Municipiului Bucureşti, sector 2); 472 mp teren deţinut fără acte de proprietate, dar pentru care reclamanta plăteşte taxe de folosinţă la Direcţia de Taxe şi Impozite a Primăriei sector 2, conform Declaraţiei fiscale din 7 iulie 2014; 930 mp suprafaţă zonă de protecţie J. conform Legii nr. 107 din 25 septembrie 1996.

Prin Sentinţa civilă nr. 1389 din 28 noiembrie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea, astfel cum a fost precizată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune (prescripţie achizitivă) dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 472 mp situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat de expert ing. C. prin studiul topo efectuat şi a obligat pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General la plata către reclamantă a sumei de 12.835,4 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:

Reclamanta a invocat prin cererea dedusă judecăţii joncţiunea posesiei sale cu cea a autorului său.

Iniţial, terenul în litigiu a aparţinut D., care prin nota de transfer din 13 ianuarie 1988 şi protocolul de predare-primire din 26 martie 1991 a trecut terenul în suprafaţă totală de 16.935,2 mp (ca fond fix), în patrimoniul E., astfel cum rezultă din situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat, incinta din str. H., întocmită de SC F. SA la data de 25 octombrie 1994.

În baza H.G. nr. 1264/1990 de înfiinţare a SC I. SA, conform Legii nr. 31/1990, s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului E. către SC I. SA, iar la data de 30 noiembrie 1994 Ministerul Transporturilor a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru SC F. SA, pentru suprafaţa de 12.545 mp.

În Anexa nr. 2 la acest certificat se arată că suprafaţa deţinută pe baza de titlu este de 16.935 mp iar cea din măsurători este de 12.545 mp.

Prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 739 din 6 august 2003 de Biroul Notarial G., SC F. SA a dezmembrat terenul în suprafaţă de 12.545,91 mp situat în Bucureşti, sector 2 în două loturi distincte: lotul nr. 1, cu nr. cadastral x3, cu suprafaţa de 4720,15 mp şi lotul nr. 2 cu nr. cadastral x în suprafaţă de 7825,73 mp şi construcţii edificate pe acesta. Acest din urmă lot a fost transferat în patrimoniul SC A. SRL potrivit actului adiţional la Protocolul de predare-primire autentificat din 24 decembrie 2008 de BNP G., rectificat cu încheierea din 29 octombrie 2009.

SC A. SRL a fuzionat prin absorbţie cu SC B. SRL, aceasta din urmă având calitatea de reclamantă în prezenta cauză.

Din planul de amplasament şi delimitare a imobilului rezultă că suprafaţa zona de protecţie J., conform Legii nr. 107/1996 este de 930 mp.

Suprafaţa pentru care reclamanta solicită constatarea dreptului de proprietate este de 472 mp potrivit cererii precizatoare.

Reclamanta a exercitat o posesie utilă (continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar) timp de 10 ani, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1847 C. civ., coroborate cu art. 1895 C. civ. privind joncţiunea posesiilor.

Prescripţia achizitivă reprezintă o veritabilă sancţiune împotriva proprietarului nediligent care s-a desesizat de bunul său mai mult timp, permiţând astfel folosirea acestuia de către uzucapant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

În motivarea apelului se arată că hotărârea este criticabilă în primul rând sub aspectul nemotivării acesteia în ceea ce priveşte constatarea dreptului reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Reclamanta a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieşit din probatoriul administrat şi faptul că folosinţa exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar. Mai mult, însăşi reclamanta a admis, lucru care reiese şi din adresa emisă de DVBL sector 2 că pentru terenul asupra căruia solicită constatarea uzucapiunii plăteşte taxa de folosinţă conform declaraţiei fiscale a reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 452A din 6 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea, astfel cum a fost precizată, ca nefondată; a respins cererea privind obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a înlăturat dispoziţiile privind comunicarea hotărârii organului fiscal şi oficiului de cadastru; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantului-pârât suma de 660,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

În privinţa modalităţilor de reglementare a situaţiei juridice a terenului reprezentat de lotul II, pe care reclamanta le-a iniţiat, este relevantă corespondenţa purtată cu Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, prin care reclamanta solicita relaţii suplimentare cu privire la documentaţia ce trebuie întocmită pentru finalizarea intabulării fâşiei de teren de 6 m lăţime, excedentare zonei legale de protecţie, în sensul că este necesară întocmirea unei documentaţii de rectificare a suprafeţei de teren sau, conform Ordinului nr. 634/2006 se impune realizarea unei documentaţii conforme H.G. nr. 834/1991, urmând procesul specific de întocmire şi avizare.

Practic, chestiunea de drept ce trebuie tranşată în privinţa situaţiei juridice a acestei porţiuni de teren excedentare zonei de protecţie a lacului şi care formează obiectul litigiului dedus judecăţii în prezenta cauză, constă în a stabili dacă titlul de proprietate de care se prevalează reclamanta (certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor) a fost emis în considerarea şi a acestei suprafeţe de teren sau nu. Altfel, spus, trebuie clarificat dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor constituie titlu de proprietate şi în privinţa acestei porţiuni de teren, fiind doar o chestiune de rectificare a suprafeţei în documentaţia cadastrală, astfel încât să fie posibilă intabularea sau reclamanta este lipsită de titlu de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren (având doar posesia de fapt a terenului), iar pentru a-şi procura unul trebuie să urmeze procedura de obţinere a unui nou certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Această problemă a fost tranşată cu putere de lucru judecat, în sensul că, prin Sentinţa civilă nr. 1994/2007 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut calitatea reclamantei de proprietar asupra suprafeţei de teren, obiect al documentaţiei supuse avizării (reprezentând terenul dintre limita corpului de proprietate şi limita legală de 5 m de la suprafaţa lacului) dovedită prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 30 noiembrie 1994 de către Ministerul Transporturilor în baza H.G. nr. 834/1991. În aceeaşi sentinţă se mai arată că la întocmirea ulterioară a documentaţiei cadastrale s-a constatat că fâşia de delimitare este mai lată, respectiv excedentară, astfel cum rezultă din ultimele măsurători efectuate cu mijloace moderne de măsurare topografică, precizându-se că această suprafaţă excedentară, neaparţinând domeniului public, apare ca fiind proprietatea reclamantei, care a obţinut avizul tuturor autorităţilor implicate în cauză.

Curtea a constatat că reclamanta are un titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren pentru care solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, ceea ce dovedeşte caracterul nefondat al prezentului demers judiciar, deoarece, apare lipsit de logică juridică ca proprietarul unui teren să încerce să-şi uzucapeze propriul imobil.

Uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii presupune posesia utilă exercitată asupra unui imobil pe durata prevăzută de lege, cu precizarea că posesia trebuie înţeleasă ca o situaţie de fapt, care nu are corespondent în privinţa situaţiei de drept, această corespondenţă obţinându-se abia în momentul în care organul judiciar constată că stăpânirea de fapt a imobilului a persistat, în mod util, în timp suficient de mult, astfel încât legea să-i confere efecte juridice, prin recunoaşterea calităţii de proprietar în favoarea posesorului uzucapant şi în detrimentul adevăratului proprietar nediligent. Pornind de la cele statuate cu putere de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterior examinată, Curtea a concluzionat că nu este îndeplinită condiţia premisă a uzucapiunii şi anume posesia unui bun imobil ca simplă stare de fapt, lipsită de suport de drept, în condiţiile în care s-a recunoscut calitatea reclamantei de proprietar al porţiunii de teren, excedentare zonei de protecţie a lacului.

Curtea a făcut şi câteva consideraţii suplimentare, arătând că şi în situaţia în care nu s-ar reţine calitatea reclamantei de proprietar al acestei suprafeţe de teren, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Astfel, termenul de 30 de ani al uzucapiunii de lungă durată nu ar fi împlinit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SRL (succesoare în drepturi a SC A. SRL) solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a se dispune respingerea cererii reclamantei pentru autoritate de lucru judecat, şi nu ca nefondată, astfel cum a stabilit instanţa de apel.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată următoarele:

Curtea de Apel, constatând că într-o altă pricină s-a pronunţat o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, şi că această problemă juridică fusese deja tranşată într-un alt cadru procesual, era ţinută a respinge cererea pentru autoritate de lucru judecat, şi nu ca nefondată.

Odată constatată autoritatea de lucru judecat, excepţie peremptorie, derimantă, absolută şi de ordine publică, ce face superfluă analiza restului pretenţiilor, instanţa era ţinută să "respingă acţiunea, exclusiv în temeiul puterii lucrului judecat, instanţa nemaiputându-se pronunţa cu privire la niciun alt aspect al pricinii".

În considerentele hotărârii, instanţa de apel a continuat să analizeze îndeplinirea şi a restului condiţiilor uzucapiunii, făcându-se aprecieri neîntemeiate cu privire la efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Odată ce a reţinut autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri judecătoreşti şi a concluzionat că "această problemă a fost tranşată cu putere de lucru judecat" şi că "reclamanta are un titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren pentru care solicita constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune", instanţa trebuia să respingă cererea pentru autoritate de lucru judecat, nemaiputându-se pronunţa cu privire la alte chestiuni.

În cauză, intimatul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurenta solicită modificarea deciziei atacate şi respingerea cererii sale pentru autoritate de lucru judecat, şi nu ca nefondată, astfel cum a stabilit Curtea de Apel.

În motivarea recursului este folosită atât sintagma "autoritate de lucru judecat", cât şi sintagma "putere de lucru judecat", însă acestea nu se confundă.

În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni:

Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem) care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea).

Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

În speţă nu există autoritate de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat în sensul că, printr-o hotărâre anterioară, definitivă şi irevocabilă s-a reţinut calitatea reclamantei de proprietar al terenului în litigiu.

Aşa fiind, este nefondată acţiunea reclamantei prin care se solicită a se constata că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune.

Sunt neîntemeiate criticile recurentei privind existenţa autorităţii de lucru judecat, în cauză neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Faptul că instanţa de apel a considerat necesar să facă unele consideraţii suplimentare cu privire la îndeplinirea cerinţelor legale ale uzucapiunii în ipoteza în care nu s-ar reţine calitatea reclamantei de proprietar al terenului, nu atrage nelegalitatea hotărârii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 452/A din 6 octombrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT