Decizia nr. 1192/2016
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 155.466,52 lei, reprezentând contravaloare spaţiu cu altă destinaţie, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, la plata sumei de 84.706,48 lei, reprezentând majorări potrivit Legii nr. 550/2002, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, precum şi toate taxele şi impozitele achitate până în prezent, la plata sumei de 109.827,87 lei, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului din care se solicită evacuarea, până la data achitării despăgubirilor de către pârâţi.
Pârâţii au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamantei SC A. SRL la plata daunelor interese pentru folosinţa spaţiului în perioada martie 2007 - februarie 2013, în cuantum de 28.113,22 lei la care se adaugă majorări de întârziere, solicitând, totodată, compensarea diferenţei între valoarea spaţiului şi despăgubirile pentru folosinţa spaţiului.
La data de 03 iunie 2013, pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost disjunsă de cererea principală prin încheierea din 02 decembrie 2013.
Prin Sentinţa civilă nr. 409 din 10 iunie 2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a admis în parte cererea principală, având ca obiect obligaţia de a face, a obligat pârâţii la restituirea sumei de 155.466,52 lei, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data 11 noiembrie 2009, la restituirea sumei de 84.706,48 lei, reprezentând penalităţi, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, la plata dobânzii legale aferente începând cu data formulării acţiunii, la plata sumei de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri îmbunătăţiri, actualizată cu indicele de inflaţie şi la dobândă legală începând cu data formulării acţiunii, respingându-se în rest acţiunea principală; a admis în parte cererea reconvenţională, a obligat pârâta-reconvenţională la plata sumei de 33.970,12 lei, contravaloarea folosinţei spaţiului în perioada martie 2007 - mai 2014, precum şi în continuare până la evacuarea spaţiului, a compensat sumele datorate reciproc până la concurenţa sumei de 33.970,12 lei, scadentă la data pronunţării sentinţei, a respins în rest cererea reconvenţională şi a compensat cheltuielile de judecată reprezentate de cheltuieli cu taxele de timbru şi angajarea de apărători, sens în care fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată, fiind obligată reclamanta să achite pârâţilor suma de 1567,5 lei, reprezentând jumătate din valoarea expertizei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC A. SRL şi pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, cu cheltuieli de judecată, în sensul de a se dispune admiterea cererii sale privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată ca urmare a sentinţei civile prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, să se dispună respingerea petitului privind obligarea sa la plata sumei de 33.970,12 lei cu titlu de valoare a lipsei de folosinţă a spaţiului în perioada 2007 - 2004, să se dispună obligarea pârâtei reclamantă reconvenţională la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanţă, menţinând în rest sentinţa apelată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 983/A din 27 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 409 din 10 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat din sentinţă obligarea pârâţilor la plata sumelor de 84.706,48 lei c/val. penalităţi, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânzile legale aferente acesteia, a sumei de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri îmbunătăţiri, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă acesteia; totodată, a admis şi apelul reclamantei SC A. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte şi cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale părţilor la fond şi, în final, a obligat pârâţii la suma de 5.590,33 lei, cheltuieli parţiale către reclamantă; au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului său şi respingerii în tot a apelului pârâţilor, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în ceea ce priveşte restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009, respingerea petitului privind obligarea sa la plata sumei de 33.970,12 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului în perioada 2004 - 2007, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel şi înlăturarea dispoziţiilor privind compensarea datoriilor reciproce, menţinând în rest sentinţa apelată.
În motivare, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut trunchiat starea de fapt, a făcut rabat de la principiile de drept vizând îmbogăţirea fără justă cauză şi accesorium sequitur principale, i-a reţinut în mod nejustificat reaua-credinţă în efectuarea îmbunătăţirilor necesare şi utile şi a respins în mod nelegal, cu încălcarea art. 249 C. fisc., motivul său de apel vizând restituirea sumelor achitate cu titlu de impozit.
Prin Decizia nr. 820 din 13 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/30/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. împotriva Deciziei nr. 983/A din 27 noiembrie 2014, a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru a face aplicarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 6 august 2015 sub nr. x/30/2012*.
Reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. a depus concluzii scrise la data de 23 octombrie 2015, prin care a solicitat, în principal, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinţei apelate, cu cheltuieli de judecată, dispunând admiterea cererii sale de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 84706,48 lei, reprezentând majorări, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, actualizat cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, precum şi a impozitului achitat în perioada 2003 - 2009, respectiv suma de 7700 lei; obligarea pârâtei la plata sumei de 114.756,08 lei, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, sumă ce reprezintă despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile, stabilite conform expertizei efectuate în dosar; iar în raport cu dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, actualizată şi cu dispoziţiile Deciziei civile nr. 820/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se dispună disjungerea judecării cererii reconvenţionale formulate şi suspendarea judecării acestei cereri reconvenţionale şi a apelului Municipiului Timişoara până la soluţionarea procedurii falimentului; să se înlăture dispoziţia privind compensarea datoriilor reciproce, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond, menţinând în rest sentinţa apelată, cu cheltuieli de judecată dovedite în toate fazele procesuale având în vedere următoarele considerente:
Examinând apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă - în faliment şi de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, în urma rejudecării după casare, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor deciziei de casare, Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate.
Astfel, prin Sentinţa nr. 409 din 10 iunie 2014, Tribunalul Timiş a reţinut o stare de fapt conformă cu modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţi, determinate în esenţă de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare asupra unui spaţiu comercial, urmată de predarea imobilului către reclamanta cumpărătoare şi plata preţului integral către pârâte, dar şi de pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile ce au dus la rezoluţiunea acestui contract şi dispunerea restabilirii situaţiei anterioare perfectării sale, cumulat cu evacuarea reclamantei din spaţiu, obligarea la predarea spaţiului şi plata unor despăgubiri.
În acest context, solicitările părţilor au mai multe componente, între care se distinge în primul rând solicitarea cumpărătorului de a i se restitui preţul integral achitat, însoţit de actualizarea cu rata inflaţiei a datoriei şi dobânzii legale aferente, cerere ce a fost legal soluţionată de prima instanţă prin admiterea în totalitate a acestor pretenţii, iar cu privire la această componentă, singura critică a pârâţilor se referă la includerea în preţ şi a TVA-ului, cu motivaţia că această taxă fiscală a fost virată după încasare către bugetul de stat, dar şi a procentului de 15% din preţul efectiv al imobilului care, de asemenea, în condiţiile art. 15 din Legea nr. 550/2002 s-a făcut venit la bugetul de stat.
Aceste critici urmează a fi înlăturate de către instanţa de control judiciar, în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare perfectării contractului şi una din laturile acestei dispoziţii se referă tocmai la restituirea de către vânzătoare a preţului integral încasat.
Nu poate fi omis faptul că în speţa de faţă, analizarea obligaţiilor reciproce ale părţilor va ţine seama exclusiv de întinderea raporturilor juridice dintre ele şi nu alte aspecte ce privesc obligaţii fiscale, modul cum s-au virat sau nu sume de bani cu titlu de TVA sau în temeiul Legii nr. 550/2002.
Pe de altă parte, pârâţii au invocat o eventuală deducere a TVA-ului de către reclamantă, fără însă a se dovedi că o astfel de operaţiune fiscală a şi avut loc, iar invocarea îmbogăţirii fără justă cauză nu îşi are temei cât timp în această etapă se analizează obligaţia vânzătorului de a restitui în întregime preţul încasat în urma sancţionării cu rezoluţiunea a actului juridic de vânzare-cumpărare.
O altă solicitare a reclamantei împotriva pârâţilor se referă la suma de 84.706,48 lei şi a accesoriilor aferente acesteia, pe care în mod greşit tribunalul a acordat-o reclamantei în condiţiile în care acelaşi tribunal reţine că suma reprezintă o plată suplimentară făcută de societatea cumpărătoare, ca urmare a neachitării la termen a obligaţiilor contractuale, respectiv a ratelor din preţ.
Ca atare, aceasta presupune ca în urma invocării şi stabilirii indubitabile a propriei culpe a reclamantei în executarea unei obligaţii contractuale, aceleiaşi părţi să i se anuleze sancţiunea penalităţilor ce a fost activată în baza unei clauze din contract prin restituirea sumei plătite cu acest titlu, ceea ce nu poate fi acceptat, după cum nu este de admis că suma plătită cu acest titlu, de penalităţi, ar face parte din preţul contractului.
Solicitarea reclamantei de a i se returna aceste penalităţi nu are de a face cu restabilirea situaţiei anterioare perfectării contractului ca urmare a rezoluţiunii şi astfel cum aceste penalităţi au trebuit a fi achitate ca urmare a propriei vinovăţii de a nu-şi fi executat la termen obligaţiile, ele nu mai pot fi cerute spre restituire.
Criticile pârâţilor se referă şi la faptul că au fost obligaţi la plata unei sume de bani ca urmare a îmbunătăţirilor efectuate de reclamantă în spaţiul comercial achiziţionat, însoţite de accesoriile acesteia, critici pe care Curtea le va aprecia ca fiind întemeiate, în condiţiile în care la data de 14 octombrie 2008 s-a pronunţat prima hotărâre între părţi, în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare, restabilirea situaţiei anterioare, obligării reclamantei de a evacua şi preda spaţiul, iar la data de 11 noiembrie 2009 această hotărâre rămâne şi irevocabilă.
În acest context se observă că s-a activat obligaţia reclamantei de a evacua spaţiul comercial şi, mai concret, de a-l preda proprietarilor, în raport cu care se va analiza probatoriul de la dosar în legătură cu perioada de efectuare a acestor îmbunătăţiri şi în ce măsură lucrările mai puteau fi efectuate, evaluarea bunei sau relei-credinţe a reclamantei în acest sens care să o îndrituiască de a mai cere astfel de pretenţii.
În acest sens, se observă că s-au depus la dosar de fond o serie de facturi încheiate de reclamantă cu un furnizor de lucrări care au început a fi datate de la 05 noiembrie 2008 şi până la 17 iunie 2009, deci toate ulterioare pronunţării sentinţei tribunalului care în materie comercială, conform vechiului C. proc. civ., avea caracter executoriu, iar o parte sunt ulterioare chiar şi pronunţării definitive a deciziei de către instanţa de apel.
Mai mult decât atât, aceste înscrisuri sunt urmate de altă serie de facturi depuse de reclamantă în sprijinul pretenţiei sale care se regăsesc la dosar fond şi care se localizează în timp pe parcursul anilor 2010, 2011 până la data de 22 martie 2012, când se pronunţase între timp şi hotărârea irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de rezoluţiune a contractului şi obligarea pârâtei la predarea spaţiului.
Această stare de fapt este confirmată încă odată de centralizatorul depus la fila 151 care face referiri la lucrări ce au fost parcurse în perioada 05 noiembrie 2008 până la 22 martie 2012 în condiţiile în care reclamanta avea cunoştinţă despre obligaţia sa de a evacua spaţiul comercial şi a-l preda proprietarilor, sens în care nu se poate reţine decât o rea-credinţă a acestei părţi din litigiu.
De altfel, şi expertul judiciar care a întocmit Raportul de expertiză în cauză, reţine că primele lucrări au fost realizate în anul 2008, deşi spaţiul a fost cumpărat de către reclamantă în anul 2003, că facturile sunt datate începând cu 05 noiembrie 2008, sens în care a depus Anexa 6 la acest raport de expertiză, ce se coroborează şi Contractul de antrepriză nr. 16 din 14 august 2007 care a intrat în vigoare începând cu data de 01 noiembrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisul depus în volumul II al instanţei de fond.
Pe cale de consecinţă, Curtea nu poate omite faptul că lucrările a căror valoare se solicită au început a fi efectuate imediat după pronunţarea sentinţei executorii a tribunalului şi în contradicţie cu obligaţiile la care reclamanta a fost supusă în baza acestei hotărâri, coroborat cu faptul că această reclamantă a refuzat predarea spaţiului şi a continuat pe parcursul a mai mulţi ani să beneficieze de posesia şi folosinţa acestuia, dar şi de investiţiile executate în acel spaţiu comercial, astfel încât pârâtele nu pot fi obligate la restituirea contravalorii lor.
În consecinţă, apelul declarat de pârâţi este întemeiat în ceea ce priveşte înlăturarea din sentinţa primei instanţe a obligării pârâţilor la plata sumelor de 84.706,48 lei c/val. penalităţi, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânzile legale aferente, şi de 114.756,08 lei despăgubiri îmbunătăţiri, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, menţinându-se în rest dispoziţiile sentinţei apelate, în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţi împotriva reclamantei, Înalta Curte a constatat prin decizia de casare că, în cursul judecării apelului, prin Sentinţa civilă nr. 438/JS din 26 iunie 2014, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva reclamantei SC A. SRL, fiind numit administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal."
S-a reţinut de instanţa supremă că, prin urmare, întrucât, în speţă, se urmăreşte, conform celor solicitate prin cererea reconvenţională, realizarea unei creanţe asupra reclamantei SC A. SRL, faţă de textul de lege evocat mai sus, Curtea de apel era obligată să suspende judecata, fiind vorba despre o suspendare de drept, legală.
Ca atare, sub acest aspect, fiind incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât în prezent reclamanta se află în procedura falimentului reglementată de Legea nr. 85/2006, se va suspenda judecata cererii reconvenţionale formulate de pârâţi împotriva reclamantei.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 960 din 23 octombrie 2015 a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă - în faliment şi de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 409 din 10 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2012; a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a înlăturat din sentinţă obligarea pârâţilor la plata sumelor de 84.706,48 lei c/val. penalităţi, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânzile legale aferente, şi de 114.756,08 lei despăgubiri îmbunătăţiri, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate, în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor; a suspendat judecata cererii reconvenţionale formulate de pârâţi împotriva reclamantei; a obligat pârâţii la plata sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată parţiale, în primă instanţă şi apel către reclamantă.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei şi respingerii apelului pârâtei, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, respectiv admiterea cererii privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003/2009 ca fiind plată nedatorată, respingerea petitului privind obligarea reclamantei la plata sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată şi înlăturarea dispoziţiei privind plata datoriilor reciproce.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată prin Sentinţa civilă nr. 954 din 14 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/30/2008, irevocabilă, însă instanţa de apel a realizat o reţinere trunchiată a stării de fapt. În ceea ce priveşte restituirea penalităţilor ca urmare a achitării preţului, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a fost respinsă această cerere, deşi reprezintă un accesoriu al sumei achitate cu titlu de preţ, Reţinerea culpei reclamantei în achitarea cu întârziere a preţului nu poate constitui temei al îmbogăţirii fără justă cauză.
Mai mult decât atât, în cadrul judecăţii în Dosarul nr. x/30/2008 al Tribunalului Timiş s-a luat act de renunţarea pârâţilor din prezenta cauză la obligarea reclamantei la suma de 162.468,85 lei, reprezentând plăţi accesorii.
Din punct de vedere al normelor de drept încălcate, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a încălcat principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi principiul accesorium sequitur principale, hotărârea prin care s-a dispus revenirea la situaţia anterioară intrând în autoritatea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, instanţa în mod greşit a apreciat că şi acest capăt de cerere trebuie modificat, reţinând că lucrările de îmbunătăţire au fost realizate ulterior datei de 14 octombrie 2008, când Tribunalul Timiş s-a pronunţat în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare. Acest raţionament al instanţei este eronat, susţine recurenta, întrucât la acel moment instanţa de apel a menţinut în fiinţă contractul de vânzare-cumpărare, deci îmbunătăţirile au fost executate cu bună-credinţă, până la soluţia pronunţată de instanţa de recurs.
Reţinerea de către instanţa de apel a relei-credinţe a reclamantei în executarea lucrărilor este lipsită de relevanţă în contextul cererii formulată, fiind necesar ca instanţa să aibă în vedere momentul realizării îmbunătăţirilor, situaţia referitoare la evacuarea spaţiului şi momentul achiziţionării spaţiului.
Cu privire la respingerea apelului din punct de vedere al respingerii cererii privind suma achitată cu titlu de impozit, recurenta-reclamantă arată că instanţa a omis să se pronunţe asupra acesteia.
O ultimă critică a vizat cererea formulată în apel privind compensarea cheltuielilor de judecată, cerere admisă, însă calculul cheltuielilor de judecată a fost realizat eronat.
De asemenea este criticată soluţia privind compensarea cheltuielilor de judecată, în raport de dispoziţiile art. 1143 - 1147 C. civ. şi art. 52 din Legea nr. 85/2006, în lipsa condiţiei privind exigibilitatea creanţei la data deschiderii procedurii.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, verificând decizia atacată, în cadrul controlului de legalitate exercitat prin această cale extraordinară de atac şi având în vedere motivele invocate, constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care urmează:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 parag. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au supus analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
În speţă, contrar acestor dispoziţii, instanţa de apel nu s-a preocupat să răspundă criticilor formulate prin cererea de apel, prin care reclamanta a susţinut "obligativitatea restituirii sumelor de bani achitate cu titlu de impozite (taxe care sunt achitate numai de proprietari), respectiv suma de 7700 lei.
În mod corect instanţa de fond reţine faptul că trebuie să fie repuse în situaţia anterioară toate părţile contractului, însă reţine în sarcina reclamantei obligarea plăţii unui impozit pentru o clădire care nu este proprietatea sa".
Instanţa de apel nu a analizat criticile recurentei-reclamantă sub acest aspect prin care a solicitat admiterea cererii privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată, ca urmare a pronunţării sentinţei civile prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Aşa fiind, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate din acest punct de vedere, iar analizarea direct în faza recursului a motivelor, ar priva partea de un grad de jurisdicţie şi implicit ar duce la încălcarea principiului "non omisso medio".
Înalta Curte arată că analiza instanţei de apel trebuie să pornească de la dezlegările Sentinţei civile nr. 954 PI din 14 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. x/30/2008, împotriva căreia s-a formulat apel, iar Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, s-a pronunţat prin Decizia civilă nr. 44 din 09 martie 2009, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2847 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003.
Este de observat că instanţa judecătorească a fost sesizată cu cererea prin care reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1155.466,52 lei, reprezentând contravaloare spaţiu cu altă destinaţie, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, la plata sumei de 84706,48 lei, reprezentând majorări potrivit Legii nr. 550/2002, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective precum şi toate taxele şi impozitele achitate până în prezent, la plata sumei de 109.827,87 lei, actualizată cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului din care se solicită evacuarea, până la data achitării despăgubirilor de către pârâte.
Având în vedere aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care rezultă din Sentinţa civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş, precum şi efectul principal al rezoluţiunii judiciare, respectiv desfiinţarea actului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării va lămuri şi celelalte critici invocate de către reclamantă.
Pentru considerentele reţinute, urmează ca potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă B. împotriva Deciziei civile nr. 960 din 23 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, şi să se trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă B. împotriva Deciziei civile nr. 960 din 23 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2016.
Procesat de GGC - CT