Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
1.Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 18.12.2012 sub dosar nr. 9476/2/2012, reclamanta SC A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili :
(i) anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 5/16.11.2012;
(ii) anularea în parte a deciziei de respingere nr. 1055687/29.08.2012;
(iii) recunoaşterea dreptului societăţii de a beneficia de dobânzi în sumă de 2.035.591,69 lei calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a decontului cu suma negativă de TVA aferent lunii iulie 2007, înregistrat sub nr. D88C79DE71C24AF3AB0D68B48320BE5F din data de 24.08.2007, prelungit cu perioada cuprinsă între solicitarea de documente nr. 85924/30.08.2007 şi comunicarea acestora de către societate prin adresa nr. 14.11.2007 şi până la data rambursării efective a sumei de 29.935.172 lei reprezentând TVA admis la rambursare prin decizia de impunere nr. 244/30.10.2009;
(iv) recunoaşterea dreptului societăţii de a beneficia de dobânzi în sumă de 1.746.593,53 lei, calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a decontului cu suma negativă de TVA aferent lunii martie 2009, înregistrat sub nr. 4ECB3CF129B14FC3B94C0E5A45C330F7/ 24.04.2009 şi până la data rambursării efective a sumei de 10.334.873 lei, reprezentând TVA admis la rambursare prin decizia de impunere;
(v) obligarea DGAMC la achitarea efectivă a sumei de 2.035.591,69 lei, cu titlu de dobândă pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 29.935.172 lei şi a sumei de 1.746.593,53 lei cu titlu de dobândă pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 10.334.873 lei;
(vi) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2.Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr.2791 din 29 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A S.R.L. şi, în consecinţă,a anulat decizia nr. 5/16.11.2012 emisă de ANAF – DGAMC şi în parte decizia nr.1055687/29.08.2012 emisă de ANAF – DGAMC.
A obligat pârâta ANAF - DGAMC la plata către reclamantă cu titlu de dobânzi fiscale a sumelor de 2.035.591,69 lei, aferent decontului de TVA pentru luna iulie 2007, şi de 1.746.593,53 lei, aferent decontului de TVA pentru luna martie 2009.
A mai obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, onorariu de expert şi onorariu de avocat, acesta din urmă redus în condiţiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ. (1865).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia înregistrată sub nr. 1055687/29.08.2012 la ANAF – DGAMC şi sub nr. 4290/06.09.2012 la partea reclamantă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (ANAF – DGAMC) a respins cererea de acordare dobânzi formulată de reclamantă, societatea A SRL.
Contestaţia fiscală formulată de partea reclamantă împotriva deciziei de respingere a cererii de acordare a dobânzilor a fost respinsă de asemenea de ANAF – DGAMC prin decizia nr. 5/16.11.2012.
Curtea a arătat că termenul de 45 de zile de la înregistrarea cererii, prevăzut de art. 70 din O.G. nr. 92/2003, nu este unul de recomandare, ci obligă autoritatea publică la conformare, constituind o garanţie a unei bune administraţii, inclusiv în domeniul fiscal, reglementarea neprezentând un caracter facultativ, ci dimpotrivă.
Art. 124 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în variante de redactare similare în perioada relevantă pentru cauza de faţă, prevede că pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70, acordarea dobânzilor făcându-se la cererea contribuabililor, cu menţiunea că dobânda datorată era reglementată în perioada de referinţă la nivelul majorării de întârziere, respectiv în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.
Dreptul Uniunii Europene în materie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa CJUE, impune ca rambursarea târzie a taxei pe valoare adăugată, inclusiv atunci când aceasta intervine din cauza soluţionării administrative cu depăşirea termenelor prevăzute, să dea dreptul la o reparare integrală a prejudiciului suferit, căci principiul neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.
Regula generală de drept comun este că incumbă organului fiscal să procedeze la soluţionarea decontului negativ de TVA cu opţiune de rambursare în cel mult 45 de zile de la data înregistrării cererii, doar necesitatea obţinerii de informaţii suplimentare putând să justifice o prelungire a termenului menţionat.
În plus, faţă de reglementarea expresă a punctului 5 din Secţiunea C a Cap. 2 din Anexa 1 la Ordin ANAF nr. 1857/2007, în maximum 35 de zile calendaristice de la data depunerii decontului de TVA, compartimentul cu atribuţii de inspecţie fiscală transmite compartimentului de specialitate dosarul solicitării, împreună cu raportul de inspecţie fiscală, astfel că, din coroborarea acestui text cu cel de la art. 70 din O.G. nr. 92/2003, rezultă că în cazul unei astfel de inspecţii fiscale durata de 45 de zile nu este prelungită cu intervalul de 3 luni prevăzut de 104 alin. 1 din acelaşi act normativ.
În ce priveşte decontul aferent lunii iulie 2007, faţă de dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi ale Ordinului MFP nr. 967/2005, este cert că soluţionarea de către organul fiscal trebuia să intervină în 45 de zile de la data la care partea reclamantă, societatea A SRL, prezenta în integralitate şi complet documentaţia necesară.
Pârâta ANAF nu contestă incidenţa termenului de 45 de zile, divergenţele de abordare dintre părţi existând raportat la momentul de la care începe să curgă termenul menţionat, reclamanta susţinând că data relevantă este 14.11.2007 când a depus toate documentele solicitate de ANAF, inclusiv balanţa de verificare aferentă lunii iulie 2007, în timp ce pârâtul pretinde că data relevantă este 17.01.2008, când i-ar fi fost transmisă prin fax acea balanţă, omisă a fi fost ataşată la 14.11.2007.
Analizând probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că, la data de 14.11.2007 sub nr. 208973 s-a înregistrat la ANAF – DGAMC adresa formulată de reclamanta A SRL prin care, efect al adresei nr. 85924/30.08.2007 a organului fiscal, înţelegea să comunice ataşat: «1. Balanţa de verificare analitică întocmită pentru luna iulie 2007; 2. Provenienţa pe activităţi a TVA de rambursat; 3. Explicaţii aferente sumelor din decontul de TVA înscrise la rubrica „Regularizări”; 4. Declaraţia pe propria răspundere; 5. Dovada privind calitatea de reprezentant legal al societăţii; 6. Situaţia privind punctele de lucru deţinute de SC A SRL; 7. Adresa privind contul şi societatea bancară unde urmează a se efectua restituirea taxei pe valoare adăugată» (fila 49 dosar).
Nu rezultă ca ANAF – DGAMC să fi emis nici la momentul înregistrării acestei adrese şi nici ulterior vreo atenţionare a părţii reclamante în sensul că documentaţia nu ar fi completă sau că ar fi fost omisă spre ataşare balanţa de verificare.
De altfel, solicitând părţii pârâte să transmită în integralitate ceea ce a primit de la reclamantă potrivit adresei nr. 208973/14.11.2007, în fotocopie şi în original, balanţa de verificare şi balanţa de verificare analitică au filele numerotate 12 şi 13 – 15 imediat precedent filei adresei de înregistrare (16), în timp ce restul înscrisurilor comunicate poartă o numerotare anterioară (1-11). În aceste condiţii, în măsura în care balanţele în discuţie nu ar fi fost ataşate încă de la început adresei nr. 208973/14.11.2007, numerotarea filei imediat anterioare adresei de înregistrare ar fi trebuit să aparţină unui alt înscris decât balanţele în discuţie.
Varianta susţinută de organul fiscal, cum că balanţa de verificare nu ar fi fost depusă la 14.11.2007, ci transmisă prin fax la 17.01.2008 (iar nu 28.01.2008 cum eronat a reţinut instanţa de recurs în decizia de casare), este insuficient argumentată spre a fi verosimilă.
Astfel, organul fiscal nu a aplicat la data înregistrării adresei nr. 208973/14.11.2007 nicio viză/rezoluţie în sensul că documentaţia ataşată ar fi fost incompletă, după cum nu a prezentat nici vreo altă adresă din al cărei conţinut să rezulte că a cerut din nou A ca documentaţia să fie completată cu balanţa de verificare.
În aceste condiţii, din moment ce partea pârâtă nu a demonstrat faptul că balanţa de verificare în litigiu nu fusese ataşată adresei nr. 208973/14.11.2007, nu se poate concluziona decât în sensul că la data de 14.11.2007 documentaţia aferentă decontului TVA era completă, incumbând organului fiscal obligaţia de a îl soluţiona în termen de 45 de zile, adică cel mai târziu la 24.12.2007.
Cum data rambursării efective a fost la 29.02.2008 (filele 91, 230 şi 231 dosar nr. 9476/2/2012), observând şi raportul de expertiză contabilă efectuat în primul ciclul procesual (filele 261 şi următoarele dosar nr. 9476/2/2012), că a existat o întârziere în rambursarea TVA din partea ANAF – DGAMC de 68 de zile, ceea ce determină un cuantum al dobânzii cuvenite părţii reclamante de 2.035.591,69 lei, adică 29.935.172 (TVA aprobat la rambursare – filele 230 şi 231 dosar nr. 9476/2/2012) * 0,1% * 68 de zile.
În ce priveşte decontul TVA aferent lunii martie 2009, după cum deja a concluzionat mai sus din interpretarea coroborată a dispoziţiilor OG nr. 92/2003 şi ale Ordinului nr. 1857/2007, acesta trebuia să fi fost soluţionat în termen de 45 de zile de la înregistrarea cererii, care intervenise la 24.04.2009, adică cel mai târziu la 08.06.2009, observând şi raportul de expertiză contabilă efectuat în primul ciclul procesual (filele 261 şi următoarele dosar nr. 9476/2/2012).
Cum data rambursării efective a fost la 25.11.2009 (filele 92, 233 şi următoarele dosar nr. 9476/2/2012), observând şi raportul de expertiză contabilă efectuat în primul ciclul procesual (filele 261 şi următoarele dosar nr. 9476/2/2012), a existat o întârziere în rambursarea TVA din partea ANAF – DGAMC de 169 de zile, ceea ce determină un cuantum al dobânzii cuvenite părţii reclamante de 1.746.593,53 lei, adică 10.334.873 lei (TVA aprobat la rambursare – filele 232 şi 233 dosar nr. 9476/2/2012) * 0,1% * 169 de zile.
Referatul pe baza căruia a fost schimbată încadrarea în categoria de risc fiscal mare aferentă societăţii A SRL a fost întocmit ulterior împlinirii termenului legal de 45 de zile pentru soluţionarea decontului TVA, înscrisurile emise în aceste sens de ANAF fiind datate 16.06.2009 – 29.06.2009 (filele 64 şi următoarele dosar nr. 9476/2/2012*).
În plus, după cum s-a arătat deja, simpla efectuare a inspecţiei fiscale nu era de natură a determina o prelungire a termenului de soluţionare cu intervalul necesar efectuării acesteia, faţă de dispoziţiile Ordinului ANAF nr. 1857/2007, Cap.2 lit. C pct. 5 din Metodologie, unde se prevede că în termenul de 45 de zile este inclusă şi durata inspecţiei fiscale, iar în cauză organul fiscal nu a demonstrat că ar fi solicitat informaţii suplimentare spre a deveni incident art. 70 alin. 2 din OG nr. 92/2003.
3.Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr.2791 din 29 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esență, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat următoarele:
Sentinţa civilă recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Instanţa de fond reţine în mod eronat că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din OG nr. 92/2003 pentru soluţionarea cererii intimatei nu este de recomandare ci obligă autoritatea publică la conformare.
În ceea ce priveşte decontul de TVA pentru luna iulie 2007, instanţa de fond şi-a însuşit în totalitate susţinerea intimatei, concluzionând că aceasta a depus întreaga documentaţie la data de 14.11.2007 (inclusiv balanţa de verificare).
Instanţa de fond nu a ţinut cont de apărările formulate de pârâtă în acest sens şi nu a arătat argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.
În fapt, intimata a depus la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili decontul de TVA aferent lunii iulie 2007 cu suma negativa cu opţiune de rambursare în cuantum de 30.845.477 lei.
Pentru decontul aferent lunii iulie 2007 depus în 24.08.2007, intimata a fost notificată cu adresa nr. 85924/30.08.2007 să prezinte documentele necesare, în vederea efectuării analizei cererii de rambursare.
Documentele solicitate au fost depuse în original la registratura Direcţiei Generate de Administrare a Marilor Contribuabili, în data de 14.11.2007, cu adresa nr. 208973, cu excepţia balanţei de verificare aferentă lunii iulie 2007 care a fost transmisă prin fax în data de 17.01.2008.
În acest sens a fost depus la dosarul cauzei trimiterea prin fax a balanţei de verificare din data de 17.01.2008, însă instanţa de fond a ales să dea crezare întru-totul susţinerilor intimatei în dauna probei administrate.
Ca urmare a analizării documentaţiei, proiectul deciziei de rambursare a TVA a fost aprobat la data de 28.01.2008, valorificarea acesteia prin restituire efectuându-se în termenul legal, respectiv în data de 25.02.2008 prin nota nr. 838.
În urma depunerii la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a decontului de TVA aferent lunii martie 2009 cu suma negativă cu opţiune de rambursare în cuantum de 10.778.802 lei în data de 24.04.2009, precum şi a deconturilor aferente lunilor iulie 2008, octombrie 2008 şi februarie 2009 intimata a fost încadrată în categoria de risc fiscal mare iar deconturile cu sumă negativă cu opţiune de rambursare au fost supuse inspecţiei fiscale anticipate.
Inspecţia fiscală astfel efectuată a fost finalizată prin întocmirea raportului de inspecţie fiscală, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 244/30.10.2009 care reprezintă decizie de rambursare în sensul cap. 2 lit. A. pct. 5.3 din OMEF nr 1857/2007.
Din sumele aprobate la rambursare au fost compensate obligaţiile de plata restante ale societăţii în suma de 151.960 lei, suma de 86.791.870 lei a fost restituita în data de 06.11.2009, iar diferenţa în suma de 26.224.678 lei a fost restituita la data de 24.11.2009 conform Selecţiei naţionale de soluţionare a deconturilor cu sume negative cu opţiune de rambursare.
Mai mult decât atât, intimata nu a formulat contestaţii în privinţa duratei efectuării inspecţiei fiscale pentru a se putea stabili daca termenul legal a fost depăşit sau daca au existat suspendări ce trebuie incluse în calculul duratei.
Prin cererea înregistrată la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. 1027600/22.12.2009, reclamanta a solicitat recunoaşterea dreptului de a beneficia de dobânzi pentru nerambursarea în termenul legal a taxei pe valoarea adăugată solicitată a fi restituită prin deconturile de TVA aferente lunilor iulie 2007 şi martie 2009.
Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin adresa nr. 1055687/29.08.2012, a soluţionat cererea de dobânzi în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.
În concluzie, soluţionarea deconturilor de TVA cu opţiune de rambursare aferente lunilor iulie 2007 şi martie 2009 s-a făcut cu respectarea termenelor legale, având în vedere prevederile legale incidente - cap. 1 pct. 9 şi cap. 2 din OMFP nr. 1899/2004; pct. 6, lit. B, cap. I, pct. 1.1, lit. A şi cap. 3 din OMEF nr. 1857/2007; art. 70 alin. 1 şi 2 şi art. 104 din OG 92/2003.
Faţă de obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.000 lei, instanţa de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 451 - 453 Cod procedura civilă.
Pornind de la prevederile legale menţionate, condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în această cauză.
Prezenta cauză nu prezintă o complexitate deosebită atât în pregătirea apărării din partea avocaţilor, cât şi în soluţionarea pricinii de către instanţa de judecată astfel încât să se impună obligarea ANAF la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare.
Mai mult decât atât, în condiţiile în care speţa dedusă judecăţii nu prezintă un fenomen social nou în realitatea românească iar actele administrative fiscale atacate prezintă un grad de complexitate mediu, în mod greşit instanţa de fond a acordat cheltuielile de judecată în cuantum de 15000 lei.
4. Analiza motivelor de casare
Recursul este nefondat.
O primă critică formulată de către recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se referă la opinia instanţei de judecată cu privire la caracterul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 din OG nr. 92/2003. Conform recurentei aceste termen este un termen de recomandare.
Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată critica, fiind vorba de un termen imperativ de soluţionare a cererilor contribuabililor de către organele fiscale.
Textul legal precitat are următorul conţinut:
„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.”
Din modul de formulare al articolului rezultă cu certitudine că este vorba de un termen imperativ , din moment ce, într-o formulare categorică, se spune că cererile contribuabililor „se soluţionează” în termenul indicat în textul legal în discuţie. Tocmai regula de excepţie din alin.2 al aceluiaşi articol consolidează ideea că termenul de 45 de zile este unul imperativ. Astfel, în alin.2 se permite prelungirea termenului, însă acest lucru nu este permis în orice condiţii , nu este lăsat la aprecierea organului fiscal, ci soluţionarea cererilor cu depăşirea celor 45 de zile este permisă doar în ipoteza strict reglementată în această prescripţie normativă. Mai exact, prelungirea poate interveni doar atunci când sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, iar depăşirea termenului este admisă doar pentru perioada cuprinsă între data solicitării informaţiilor relevante şi data primirii acestora. Modul de formulare al alin.2 nu lasă nici un dubiu în privinţa stricteţii condiţiilor în care poate avea loc depăşirea celor 45 de zile la care se referă alin.1 al art. 70, ceea ce întăreşte convingerea privitoare la caracterul imperativ al termenului.
Înalta Curte precizează că în jurisprudenţa sa a statuat în mod repetat asupra naturii imperative a termenului reglementat în art. 70 din OG nr. 92/2003. Cu titlu de exemplu a se vedea deciziile nr. 3492/06.11.2015, nr.1393/22.02.2013, nr.3743/10.10.2014, nr.5422/24.05.2013.
În ceea ce priveşte decontul de TVA pentru luna iulie 2007 recurenta critică hotărârea instanţei de fond pentru că a fost însuşită opinia reclamantei SC A SRL, în sensul că întreaga documentaţie a fost depusă la 14.11.2007, concluzionându-se eronat că, prin raportare la data de 25.02.2008 când a avut loc restituirea taxei pe valoarea adăugată, acest lucru s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003. Conform recurentei, documentele solicitate au fost depuse de reclamantă la registratura Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili în data de 14.11.2007 cu adresa nr. 208973, mai puţin balanţa de verificare aferentă lunii iulie 2007, transmisă prin fax abia în data de 17.01.2008.
Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că SC A SRL la data de 14.11.2007 a depus documentaţia completă aferentă decontului TVA pentru luna iulie 2007, că organul fiscal avea obligaţia ca până la 24.12.2007 să soluţioneze cererea reclamantei şi că termenul amintit a fost depăşit având în vedere că rambursarea taxi s-a realizat abia la data de 29.02.2008. Înalta Curte observă că prima instanţă a examinat atent susţinerile părţilor şi apoi pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei a tras concluzia corectă că în privinţa acestui decont organele fiscale nu au respectat dispoziţiile imperative ale art. 70 din OG nr. 92/2003. Astfel, Curtea de apel a constatat „că balanţa de verificare şi balanţa de verificare analitică au filele numerotate 12 şi 13 – 15 imediat precedent filei adresei de înregistrare (16), în timp ce restul înscrisurilor comunicate poartă o numerotare anterioară (1-11). În aceste condiţii, în măsura în care balanţele în discuţie nu ar fi fost ataşate încă de la început adresei nr. 208973/14.11.2007, numerotarea filei imediat anterioare adresei de înregistrare ar fi trebuit să aparţină unui alt înscris decât balanţele în discuţie”. Mai mult, judecătorul fondului a cercetat meticulos şi varianta susţinută de organul fiscal, în sensul că balanţa de verificare ar fi fost transmisă prin fax în cursul anului 2008 şi nu ar fi fost depusă cu celelalte documente la 14.11.2007. Pe bună dreptate, instanţa a tras concluzia că susţinerea acestui punct de vedere este insuficient argumentată şi, pe cale de consecinţă, nu este verosimilă. Judecătorul cauzei a constatat că la data înregistrării adresei nr. 208973/14.11.2007 organul fiscal nu a făcut nicio menţiune în sensul că documentaţia expediată de reclamantă cu adresa respectivă nu ar fi completă şi nu a iniţiat la momentul respectiv nici un demers ca reclamanta să expedieze şi documentul lipsă. De asemenea, existenţa faxului din 17.01.2008 nu demonstrează că documentul în discuţie nu ar fi fost depus odată cu celelalte înscrisuri în data de 14.11.2007. Sub acest aspect , s-a reţinut că ANAF nu a demonstrat că „indicativul propriu trimiterii faxului ar aparţine părţii reclamante, iar nu unul propriu unei trimiteri interne din cadrul ANAF, «#4015» neavând forma unui număr specific sistemului de telefonie/date folosit în România”.
Înalta Curte consideră corect raţionamentul judecătorului fondului şi observă că ANAF nu a reuşit să combată în cadrul recursului concluzia la care a ajuns judecătorul ,în sensul că reclamanta a făcut dovada depunerii balanţei de verificare la 14.11.2007. Până la urmă pârâta nu a făcut decât să repete varianta pe care a susţinut-o la fond, fără să demonteze raţionamentul primei instanţe , limitându-se să afirme doar că instanţa şi-a însuşit susţinerea reclamantei , fără să ţină cont de apărările formulate de către ANAF. Or, observă Înalta Curte, dimpotrivă, judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi o temeinică motivare a concluziei la care a ajuns, căreia recurenta nu i-a opus argumente care să susţină opinia contrară.
Înalta Curte , în privinţa decontului TVA aferent lunii martie 2009, în deplin acord cu instanţa de fond, observă că cererea reclamantei ar fi trebuit soluţionată, potrivit art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003, până la 8.06.2009, în condiţiile în care cererea fusese înregistrată la organul fiscal la data de 24.04.2009. Rambursarea efectivă a avut loc la data de 25.11.2009, prin urmare cu o întârziere de 169 de zile, ceea ce justifică acordarea de dobânzi reclamantei, în cuantumul stabilit de către prima instanţă.
Cât priveşte încadrarea reclamantei în categoria de risc fiscal mare, acest fapt este lipsit de orice relevanţă juridică în privinţa decontului TVA aferent lunii martie 2009, având în vedere că referatul în baza căruia s-a produs schimbarea de încadrare a fost întocmit după expirarea termenului de 45 de zile în care organul fiscal avea obligaţia dă soluţioneze cererea privind decontul de TVA din martie 2009 ( a se vedea filele 64 şi următoarele din dosarul 9476/2/2012* , documentele întocmite de către ANAF fiind datate 16.06.2009, 29.06.2009). Apoi, pe bună dreptate s-a reţinut că efectuarea inspecţiei fiscale nu poate ava drept consecinţă prelungirea termenului de soluţionare a cererii, cu intervalul în care este efectuată inspecţia, în raport de ordinul ANAF nr, 1857/2007, act infralegislativ care precizează că în termenul reglementat de art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003 se include şi durata inspecţiei fiscale. În plus, organul fiscal nu a solicitat informaţii relevante suplimentare, care să activeze norma cuprinsă în alin.2 al aceluiaşi text legal.
Cât priveşte susţinerea recurentei ANAF că reclamanta nu a formulat contestaţie în privinţa duratei efectuării inspecţiei fiscale pentru a se putea stabili dacă termenul legal a fost depăşit sau dacă au existat suspendări ce trebuie incluse în calculul duratei, Înalta Curte consideră că acest lucru este irelevant. Indiferent că un contribuabil formulează sau nu o astfel de contestaţie, organul fiscal este obligat de norma imperativă cuprinsă în art. 70 alin.1 să soluţioneze cererea contribuabilului în 45 de zile de la înregistrare şi , finalmente, îi revine organului fiscal obligaţia să demonstreze că a soluţionat deconturile TVA cu respectarea reglementărilor în vigoare, inclusiv în privinţa termenelor pe care aceste reglementări le fixează în sarcina autorităţilor competente.
Cât priveşte înşiruirea de reglementări legale din cuprinsul memoriului de recurs fie cu privire la metodologia de soluţionare a deconturilor, sau la durata inspecţiei fiscale, fie la modul de calcul al dobânzii cuvenite pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, nu susţin poziţia recurentei, în sensul că, în concret, în cauza de faţă ANAF a soluţionat cele două deconturi cu respectarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003.
În fine, critica privitoare la cheltuielile de judecată, de asemenea, nu este fondată. În privinţa acestor cheltuieli, instanţa de fond a făcut o amplă analiză (fila 12 a sentinţei recurate), în final , obligând pârâta la plata sumei de 15.000 lei, prin reducerea onorariului de avocat în condiţiile prescrise de art. 274 alin.3 din Codul de procedură civilă din 1865, aplicabil în speţă, cererea de chemare în judecată fiind adresată instanţei în cursul anului 2012. În această chestiune, recurenta se află în eroare invocând art. 451-453 din Noul Cod de procedură civilă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Văzând că au fost solicitate cheltuieli de judecată, va fi obligată pârâta la plata către intimata S.C. A S.R.L., a sumei de 10.303 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr.2791 din 29 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata, către intimata S.C. A S.R.L., a sumei de 10.303 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2016.