Decizia nr. 1251/2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți, sub nr. x/285/2015, având ca obiect divorț, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: desfacerea căsătoriei încheiate între părți din culpa ambilor soți, revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei și anume acela de C.; exercitarea autorității părintești față de minorul D., de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorului la domiciliul pârâtei, cu obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în cuantum de 400 lei. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 373, art. 379, art. 383, art. 397, art. 400, art. 499 și art. 529 C. civ. precum și pe dispozițiile art. 915 și urm din C. proc. civ.
Prin Sentința civilă nr. 123 din 18 ianuarie 2016, Judecătoria Rădăuți a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) din Legea nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă, motivat de faptul că niciunul dintre soți nu locuiește în țară, din ancheta socială efectuata la domiciliul reclamantului și depusă la dosar, reieșind faptul că acesta este plecat în străinătate, iar pârâta este stabilită în străinătate având domiciliul în Italia.
Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 5 București prin Sentința civilă nr. 2399 din 29 martie 2016, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rădăuți, și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pârâta locuia stabil în Italia, iar reclamantul avea locuința stabila în jud. Suceava, comuna Volovăț, potrivit declarațiilor acestuia. Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul ar locui în străinătate, acest fapt nu poate să justifice concluzia că pârâtul nu mai are locuința în țară, în sensul art. 915 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Faptul că pârâtul își părăsește periodic locuința stabilă din România pentru a merge în străinătate, dar revine întotdeauna în domiciliul său (după cum reiese din ultima dovadă de comunicare) nu echivalează cu renunțarea la locuința din județul Suceava.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art 22 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, Înalta Curte reține următoarele:
Judecătoria Rădăuți a fost învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată prin care reclamantul A., cu domiciliul în județul Suceava, comuna Volovăț, în contradictoriu cu pârâta B., cu reședința în Italia, a solicitat, în principal, desfacerea, prin divorț, a căsătoriei încheiate cu aceasta.
Ceea ce a determinat ivirea prezentului conflict de competență a fost interpretarea diferită a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Potrivit reglementării din Cartea a VI-a "Proceduri speciale", Titlul I. Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (I) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, "cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urma locuință comuna a soților. Dacă soții nu au avut locuința comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuința comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul".
Textul procedural evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă reglementează mai multe situații speciale.
Astfel, una dintre ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă vizează ipoteza în care soțul pârât nu are locuință în țară și instanțele române sunt competente internațional, competența aparține judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
Preocupat în mod constant de corelarea dispozițiilor interne cu normele europene, legiuitorul român a reglementat în cuprinsul prevederilor art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă stabilirea competenței teritoriale în materia divorțului și în situația în care, la data sesizării instanțelor de judecată, niciunul dintre soți nu mai are o locuință în România, dar instanțele române sunt, totuși, competente să soluționeze divorțul.
În acest sens, textul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se corelează cu norma europeană reprezentată de Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (numit și Bruxelles II bis).
Noțiunea de "locuință" din cuprinsul normei legale redate [art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă] trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, așadar, locuința statornică și principală a persoanei sau adresa unde locuiește efectiv, ceea ce înseamnă că, în cazul efectuării unor deplasări în afara țării unde persoana își are domiciliul, realizate chiar și pentru o durată mai lungă de timp, de câteva luni, cum este situația activităților de muncă sezoniere, nu se poate reține producerea efectelor în ceea ce privește locuința persoanei fizice, cu excepția situației în care există o manifestare expresă în acest sens.
Reiese, așadar, că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este necesar ca la data sesizării instanței, niciuna dintre părți să nu mai aibă locuința În România, în sensul mai sus precizat.
În cauza de față, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, respectiv cererea de chemare în judecată aflată la dosarul Judecătoriei Rădăuți, domiciliul reclamantului A. se află în România, județul Suceava, Comuna Volovăț. Aceeași concluzie se desprinde și din susținerile reclamantului consemnate de către Judecătoria sectorului 5 București cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 29 martie 2016, în practicaua Sentinței civile nr. 2399 din aceeași dată, aflate la dosarul Judecătoriei sectorului 5 București, când reclamantul a precizat că locuiește în comuna Volovăț, județul Suceava, efectuând deplasări în străinătate pentru a munci în domeniul agriculturii, ceea ce prin esență, reprezintă o muncă sezonieră.
Prin urmare, împrejurarea că, periodic, reclamantul A. efectuează deplasări în afara țării pentru a munci, așa cum reiese din înscrisul aflat la dosarul Judecătoriei Rădăuți, nu este în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește pe pârâta B., atât din cuprinsul cererii de sesizare a instanței, cât și din cuprinsul dovezilor de comunicare aflate la dosarul judecătoriei Rădăuți, rezultă că locuința acesteia este Italia.
Faptul că, la momentul sesizării instanței, cel puțin una dintre părți are locuința în România este suficient pentru a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care impun drept condiție sine qua non ca ambele părți la momentul sesizării instanțe să nu mai aibă locuința în România.
Prin urmare, constatând ca, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că instanța competentă este instanța de la domiciliul reclamantului.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rădăuți
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulata de reclamantul A., m contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect divorț, în favoarea Judecătoriei Rădăuți.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 iunie 2016.
Procesat de GGC - GV