Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Braconaj. Vânătoare practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Braconaj

Indice alfabetic: Drept penal

- braconaj

                                                                                                                  

Legea nr. 407/2006, art. 42 alin. (1) lit. a)

                                                                                                                  

         În dispoziţiile art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 este incriminată, ca braconaj, vânătoarea practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, iar în dispoziţiile art. 1 din aceeaşi lege este definită vânătoarea, ca acţiune de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca scop capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, aflate în stare de liberate.

         În consecinţă, existenţa infracţiunii de braconaj prevăzută în art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 nu este condiţionată de capturarea sau uciderea unui exemplar din speciile prevăzute în anexele legii, pentru consumarea infracţiunii fiind suficientă săvârşirea de către o persoană care nu posedă permis de vânătoare a unei acţiuni de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau a altei activităţi având ca scop capturarea ori uciderea, indiferent dacă scopul constând în capturarea sau uciderea unui exemplar din speciile prevăzute în anexele legii a fost sau nu a fost realizat. 

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 458/RC din 1 noiembrie 2016

 

Prin sentinţa penală nr. 302/PI din 7 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât, între altele, următoarele:

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la contrabandă.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie.

În baza art. 342 alin. (1) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, în formă agravată.

În baza art. 342 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor.

În baza art. 42 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj.

S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 C. pen.

Prin decizia nr. 294/A din 10 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat, între alţii, de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 302/PI din 7 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea de probe biologice, între alţii, de la inculpatul A.

A menţinut celelalte prevederi ale sentinţei penale apelate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 380/RC din 4 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 294/A din 10 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.

Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, între altele, următoarele:

Analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate conduce la modificarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de apel şi nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Această limitare a recursului în casaţie doar la anumite probleme de drept nu îngrădeşte accesul la justiţie prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia şi-a putut susţine apărările. Instanţa europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant; ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăşi existenţa ei (Vilvarajah şi alţii c. Regatului Unit).

Se constată că inculpatul A. şi-a întemeiat recursul în casaţie, în principal, pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul A., prin motivele de casare invocate, susţine, între altele, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la tâlhărie, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi de complicitate la contrabandă, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cu privire la infracţiunea de braconaj, prevăzută în art. 42 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., apreciază că aceasta nu era prevăzută de legea penală la data la care s-a reţinut săvârşirea acesteia şi nici la data la care a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, raportat la dispoziţiile art. 233 C. pen., că infracţiunea de tâlhărie constă în „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.”

Tâlhăria este calificată, conform art. 234 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., reţinute în sarcina recurentului-inculpat, când este săvârşită în următoarele împrejurări:

„a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;

c) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport.”

Recurentul-inculpat A. susţine că infracţiunea de complicitate la tâlhărie, reţinută în sarcina sa, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare. În esenţă, apreciază că acţiunea reţinută ca şi element material al infracţiunii de tâlhărie este un cvasidelict civil, ce nu poate avea conotaţii penale, în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile elementului material al infracţiunii complexe de tâlhărie, anume acela de luare a unui bun din detenţia sau posesia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de şi-l însuşi pe nedrept, faţă de împrejurarea că martorul B. a introdus în mod voluntar ţigările în autoturismul proprietatea inculpatului C.

De asemenea, a contestat aplicabilitatea art. 234 C. pen., respectiv forma agravată de săvârşire a faptei într-un mijloc de transport, faţă de împrejurarea că autoturismul în care s-a reţinut săvârşirea faptei nu era destinat transportului în comun.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cazul infracţiunii de tâlhărie elementul material este constituit din două acţiuni conjugate: acţiunea de furt (acţiunea principală) şi acţiunea de violenţă, de ameninţare sau de folosire a altor constrângeri (acţiunea adiacentă).

Prin urmare, acţiunea principală constă, ca şi la furt, în luarea bunului mobil din posesia victimei, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

Conform art. 916 C. civ., „posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.”

Potrivit art. 917 alin. (1) C. civ., „posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.”

Astfel, pentru ca stăpânirea unui bun să fie calificată drept posesie, trebuie să fie întrunite cumulativ două elemente: unul material, care presupune un contact direct cu lucrul şi unul psihologic, care constă în voinţa celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca un adevărat proprietar.

Exercitarea elementului material al posesiei nu este însă echivalentă cu un contact permanent şi nemijlocit cu bunul posedat, astfel încât simpla depozitare a bunului într-un loc cunoscut de posesor nu poate conduce la pierderea posesiei.

De altfel, conform art. 921 C. civ., posesia încetează prin: transformarea sa în detenţie precară, înstrăinarea bunului, abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil, pieirea bunului, trecerea bunului în proprietate publică, înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2) şi deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.

Prin urmare, introducerea voluntară de către martorul B. a mai multor baxuri de ţigări în portbagajul autoturismului, proprietatea inculpatului C., pentru a verifica calitatea acestora înaintea perfectării unui contract de vânzare-cumpărare, chiar dacă aceştia s-au înţeles asupra preţului, nu echivalează cu pierderea posesiei asupra ţigărilor a martorului B., faţă de împrejurarea că, în cauză, nu a intervenit o înstrăinare a acestor bunuri.

Nici dobândirea dreptului de proprietate asupra ţigărilor de către inculpatul C. prin prescripţia achizitivă instantanee nu poate fi reţinută în cauză. Recurentul-inculpat confundă prezumţia de proprietate, prevăzută în art. 935 C. civ., cu dobândirea unui bun mobil prin posesia de bună-credinţă (art. 937 C. civ.), ceea ce presupune încheierea unui act translativ de proprietate oneros cu un neproprietar. Or, pentru a opera transferul posesiei ţigărilor era necesar, cum corect au reţinut instanţele de fond, ca între cei doi să se perfecteze o înţelegere cu privire la transferul dreptului de proprietate, ceea ce nu s-a întâmplat din moment ce, conform situaţiei de fapt reţinute în apel, înţelegerea urma să fie perfectată după verificarea de către inculpatul C. a calităţii ţigărilor şi plata preţului.

Martorul B. nu a abandonat sau uitat baxurile de ţigări în autoturismul inculpatului C., ci acesta a fost nevoit să le abandoneze ca urmare a constrângerii exercitate asupra sa de către inculpat, care l-a ameninţat cu un cuţit şi l-a determinat să sară din autoturism în timpul mersului.

Fapta ilicită a inculpatului C. de a sustrage din detenţia numitului B., la data de 13 octombrie 2011, mai multe baxuri de ţigări provenite din contrabandă, prin ameninţarea acestuia cu acte de violenţă, folosindu-se în acest sens de un cuţit, în timp ce se aflau în autoturism, nu poate fi calificată ca fiind nici cvasidelict civil, cum susţine apărarea, faţă de împrejurarea că, în această situaţie, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, corespunzătoare acţiunii reţinute în sarcina inculpatului, se săvârşeşte din culpă, în timp ce instanţele de fond au reţinut săvârşirea faptei de către inculpaţi cu intenţie.

În ceea ce priveşte agravanta prevăzută la lit. e) a alin. (1) al art. 234 C. pen., respectiv săvârşirea faptei într-un mijloc de transport, se constată, pe de o parte, că legiuitorul nu distinge între vehiculele destinate transportului în comun şi celelalte mijloace de transport, iar pe de altă parte, că raţiunea pentru care a fost reglementată această agravantă, respectiv faptul că opunerea victimei este mai uşor de înlăturat, nu impune o astfel de distincţie.

În acest context, ajutorul dat de către recurentul-inculpat A. inculpatului C. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen.

Referitor la infracţiunea de complicitate la contrabandă, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurentul-inculpat contestă forma de vinovăţie cu care instanţa de fond a reţinut săvârşirea faptei, susţinând, contrar situaţiei de fapt stabilită prin decizia curţii de apel, că nu avea cunoştinţă că ţigările provin din contrabandă, respectiv de modul cum aceste ţigări au intrat pe teritoriul României, aspecte de fapt ce nu pot fi analizate şi revizuite în calea de atac a recursului în casaţie, aşa cum solicită acesta.

Referitor la infracţiunea de braconaj, recurentul-inculpat A. susţine că aceasta nu era prevăzută de legea penală la data de 2 decembrie 2011.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a apreciat că fapta inculpaţilor A., D. şi E. de a se deplasa în noaptea de 2/3 decembrie 2011 pe fondul de vânătoare F., de a pătrunde şi a derula activităţi de căutare şi urmărire a vânatului în vederea uciderii şi dobândirii vânatului, având asupra lor o armă de vânătoare în stare de funcţionare, care nu le aparţinea, pe care o deţineau fără drept, fără a poseda permis de vânătoare şi fără a fi eliberată autorizaţie de vânătoare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de braconaj prevăzută în art. 42 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006.

Conform art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 (forma actuală), constituie infracţiune de braconaj vânătoarea practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare.

Potrivit lit. c) a alin. (2) al art. 42 din Legea nr. 407/2006 (forma actuală), fapta este mai gravă când vânătoarea s-a realizat pe timp de noapte, cu excepţia speciilor la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea şi practicarea vânătorii.

Conform aceluiaşi articol, la data de 2 decembrie 2011 era sancţionată la alin. (1) lit. a) „vânătoarea fără permis de vânătoare” şi la alin. (2) lit. d) „vânătoarea pe timp de noapte, cu excepţia speciilor la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea şi practicarea vânătorii.”

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de vânătoare, se constată că în ambele forme ale Legii nr. 407/2006 aceasta este identică: acţiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca scop capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, aflate în stare de libertate.

Din niciuna dintre aceste variante normative nu se poate deduce că o activitate de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire a animalelor din speciile menţionate este calificată ca fiind vânătoare numai dacă se finalizează cu uciderea sau capturarea acestora. Uciderea sau capturarea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 este finalitatea urmărită de autor, nu rezultatul infracţiunii.

Or, textul incriminator nu condiţionează existenţa infracţiunii de obţinerea rezultatului urmărit, respectiv capturarea sau uciderea vânatului, nici la data săvârşirii faptei, nici ulterior, aspect faţă de care se reţine că infracţiunea de braconaj era prevăzută de legea penală la data săvârşirii faptei, respectiv 2/3 decembrie 2011.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 294/A din 10 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.