Decizia nr. 1018/2016
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 26 noiembrie 2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G., H., I. și J., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situate în București, sector 5, imobil de care a fost deposedat abuziv prin Decretul nr. 92/1950-poziția nr. 162 din lista anexă imobile București.
Reclamantul a dobândit imobilul mai sus menționat prin moștenire de la mama sa, K. (cunoscută și sub numele de L.), decedată, după cum rezultă din procesul-verbal din 04 aprilie 1945 privind dezbaterea succesorală, precum și din procesul-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare. Calitatea de unic moștenitor al mamei sale este confirmată și de certificatul de calitate de moștenitor din 22 septembrie 2000 emis de SC M. SRL Birou Notarial.
Mama reclamantului, K. dobândise la rândul său terenul în suprafață de 355,60 mp și construcția, prin cumpărare de la N., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 aprilie 1937 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat, transcris de același Tribunal din 1937, iar de la soții O. teren în suprafață de 90,90 mp, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 1938 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și transcris din aceeași data, de același tribunal.
După decesul mamei sale, reclamantul a încheiat un angajament (17 iulie 1945) cu dl. P., maestro zidar, pentru efectuarea unor lucrări la construcția “la roșu” (completarea acoperișului și gardului existent, construirea unui gard nou în fundul curții). Potrivit angajamentului, maestrul P. avea dreptul și locuia efectiv în unele dintre încăperile imobilului, încăperi ce fuseseră locuite și până la această data.
S-a menționat de reclamant că a fost cunoscut și sub numele de A., R. sau A., astfel cum rezultă din declarația autentificată din 04 mai 2000 la B.N.P., S.
Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat de la reclamant, la acea vreme, de profesie inginer, salariat al Comisiei de Standardizare din București. Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor Constituției României în vigoare la acea vreme, dar și prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte, astfel că nu poate constitui titlu valabil de preluare pentru Statul Român.
După preluarea de către Stat a imobilului proprietatea reclamantului, acesta a fost împărțit în mai multe unități locative și închiriat, ulterior vândut unor persoane fizice, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deși începând cu anul 1992, reclamantul a făcut demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv de către stat, nici până în prezent nu i-a fost restituit. Astfel, în anul 1992, SC T. SA a răspuns cererii reclamantului, în sensul că nu există cadrul legislativ pentru retrocedarea proprietății. Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 a rămas fără răspuns, la fel și Notificarea din 10 august 2001 întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Demersurile judiciare întreprinse de reclamant nu au tranșat în mod irevocabil problema restituirii proprietății de care a fost deposedat reclamantul.
Această soluție de acordare a prefezabilității titlului fostului proprietar este echitabilă și în raport cu legislația internă, de vreme ce foștilor chiriași, cumpărători de bună-credință în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaște, prin prevederi legale clare, previzibile și fără echivoc, dreptul de a obține direct de la Ministerul Finanțelor despăgubiri în lei, la nivelul valorii de piață a bunului. Aceasta în timp ce vechilor proprietari li se recunosc prin Legea nr. 247/2005 doar drepturi iluzorii, pentru că Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv, despăgubirile acordate până în prezent sunt limitate la un anumit plafon și acordate într-un număr redus. Mai mult, emiterea titlurilor de plată este în prezent suspendată pentru o perioadă de 2 ani (O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010).
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 17 noiembrie 2011, pârâții B., C., D., E., G., H., I. și J. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția autorității relative de lucru judecat, arătând că între aceleași părți mai există un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, Dosarul nr. x/3/2009, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1014/2000, prin care s-a respins acțiunea în revendicare formulată de același reclamant, sentința fiind apelată de reclamant.
În raport de această situație, potrivit art. 163 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe, astfel că s-a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii.
Pârâții au mai invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Cererea de revendicare a imobilului formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, legea specială având prioritate în raport cu C. civ. potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În Dosarul nr. x/3/2009, reclamantul a cerut suspendarea judecății pentru a rezolva situația pe calea Legii nr. 10/2001, alegându-și astfel calea în raport de Legea nr. 10/2001.
Pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, față de împrejurarea că imobilul revendicat nu este același cu cel preluat de stat și descris în actele de preluare. Departamentul Căilor Ferate Române, care a preluat imobilul la roșu (fără uși, ferestre, sobe, netencuit) după naționalizare, l-a terminat și l-a extins, imobilul fiind în prezent unul nou, diferit de cel de la data naționalizării.
Totodată, există neconcordanțe și în ce privește actele de stare civilă ale reclamantului și autoarei pe care pretinde că o moștenește.
Prin încheierea de ședință din data de 24 februarie 2012, tribunalul a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei F., a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, ca neîntemeiată și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Prin sentința civilă nr. 1142 din 10 octombrie 2014 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta F., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., G., H., I. și J., a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 2.000 lei și a obligat reclamantul la plata sumei de 1.200 lei și pârâții la plata sumei de 800 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert, în contul B.L.E.T. București.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâți prin întâmpinare, tribunalul a reținut următoarele:
Pentru ca o persoană să fie parte în proces, este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiții, să aibă calitate procesuală. Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și în același timp persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece în cadrul unui raport juridic litigios numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.
În cauză, reclamantul A. a investit instanța cu o cerere având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 5, format din teren și construcția existentă pe acesta.
Tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, întrucât este fostul proprietar al imobilului susmenționat, de la care acesta a fost preluat în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950.
S-a reținut că imobilul a fost dobândit în proprietate de mama reclamantului, L., în baza actelor de vânzare-cumpărare autentificate din 13 aprilie 1937 și din 14 iulie 1938 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat.
Ca urmare a decesului numitei L., dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în patrimoniul fiului defunctei, reclamantul A., prin moștenire, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 22 septembrie 2000 și procesul-verbal încheiat la 04 aprilie 1945 de Administrația Financiară a Sectorului III Albastru.
Argumentul invocat de pârâți, referitor la lipsa de identitate dintre reclamantul A. și fostul proprietar al imobilului nu a putut fi reținut, din înscrisurile depuse la dosar rezultând fără dubiu că este vorba de aceeași persoană.
Astfel, potrivit actului de naștere din 1927 emis de Oficiul de Stare Civilă din Paris, A., având ca părinți pe U. și X.
Prin sentința civilă nr. 667 din 21 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului I.V Stalin, a fost admisă acțiunea formulată de A. și s-a stabilit că acesta este fiul natural al mamei sale K. (cunoscută și sub numele L.) și nu fiul legitim al soților U. și X., cum eronat s-a înregistrat în actul de naștere din 1927 al Oficiului de Stare Civilă din Paris.
În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că A. a rezultat din legătura amoroasă dintre K., care la acea data era studentă la Paris, nefiind căsătorită și Z. Situația specială, cât și prejudecățile de atunci au determinat-o pe Y., sora K. să declare copilul la Oficiul Stării Civile din Paris ca fiind copilul legitim al unei mătuși de a lor numită X., soția colonelului U.
Ulterior, s-au făcut cuvenitele rectificări în actul de naștere al lui A. Astfel, potrivit extrasului din registrul de acte de naștere eliberat la data de 04 aprilie 2000 de Primăria din Paris, A., născut la la Paris este fiul K.
Împrejurarea că reclamantul a figurat, de-a lungul timpului, sub mai multe nume, respectiv A.A., B.B., C.C., D.D. etc. nu demonstrează lipsa de identitate dintre acesta și fostul proprietar al imobilului în litigiu. Astfel, numele, care apare în unele acte este numele de familie al soților care au fost trecuți, inițial, în actul de naștere al reclamantului ca fiind părinții acestuia; iar numele „B.B.” este prenumele tatălui natural al reclamantului, Z., fiind o practică îndeobște cunoscută (existentă inclusiv în prezent) ca în numele unei persoane să se treacă prenumele sau inițiala tatălui. Cât privește împrejurarea că în anexa la Decretul nr. 92/1950 apare trecut ca proprietar al imobilului din str. ... „A.”, aceasta constituie, în mod cert, o eroare materială, fiind un fapt notoriu că în anexele decretului de naționalizare menționat s-au strecurat numeroase greșeli cu privire la numele foștilor proprietari.
În ceea ce privește argumentul invocat de pârâți privind lipsa de identitate dintre imobilul revendicat de reclamant și cel care s-a aflat în proprietatea acestuia, tribunalul a apreciat că aceasta este o chestiune ce ține de temeinicia acțiunii în revendicare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 aprilie 1937 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, numita K. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 355,6 mp și construcția edificată pe acesta.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 1938 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, numita K. a mai dobândit în proprietate o suprafață de 90,90 mp teren viran, reprezentând o porțiune din fundul imobilului situat în str. ..., colț cu str. ...; în cuprinsul actului s-a menționat că acest teren urma să fie încorporat la imobilul cu fațada pe str. ….
În baza autorizației din 20 august 1938 eliberată de Primăria Sectorului III Albastru, numita K. a fost autorizată să execute la construcția din str. ... o adăugire de construcție cu pivniță, parter și etaj, din zidărie masivă cu planșeuri de beton armat, acoperită cu material necombustibil, precum și să execute reparații generale la corpul existent.
La data de 18 martie 1942 a intervenit decesul numitei L., de pe urma acesteia rămânând ca moștenitor reclamantul A., astfel cum reiese din certificatul de calitate de moștenitor din 22 septembrie 2000 eliberat de Biroul Notarial “Mentor”.
Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 04 aprilie 1945 de Administrația Financiară a Sectorului III Albastru, masa succesorală rămasă de pe urma defunctei L. se compune dintr-un imobil format din teren în suprafață de 300 mp și clădire formată din parter și 2 etaje, pivniță, din zidărie ridicată fără tencuială exterioară și interioară, fără uși, fără ferestre, fără nicio pardoseală, fără niciun aranjament interior, aceasta revenind moștenitorului C.
Prin procesul-verbal emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 462 mp și casă cu subsol, parter și etaj, parterul și etajul cu 3 camere, hol, dependințe și mansarda cu 2 camere, dependințe, aflată în construcție în favoarea lui R., minor. S-a menționat că titularul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin moștenire de la mama sa, L., decedată.
Imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar “A.”, acesta fiind trecut la poziția 163 în anexa cu imobile aflate în construcție.
Din adresele din 23 octombrie 1998 și din 04 februarie 2000 emise de SC T. SA rezultă că imobilul situat în București, a fost naționalizat în stadiul de roșu, la data trecerii în proprietatea statului nefiind executate lucrările interioare (instalații sanitare, electrice, tencuieli, zugrăveli, pardoseli), cu excepția apartamentului de la parter, ulterior preluării, imobilul fiind dat în folosință Căilor Ferate Române.
În baza autorizației din 07 august 1950 emisă de Primăria Municipiului București, Departamentul Căilor Ferate Române a fost autorizat să execute la imobilul din str. ..., format dintr-un corp de clădire cu subsol, parter, 2 etaje, transformări și reparații radicale, conform planurilor aprobate.
În temeiul H.C.M. nr. 8/1960, imobilul situat în București, a trecut în administrarea Sfatului Popular al Raionului Lenin.
În perioada 1996-1998 au fost înstrăinate către foștii chiriași unități locative din imobilul situat în București, sector 5.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC T. SA a înstrăinat pârâtului E. și soției acestuia, F. (în prezent decedată) apartamentul din imobilul susmenționat, în suprafață utilă de 83,92 mp, împreună cu o cotă indiviză de 14,55% din părțile de folosință comună și 26,20 mp teren situat sub construcție.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC T. SA a înstrăinat soților E.E. și F.F. apartamentul, parter din imobil, în suprafață utilă de 53,41 mp împreună cu o cotă indiviză de 9,26 % din părțile de folosință comună și 18,99 mp teren situat sub construcție.
Conform certificatului de legatar din 29 ianuarie 1998 emis de B.N.P., G.G., de pe urma defunctei F.F., decedată, a rămas ca moștenitoare pârâta D., în calitate de legatar, acesteia revenindu-i întreaga masa succesorală, din care a făcut parte și cota de ½ din ap.5 situat în București, sector 5.
Conform certificatului de legatar din 07 februarie 2002 emis de B.N.P., H.H. și I.I., de pe urma defunctului D.D., decedat a rămas ca moștenitoare pârâta D., în calitate de legatar, acesteia revenindu-i întreaga masa succesorală, în care a intrat și cota de ½ din apartamentul situat în București, sector 5.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar a înstrăinat numitei J.J. apartamentul, parter din imobil, în suprafață utilă de 94,01 mp, împreună cu o cotă indiviză de 16,30 % din părțile de folosință comună și 29,35 mp teren situat sub construcție.
Prin sentința civilă nr. 3954 din 20 mai 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București s-a dispus adjudecarea definitivă în favoarea creditorului C. a imobilului situat în București, sector 5, aparținând debitoarei J.J.
În baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 aprilie 1997, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC T. SA, a înstrăinat pârâtei G. apartamentul din imobil, în suprafață utilă de 63,15 mp, împreună cu o cotă indiviză de 10,95 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 19,71 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorului, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
În baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, Primăria Municipiului București prin mandatar SC T. SA a înstrăinat numitului L.L. apartamentul de la demisolul imobilului, în suprafață utilă de 72,70 mp, împreună cu o cotă indiviză de 12,60 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 24,03 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorului, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Conform certificatului de moștenitor testamentar din 22 ianuarie 2004 emis de B.N.P., K.K., de pe urma defunctului L.L., decedat la data de 15 ianuarie 2004 a rămas ca moștenitor pârâtul B., în calitate de legatar cu titlu particular, acesta dobândind dreptul de proprietate asupra apartamentului de la demisolul imobilului situat în sectorul 5, în suprafață utilă de 72,70 mp, împreună cu o cotă indiviză de 12,60 % din părțile de folosință comună și teren de 24,03 mp în folosință.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1997, Primăria Municipiului București prin mandatar SC T. SA a înstrăinat pârâtului J. un apartament la etajul 2 al imobilului, în suprafață utilă de 75,42 mp, împreună cu o cotă indiviză de 9,86 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 75,42 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorului, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 iunie 1998, Primăria Municipiului București prin mandatar SC T. SA a înstrăinat pârâților H. și I. apartamentul din imobil, în suprafață utilă de 77,03 mp, împreună cu o cotă indiviză de 13,36 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 24,06 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorilor, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Imobilul care face obiectul cererii se numără, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Referitor la argumentul pârâților privind lipsa identității între imobilul revendicat de reclamant și cel care s-a aflat în proprietatea acestuia, tribunalul a apreciat că nu poate fi primit.
Tribunalul a reținut că, prin raportul de expertiză în construcții, astfel cum a fost completat întocmit de expertul M.M. a fost identificat imobilul situat în București, și s-a stabilit că acesta este format din teren în suprafață de 485,48 mp, din care 280,42 mp teren liber și construcție cu o suprafață construită la sol de 180,06 mp și o suprafață desfășurată de 765 mp, compus din 2 corpuri monobloc, cu regim de înălțime demisol, parter, două etaje și pod.
S-a menționat de expert că, prin compararea planurilor pe nivelurile subsol, parter, etaj I și etaj II din anul 1951 și prezent rezultă următoarele: se păstrează configurația pereților ce fac parte din structura de rezistență, pentru toate nivelurile; există diferențe minore, doar în ceea ce privește compartimentările, prin poziționarea unor ziduri de compartimentare, suplimentarea sau eliminarea acestora. Conform tabelului recapitulativ dintr-un document datat 1951, suprafața utilă totală a clădirii era de 652,28 mp, iar suprafața construită desfășurată la data de 1997 este de 765 mp, ceea ce arată că și din punctul de vedere al suprafețelor, cele două construcții sunt asemănătoare. Diferența majoră și explicită dintre clădirea, așa cum exista ea la data naționalizării, adică clădirea aparținând reclamantului și clădirea din momentul expertizei, adică clădirea revendicată, constă în faptul că edificiul aparținând reclamantului era “la roșu”, adică neterminată, în construcție, nefuncțională, fiind formată doar dintr-un corp de clădire, iar clădirea revendicată este o construcție de locuințe, compusă din 2 corpuri de clădire alipite, având 7 apartamente, finisată, renovată la interior în majoritatea apartamentelor, cu îmbunătățiri, funcțională.
Expertul a precizat că la data naționalizării, construcția, ce reprezenta corpul din față al imobilului de astăzi se afla în stadiul de “construcție la roșu”, având executate, cel mai probabil: fundația casei, hidroizolația fundației sub cota zero a casei, porțiunile din canalizări și din țevile de alimentare cu apă potabilă care sunt sub casă și la care s-ar ajunge extrem de greu după finalizarea fundației, structura de rezistență și zidăria exterioară, scara interioară din beton armat, zidăria interioară din cărămidă, structura din lemn a acoperișului, acoperișul astereala din lemn cu învelitoare din tablă.
În etape diferite, după data naționalizării au fost executate toate celelalte lucrări de construcții și instalații până la stadiul actual de clădire funcțională: finisaje (tâmplărie exterioară și interioară, parchet, gresie, faianță, obiecte sanitare, glafuri interioare și exterioare etc), șape, tencuieli interioare și exterioare, toate instalațiile, pereți despărțitori sau măști de instalații realizate din material ușoare, hidroizolația balcoanelor și a teraselor, plecarea scării interioare sau realizarea unei scări din lemn sau metal, executarea canalelor de alimentare cu apă și canalizare, împrejmuire și drumurile de acces.
Tribunalul a constatat că există identitate între imobilul care a aparținut reclamantului și cel revendicat în cauză, fiind vorba de aceeași locație, același amplasament, așa cum a concluzionat expertul desemnat în cauză. Concluziile raportului de expertiză se coroborează, sub acest aspect, cu relațiile privind situația juridică a imobilului în litigiu comunicate de SC T. SA, potrivit cărora imobilul din str. ... a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la A. (în anexa la acest decret, imobilul figurând cu adresa poștală str. ...). De altfel, împrejurarea că str. Frederic Joliot Curie a purtat, anterior, denumirea de str. ... rezultă și din informațiile postate pe site-ul Primăriei Municipiului București la rubrica dedicată dosarelor constituite în baza Legii nr. 10/2001.
Faptul că, ulterior naționalizării imobilului clădire, aflat la acea data în stadiul “la roșu”, statul prin instituțiile sale a efectuat lucrări de extindere, compartimentare, amenajare, reparații nu este de natură să ducă la concluzia că imobilul existent în prezent este unul nou și diferit (cu atât mai mult cu cât expertul desemnat în cauză a arătat că la data preluării de către stat a imobilului, lucrările erau realizate în proporție de peste 50%). Lucrările executate la clădire au fost încorporate în imobil, fiind dobândite de proprietarul terenului, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, în conformitate cu dispozițiile art. 492-494 C. civ. (reclamantul păstrând calitatea de proprietar al terenului, câtă vreme preluarea s-a făcut în mod abuziv, astfel cum s-a reținut anterior), revenindu-i, eventual, obligația de dezdăunare.
În ceea ce privește terenul revendicat, tribunalul a constatat că există identitate între acesta și cel care a aparținut reclamantului, diferența de suprafață (485,48 mp conform cadastrului, față de 446,5 mp din actele de proprietate) fiind datorată, cel mai probabil, unor erori de măsurătoare sau sistematizării zonei, astfel cum a arătat expertul.
Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere situația particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant” și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Din dispozițiile art. 18 lit. (c) coroborate cu cele ale art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că reclamantul putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni, imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanță, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au statuat următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Din această decizie în interesul legii rezultă că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Făcând aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, se impune realizarea unei analize comparative a drepturilor înfățișate de părți prin raportare la dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun în sensul Convenției.
Pârâții beneficiază de „bunuri actuale” în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 (cauza Raicu contra României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul A.
Prin Decizia nr. 20/A din 21 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant și a dispus obligarea acestuia la plata către intimații - pârâți a sumei de 3.150 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente:
Acțiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogatoriu față de cea clasică. În mod corect, instanța de fond comparând titlurile părților a ținut seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate. Aceste aspecte sunt reținute și în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța trebuind să țină cont de ansamblul normelor legale aplicabile situației de fapt în litigiu.
Legiuitorul român a stabilit să fie restituite în natură imobilele preluate de către Statul comunist în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 doar în anumite condiții.
Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Prin derogare însă de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Semnificația art. 45 din Legea nr. 10/2001 este aceea de consolidare a titlului cumpărătorului de bună credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. O altă interpretare a textului de lege, în sensul că el nu influențează în nici un fel acțiunea în revendicare l-ar goli de conținut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanților ar fi preferabile, față de cele ale pârâților cumpărători, dacă nu s-ar ține seama de buna credință a acestora și de valabilitatea titlului lor.
Această interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat, de exemplu în Cauza Raicu contra României că, pentru atenuarea vechilor atingeri să nu se creeze noi greutăți, iar persoanele care au dobândit cu bună credință să nu suporte greutatea responsabilității statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri.
Este adevărat că aceeași Curte a stabilit că, sistemul de despăgubiri prin intermediul Fondul Proprietatea nu funcționează încă eficient, însă, instanța de la Strasbourg nu a afirmat că acest neajuns ar trebui îndreptat prin lipsirea de bun a cumpărătorilor de bună credință și al căror titlu nu a fost desființat.
În litigiul de față, intimații pârâți au cumpărat imobilul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită în justiție, termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 fiind depășit la acest moment.
În Hotărârea pronunțată în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său.
Pârâții nu pot fi făcuți răspunzători pentru faptul că Statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior, și că li s-a vândut conform prevederilor legale în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Conform dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii în echivalent, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație care se regăsește în litigiul de față.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7, art. 18 lit. c), art. 20, art. 45 și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu.
Dispozițiile art. 1 din Protocolul I adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilesc faptul că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. S-a mai stabilit că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.
Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. I poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în baza căruia, o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. I nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, (Cauza Janter împotriva Slovaciei) însă, în schimb, în ipoteza în care un stat contractant după ratificarea Convenției adoptă o legislație care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul I în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei).
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în domeniul imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia, calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Valabilitatea titlului intimaților-pârâți a fost consolidată prin neatacarea acestuia în instanță în termenul special de prescripție, prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, titlul pârâților având astfel valabilitatea consolidată.
În ipoteza admiterii acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost desființat, fiindu-i deci recunoscută implicit valabilitatea.
În Hotărârea pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în parag. 140-145 că, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres, restituirea bunului.
Instanța europeană a mai arătat că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001, și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, Curtea a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizării căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speța respectivă, Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Curtea de apel a apreciat că se impune menținerea soluției de respingere a cererii de revendicare, dar și adoptarea aceleiași soluții în privința intimaților - pârâți, soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul apelanților - pârâți a unui bun actual, pentru a nu crea noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care apreciază că este nefondat motivul de apel vizând cererea de revendicare.
Soluția de respingere a cererii de revendicare răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât nu există în patrimoniul apelantei - reclamante un drept de proprietate cât privește imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaște, sub condiția întrunirii cerințelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieșirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condițiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, recunoscut și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 145), excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acțiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
Atât hotărârea instanței de apel, cât și cea pronunțată de instanța de fond sunt rezultatul unei greșite aplicări si interpretări a dispozițiilor art. 480 C. civ., a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, incluzând art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, dar si a criteriilor jurisprudențiale consacrate de judecătorul european.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.
Recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a pornit in raționamentul juridic de la analiza existenței unui bun in patrimoniul pârâților, dată fiind specificitatea acțiunii in revendicare întemeiată pe dreptul comun (recunoscuta fiind valabilitatea titlului paraților, in caz contrar nici măcar nu s-ar fi putut retine admisibilitatea acțiunii in revendicare), cerințele Deciziei nr. 33/2008 care impun verificarea prealabilă a conformității normei interne cu normele europene nu pot fi interpretate decât in sensul ca era esențial a se stabili existența unui bun in patrimoniul reclamantului, pentru a se mai aprecia ulterior dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței in analiza criteriilor de preferabilitate a titlurilor pârâților, pentru a se stabili care este soluția pentru menținerea securității juridice.
Această interpretare este cea impusă de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pentru că numai așa se justifică natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.
Susține recurentul că trebuia verificată cu prioritate incompatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere și evenimentele care au survenit ulterior acestei decizii, respectiv Cauza Măria Atanasiu, modalitatea de implementare a dispozițiilor din hotărârea pilot, dar, mai ales, ineficiența Legii nr. 165/2013, adoptata tocmai fata de hotărârea Pilot, dar si deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului ulterioare cauzei Măria Atanasiu.
Ca urmare a adoptării hotărârii pilot si a constatării ineficienței sistemului conceput de stat pentru repararea abuzurilor comuniste, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a suspendat inițial soluționarea cauzelor privind restituirile de imobile preluate abuziv.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat faptul că Legea nr. 165/2013 nu a înlocuit, ci a completat si suplimentat prevederile vechilor legi de restituire. Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a criticat Legea nr. 165/2013 in principiu, considerând ca modul de calcul si de acordare a despăgubirilor se încadreaza în marja de apreciere a Statului, raportată si la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esențiale nici in privința modului de eșalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cat si de multitudinea de cereri. Hotărârea Curții Europene a arătat că noile reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv si accesibil, si, in majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate.
În consecința, din recenta jurisprudență a instanței europene, se desprinde ideea neconformității Legii nr. 165/2013 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constatând lipsa reglementarilor legale cu privire la ipoteza existentei unui titlu de proprietate al unui imobil, titlu care nu se mai poate bucura de efecte, deoarece foștii chiriași au cumpărat apartamentul, iar contractul nu mai poate fi desființat.
În astfel de cazuri, neexistând prevederi legale de rezolvare a situației fostului proprietar, Curtea Europeană a hotărât existenta unei violări a art. 1 a Protocolului 1 Adițional, respectiv violarea dreptului de proprietate - cauza Preda și contra României.
Dată fiind incompatibilitatea legislației naționale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, in conformitate cu criteriile de analiză impuse de Decizia nr. 33/2008 se impunea analizarea cerinței ca reclamantul intr-o acțiune in revendicare întemeiată pe dreptul comun (pentru că legea specială nu deschide calea unei reparații eficiente), să dețină un bun în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului.
Susține recurentul că este parțial corectă concluzia instanței de fond in sensul ca în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României Curtea Europeană a reținut că este indubitabil că reclamantul deține un bun dacă dovedește deținerea unei hotărâri judecătorești executorii prin care se recunoaște calitatea de proprietar si s-a dispus efectiv restituirea imobilului. Însa aceasta nu este singura ipoteza in care o persoană îndreptățită se poate prevala de noțiunea de bun in accepțiunea judecătorului European, după cum, in mod eronat, a interpretat instanța de apel sintagma in afara oricărui dubiu,
Inclusiv din jurisprudența Înaltei Curți rezultă că tot sub incidența noțiunii de bun regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Recurentul susține că a obținut recunoașterea irevocabilă a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat - în Dosarul nr. x/3/2009, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă (in prezent suspendat, până la soluționarea notificării formulată in temeiul Legii nr. 10/2001), a formulat notificări de restituire a imobilului încă din anul 1992, apoi in temeiul Legii nr. 112/1995, dar și al Legii nr. 10/2001.
Motivul pentru care admiterea acțiunii a fost refuzată de instanțele de fond, respectiv că numai pârâții s-ar bucura de un bun care sa fie protejat de legea națională și europeană, nu poate fi primit. Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și aplicată fracționat in sensul ca ar duce la consolidarea exclusiv a titlurilor de proprietate ale pârâților. Același caracter derogatoriu trebuie recunoscut si dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Recurentul susține că prin efectul legii speciale, i se recunoaște explicit si retroactiv vechiul drept (a se vedea și cauza Păduraru contra României, parag. 84).
Pentru a nu rămâne un demers pur iluzoriu, in baza dispozițiilor art. 480 C. civ., se impunea concluzia că titlul reclamantului este mai bine caracterizat ca provenind de la adevăratul proprietar. În ciuda notificărilor formulate încă din anul 1992 de restituire a proprietății, statul a procedat la înstrăinarea bunului imobil, astfel încât nu îl mai deține in proprietate pentru a putea dispune de el prin dispoziție, astfel după cum reglementează Legea 10/2001.
Tocmai dată fiind necesitatea păstrării unui echilibru intre modalitatea de reparare a vătămării dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv in timpul regimului comunist și drepturile cumpărătorilor in temeiul Legii nr. 112/1995, necesitate invocată de instanța de apel, revine instanțelor de drept comun să verifice de la caz la caz evitarea suportării de către vreuna dintre categorii proprietari/chiriași a ponderei responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilelor.
În speță, față de existența demersurilor întreprinse fără succes pentru recuperarea proprietății din anul 1992, soluția de acordare a prefezabilității titlului fostului proprietar ar fi fost singura echitabilă și în raport cu legislația internă, de vreme ce foștilor chiriași, cumpărători de bună credință în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște, prin prevederi legale clare, previzibile și fără echivoc, dreptul de a obține direct de la Ministerul Finanțelor Publice despăgubiri în lei, la nivelul valorii de piață a bunului. Practica instanțelor naționale este constantă in a admiterea acestor acțiuni formulate de către foștii chiriași, chiar intr-un timp rezonabil, iar Ministerul de Finanțe răspunde cererilor de punere in executare a acestor hotărâri judecătorești, fiind alocate fonduri in acest sens. Aceasta în timp ce vechilor proprietari li se recunosc prin Legea nr. 165/2013 doar drepturi iluzorii, pentru că sistemul pretins creat de către stat în continuare nu funcționează efectiv, despăgubirile care pot fi acordate sunt limitate si nu pot fi efectiv valorificate; dar; concret, în cazul subsemnatului, după mai bine de 15 ani, nici măcar nu sunt stabilite.
Față de toate aceste considerente, recurentul consideră că în mod greșit instanțele de fond nu au dat prevalență titlului său de proprietate, fiind mai vechi si provenind de la adevăratul proprietar, cu alte cuvinte fiind mai bine caracterizat decât cele exhibate de pârâți.
Solicită admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 20/A din 21 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București in sensul admiterii apelului si schimbării in parte a sentinței nr. 1142 din 10 octombrie 2014 a Tribunalului București, in sensul admiterii pe fond a cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.
Prin acțiunea în revendicare formulată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, cu obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Curtea de apel a reținut în mod corect că soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamant nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, în condițiile în care reclamantul a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.
Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.
Ca atare, instanțele au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.
Soluția este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.
Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
În jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).
În plus, din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.
Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).
În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamantul nu este titularul unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este neîntemeiată.
În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare acțiunii în revendicare conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 20/A din 21 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul reclamant la plata către intimații I. și B. a sumei de 2.000 lei și către intimatul C. a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2016.